Capitolul II: Vacanţe exotice, cu judecătoarea

Nu ştiu dacă aţi prins de veste, dar tare m-am prostit la bătrâneţe: cum ajung în faţa unei instanţe sucevene, cum îmi pun în funcţiune farmecele moşnegeşti de Don Juan şi James Bond incorigibil, iar bietele tinere femei îşi văd platoşele negre ale uniformelor străpunse de săgeţi luciferice şi cad în ispită:

– Ia-mă, Beldimanule – pardon – Ia-mă, Drăguşanule, ia-mă, du-mă şi fă-mă vis!

Iar îngerul mucenic Beldiman, care veghează numai la bine şi la frumos, pune poterile personale pe urma multi şi pluri-infractorului incorigibil care sunt, sesizând cele mai înalte organe ale statului asupra actului grav de corupţie pe care îl săvârşesc prin coruperea amoroasă a tinerelor magistrate, care, îmbătate de moşnegescul meu farmec luciferic, mă urmează fascinate prin insule exotice, în care le duc şi seduc, pentru a-l nedreptăţi pe soţul Beldiman de onoare şi de reputaţie. Nu ar trebui să-şi facă probleme: reputaţia poate exista şi fără onoare, dar onoarea, fără adevăr, nu există niciodată.

Poterile soţului Beldiman, la fel de vigilente şi atente precum căţeii cu stăpânul lor, sar ca arse în lese şi scriu, pe banii sustraşi necinstit (sic!) de la Consiliul Judeţean Suceava: „Cele mai înalte instituţii ale statului s-au autosesizat şi cercetează actele de corupţie ale infractorului Drăguşanul”. Nici o instanţă din lume sau din ţară nu mi-a stabilit vreodată, printr-o hotărâre judecătorească, statutul tragic de infractor, aşa că mesianica bătălie a lui Beldiman, care Beldiman mi-a stabilit vreo câteva sute de infracţiuni săvârşite, se vede pe nedrept compromisă. Dar viteazul mucenic al dreptăţii nu se dă bătut, ci scrie denunţuri de sute şi sute de pagini către toate parchetele, inclusiv către procurorii Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, denunţând în amănunt coruperea judecătoarelor, pe care o săvârşesc eu prin costisitoarele insule exotice, unde, cu siguranţă, pentru că am o leafă de mizerie în sistemul culturii pe care o slujesc, mă lăfăi cu stipendiile serviciilor secrete străine, cum de altfel aveau să şi scrie pe banii şutiţi Consiliului Judeţean Suceava uriaşii jurnalişti de etică nouă Covaşă şi Tilihoi. Sau viceversa. Sau Beldiman şi Buzincu, habar n-am care pentru că ei semnează întotdeauna, dar numai şi numai anonim.

Povestea amorului meu exotic cu judecătoarea, consumat la bătrâneţe prin insule ale paradisului turistic al elitelor financiare ale lumii, începea, cu două procese, unul cu plângerea înregistrată, prin care se cerea, prin ordonanţă prezidenţială, interzicerea site-ului propriu şi personal dragusanul.ro, iar celălalt, cu număr de înregistrare reţinut, dar fără plângere depusă decât mult mai târziu şi când, în fapt, se înregistra prima plângere, cuvânt cu cuvânt, doar cu titlul schimbat. Nu avea rost să protestez, pentru că, dacă s-ar fi anulat a doua plângere, cea cu număr rezervat, s-ar fi depus o a treia, de data asta înregistrată după prevederi şi tot acolo s-ar fi ajuns, doar că printr-o pierdere de timp inutilă.

Primul proces nu a durat prea mult, pentru că nici o instanţă nu ar fi îndrăznit să interzică o publicaţie, fie aceasta şi virtuală, pentru că astfel vor muşchii unui parvenit al zilei de oriunde sau de niciunde. Aşa că s-a trecut la al doilea proces, cel al „onoarei şi reputaţiei” soţului şi soaţei Beldiman, care onoare trebuia spălată cu câte un miliard lei de persoană, başca suportarea cheltuielilor pentru publicarea, în regim de publicitate, în toată media suceveană şi într-un ziar central, a sentinţei definitive.

