Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (IV)

Suceava, Ruinele, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În iulie 1788, Suceava, „care, după ruinarea sa de tătari…, şi-a pierdut statutul de reşedinţă a domnilor…, nu-şi mai poate veni în fire. A rămas pustiu de tot, vreo patruzeci, până la şaizeci de ani, după ce războiul, ciuma şi foametea au nimicit cu totul populaţia sa. Azi, s-au aşezat, acolo, armeni şi o adunătură de alţii ca ei, tot atât de păgubitori oricărei ţări… şi locuiesc vreo sută de case, mai ales de lemn, printre care răsar, în sus, ici şi acolo, zidurile înalte şi turlele bisericilor vechi, ruinate, precum şi, pe un deal, zidurile vechii Curţi.

*

Când am fost aici, în iulie 1788, mai erau fugiţi cei mai mulţi locuitori, din cauza incursiunilor tătarilor, aşa că nu găseai la nimeni nici o întreprindere valabilă.

*

Suceava – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Acest oraş a fost, pe vremuri, foarte întins, precum se poate vedea, şi acum, după zidurile sale cele vizibile, cât şi cele de sub pământ, şi se pare că a avut şaptezeci, până la optzeci de biserici mari, iar azi nu mai are decât patru, foarte neînsemnate.

*

Comerţul, care se purta pe vremuri, cu blănuri, prin Ungaria şi Transilvania, spre Rusia, se pare că ar fi fost foarte însemnat, dar azi nu mai vezi nici o urmă de aşa ceva.

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… Populaţia din Moldova are următoare însuşire: cu cât oamenii trăiesc în stare mai naturală, fără constrângeri, cu atât au o constituţie mai bună. Bărbaţii şi femeile sunt frumoşi, mai ales aceia care pot duce o viaţă tihnită. La bărbaţi, am găsit două trăsături care îi deosebesc de europenii occidentali, şi anume: că au gâtul mult mai gros şi picioarele mai subţiri, aşa cum se observă la turci… Aceasta s-ar putea datora şi faptului că nu poartă nimic împrejurul gâtului şi că îşi răcoresc, adesea, picioarele în apă rece, mai ales turcii, care obişnuiesc şi mai mult aceasta, decât moldovenii.

*

Femeile sunt pline de putere şi foarte bine croite. Organizarea gospodăriei lor se face ca ele să nu aibă nimic sau aproape nimic de făcut, mai ales cele care locuiesc la oraş. Una sau două cămăruţe ajung pentru întreaga familie. Cu gătitul nu e multă muncă, întrucât totul se reduce la un singur fel de mâncare. Rufele constau doar dintr-o cămaşă simplă, fără alte garnituri, şi aşa mai departe; sunt, deci, puţine nevoi şi, de aceea, şi puţină muncă, şi, de aceea, oamenii sunt mai sănătoşi şi mai zdraveni decât moleşiţii din marile oraşe europene, cu mesele bine încărcate, la care multe mâncăruri aduc tot atâtea boli… Aşa cum e felul de viaţă foarte simplu, aşa e şi îmbrăcămintea.

*

Omul de rând din Moldova, care, cum spune pe bună dreptate domnul Sulzer, nu e, de fapt, un român, ci mai mult un slav, are capul tuns numai în faţă, şi acoperit cu o căciulă înaltă, neagră. Poartă doar mustaţă. Pe trup are o cămaşă lungă, peste iţarii lungi şi albi, de lână, şi e încins cu un chimir, prevăzut cu un cuţit. Pe deasupra, o haină albă de lână, cu sau fără mâneci, în picioare are încălţăminte de coajă de copac. Femeia poartă părul împletit în cozi şi îl acoperă cu un ştergar sau o maramă lungă, albă, care acoperă şi bărbia. În jurul gâtului, nu are nimic. Pe corp, are o cămaşă lungă, brodată în partea de sus, peste cusătura cu lână colorată, pe deasupra, un fel de şorţ-fustă, de lână neagră, cu alesături cu dungi roşii. Nu ştiu ce alt nume mai potrivit s-ar putea da la această parte de îmbrăcăminte, căci totul este un şorţ, lat de trei-patru picioare, care se strânge peste şolduri, în aşa fel, că se petrece puţin până într-o parte. Îmbrăcate în felul acesta, femeile nu pot face decât paşi foarte mărunţi, de aceea obişnuiesc să ridice un colţ şi să-l bage în brâu. În jos, poartă colţuni întregi sau pe jumătate şi, în picioare, opinci sau sandale.

