Dragusanul - Blog - Part 1235

Mărturii europene: Johann Adam Lonicerus

Bătălia de la Târgovişte

Bătălia de la Târgovişte

*

Johann Adam Lonicerus (Teucrius Anaeus, născut la Frankfurt, în 1557, mort după anul 1609, deşi unele surse dau anul 1599 drept cel al morţii sale), fiul doctorului şi botanistului Adam Lonicerus (1528, Marburg – 1586, Frankfurt) şi nepotul teologului Johannes Lonicerus (1499, Artern – 1569, Marburg), a publicat, împreună cu Jean Jacques Boissard (1528-1602,) şi Theodor de Bry (1528-1596), printre altele, „Pannoniae historia chronologica”, „Retoricae Artis Compendium”, „Vitae et Icones Sultanorum Turcicorum. Principum Persarum”, „Icones quinquaginta virorum illustrium, doctrina et eruditione praestantium” etc.

0 Panonia Coperta exterioara*

„Pannoniae historia chronologica”, cu Ungaria şi Transilvania în prim-plan, nu putea ignora, în anul aparţiei (1604), evenimentele europene, pe care le determinase fulgerătoarea apariţie în istorie a lui Mihai Viteazul, aşa că o bună parte din textul cărţii, dar şi din ilustraţii, mărturisesc despre bătăliile gloriosului personaj, dar fără a lăsa şi un portret al voievodului. Apar, în schimb, toate personajele importante ale vremii (sultanii turci, Sinan Paşa, Împăratul Rodolf, Arhiducele Maximilian, Regele Sigismund etc.), toţi cu biografii de două-trei pagini, biografii care ţin loc de istorie (despre bătăliile lui Mihai Viteazul s-a ţinut un adevărat jurnal de front).

*

Cartea lui Johann Adam Lonicerus, cunoscută mai ales pe filiera istorografiei maghiare (Veress), a fost folosită şi de istoricii români, drept substitut de memorie, la un popor fără memorie şi, cel mai adesea (sic!), fără istorie.

*

Pagina cu care începe descrierea bătăliei de la Târgovişte

Pagina cu care începe descrierea bătăliei de la Târgovişte

*

Pagina cu care începe jurnalul de front al bătăliei de la Giurgiu

Pagina cu care începe jurnalul de front al bătăliei de la Giurgiu

*

Coperta de gardă a cărţii

Coperta de gardă a cărţii

*

Personajele importante ale vremii lui Mihai Viteazul (nicidecum vremea lor), desenate, probabil, de Theodor de Bry şi încadrate, apologetic, de simbolistici creştino-medievale şi de devize penibile, în formule de blazon extins peste vremuri, ţin şi nu ţin de istoria noastră. Dacă putem prezinde că noi avem o istorie. Măcar în ziua de astăzi.

*

0 Panonia Rudolf

*

0 Panonia Sigismund

*

0 Panonia Sinan Pasa

*

0 Panonia Murat Sultan

*

0 Panonia Mehmet Sultan

*

0 Panonia Christoph

*

0 Panonia Ioan

*

0 Panonia Maximilian

*

0 Panonia Nicolaus

*

0 Panonia Principele Carol

*

Harta panonică

Harta panonică

*

Cu cărturarii europeni din vremea lui Mihai Viteazul, Johann Adam Lonicerus, Jean Jacques Boissard şi Theodor de Bry ne vom mai reîntâlni. Şi asta, din pricină că ei chiar au şi existat.

*

Ion Drăguşanul


Cine l-a ucis pe arhimandritul Rafail Dominte?

Când arhimandritul Rafail Dominte a fost ridicat de Securitate, Pimen a fost ridicat... în rang de arhimandrit

Când arhimandritul Rafail Dominte a fost ridicat de Securitate, Pimen a fost ridicat… în rang de arhimandrit

*

Dosarele martiriului românesc vorbesc lapidar despre crimele securităţii. Despre arhimandritul Radu Rafail Dominte, de pildă, se menţionează doar atât: “Ieromonahul Radu Rafail Dominte, stareţul Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava, a fost închis în temniţele comuniste; a murit după eliberare” (Ioaniţiu, Cicerone, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, p. 41).