Prin soţ şi soaţă nu m-am referit vreodată la relaţia socială, ci la însoţire în devalizarea bugetului public. Niciodată, în întreaga mea carieră de jurnalist nu am implicat familia celui care călcase strâmb şi nici în cazul de faţă, în care, fără caietul de sarcini premeditat strâmb, stabilit de directoarea generală Beldiman, firma soţului Beldiman nu ar fi putut câştiga niciodată o licitaţie pentru publicitatea unei instituţii publice. Dar cetăţeanul se obişnuise cu bănetul Direcţiei Silvice Suceava, pentru publicitate repetată într-un site care nu avea nici un cititor, ba şi cu cele peste 600 de milioane ale Consiliului Judeţean, încasate în 2014, pe când soţul Beldiman era consilier judeţean, deci incompatibil cu participarea la o astfel de licitaţie. În 2015, când cu licitaţia trucată prin caietul de sarcini conceput de soaţa Beldiman, soţul Beldiman nu mai era incompatibil, pentru că înscenase o retragere „eroică” din politică, menită să-i înjghebeze o imagine publică, pe cât era posibil măcar îngăduitoare, dacă nu chiar onorabilă. Urma să înşface, măcar imoral, vreo două miliarde şi jumătate de lei publici, cu care să-şi edifice puterea mediatică. Bineînţeles, nu aflase de la organizatoarea licitaţiei, soaţa Beldiman, care erau cele mai mici oferte din partea celorlalte trusturi media suceveni, folosindu-se doar de geniala lui intuiţie de reformator economic şi moral. În domiciliile proprii, în care îşi aveau sediile şi firmele câştigătoare, soaţa şi soţul numai la binele poporului premeditau, pecetluind cu şapte lacăte tezaurul financiar judeţean, ca nu cumva să ajungă pe mâna hoţilor. Dar, în ciuda acestui sacrificiu de sine dual pentru binele obştesc, soaţa ofertantă şi soţul câştigător nu aveau o imagine publică, fiind schiţaţi în media anterioară licitaţiei doar în câteva tuşe mai mult decât cenuşii.

La sfârşitul anului 2014, la nivel de imagine, soţul Beldiman era cunoscut drept „cel mai recent caz de migraţiune politică în deliberativul judeţean” (Obiectiv de Suceava), pentru că „Trădătorul Tiberiu George Beldiman a demisionat din Consiliul Judeţean Suceava” (Jupânu’). „Mihaela Beldiman, director general la Direcţia Organizare, Achiziţii Publice şi Resurse Umane de la CJ” devenise cunoscută în urma unor „Licitaţii trucate şi rapoarte false, sub oblăduirea Conciliului Judeţean Suceava, în era Cătălin Nechifor”, soldate cu „Percheziţii la Consiliul Judeţean Suceava într-un dosar de corupţie. Procurorii au ridicat saci cu documente” (Monitorul de Suceava). Imaginea aceasta deplorabilă se păstra, pentru ambii în-soţiţi şi la datele în care în care începea şi se încheia procesul împotriva mea, cu tema deturnată de la acuza singulară (trucarea licitaţiei şi înşfăcarea miliardelor) spre neîncetata mea anatemizare, în baza contururilor pe care soţul Beldiman le descoperea în oglinda din baia lui proprie şi personală.

Între timp, Covaşă, inventatorul stilului parşiv, care scrisese, cu trimitere la mine, care sunt de decenii total abstinent, că e „păcat să faci un festival ca Bucovina Rock Castle rezemând zidurile cetăţii de beat ce erai”, începu cosmetizarea lui Beldiman, prin interviuri, şi anatemizarea mea prin insulte şi calomnii incredibile, toate preluate din întâmpinările nesfârşite ale soţului Beldiman.

În faţa instanţei, avocatul a adus câte una-două subalterne de ale soaţei sau ale soţului, care să depună mărturie cât de afectate emoţional erau victimele scrisului meu. Nu ştiau ce anume am scris, nu citiseră, dar aşa li s-a spus să spună. Eu nu prea înţelegeam de ce-i nevoie de martore, în constatarea unui posibil delict de presă, care nu-i o încăierare pe stradă, care să poată fi descrisă de cineva, şi-atunci avocatul a făcut referire la „constatarea suferinţelor morale”. Nu ştia că suferinţele morale le constată şi eventual le cuantifică psihologul, psihiatrul sau măcar duhovnicul, dar a înţeles, în cele din urmă, şi a încercat şmecheria la ultimul recurs. Pentru că am avut două apeluri la Tribunal şi două recursuri la Curtea de Apel, başca o puzderie de cercetări din partea procurorilor de la tot felul de parchete, cărora Beldiman le trimitea memorii interminabile, culmea ororii fiind sesizarea, prin intermediul DNA Suceava, a procurorilor Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra faptului că judecătoarea instanţei de fond îşi petrece vacanţele, împreună cu „infractorul” Drăguşanul, prin insule exotice, care a şi mituit-o cu 30.000 euro, ca să nu-i dea câştig de cauză martirului dreptăţii Beldiman. Nu aş fi aflat despre denunţul acesta incalificabil, dacă procurorii respectivi, care nu puteau închide dosarul fără să-mi ia şi mie o declaraţie, nu m-ar fi convocat la Parchetul din Gura Humorului, în calitate de PARTE VĂTĂMATĂ, atunci când au avut alte cazuri prin zonă, mărturisindu-mi că le-a fost jenă să mă convoace, la vârsta mea, în Bucureşti. Citarea respectivă am pus-o la dosar, iar buzincuriştii lui Beldiman au scanat-o, acoperind cu alb calitatea de parte vătămată, spre a ilustra, prin fals şi uz de fals, că pe „infractorul” Drăguşanul îl cercetează cele mai înalte instituţii ale statului.