*

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt

*

Nobilii, ca boierii divaniţi, boierii şi mazilii, îşi au, ca şi ţăranii, portul lor naţional. Boierii divaniţi, care, de cele mai multe ori, coboară din familii imperiale greceşti şi s-au născut la Constantinopol, sunt nobilii care stau în slujba Porţii. Ei poartă barbă ca şi turcii însuraţi. Boierul comun, însă, poartă numai mustaţă. Au capul tuns în parte şi poartă o căciulă înaltă de blană, cu fundul de mătase sau catifea şi nu rotund, ci pătrat (işlicul). La ţinuta de ceremonii sau la a celor aflaţi în slujbă la curte, nu se mai vede fundul căciulii. În jurul gâtului au, adesea, ca şi orientalii, o basma lungă, de mătase sau de altă materie, dar, de cele mai multe ori, nu poartă nimic. Peste cămaşă, poartă un lung „iancăr” (un fel de veston sau jiletcă cu mâneci, numită „iankura”) sau două asemenea haine, care se pun una peste alta şi se strâng cu o cingătoare. Pe deasupra, se poartă o haină îmblănită sau „jatzşine” (termenul e german – N.N.) tot atât de lungă. De cele mai multe ori, este din mătase sau bumbac. Ei poartă ceacşiri, ca turcii, dintr-o materie galbenă sau roşie, apoi un fel de cizme scurte sau cipici, ce sunt cusuţi de şalvari şi care se numesc „meşti”, peste care vin pantofii sau papucii, ce se leagă, de obicei, la uşa camerei. Nu este lucru neobişnuit, la oamenii aceştia, să poarte, una peste alta, trei haine îmblănite, în timp ce, în camerele lor, se face puţină căldură sau chiar deloc, lucru mult mai sănătos decât camerele supraîncălzite, etc.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… În faţa oraşului Suceava, care nu are nici ziduri înconjurătoare şi nici şanţuri, se află, spre apus, o întăritură, în care sunt cuprinse nişte clădiri bisericeşti, şi care se numeşte Zamca. Călugării, care stăteau, odinioară, acolo se puteau apăra destul de bine de atacurile tătarilor şi ale haidamacilor. Alături, am găsit, atunci, un mic corp de trupă, de vreo mie – o mie cinci sute de oameni, cantonaţi, acolo, pentru apărarea oraşului de tătari, care se arătau doritori să pătrundă cu forţa în el.

*

Spre sud-vest, pe o înălţime plăcută, se află fosta mănăstire Sfântul Ilie, unde sunt izvoare minunate, din care s-ar putea trage apă în oraşul Suceava, cu mare folos. De aici, încolo, toată regiunea e foarte deluroasă şi pământul e foarte moale.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Iliceşti sau Ilişeşti este, de asemenea, o fostă mănăstire de călugări, al cărei egumen sau stareţ era arhimandritul întregii Moldove de Sus. Când au luat austriecii ţara în stăpânire, era un oarecare Meletie superior al mănăstirii. Cum acest om era foarte capabil, a fost făcut vicar general. Cum, însă, ducea o viaţă destul de slobodă şi de puţin aşezată, căci avea, în mănăstire, haremul său ascuns, nu a voit să aştepte desfiinţarea mănăstirii sale, după care ar fi trebuit să se obişnuiască cu înfăţişarea socotelilor şi cu un trai modest, ci a găsit cu cale să se facă nevăzut, împreună cu o sumă însemnată de bani, şi trăieşte, acum, într-o altă mănăstire a principatului Moldovei, dar nu cu prea mare îndestulare. Şi aici, pe lângă această mănăstire, s-a întemeiat un sat pentru coloniştii germani. Acesta era al optulea şi ultimul pe care l-am văzut în această provincie nouă, toate foarte bine aşezate şi, măcar că locuinţele, ca şi grajdurile şi şoproanele, sunt din lemn, sunt, totuşi, foarte bine făcute, dar este păcat că nu poţi, niciodată, să te aştepţi, din partea imigranţilor, la ceea ce sperai de la ei, după cum va arăta şi viitorul…

*

De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia.

