Ziua Artelor Plastice Bucovinene 2014

Istoria artelor plastice bucovinene începe, de fapt, cu Epaminonda Bucevschi, cel care, prin 1870, aglomera cu lucrări de excepţie anticariatele vieneze. Tatăl lui Victor Babeş, Vicenţiu Babeşiu, deputat în parlamentul imperial şi fundator al Partidului Naţional Român din Transilvania, povestea că, intrigat de temele româneşti ale tablourile lui Bucevschi, ar fi raţionat astfel: “Slav nu poate fi, căci, dacă ar fi fost slav, ai lui ar fi avut grijă de el şi de opera lui; precis că e român, pentru că numai noi, românii, nu izbutim, niciodată, să adunăm lângă inima neamului marile noastre valori”. Am citat din memorie, dar ultraculturnicii pot citi “Pictori şi sculptori bucovineni”, în categoria CĂRŢI, de pe acest site.

Epaminonda Bucevschi

Bucevschi înseamnă început, dar artele plastice bucovinene încep să existe instituţional, deci şi ca o mişcare artistică bine organizată şi extrem de funcţională, abia din 31 ianuarie 1932, zi de duminică, în care, la Cernăuţi, se înfiinţa Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina (SAAAPB), mişcare asumată, în urmă cu vreo câţiva ani, de un grup impresionant de artişti plastici suceveni, mobilizaţi de Mihai Pânzaru-PIM, Constantin-Emil Ursu, Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, Tiberiu Cosovan, Radu Bercea, Gheorghe David, Doina Catargiu, Viorica Moruz etc.

Ca să preîntâmpine secesionismul artistic, cei vechi şi-au ales, în permanenţă, la propunerea pictorului Paul Verona, preşedinţi din rândul amicilor artelor plastice, şi nu dintre artişti. Aşa au procedat şi contemporanii, care i-au avut preşedinţi, cu câte un singur mandat de doar câte un an de zile, pe Gheorghe David, Gheorghe Flutur, Constantin-Emil Ursu, Vasile Ilie şi pe Ioan Cătălin Nechifor, îndreptăţit pentru o astfel de responsabilitate părând să fie, în anul următor, Ilie Niţă.

Eugen Drăguţescu

În acest an, bucovinenii şi-l pot asuma (eu am făcut-o de mult) pe cel mai cunoscut (în lume) pictor al lor (total ignorat în Bucovina), cu ocazia CENTENARULUI EUGEN DRĂGUŢESCU, centenar pe care, în 31 ianuarie 2014, doar îl prefigurăm ca manifestare.

Drăguţescu a copilărit la Vicovu de Jos, a studiat la Liceul “Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, făcând grafica celebrei reviste “Muguri“, precursoare a iconarismului bucovinean, realizată de Mihai Horodnic, de Iulian Vesper, de fraţii Prelipceanu etc.

În baza unui premiu artistic, Drăguţescu s-a mutat la Roma, unde şi-a continuat studiile, devenind unul dintre marii pictori ai Italiei postbelice, dar şi creatorul chipurilor clasicilor literaturii mondiale, dar şi portretistul tuturor marilor scriitori contemporani ai lumii.

În primăvară, familia Ţopa va organiza, la Suceava, o mare expoziţie Eugen Drăguţescu, urmând să doneze Muzeului Bucovinei câteva zeci de lucrări de grafică. Cu merite pentru această valoroasă recuperare s-au dovedit a fi cereatorul Constantin Severin şi directorul Constantin-Emil Ursu.

Juriul deja clasicizat al premiilor Zilei Artelor Plastice Bucovinene (Mihai Pânzaru-PIM, Tiberiu Cosovan şi Ovidu Ambrozie Bortă-BOA) a decis acordarea, în acest an:

Ion Grigore
Premiul “Opera Omnia“

Acordarea diplomei şi a premiului „Opera Omnia” uriaşului pictor bucovinean Ion Grigore, artist plastic de valoare mondială, mărturisitor de nepreţuit al spaţiului bucovinean.