La instanţa de fond, la una din şedinţele cu uşile închise, pe care avocatul le transmitea în direct, cu telefonul, slugilor lui Beldiman, l-am văzut, pentru prima dată, pe măreţul bărbat al judeţului în carne şi oase. Venise însoţit de câteva persoane, probabil rude, ca să asiste la unul din cele două interogatorii la care m-a supus avocatul Grozavu, în seturi de circa 20 de întrebări, una mai stupidă şi mai fără de legătură cu cazul decât cealaltă. Un exemplu:

– În noaptea de…, s-a întâlnit acuzatul, la biserica de lângă Palatul de Justiţie, cu Tiberiu Avram, directorul „Monitorului de Suceava”?

– M-am întâlnit cu 150 de iubitori ai culturii, cu ocazia manifestării, desfăşurate în sala de la subsol, în memoria regretatului pictor pe sticlă Romeo Calancea. Era şi Tiberiu Avram acolo, am şi stat de vorbă în pauză, fiind noi prieteni de o viaţă şi pentru totdeauna. Nu am negat şi nu voi nega vreodată prieteniile mele temeinice.

– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava întreţine relaţii sexuale cu angajatele?

– Nu mă interesează şi nu m-a interesat vreodată viaţa personală a nimănui; aşa că nu ştiu nimic.

– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava promovează femeile în baza unor raporturi sexuale?

– Am răspuns deja: nu ştiu şi nu mă interesează!

Atunci a ridicat mâna măreţul soţ Beldiman şi a rugat instanţa să-i aprobe să-mi pună personal câteva întrebări, acestea fiind deosebit de importante pentru lămurirea speţei. Preşedinta de şedinţă a acceptat, iar dumnealui a repetat, cu glas morocănos, dar apăsat întrebările anterioare.

– Nu ştiu, domnule, pentru că nici o femeie din neamul meu nu lucrează în Consiliul Judeţean; dar dacă vrei să afli, de ce nu-ţi întrebi nevasta?

Şi, ca să-i nu-i dau prilejul unei răstălmăciri, am adăugat imediat:

– Având funcţia de director general în Consiliul Judeţean Suceava, poate că a aflat vreun zvon, dacă o interesează viaţa personală a altora.

A doua întâlnire şi ultima s-a produs la instanţa de apel a Tribunalului Suceava, când, prin intermediul avocatului, a cerut să i se dea cuvântul şi i s-a dat:

– Domnule preşedinte, ştiţi dumneavoastră cine este cel mai mare intelectual din judeţul Suceava?

Uşor luat prin surprindere, pentru că întrebarea nu avea legătură cu dosarul, preşedintele a întrebat mucalit:

– Cine?

– Domnul director al Direcţiei pentru Cultură. Domnul Aurel Buzincu este cel mai mare intelectual!

– Şi care-i legătura cu obiectul cauzei?

De data asta, soţul Beldiman a tuşit repetat pentru prima dată.

– Am hotărât să mă implic, să-mi iau singur cauza în mâini, pentru că au dispărut probe importante de la dosar…

Anticipasem, încă de la fond, când băgasem de seamă cu câte probe false operează avocatul, că voi avea parte de un proces necinstit, aşa că nu am consultat niciodată dosarul nici la arhiva judecătoriei, nici la cea a tribunalului. Iar dacă eu nu aveam cum face să dispară probe de la dosar înseamnă că ori nu au existat – şi nu au existat – ori că au fost sustrase fie de grefieră, fie de componenţii instanţei – ceea ce însemna o enormitate. Că nu am consultat dosarul era lesne de probat pe calculatorul celor două arhive, iar argumentarea mea l-a dezorientat cumva pe vânjosul tribun al presei banului public nemeritat, care a continuat:

– Domnule Preşedinte, eu, ca şi domnul Drăguşanul…

– O, nuuu!, am ţipat jignit de asemuire, pentru că nici un neadevăr şi nici o insultă grosolană nu mă izbise în suflet ca asemuirea cu Beldiman.