*

Nepotul cărturarului şi teologului câmpulungean, domnul Nestor Dominte, îmi povestea – şi am şi scris povestea, cândva – că unchiul său, arhimandritul Rafail Dominte, a fost închis, în 1975, în urma denunţului unui călugăr de la Putna şi că, imediat după eliberare, a fost ucis de Securitate şi aruncat, la Câmpulung, sub un marfar în viteză, ca să dispară orice urmă a crimei.

*

Cine l-a ucis, indirect, pe Rafail Dominte, nu am putut afla, pentru că ni s-au refuzat informaţiile de către CNSAS, dar dau, întâmplător, peste nişte circumstanţe indirecte, care mă pun pe gânduri.

*

În Decizia Nr.4212/18.10.2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie “respinge recursul declarat de Zainea Vasile – ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuţilor, împotriva sentinţei civile nr.2077 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunţată în ședinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2012″, dau peste următoarea circumstasnţă suspectă:

*

Într-o notă din 18 ianuarie 1975, semnată cu numele “Pr. Pimen”, acesta explica în ce mod a adăpostit bagajele unui preot de la mănăstirea “Sf. Ioan”, care urma să plece în SUA“.

*

Întâmplarea face să fi fost arestat stareţul mănăstirii “Sf. Ioan”, Rafail Dominte, în urma denunţului unui călugăr de la Putna, cum că ar fi vrut să “fugă în SUA”, la sfârşitul acelei luni fatidice.

*

Şi tot întâmplarea face şi ca rangul de arhimandrit, vacantat prin denunţ criminal, să fi fost dobândit de… de cine credeţi?

*

De călugărul Vasile Pimen Zainea, care, conform tuturor biografiilor publicate, a fost „muzeograf la mănăstirea Putna (1964-1974). Este ridicat la rangul de protosinghel (1960) şi apoi la cel de arhimandrit (1975)”. iar între timp, conform Deciziei Nr. 4212/18.10.2012, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 7497/2/2010/a1, Pimen turna cu hărnicie, securitatea trimiţându-l, cu acoperirea BOR, în misiuni informative în SUA şi în Germania Federală.

*

Slujitorul sfântului altar de la “Sf. Ioan”, teologul Rafail Dominte, denunţat că ar fi vrut să fugă în America – şi nu intenţiona aşa-ceva, a sfârşit sub roţile trenului, iar ciripitorul la securitate, Pimen Zainea, bătea America în lung şi în lat, turnându-i şi pe ierarhii de acolo, după cum se stabileşte prin sentinţa definitivă şi irevocabilă.

*

Poate că toate cele de mai sus sunt doar circumstanţe, poate că nu Pimen Zainea poartă pe sufletul lui pizmaş vinovăţia uciderii arhimandritului Rafail Dominte. Dar vă închipuiţi, oare, că toate celelalte denunţuri nu valorează cât o crimă?

*

Eu, în egoismul meu înnnăscut, nu-l acuz decât de crimele săvârşite împotriva culturii, de obrăznicia deşănţată cu care ne cenzurează şi ne interzice. În fond, ca slujitor al culturii, religia mea este cultura. Pentru turnătorii o să-l judece pe colaboraţionistul Zainea doar bunul Dumnezeu, în cazul în care, între timp, ca şi ierarhul Bucovinei, ca şi patriarhul României, nu s-o fi făcut şi bunul Dumnezeu mason şi informator al securităţii.

*

Ion Drăguşanul


Cenzura Încă Prea Securistului Pimen Surceveanul

Un tiran al securităţii masonice: Pimen Surceveanul

Un tiran al securităţii masonice: Pimen Surceveanul

*

Fotografia aceasta, preluată din adevărul.ro, ediţia care făcea dezvăluiri despre afacerile lacomului călugăraş ultra-ortodox Pimen Vasile Zainea şi mahomedanul Omar Hayssam, este cât se poate de sugestivă pentru fariseismul unui masono-securist plin de ură, şi care mereu îi acuză pe alţii de ceea ce vede în oglindă: Satana!

