Justiţiarul Ovidiu “Zorra” Donţu şi autodenunţul

Ovidiu Donţu: Cer PDL să se autodenunţe, ca să nu împovăreze bugetul!

Ovidiu Donţu, senator PSD de Suceava harnic şi disciplinat, care a izbutit să impună şi o lege a parcurilor industriale (dar care nu se vor face, la Suceava, nu numai pe timpul mandatelor lui Donţu, dar nici măcar în timpul “mandatului” bunului Dumnezeu), se comportă, din păcate, iarăşi ca o prostituată politică de duzină, care mai şi pozează în jutiţiară. Cere Donţu, pe cale conferenţiară bucală, care se mai numeşte, şi în politică, sex oral, ca PDL Suceava să se autodenunţe pentru infracţiunile de asfaltare a singurei străzi pe care Ion Lungu o şi curăţă de omăt, şi căreia i se zice bulevard, doar pentru că taie târgul în două.

Zice “Zorra” Donţu că, dacă PDL Suceava s-ar autodenunţa, s-ar economisi bani mulţi la buget, i-ar afirmaţia asta găgăuţă, marca şmecheroaso-fraieră Ponta, chiar că-i doar o curvăsăreală politicică, din cele pe care Donţu, în veşnicia candidaturilor păguboase la primărie, le tot practica de ni s-a urât.

De furat, se fură în draci şi pluripartit la Suceava, dar Donţu, care nu are probe (dacă ar avea, ar sesiza Parchetul), umblă cu plesneli de inhibat şi de înduioşat fraierii. Şi nu-i frumos, nici onorant, s-o tot faci pe târfa legată la ochi, care habar nu am de ce se numeşte Justiţie, pentru că nu-i decât o curvă beţivă şi proastă, care se vinde pe bani mai dihai decât bulevardul lui Lungu firmelor de răposat partid portocaliu.

Urzica vieneza No Comments Jan 29

Un comando prezidenţial de asalt politic

Funeriu: Misiunea noastră constă în aruncarea mărului mioritic fraierilor de Adam şi Eva!

Cu o incalificabil de naivă insolenţă, Traian Băsescu debarcă, de la Cotroceni, un comando de asalt politic, condus de Funeriu şi de Lăzăroiu, care să ocupe un cap de pod, pe malul Dâmboviţei politruce. Se speră că mărul mioritic, pe care îl va arunca flămânzilor Partidul Mişcarea Populară, va avea efectul mărului biblic, din care bietul Adam a muşcat cu inconştienţă, din pricina agresiunilor persuasive ale Evei.

E greu de crezut că mai există român elector care să muşte din noua nadă a lui Băsescu, oricât de înfometat de pseudoschimbare ar fi, dar, dacă există, apoi românul acela îşi va merita pe deplin soarta, nu doar în următorii ani de huzureală funereasco-lăzăroaie, ci în vecii vecilor.

Urzica vieneza No Comments Jan 29

Ion Paranici sau revolta înţelepciunii

Ion Paranici, “poet prin ceea ce scrie, fie poezie, fie tablete de ziar” (Emilian Marcu), “întemeietor de valoroase cărţi” (cum scria Ion Paranici despre cărturarul Ilie Dan), şi-a scos, discret, pentru a o împărţi prietenilor şi, deci, şi rafturilor bibliotecilor, o splendidă carte de înţelepciune, “Din cele câte au fost” (Editura “Muşatinii”, 2013). “O carte de împăcarea cu lumea şi, deopotrivă, de nelinişti, însoţite de bucuria că, din toate câte au fost, trăieşte respectul”, cum îmi scria, în dedicaţia de pe coperta de gardă, în recentul decembrie.

Structurată pe patru teme mari (“Timpul mărturisitor”, “Destin de statui”, “Muzica – “pusă în scenă” la Casa Cristian” şi “Supus literei de tipar”, cartea domnului Ion Paranici reprezintă, în primul rând, o revoltă a înţelepciunii, dar şi o înţelepciune a revoltei, din partea unui “ziditor de cuvinte” remarcabil, deci a unui om cu o tulburătoare “vocaţie întemeietoare”, a unui “nume al cetăţii”, în faţa căruia, de când mă ştiu, eu mă plec şi cu evlavie, dar şi cu dezarmantă dragoste.

Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că “istoria se învaţă şi se trăieşte, întreţinându-i lucrarea”, deşi viaţa avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, “cum se trăieşte starea de jenă”, într-un târg “cu mult prea puţine statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocraţie a fumosului, care păşeşte serafic prin pagiinile cărţii şi care divinizează aerul pe care îl respirăm.

“Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a “pus cuvinte şi idei la lucru”, le-a “făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze şi să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care “neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” par să piardă din sacralitate. Iar ideile întovărăşesc păşirile lui Ilie Dan, Grigore Ilisei, George Sidorovici, Dimitrie Loghin, Mihail Iordache, Mihai Iacobescu, Mircea Motrici, Radu Mareş, Mircea A. Diaconu, Ion Carp-Fluierici, George Damian, Ioana Nistor, Grigore Vieru, Toader Hrib etc., într-o “stare a permanenţei” care îndepărtează definitiv “culoarea urâtă a nedreptăţii” lumeşti din spaţiul şi timpul care îi aparţin lui Ion Paranici.

“Încotro mergeţi, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare”, se aude starea de nelinişte în “convingătoarea expresie artistică” din fiecare “literă a cărţii”, carte de mărturisire şi carte de închinat, deci un fel de “luciditate a dialogului” refuzat de “o vârstă” a civilizaţiei urbane sucevene din ce în ce mai alienată, mai netrăitoare, dar şi carte care va dura, pentru că merită, pentru că duce cu sine, în viitorime “oameni ai Sucevei (şi nu numai) dăruiţi artei, culturii, care au trăit sau trăiesc din rostirea frumoasă şi înţeleaptă”.

După trei cărţi de poezie poezie şi după tot atâtea cărţi de remarcabilă publicistică, Ion Paranici înseamnă o existenţă reală şi durabilă, care şi-a construit “cetatea sufletului, cu toate ferestrele deschise (Emilian Marcu), aşa cum înseamnă şi un reper însemnat “din cele câte au fost” sunt şi vor fi jaloane sigure ale spiritualităţii bucovinene.