Ţipătul meu i-a provocat un acces de tuse seacă viteazului combatant, care, printre chm-uri aglomerate, a izbutit să întrebe:

– Nu vă supăraţi, nu aveţi un pahar cu apă?

– Nu ţinem!… Domnule avocat, faceţi-vă datoria: căutaţi un pahar cu apă!…

Avocatul Grozavu ţâşni pe uşă, dar se vede treaba că ori nu exista un automat cu apă gratuită, ori nu avea mărunt, pentru că a durat mai mult de un sfert de ceas, până s-a întors cu două pahare pline. Între timp, instanţa aştepta răbdătoare, iar eu îmi mutam discret greutatea corpului de pe un picior pe altul. Prin minutul 8 sau 9 de aşteptare, preşedintele a făcut haz de necaz:

– Domnule Drăguşanul, nu cumva să-l întrerupeţi pe orator, că vă amendez!…

– Nu o fac, domnule preşedinte: ascult cu interes.

După mai mult de 15 minute, muindu-şi buzele în apa din pahar şi sorbind un strop, oratorul mai tuşi de câteva ori, ca să-şi regleze vocea, apoi, luând o poziţie marţială, a declamat sigur pe sine:

– Eu atât am avut de spus! Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat. La dosar exista doar recursul soţului Beldiman, deşi procesul fusese declanşat de către soţ şi soaţă. Crezusem că soaţa s-a retras din proces şi la fel o fi gândit şi instanţa, dar, până la recursul de la Curtea de Apel, la dosar se infiltrase şi recursul soaţei Beldiman, aşa că s-a putut invoca un viciu de procedură, care să permită rejudecarea apelului.

Cum nu existau probe că i-aş fi insultat sau calomniat pe vreunul dintre cei doi în-soţiţi în înşfăcarea miliardelor publice printr-o licitaţie trucată, avocatul Grozavu s-a grăbit să le confecţioneze, folosindu-se, cu rea-credinţă, de zeci de materiale, inclusiv poezii, inclusiv texte din clasici sau articole din presa din vremea primului război mondial, pe care le publicam drept fişe, spre folosul tuturor, dar necesare şi mie pentru scrierii cărţii „Bucovina şi suferinţele ei /1914-1918”. În aceste condiţii, în concluziile scrise, depuse la instanţa de fond, am sintetizat esenţa acelui proces  stupid, aşa că le voi reproduce doar ca să economisesc spaţiu, pentru că mai sunt atâtea altele de povestit:

„Doamnă Preşedinte / În condiţiile în care:

a). v-aţi ante-pronunţat în cauză, la începutul primei şedinţe de judecată: „Veţi avea posibilitatea să faceţi recurs” (de ce eu, de ce nu ei? Ascultaţi înregistrarea);

b). aţi deturnat cauza spre pretinse suferinţe colaterale, fără a mi se permite proba verităţii pentru nici măcar un singur articol incriminat;

c). aţi ignorat falsul şi uzul de fals de care au abuzat pârâţii (60, din 80 materiale, care nu au nici o legătură cu cauza, inclusiv poezii şi pagini de istorie sau de istorie culturală românească, dar şi pamflete întru apărarea actului cultural de alte abuzuri, nu de cele ale soţilor Beldiman);

d). aţi ignorat necurmata hărţuire la locul de muncă, la care mă supune reclamantul Beldiman Tiberiu-George de 15 luni de zile;

e). aţi ignorat probele însuşirii necuvenite a peste 2 miliarde 300 milioane lei, de către firmele soţilor Beldiman, prin metoda redactării defectuoase a invitaţiei de participare şi a fişei de date a achiziţiei, după cum rezultă din Decizia nr. 1757/C4/1958/1969, din 16.10. 2015 a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi din Decizia nr. 3767, din 24 noiembrie 2015, a Curţii de Apel Suceava, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în care se spune că „redactarea documentaţiei ţine de culpa şi răspunderea juridică a autorităţii contractante, nu a ofertanţilor”;

g). având de ales între hărţuire necontenită şi o decizie nedreaptă, în care instanţa s-a ante-pronunţat,

înţeleg că nu mai am nici o şansă de a beneficia de dreptate şi, tocmai de aceea, declar că nu voi face recurs, acceptând, într-o ante-pronunţare consonantă cu ante-pronunţarea dumneavoastră, ceea ce veţi hotărî, drept decizie finală şi irevocabilă.