Născut în 25 martie 1940, la Corni, în judeţul Suceava (unde s-a şi retras, în ultimii ani), a studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1964), fiind, ulterior, angajat, la acest institut, ca asistent şi conferenţiar.

Debutând cu o primă expoziţie în 1965, Ion Grigore a expus la Tokio, Buenos Aires, Brasilia, Lima, Beijing etc. Onorat cu Bursa „Ion Andreescu” (1964) şi cu Bursa „Storck” (1966, 1968), dar şi cu Premiul Internaţional „Giovane Europa”, la Roma, precum şi cu Premiul „Omagiu lui Picasso”, tot la Roma, în 1951, Ion Grigore a realizat o operă înrădăcinată în spiritualitatea românească, pe acest suport durabil tinzând spre fabulos şi spre libertatea fanteziei, a naraţiunii şi a coloritului, cum se certifică, de fapt, în lexiconul lui Mircea Deac, „Pictori, sculptori şi desenatori din România, secolele XV-XX”, paginile 206, 207.

Viorica Moruz
Aristocrat al Frumosului

Acordarea diplomelor şi premiilor „Aristocrat al Frumosului”, premii care certifică, de asemenea, opere definitive, reputaţilor artişti plastici şi dascăli de pictură suceveni Viorica Ana Moruz, absolventă a Institutului de Arte Plastice din Iaşi, şi Dumitru Rusu, absolvent al Institutului de Arte Plastice din Cluj Napoca, supranumit „Pictorul Bucovinei”.

Dumitru Rusu
Aristocrat al Frumosului

Propunerea juriului a fost determinată de imposibilitatea de a putea desemna un pictor al anului, în condiţiile în care anul 2013 a fost marcat, în arta plastică bucovineană, de expoziţii de excepţie, inclusiv cea a lui Dumitru Rusu, inclusiv cea a Vioricăi Moruz şi a celor 24 de ucenici ai săi, mai toate meritând câte un premiu. Prin urmare, juriul a decis, de comun acord, să onoreze două nume mari ale artei plastice sucevene, deci opere de mare valoare, ca şi expoziţiile celor doi artişti din ultima vreme.

Viorica Ana Moruz şi Dumitru Rusu înseamnă, în spaţiul plastic sucevean, mult mai mult decât pictori ai unui anume an şi, din acest considerent, propunerea juriului vizează onoarea de a onora pe cei doi mari pictori şi dascăli cu titlurile de „Aristocrat al Frumosului”, cum inspirat formula, în 31 ianuarie 1932, poetul Mircea Streinul.

“Teiu” Teişanu
TOY MACHINES

Cu ocazia decernării diplomelor (personalizate, după obicei, de Mihai Pânzaru-PIM) şi a oferirii premiilor, de către Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor sau de către împuternicitul domniei sale, se va realiza o “exponenţială”, cu câte 3 lucrări ale sărbătoriţilor. Va cânta balade rock (surpriză totală şi pentru toată lumea)… Alexandru “Teiu” Teişanu (Toy Machines).

Manifestarea va avea loc, vineri, 31 ianuarie 2014, începând cu ora 13,00, în incinta Casei de Cultură din Suceava – Cafeneaua Padrino Lounge, spaţiu sugerat şi recomandat cu argumente pentru desfăşurarea unei astfel de manifestări culturale de Roman Istrati, Tiberiu Cosovan, Mihai Pânzaru-PIM, Traian Duminică, Emil Havriliuc, Dumitru Rusu, Viorica Moruz, Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, Oana Şlemco, ba chiar şi de (dacă zvonurile nu mă trag pe sfoară) primarul Ion Lungu, cel care a transformat singura superbă Galerie de Artă din Suceava în cafenea şi s-ar părea că vrea şi viceversa: capra – pardon, cafeneaua vecinului Galerie de Artă să se facă!