*

La Capul Codrului, unde încep munţii cei îndreptaţi spre sud şi unde ajungi într-o vale parcă închisă, iese din Carpaţi năvalnicul râu al Moldovei, care, însă, aici nu e mare şi poate fi trecut, vara, în tot locul, cu piciorul.

*

De la locul amintit, în urmă, am mers, de-a lungul râului, spre nord-est, pe o vale îngustă, acoperită cu o pădure minunată, prin care a fost croit un drum drept până la satul Humor, ce se află la oarecare depărtare de râu. Acest loc este bine întărit şi îngrădit, de-a lungul întregii văi, şi erau cantonate, aici, două companii ale unui regiment teritorial, care păzeau, cu două tunuri, această trecătoare…

*

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În dreptul localităţii Vama, unde râul amintit primeşte râul Moldoviţa, ce vine din nord, este o frumoasă vale netedă, încinsă, de jur, împrejur, de munţi… Vama are o poziţie plăcută şi câmpul dinaintea sa, care se numeşte „Lung” (Schlaf), este închis de munţi înalţi, spre nord. În acest colţ de munte, am aflat coloana despre care povesteşte domnul Sulzer (N.N.: pe care ezit să-l inserez, ca mărturisitor, aici, pentru că studiul său despre „Dacia Carpatică” nu prea se bazează pe ceea ce a văzut, ci doar pe ceea ce a citit), dar poate că el nu a văzut-o, căci el spune că aici ar fi fost înfrânţi tătarii, în anul 1718…, ceea ce, însă, cum arată inscripţia, s-a întâmplat cu doi ani mai înainte.

*

Stâlpul de gresie albă, moale, înalt de doi stânjeni şi cu patru muchii, se înalţă la vreo două bătăi de puşcă, spre sud-est, de acel loc” (Călători, X, II, pp. 827-832).

*

„Stâlpul lui Vodă” de la Vama înseamnă, de fapt, o ironie crudă la adresa lipsei noastre de memorie. În fond, ce omagiem noi, românii, la Vama? Omagiem… victoria tătarilor asupra trupelor maghiaro-austriece, care tătari, pentru că Mihai Racoviţă Vodă le promisese zece mii de galbeni, pe care nu-i avea, au primit învoirea ca, în contul datoriei, să prade Moldova dintre Siret şi Nistru. Omagiem, deci, prădarea, cu învoire de la domnie, a mai bine de două treimi din Moldova. Halal să ne fie!

*

Nu spun că stâlpul de la Vama ar trebui să fie distrus, pentru că un popor cu puţine relicve, precum al nostru, are obligaţia de a păstra intacte absolut toate moştenirile. Dar mai avem şi obligaţia de a şti că stâlpul de la Vama nu înseamnă un omagiu adus glorioşilor noştri voievozi din vechime, ci un stigmat pe neputinţa noastră de după ei şi până azi.

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (III)

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În părţile Siretului, medicul şi naturalistul breton Hacquet vizitează, „pe imperial Sf. Onufri”, deci pe fostele moşii ale schitului cu pricina, proaspăt secularizate de către Iosif al II-lea, alte două colonii, în afară de cea secuiască din Dorneşti.

*

„Cea dintâi era una rusească, în satul Laudonfalva (după numele generalului Laudon) şi Gorteşti (Corteşti, se întreabă îngrijitorii ediţiei, dar, la prima vedere, pare să fie vorba despre Corceşti – N.N.), care consta din nouăzeci şi nouă de familii. Nu se bucurau de privilegii şi libertăţi deosebite, primeau numai locuri de case şi terenuri de cultură fără plată, şi colonia era scutită de slujba militară.

*

În anul 1787, s-au mai întors, din Moldova, opt familii, pentru că acel an a fost un an rău, măcar că această colonie fusese, totuşi, cea mai bună şi mai puţin costisitoare, pe care o avusese împăratul în această ţară.