1). Acţiunea în daune reprezintă un denunţ calomnios, plin de falsuri, dar şi de insulte şi calomnii la adresa mea, care continuă calomniile şi insultele din „adresele” către Centrul Cultural „Bucovina”. Activitatea mea jurnalistică, denunţată mincinos drept „prejudiciu moral cauzat reclamanţilor”, conţine 38 de articole, din care doar 7 cu menţionarea numelor reclamanţilor, respectiv:

4 decembrie 2015: „Mardeiașii clanului Beldiman” – un material împotriva „complicilor directoarei Consiliului Judeţean Suceava, Mihaela Beldiman, şi ai soţului ei, Tiberiu Beldiman, de care, până ieri, nici nu auzisem că există, deşi cică se dă, în ultima vreme, fără a fi, „jurnalist de investigaţii”.

6 decembrie 2015: „Publicitatea judeţului, şpagă pentru clanul beldiman” – răspuns la tentativa de linşaj de presă din „Suceava LIVE” (3 decembrie 2015), în care mă apăr, cu autografe şi dedicaţii, de „bicisnicia (unor) beldiman-ghincea-covaşă (care) se intervievează reciproc şi spun ce om rău, ce decăzut, ce duşman al democraţiei şi al culturii aş fi eu, deşi nu-s decât duşmanul furturilor şi al prostiei”.

8 decembrie 2015: „Şpăgi, de la Direcţia Silvică Suceava” – material jurnalistic despre „valurilor de parale publicitare care se scurg spre pseudo-media tovarăşilor Beldiman, Ghincea şi Covaşă”.

22 decembrie 2015: „Preşedintele Nechifor protejează Mafia Beldiman” – în care denunţam pasivitatea conducerii Consiliului Judeţean Suceava faţă de licitaţiile trucate şi în care scriam că „aflasem, între timp, de toată tărăşenia sistemului mafiot Beldiman, dar încă nu ştiam că doamna Mihaela Beldiman, în loc să anuleze licitaţia cu cântec, tocmai orchestra un adevărat linşaj civic, la care urma să mă supună, ca să-mi închidă gura. Mie puţin îmi pasă şi de Beldiman Tiberiu, şi de Beldiman şefa, şi de toţi covaşii de care se folosesc, dar cu nici un chip nu pot accepta să se fure, din impozitele noastre, minimum 2,3 miliarde aşa, de-un moft de „ajunşi la putere”.

4 ianuarie 2016: „Afacerea publicitatea furată” – material prin care anunţam înfiinţarea rubricii despre publicitatea trucată, şi în care întrebam retoric: „unde era audienţa, tovarăşă Beldiman?”.

5 ianuarie 2016: „Cum am salvat 50.000 euro bani publici” – prezintă adresele-hărţuire, în preambul scriind: „flerului meu jurnalistic, probat de-a lungul anilor, spunându-mi că trucarea licitaţiei CJ are o legătură cu directoarea Mihaela Beldiman, fie şi din perspectiva unui clar conflict de interese. Nu aveam şi nu am nimic cu Mihaela Beldiman, dovadă că, într-una dintre cărţile lansate în ianuarie 2015, îi şi dedicasem un poem în acrostih (Cântecul cântăreţului cântând) şi precizând că „vă las să citiţi capodoperele semnate de covaşă şi beldiman”.

9 februarie 2016: „Se cere cenzură pentru site-ul drăguşanul.ro” – „Organizatoarea licitaţiilor de atribuire de publicitate a Consiliului Judeţean Suceava, distinsa doamnă director Mihaela-Elena Beldiman a Direcţiei generale organizare, resurse umane şi achiziţii publice , şi câştigătorul obişnuit al acestor licitaţii portret robot, la fel de distinsul domn neziarist şi nejurnalist Tiberiu-George Beldiman”.

Unde sunt insulte şi calomnii în aceste texte?

2). În denunţul calomnios, pe care îl reprezintă acţiunea în daune, sunt formulate următoarele calomnii şi insulte:

„pârâtul, exercită în prezent profesia de ziarist” (corect, în română: „pârâtul exercită, în prezent, profesia de ziarist” – unde şi cine mă plăteşte?

„prin intermediul unui număr de aproximativ 38 articole… pârâtul a întreprins o campanie de denigrare la adresa reclamanţilor” – nu există nici o menţionare a numelui Tiberiu Beldiman, până în 4 decembrie 2014, iar celelalte materiale menţionează rar numele unui decident public, Mihaela Beldiman; sunt trecute drept calomnii – un capitol despre anul 1914 în Bucovina, ba chiar şi o caricatură din „Moftul” lui Caragiale.