Jurnalism No Comments Jan 23

La Cluj, în căutarea demnităţii pacientului

Bastilie Râmbu: Pe aici nu se trece!

Suceveanul cu bani puţini şi, prin urmare, bugetari, dar care pune oarece preţ pe demnitatea sa de pacient, nu are de ales, atunci când îi dă brânciuri sănătatea: trebuie să treacă munţii, spre Cluj Napoca sau spre Târgu Mureş (aud că nici Timişoara nu-i mai prejos), furişându-se tiptil pe lângă Bastilia spitalicească a lui Bastilie Râmbu, cea ferecată, şi la propriu, şi la figurat, cu şapte lacăte şi cu tot atâtea nocive înfumurări. Şi scapi, astfel, şi de aerele lui Claudiu Brădăţan, şi de ipocritele ofuscări ale ţaţelor din Şcheia, puse nazist de gardă, cu cartela, la uşile veşnic ferecate (ca şi inimile multora dintre plimbătorii de halate prin Bastilia medicală suceveană).

Suceava are, desigur, şi medici buni şi omenoşi. Mulţi. Îi lipseşte doar spitalul, deci chestia aia comunitară, mai curând templu, decât instituţie, în care suferinţa omenească să-şi afle şi vindecare, şi mângâiere. Există, în fond, şi “demnitatea de muritor” a fiecărui om, de care ar trebui să se ţină cont, inclusiv la Judecata popească de Apoi, dar care nu face nici două carboave ruginite în arealul managerial bastilian al ciracilor lui Râmbu.

Am, înainte de a părăsi Suceava bastiliană, o curiozitate: mă crede cineva, în afară de minunatul domn doctor Mihai Creţeanu, care a văzut documentele, că am făcut, la Cluj, un examen cardiologic complet şi exhaustiv, dar fără să pot da un singur ban ciubuc? Poate cuprinde mintea suceveanului realitatea ardeleană a existenţei unei mişcări, în cadrul tinerilor medici maghiari şi români, împotriva vechilor metehne şi practici doftoriceşti?

Din toate aceste pricini, în primele zile ale acestui an, am fo’ la Cluj şi mintenaş dom’ doftor mi-o ţâpat o oarece beteşugeală, cu brişca, în slană. În două săptămâni, în Spitalul Municipal “Clujana”, am beneficiat de o realitate medicală românească exemplară şi am cunoscut şi îndrăgit vrednicul neam ardelenesc.

Dr. Horaţiu Silaghi

La Cluj, toată lumea îţi zâmbeşte şi te întâmpină ca pe un prieten aşteptat şi cu bucurie regăsit. La Cluj, vorba unui citat dintre numeroasele care împodobesc pereţii, medicul este singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa. Chirurgul meu, domnul Dr. Horaţiu Silaghi, are toate datele unui savant: profesionist de excepţie, om descheiat la suflet, glumeţ şi comunicativ, mai curând partener, mai curând suflet care te înfăşoară în aura-i benefică, care trăieşte, suferă şi se bucură odată cu tine. La fel, deşi mai taciturn, mai scump la vorbă, dar nu şi în trăiri, este şi rezidentul pe care îl desăvârşeşte, Alexandru Ioan Jipa. Un alt medic de excepţie, care suferă şi se bucură pentru fiecare pacient în parte, am văzut că este domnişoara Dr. Daciana Chirilă, cu care nu am schimbat nici o vorbă, dar pe care am admirat-o, ca medic, tot timpul.

Întregul personal spitalicesc, de la femeia de serviciu, până la şeful de secţie, se dedică, pur şi simplu, alinării şi vindecării suferinţei. Şi nu poţi să strecori o bancnotă cât de mică în buzunarele halatelor, nici măcar în semn de omagiu, de recunoştinţă, de preţuire, pentru că, dacă încerci să o faci, abia atunci ai parte de reproşuri, ba chiar şi de supărare. Mie îmi era ruşine să nu pot să-i ofer asistentei, care m-a îngrijit ca o fiică, doamna Ramona Hognoghi, măcar o ciocolată.