*

Că omul acesta suficient, plin de sine şi de o încrâncenată ură faţă de semeni a fost securist (Potrivit Deciziei CNSAS numărul 3.370 din 9 octombrie 2007, Vasile Zainea este titularul dosarelor SIE 40160 şi I 993, iar potrivit celor consemnate în aceste dosare, “a fost utilizat ca informator de IJ Suceava sub numele conspirativ Sidorovici în perioada 1975-1977”) şi mason (Templier şi afiliat la Loja “Fiii coliniei lui Traian” din nordul Moldovei) e lucru dovedit (faceţi click pe securist sau pe mason şi aflaţi amănunte), dar personajul Pimen, în deplinul sictir al creştinismului, mută povara vinovăţiilor de pe umărul lui de caiafă, pe cel al “satanicilor” vrăjmaşi ai… ortodoxiei. În megalomania egoismului său, Pimen are trufia atentatului pe faţă la “identitatea Marelui Arhitect”, cum formula Blaga, iar adevărul despre micimea sufletului său vrea, mereu şi mereu, să fie receptat ca un satanic atac la adresa lui Dumnezeu. Treaba lui, îl priveşte.

*

Toate ticăloşiile lui Vasile Zainea, inclusiv tentativa de jefuire a Fondului Naţional Românesc din Bucovina (surcea va rămâne din pădurea provinciei, dacă o să încapă pe ghearele lui Pimen Surceveanul şi a găştii sale de ticăloşiţi duşmani ai românismului), nu prea mă interesau, pentru că mă obişnuisem cu ideea că, dintotdeauna, spre deosebire de preoţime şi de sihaştri, călugărimea moldovenească ne-a fost vrăjmaşă, manifestându-se, mereu şi mereu, ca antiromânească (doritorilor le pot pune zeci de probe la dispoziţie). Atât de vrăjmaşă, încât nu se da în lături nici de la uciderea cu… sfânta împărtăşanie! Şi în domeniul ăsta, mărturii sunt berechet, inclusiv în cărţile scrise de preoţi-cărturari (în “Cronica Episcopiei Rădăuţilor”, de pildă).

*

De astăzi, însă, securismul masonic al lui Vasile Zainea îmi produce o greaţă la fel de organică precum cea provocată de fabrica de reciclare a cadavrelor de pe dealul Cetăţii (5 biserici şi cam tot atâtea capele, başca un fel de magazii pentru cadavre înspăimântătoare!), pe care am vizitat-o recent. Astăzi am aflat că, de fapt, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Calea lui Dracula, a fost interzis de prostia gomoasă a cenzorului securist Pimen Surceveanul şi că Nechifor doar s-a făcut sluj şi preş în faţa  securistului în sutană.

*

Germanii au tot repetat-o că România are un potenţial turistic incredibil în mitul lui Dracula şi că fraieri suntem că nu-l punem în valoare. Păi, te lasă securistul Pimen? Sigur că te lasă, dacă îi propui, ca şi la încredinţarea de parohii sau de funeste servicii funerare, o cotă parte la beneficii. Dacă nu, nu! Vede negru în faţa ochilor şi prinde să bolborosească scuipături în oglindă: Satano!

*

Ruşine să-ţi fie, cetăţene Zainea! Păcat că iadul cu care sperii prostimea nu există, căci tare mi-ar fi plăcut să te văd, clocotind, cândva, în smoala puturoasă a minţişoarelor tale! Mi-aş fi procurat un bilet, oricât de scump ar fi costat, numai să te pot vedea acolo unde, de fapt, îţi este locul dintotdeauna: printre cei care, vorba lui Negruzzi, au decretat asupra neamului românesc: FIAT NOX!