Faptele de denigrare cică „din data de 01.12.2015, acestea s-au înteţit ca frecvenţă şi ca intensitate” – solicit dovada că în articolele din 1, 2 şi 3 decembrie i-am menţionat numele.

„limbajul folosit de pârât a fost unul insultător, prin adresarea unor calificative ofensatoare la adresa reclamanţilor” – Solicit dovada pe texte.

„Iar până atunci vine DNA şi vă saltă, buclucaşilor!” – solicit proba, pe text, că se referea la reclamanţi şi nu la „mardeiaşii”, care au încercat un linşaj public în „Suceava LIVE”.

Solicit, de asemenea, dovada că expresiile mai dure din polemica provocată de „Suceava LIVE”, nu se refereau la „mardeiaşi”, ci la reclamanţi.

3). Linşajul mediatic, săvârşit de „Suceava LIVE”.  În „Suceava LIVE”, din 3 decembrie 2015 (PROBA 1 B, filele 7-11), s-au făcut afirmaţii cu adevărat ofensatoare, insultătoare şi calomnioase, la care am fost obligat să ripostez, printre care (PROBA 2A, filele 12, 13), cu trimitere directă doar spre mine: aş fi săvârşit „atacuri dure la adresa românilor”, „gestionar din umbră al fondurilor publice”, „o ruşine pentru breasla noastră”; „conectat la ţeava banului public”; „nu-l interesează legea”, „nu mai are capul bine înfiletat”, „mercenar de presă”, „bătrân parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, „a lins clanţa la uşi atâţia ani”, etc.

Unui astfel de limbaj, am fost nevoit să-i răspund, cu abţineri, folosind jargonul pe care să-l priceapă şi „mardeiaşii” angajaţi de reclamanţi.

4). Calomniile şi insultele oficiale, folosite de Beldiman Tiberiu-George. Printr-o campanie de hărţuire, reclamantul Tiberiu Beldiman s-a folosit, în dauna mea, făcând presiuni asupra conducerii Centrului Cultural „Bucovina pentru a fi demis, de următoarele calomnii şi insulte:

În Adresa înregistrată cu nr. 4094 din 16.12.2015, sunt acuzat că:

folosesc „forme de discriminare bazate pe aspecte privind convingerile politice, starea materială, sănătatea şi sexul” (PROBE 2 J1, fila 67).

nu am „un limbaj şi un comportament bazat pe respect, bună-credinţă şi corectitudine” (PROBE 2 J1, fila 67).

„Ion Drăguşanul a continuat cu denigrarea instituţiei sub autoritatea căreia se află, precum şi a persoanelor din conducere (PROBE 2 J1, fila 69).

„a dezvăluit informaţii la care avea acces în exercitarea funcţiei” (PROBE 2 J1, fila 69).

„a transmis ameninţări cu darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare” (PROBE 2 J1, fila 71).

îmi inventează „instabilitatea psihică ce rezultă din atacurile media virulente” (PROBE 2 J1, fila 71).

În Adresa înregistrată cu nr. 4215 din 29.12.2015:

susţine că aş fi „mânat de rea-credinţă şi de ură faţă de femeile conducător” (PROBE 2 J1, fila 74) etc.

5). Materialele incriminate, care nu conţin un astfel de limbaj şi nici denigrări la adresa reclamanţilor, vizaţi doar din perspectiva funcţiilor deţinute şi a faptelor, şi nicidecum în calitate de soţi, sunt:

a). articole de cultură, folosite abuziv şi mincinos de către reclamanţi (PROBA 2 M, filele 92-105), fie caricaturi – gen umoristic neincriminat de nici o lege din lumea civilizată;

b). denunţarea, cu probe, a unor atribuiri de publicitate (PROBA 1 A, filele 1-6; PROBA 1 B, filele 7-26, PROBA 2 F, filele 42-47; PROBA 2 G, filele 48-50, PROBA 2 I, filele 51-54; PROBA 2 K, filele 84-88, PROBA 2 L, filele 89-91; PROBA 4, filele 107-113 – probă încă neincriminată, dar care dovedeşte existenţa unei mafii corupte în Consiliul Judeţean Suceava), fără a şti că beneficiarii trucării, aflaţi şi în conflict de interese, şi în incompatibilitate, erau, pe de o parte, Directoarea Consiliului Judeţean Suceava, pe de altă parte – consilierul judeţean, care îi este soţ;