*

Lipovence, în căruţă – desen de Zygmund

*

A doua colonie, care era constituită dintr-un neam cu totul ciudat, a venit de la Marea Neagră. Ei se numesc lipoveni sau filipoveni. Numele vine de la cuvântul slav „lipparva” sau tei (N.N.: De fapt, aşa cum o demonstrează Dimitrie Dan, vine de la ierarhul conservator rus Filip), căci toate lucrurile lor din casă nu sunt făcute decât din acest lemn alb. Numele cel dintâi (lipoveni), din cele două amintite mai sus, l-au primit doar de la vecinii lor, tătarii, căci ei nu-şi zic decât filipoveni. Aceşti oameni alcătuiesc o sectă cu totul deosebită şi în privinţa felului de viaţă şi a religiei. Se poate spune că ei sunt pietiştii (protestanţi, adepţi ai doctrinei sacerdoţiului universal şi preconizând ascetismul) ortodocşilor… Ei îşi aleg, din comunitate, un popă, se închină la icoanele pe care le au în biserică şi în casele lor… Ei îşi ard morţii, ei se scaldă în fiecare zi, bărbatul cu femeia, împreună, şi aşa mai departe.

*

În tot timpul anului, nu mănâncă decât de opt ori carne, nu fumează şi nu trag pe nas tutun. Îndeosebi, ei trăiesc retraşi în satele lor, dar, afară din sate, lucrul se petrece cu totul altfel. Cum sunt foarte misterioşi, cu privire la practicile lor religioase şi nu prea lasă pe ceilalţi să pătrundă în bisericile lor, nu se ştie tot ce se întâmplă la această slujbă bisericească.

*

Grup de lipoveni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Botezul pare că s-ar face numai atunci când copilul are o judecată formată, ceea ce nu este rău, căci, atunci când se face botezul iarna, cu apă rece, asupra unor copii nou născuţi, ce au creierul acoperit de un înveliş foarte subţire încă, el este adesea vătămător şi poate fi chiar ucigător, după cum am constatat din experienţă.

*

A înjura, a bate, a apuca arma sau a vărsa sânge şi aşa mai departe sunt, la ei, ca şi la „păzitorii Domnului” (sectă olandeză), un mare păcat, oprit cu desăvârşire, ca şi folosirea unor băuturi spirtoase. Dar, deşi aceşti făţarnici vor să treacă nişte oameni virtuoşi şi asceţi, ei sunt departe de a fi astfel, căci sunt foarte dezmăţaţi. Când interesul lor le-o cere, atunci aceşti fanatici devin fioroşi, dar să apere statul e oprit de legile lor.

*

Cum le place să trăiască mai ascunşi, preferă să locuiască în ţinuturi păduroase. Aşa este şi locul lor de aşezare, de acum, din Bucovina, la Varniţa sau Fântâna Albă. În anul 1784, două sute de familii hotărâseră să imigreze în ţară, dar au fost împiedicate de han (Şahin Ghirai, ultimul han al tătarilor di Crimeea, între anii 1777-1783) şi de domn (Alexandru Mavrocordat, Deli Bei, domn al Moldovei între anii 1782-1785); au trecut, totuşi, douăzeci şi patru de familii încoace şi, împreună cu ele, şi alţi capi de familie. Dar cum, din partea cealaltă, nu au fost lăsate femeile să-i urmeze, s-au întors, aşadar, înapoi…

*

Gospodărie lipovenească – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aceşti oameni au primit, sub garanţie împărătească, o deplină libertate religioasă. Ei nu au admis nici chiar să li se numeroteze casele şi li s-a făcut voia. Ei mai sunt scutiţi, pe veci, de slujba militară şi, timp de douăzeci de ani, nu au de plătit nici o dare. Dar ei nu au primit nici un fel de ajutor de la Curte. Cum au adus cu ei, şi aşa, multă avere, nici nu aveau nevoie de el.

Îndeletnicirea lor principală este ţesutul inului şi facerea de frânghii etc.

*

Casă lipovenească din Fântâna Albă – din Kaindl (1866-1930)

*

Aşa cum tot felul lor de viaţă are ceva deosebit, tot astfel este şi îmbrăcămintea lor, care este simplă şi cuviincioasă. Bărbatul îşi poartă părul tuns pe jumătate. Pe cam are o căciulă neagră ţuguiată, de blană de oaie, la bărbie poartă barbă, iar în jurul gâtului, nimic. Cămaşa lui este lungă şi o poartă peste nădragi, după obiceiul moldovenilor. Trupul e înveşmântat într-o haină albă de lână, încheiată cu năsturei mici. În jurul trupului sunt încinşi cu o legătură de piele albastră, roşie sau neagră, au nădragi lungi, în picioare au încălţăminte de coajă de copac dau de funie („Hadaki”).