*

Ion Drăguşanul

 


Emil Bobu, un îndreptăţit la memorie

Emil Bobu, aşa cum arăta, pe când l-am cunoscut

Emil Bobu, aşa cum arăta, pe când l-am cunoscut

*

Aveam doar vreo zece anişori, când i-am cunoscut pe câţiva dintre oficialii acelor ani, dar singurii care m-au impresionat au fost Vasile Topor şi Emil Bobu. Topor era bun prieten cu tata şi venea, adesea, sâmbăta, spre seară, la noi, acasă, în Mereni. Cu Emil Bobu, tata se întâlnea la locul de muncă al tatii, cârciuma pe atunci nouă din Plopeni, dar numai în zilele în care liderul regional avea de muncă prin raionul Botoşani. Oprea gaz-ul în faţa cârciiumii, fluiera scurt şi, când tata ieşea în prag, recunoscând şuieratul, Bobu îi spunea o oră, tot spre seară, cea la care urma să se întoarcă.

*

Nimeni, în afară de mine, nu ştia şi nu ştie să facă o găină umplută, prăjită pe cărbuni, cum o făcea tata. Cumpăra găina de la o bătrână din vecinătatea cârciumii, apoi, după ce o curăţa bine şi o umplea cu măruintaiele, tăiate mărunt, şi cu felioare de ceapă, de roşii, de ardei gras şi de căţei de ustori, după ce o săra şi pipera exact cât trebuie, o învelea într-o coală albă de hârtie, peste care înfăşura vreo zece pagini de ziare şi, la ora potrivită, punea coletul peste jarul din godin (o sobă rotundă, din tuci), împrejmuind-o şi cu câteva bucăţi din lemn de brad. Hârtia de ziar se aprindea imediat, dar coala albă se impregna cu apă şi grăsime şi rămânea neatinsă, doar scorojită niţel. Când îndepărtat hârtia albă, găina friptă avea o culoare şi o savoare inegalabile. Mujdeiul îl făcea tata doar din usturoi, sare, oţet şi apă, iar mămăliga o dregea răscoaptă, adică suplimentând apa, după o primă tură de mestecat cu culişerul (melesteul), şi continuând să mestece până se se armoniza dulceaţa discretă a “pâinii” de aur a satului românesc.

*

Emil Bobu plătea, de fiecare dată, găina pe care o mânca împreună cu tata (eu nu suportam, pe atunci, carnea de pasăre), plătind preţ dublu, faţă de cel cerut, bătrânei de lângă bufetul sătesc. Şi tot, de fiecare dată, o privea pe bătrâna aceea ca pe o mamă, apoi îi povestea tatii cum vedea el viitorul ţărănimii româneşti. Visele lui Bobu desigur că nu s-au mai împlinit. Intrase într-un uriaş malaxor, devenind una dintre primele lui victime. Odată cu mutarea la Bucureşti, ca şi Gheorghe Flutur, mai recent, Emil Bobu s-a prăbuşit în sigurătate. Bobu nu mai era el, departe de ţăranii din care provenea şi pe care îi idolatriza. Mie, deşi copil, nu-mi prea plăceau ţăranii, mai ales datorită prefăcătoriei faţă de târgăi, pe care îi dispreţuiau, dar pe seama cărora prosperau. Mie nu-mi plăcea nici conceptul luptei de clasă, pentru că nu puteam înţelege cum unii pot fi consideraţi, în grup, ca prezumtivi buni, iar alţii, tot în grup, ca prezumtivi răi.