c). polemica pe care am susţinut-o, apărându-mi onoarea cu CV-ul, cu afişe ale manifestărilor pe care le-am înfiinţat şi coordonez sau cu dedicaţii şi autografe (onoarea se spală cu onoare, nu cu bani!), împotriva linşajului de presă la care m-au supus „mardeiaşii” de la „Suceava LIVE”, dar fără a folosi adjective la adresa reclamanţilor (PROBA 2 A, filele 12, 13; PROBA 2 B, filele 14-26, PROBA 2 D, filele 27, 28; PROBA 2 E, filele 29-41 );

d). denunţarea hărţuirii, la care m-au supus reclamantul şi unul dintre ne-ziariştii săi (PROBA 2 J 1, filele 55-63; PROBA 2 J 2, filele 64-74; PROBA 2 J 3, filele 75-83; PROBA 3, filele 105, 106).

Pentru toate acestea şi în baza probelor-probe administrate, vă rog să respingeţi în totalitate cererile formulate, în acţiunea în daune, înaintată instanţei de reclamanţii Beldiman Tiberiu-George, CNP …, şi Beldiman Mihaela-Elena, CNP … / 14.02.2017 / Ion Drăguşanul”.

În cinci ani de zile, hărţuit, la locul de muncă, în fiecare zi, cu câte două-trei „sesizări”, încheiate invariabil cu somarea conducerii de a mă demite, cercetat inutil de procurorii suceveni în patru dosare penale, toate deschise ca urmare a denunţurilor formulate de soţul Beldiman, care are relaţii excelente pe la parchete, precum şi un al cincilea, deschis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce soţul Beldiman mă denunţase că aş fi petrecut vacanţe, cu judecătoarea de la instanţa de fond, prin insule exotice, depinzând mereu de sentinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia Beldiman se tot adresa, înregistrând chiar şi sub două numere diferite acelaşi text de plângere, judecându-mă şi rejudecându-mă de câte două ori în instanţele de apel şi de recurs, am pierdut puzderie de timp prin „sălile paşilor pierduţi”, pentru că întotdeauna m-am apărat singur, ca să pot dejuca la timp înscenările la care se pretau avocaţii.

În sfârşit, s-a ajuns la ultimul termen al celei de-a doua instanţe de recurs, când tabloidul finanţat cu trei miliarde necuvenite de către Consiliul Judeţean Suceava trecu la atacuri disperate împotriva mea, în intenţia de a influenţa instanţa. Ce scrisesem eu nu mai conta, prioritate având defăimarea şi serafismul soaţei Beldiman, care s-a prezentat în faţa celor trei judecători ai Curţii cu adeverinţe de la psihologi, psihiatri şi, probabil, preoţi, ca să-şi probeze suferinţele morale, datorate efectelor trucării licitaţiei în favoarea firmelor cu sediile la domiciliul personal, deţinute, cum scrie şi în declaraţiile de avere ale directoarei generale, de către soţul Beldiman.

Am dus eu numerele tabloidului soţului Beldiman şi nu mică le-a fost mirarea judecătorilor să constate, chiar dacă avocatul tot susţinea că soţul Beldiman nu are nici o legătură cu făcătura aceea de mardeiaşi vag alfabetizaţi, că toate atacurile furibunde la adresa mea erau reproduse, cuvânt cu necuvânt şi virgulă între subiect şi predicat din… ultima întâmpinare depusă la dosar de „partea vătămată” Beldiman, care, în peste 180 de pagini A4, deci vreo 360 de pagini de carte, îşi proba măsura capacităţilor de a născoci vinovăţii şi de a eticheta cu jalnice invective. Dar nu mai conta, pentru că urma sentinţa definitivă, prin care li se recomanda însoţiţilor în trucare de licitaţie să-şi spele obrazurile cu apă şi săpun, pentru că miliarde din punguţa mea cu doi bani nu li se cuveneau. Aş fi putut profita de faptul că în plângere cei doi cereau, printre altele, să mă oblige instanţa să public în toată media suceveană, în regim publicitar, sentinţa definitivă integral şi să o ofer mediei sucevene, care ar fi publicat-o gratuit, dar nu am făcut-o. Mi-am văzut de treburile mele, iar cum minciunile sfruntate, menite să mă compromită, continuau cu aplomb, am decis să mă adresez Justiţiei, fără să bănuiesc măcar că şi unii magistraţi tremură de frica posibilei prejudicieri de imagine, de care ar fi avut parte, dacă optează pentru adevăr şi nu pentru grozavul Beldiman.