*

Femeile îşi ascund de tot părul, fetele nu. Pe frunte poartă o bandă lată, brodată, care stă în sus, ca un turban, în faţă, iar la spate e mai îngustă şi împodobită cu bani de aur. Peste ea se pune un văl alb, care trece pe sub bărbie şi atârnă la spate, ceea ce arată foarte frumos. Probabil pentru a nu trezi, la vecini, pofta de jaf, la care erau aşa de expuşi sub tătari. Gâtul este lăsat liber. Pe trup poartă o cămaşă, care este cusută, la încheieturi şi în jurul gâtului, cu lână de mai multe culori. Peste aceasta, un veşmânt lungă, de o ţesătură de lână mai aleasă, care se încheie, în faţă, de sus, până jos, cu năsturei mici. Partea inferioară a trupului e îmbrăcată în nişte pantaloni lungi de in. În picioare poartă ciorapi şi un fel de sandale roşii, iar iarna, cizme. Cum acest popor este, îndeobşte, foarte chipeş şi cu o înfăţişare plăcută, îmbrăcămintea aceasta ca de amazoană le lasă femeilor un aer cuviincios şi modest…

*

Episcopul lipovenesc Ignat

*

Preoţii, la aceşti oameni, nu se deosebesc printr-o îmbrăcăminte anume. Ei poartă, pe umeri, o mantie cenuşie şi ţin în mână un toiag lung” (pp. 826, 827).

*

Călătorind spre Suceava, prin Româneşti şi Pătrăuţi, înspre „Luitak” (N.N.: Realizatorii volumului presupun, cu oarece îndoieli, că ar fi unul dintre cele două sate Călineşti, al lui Ienache sau al lui Cuparenco, dar mult mai probabil că este vorba despre satul Iţcani), Hacquet întâlneşte aici „primii colonişti ai provinciei, care au emigrat din Banat. Aceştia nu erau decât nişte cerşetori, în număr de douăzeci şi două de familii, care s-au aşezat pe terenurile şi în casele părăsite de moldoveni (la anexare). Cum nu era destul loc pentru ei, aici, au fost mutaţi ceilalţi la Suceava (unde a mai fost aşezată o colonie germană), la Molodia, la Dragomirna şi „Rosez” (N.N.: Localitate dispărută, opinează realizatorii volumului, deşi s-ar părea că e vorba despre satul Roşa, de lângă Cernăuţi). Aceşti oameni au primit ajutoarele necesare, dar nici pe departe ce au primit germanii, iar mai apoi, treptat, au trebuit să achite totul”  (p. 827).

*

German din Iţcani – de Julius Zuber

*

Că „Luitak” pare să fie satul Iţcani se sugerează prin menţionarea celeilalte colonii germane, de la viitorul Iţcani-Gară: „De la „Luitak”, spre râul Suceava, mai este iar o colonie germană de oameni, care au fost foarte lăsători în ridicarea sau, mai bine zis, în rânduirea definitivă a caselor lor noi şi bine clădite”. Iar confirmarea susţinerii mele că „Luitak” nu este Călineşti, ci Iţcani, vine imediat: „De la acest sat nou înfiinţat se vedea, de partea cealaltă a râului amintit, pe malul înalt, vechiul şi ruinatul oraş Suceava. Aici s-a ridicat, de scurtă vreme, un pod de lemn, bine încheiat, peste apă, adesea foarte năvalnică. Acolo se înalţă Suseava de azi, care a fost, pe vremuri, un însemnat oraş comercial, cât şi oraşul de scaun şi reşedinţa domnului şi a mitropolitului, la douăzeci-treizeci de stânjeni deasupra râului” (p. 827).

*

Nemţoaică tânără

*

Dar, despre mărturiile lui Hacquet, referitoare la Suceava, în fragmentul următor. Nu capitol (cum notez în aceste ciorne ale unei viitoare cărţi), ci fragment de capitol.