*

Când, peste decenii, imaginea lui Emil Bobu s-a deteriorat, eu ştiam că nu i se deteriorase şi sufletul, ci că doar se închisese în sine, că îşi pusese carapace trainică. Am simţit asta, pe Băneasa, când îl însoţea pe Ceauşescu la o vânătoare, iar eu, ca militar în termen la pompieri, mă număram printre cei care le asigurau securitatea decolării. Îl priveam atât de stăruitor, încât mi-a simţit căutătura şi m-a întrebat dacă ne cunoaştem. L-am minţit, spunând că nu, iar în începuturile mele de însingurare se încropise un poem despre cei trişti şi singuri, care se irosesc drept “salahori ai unei linguri”. Nu-mi mai amitesc textul, iar notesul din perioada stagiului militar l-am pierdut. Dar, de câte ori aud numele lui Emil Bobu, de fiecare dată îmi amitesc vad despre începutul acelui poem al propriei însingurări.

*

Nu am nostalgii comuniste, dar chiar mă întristează însingurarea definitivă a lui Emil Bobu. Eu ştiu că a fost un om bun, dar firav, biruit de vremuri. Dumnezeu să-l odihnească, vindecându-i sufletul de nepământeasca lui însingurare!

*

Ion Drăguşanul


Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu

*

Dumnezeu există şi poate fi văzut. E suficient doar să priveşti înspre cer, dar ignorând cerul, şi îl poţi vedea. Îi poţi vorbi, îi poţi cere socoteală, iar el îţi va răspunde şi îţi va explica totul, cu răbdare de tată iubitor, dar care îşi ştie bine şi responsabilităţile iniţiatice. Femeia tânără, din cabinetul prezidenţiei judeţene, fie că m-a minţit, fie că s-a minţit pe sine, vorbindu-mi despre sinonimia dintre viitorul definitiv şi dumnezeire. Dumnezeu e altceva, un infailibil destin inexplicabil, pe care-l urmează şi Cerul, şi Pământul, şi vieţuitoarele dintre Cer şi Pământ.

*

În ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu, Suceava era în transa unei petreceri ritualice de-a zădărnicia, adunată, ciucuri-ciucuri, în jurul celor mai grandioase spectacole cu muzici din istoria ei. În Burdujeni, muzici portocalii. În Suceava, muzici roşii. Poporul petrecea şi primea daruri. Era vesel poporul şi nepăsător, în goliciunea naivităţii sale, a superficialităţii tradiţionale a generaţiilor care nu se învrednicesc la memorie. Printre rândurile lui dense şi unduitoare, răzbăteau cerşetorii, dar sâcâielile lor nu enervau poporul pus pe petrecere.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistau cerşetorii, iar poporul, generos la chef, nu se enerva.

– Ia de-aici, mă, şi să fii de sănătos!, arunca poporul, cu netrucată fudulie, mărunţişul necesar pâinii cerşetorului.

– Şi să fie de sufletul tatii!, adăuga poporul, din obişnuinţă, dar fără să-i pese de sufletul cuiva.

*

Cerşetorii adunau monedele în găleţi de plastic, pupând bombeul încălţării poporului şi luând numele lui Dumnezeu în deşert.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu zâmbea mucalit, aidoma inegalabilului profesor Ioan Nemeş, dar fără să ne mustre că ne batem joc de semnificaţiile daniei şi ale jertfei, pe care, de-a lungul generaţiilor, doar din orgoliu şi suficienţă umană le-am tot săvârşit. Nu Dumnezeu avea nevoie de ele, ci noi, generaţiile de oameni, ca să ne putem trufi, cu aerul că am birui Timpul şi că am fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi el nu are nici chip, nici asemănare, ci doar desluşirile pe care noi, oamenii, le convenim între noi. Poţi să ţi-l închipui spirit luminos, precum Ioan Nemeş, dar nu-i interzis să ţi-l imaginezi asemeni primarului Ion Lungu, dând găluşte de pomană persuasivă mulţimilor, doar ca să priceapă mulţimile că el, Ion Lungu, în ciuda banalităţii existenţei sale pigmeice, deja a ajuns cineva. Îl poţi desluşi pe Dumnezeu când Mîrza, când Flutur, când Nechifor şi nu păcătuieşti cu nimic, deşi, undeva, printre fisurile Timpului, ai putea să-ţi zăreşti urmaşii îndepărtaţi, puşi în obezi prin iresponsabilitatea deciziilor tale.