Dănuţ Salak

Neamul ardelenesc mi s-a arătat, mai întâi, prin Dănuţ Salak (se pronunţă “Şoloc”), un tânăr clujean internat şi operat odată cu mine. Pe el aveau să-l viziteze, din toate părţile Ardealului, unchi şi veri pe care nu-i mai întâlnise din copilărie, dar care săriseră ca arşi, când au prins de veste că “unul, din neamul nostru Salak, se află pe un pat de spital”. Neam vechi românesc, în care există şi un strop de sânge unguresc, pentru a consacra o splendidă sinteză ardelenească.

Frate de suferinţă şi de vindecare, Dănuţ Salak, un fecior care şi-a construit singur destinul de om pe deplin împlinit, mi-a rămas prieten pe viaţă.

Un personaj, deprins parcă de pe Columnă, bădiţa Pantiş din Piatra Craiului, miner artificier, vreme de peste două decenii, om cu grai neaoş şi cu atitudini demne de ardelean din prozele şi scenariile lui Titus Popovici, m-a impresionat, mai întâi, prin cunoaşterea temeinică a semnificaţiilor portului căciulii (de care nu se despărţea cu nici un preţ), domnia sa purtând-o înfundată, că doar e necombatant, prin vârstă. Om înţelept, vârtos şi demn, cumpănit, dar ferm, bădiţa Pantiş părea să fi descins din vremurile lui Horea într-o realitate contemporană care nu-l impresiona, dar pe care o acceptă, câtă vreme nu se atinge de vechile lui chibzuite obiceiuri.

Vasile Petrean era suspectat de o boală îngrozitoare şi, de aceea, chinuit cu o puzderie de proceduri sofisticate şi epuizante, dar găsea în el puterea de a ajuta pe toată lumea, sărind în ajutorul tuturor, la orice oră din zi şi din noapte. Chip de sfânt, aură de bunătate liniştitoare, Vasile Petrean a ieşit cu bine din întregul calvar, iar domnişoara Dr. Daciana Chirilă s-a bucurat aproape copilăreşte, atunci când pacientul domniei sale s-a dovedit a fi pe deplin sănătos. Toţi ne-am bucurat, pentru că, în fond, arareori ne-a fost dat, în viaţă, să întâlnim oameni de o asemenea modestă sfinţenie.

La Cluj, am auzit şi un proverb ardelenesc interesant, care o să mă ajute mult în a ignora prostia omenească, oricât de agresivă ar fi ea. Zice proverbul: “Dacă te naşti prost de mic, n-ai treabă, fluieri toată viaţa“.

Fluieraţi fericiţi, domnilor, eu nu am să vă mai stânjenesc vreodată.

Jurnalism, Urzica vieneza No Comments Jan 21

Adio, eu rămân cu mine!

Desen de Ovidiu BOA

Îmi va lipsi acest spaţiu, în vremea în care voi rătăci pe la o răscruce.

Dacă medicii nu se înşeală, vreme de o eternitate (minimum două săptămâni), eu rămân cu mine şi sper să mă îngădui, lucrând o carte de poezie (căci mă mai dor poemele nescrise, din tălpile desculţe până-n creştet), pe care o tot amân, de mult prea mulţi ani.

Apoi, numai bunul Dumnezeu ştie ce voi face. În mod normal, ar trebui să duc până la capăt cărţile pe care le am în lucru (scrise de Dan Pagis, Constantin Horbovanu şi Mihai Pânzaru-PIM) şi să termin de scris “Bucovina, sub povara istoriei” şi “Arborele genealogic matern al lui Eminescu”, dar şi cele două romane aproape abandonate: “Vărul lui Dracula” şi “Mercenarul Negru”.

Deci, până atunci, adio, eu rămân cu mine!