*

Dar cui să-i pese de urmaşii îndepărtaţi! În fond, ne tragem, ca generaţie nevrednică, din lungul şir al unor generaţii la fel de superficiale şi, tocmai de aceea, neîndreptăţite la memorie. Gem de identităţi pierdute condicile parohiale ale bisericilor, dar nimeni nu e interesat, şi nu a fost vreodată interesat, de furnicarele acelea de nume, care pitesc vieţi la fel de inutile şi de nesemnificative, dar împlinite, fericite chiar, în carapacea temporală individuală. Identităţi irosite, care nu au de ce reînvia nici în Ceruri, nici pe Pământ. În fond, la ce-ar folosi reînvierea lui Lungu sau a lui Nechifor şi cui ar folosi?

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă cerşetorii Sucevei, iar dincolo de Ceruri, Dumnezeu îşi pune mâinile la ochi.

*

Caut prin buzunare, adun mărunţişul şi, înciudat pe mine, îl arunc, prin grătarul din fontă, într-una dintre rigolele înfundate ale târgului.

*

– Şi te mai lauzi că ne-ai lăsat libertatea de a alege!, scrâşnesc înspre Ceruri.

– Eu? Cine ţi-a spus aşa-ceva?

– Slujitorii altarelor tale!

– Nu-s altarele mele, ci ale lor!

*

De data asta, Dumnezeu pare să-mi arunce o mustrătoare căutătură, dar nu-mi prea pasă, pentru că nu de asta am acceptat să mă nasc. Eu dorisem să fiu după chipul şi asemănarea lui, eu vrusem să fiu fericit, fără să-mi tot hăituiesc trupul întru lumeasca trupului supravieţuire. Nu am muşcat din măr – ştiu sigur că nu am muşcat, ba m-am şi întrebat, când am fost ispitit să o fac, despre livezile pe care le voi condamna la moarte, dacă muşc din fructul interzis. Nu am muşcat din măr, pentru că m-a îngrozit condiţionarea vieţii de moarte şi pentru că m-a revoltat legitimitatea cosmică a crimelor existenţiale; apoi, pentru că nu am avut de ales, am muşcat din lanurile de grâu şi din livezile de cireşi, m-am nutrit cu florile care nu vor mai da în mugur vreodată. M-au durut lanurile şi livezile acelea, care s-au jertfit şi pe care le-am jertfit inutil pentru mine. În fond, cine sunt eu, ca să mi se cuvină atâta nenaştere şi atâta moarte?

*

– Am ales să trăiesc din cuvânt, dar şi cuvântul e după chipul şi asemănarea vieţii: ucide!, am strigat spre Ceruri.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, aud glasurile prefăcute ale cerşetorilor, în jurul meu şi în jurul cuvintelor mele.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu există, dar nu-i mai pasă de nimic. Îl poţi zări, dacă priveşti spre el, nu spre Ceruri, dar nu mai stă în firescul naturii umane nici măcar privitul înspre Ceruri. Prea mult confort al trupurilor, aidoma apelor unei mări îmbietoare, se află în jurul nostru, ca să ne mai pese de Ceruri. Prea mulţi idoli vremelnici ademenesc spre acest presupus confort, aici, pe pământul urban al Sucevei, ca să nu-i urmăm pe ei, uitând de Dumnezeu, cu o la fel de prefăcută evlavie.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă primarul Ion Lungu cu împărţitul găluştelor prin spaţiul strâmt al bietei mele existenţe.

– Daţi-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, îl secondează pe Lungu preşedintele judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi, pe neaşteptate, desluşesc asemănările teribile dintre cei doi cerşetori din cele mai recente zile ale Sucevei.

*

Mă caut prin buzunare şi cum nu mai descopăr nimic, îmi iau sufletul în palme, suflu asupra lui, ca să-l curăţ de praf, apoi îl arunc, prin grătarul de fontă, în rigola fetidă a Sucevei.