*

va urma Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”

Capitolul I: Însoţiţi, soaţa şi soţul

Ovidiu Donţu s-a oprit în faţa noului preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava şi i-a zis răspicat:

– Deci ai pus-o director al Direcţiei generale pentru organizare, resurse umane şi achiziţii publice!… Ai grijă, Cătăline: aia deja a regulat doi preşedinţi şi, dacă n-ai să fii atent, ţi-o trage de te zvârle cât colo!

Nu a râs nimeni dintre cei de faţă, pentru că avertismentul colorat al parlamentarului sucevean nu avea nici o sugestie sau semnificaţie sexuală. Am întrebat, totuşi, cine-i „aia” şi mi s-a spus un nume care îmi era total necunoscut: Beldiman. Mai departe nu m-a interesat povestea cadristă a partidului care tocmai înşfăcase, prin rotaţie, puterea judeţeană. Nu era treaba mea. Eu venisem la preşedinte cu nu mai ştiu ce problemă de serviciu; de regulă, nu intram în Palatul Administrativ decât dacă eram chemat sau dacă manifestările culturale de care răspundeam se izbeau de ochelarii de cal ai eşuaţilor în sistem, ştiut fiind faptul că activiştii de partid incapabili şi rubedeniile liderilor dintotdeauna s-au bucurat de plasamente călduţe în sistemul culturii, plasamente din care nu mai putea fi deşurubaţi vreodată.

Nu mult după aceea, soaţa Beldiman căpătase faimă, o puzderie de salariaţi ai instituţiilor judeţene plângându-se şoptit de abuzuri şi nedreptăţi şi că fură din banul public de rupe. Dintotdeauna, zvonurile au un miez de adevăr, mai gros sau mai subţire înfăşurat în exagerări, dar nici fărâma de adevăr nu mă interesa, pentru că, vorba lui Bolintineanu, „cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / merită să-l poarte spre ruşinea lor”. Pardon, onoarea, pentru că la noi, la români, nu există ruşine, ci doar onoare mai mult sau mai puţin ştirbită sau şifonată, care „onoare” nu-i de fapt decât o penibilă paradă de imagine închipuită. Şi totuşi, într-una din zile, trecând prin faţa biroului faimoasei eroine a zvonisticii zilei, am devenit curios. Am bătut discret la uşă, închipuindu-mi că dincolo de ea voi întâlni o băbătie cazonă, lacomă şi răutăcioasă, care, pe ultimul parcurs al carierei, şi-a atrofiat total simţul măsurii. Când am intrat în birou, după ce mi s-a răspuns afirmativ, am văzut o femeie tânără, care vorbea cu vioiciune la telefon, apoi, a întrerupt şi m-a rugat să iau loc. Am clătinat din cap a refuz şi am întrebat unde o pot afla pe directoarea Beldiman:

– Eu sunt. Luaţi loc, vă rog!

Am negat iarăşi din cap:

– După faimă, îmi închipuiam că sunteţi aproape de pensie şi că daţi ultimele tunuri. Şi văd că sunteţi un om tânăr. Aveţi grijă, pentru că ar fi păcat…

Şi am ieşit. Peste vreo jumătate de oră, pe când îmi deschideam computerul, am fost chemat la telefonul Centrului Cultural „Bucovina”. Era „directoarea Beldiman”, care începu să se dezvinovăţească şi de vini despre care eu nu auzisem, plângându-se de „lumea rea şi invidioasă” – chestie de altfel credibilă, şi de câte şi mai câte. Aveam mult de lucru, aşa că i-am explicat că nu mă interesează nici zvonurile, nici contrariile lor. Nu devenise pentru mine o ţintă jurnalistică, pentru că nu mai practicam gazetăria, iar problemele instituţiei consiliului judeţean să le rezolve cei îndreptăţiţi să o facă, nu eu.

În lunile următoare am avut multă bătaie de cap cu organizarea administrativă a Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, pe măsură ce creştea în valoare şi în faimă, inclusiv europeană, făcea să plesnească rânza în rataţii protipendadei culturnice, în care includ, desigur, şi cultele, palier ideologic în care bătălia pentru funcţiile de viitori protopopi cerea vitejeşti implicări în războirea cu satana. Umblau cu lumânarea în mână profesioniştii sutanelor după diavol, mânjind creiere şi înveninând suflete, iar când le arătam cu degetul că diavolul nu umblă aiurea pe pământ, ci s-a înrădăcinat puternic în lăuntrul lor sutanic, băteau în retragere. Dar ce folos, pentru că mie îmi creştea glicemia la peste 300, antrenând o avalanşă de alte valori alarmante ale sănătăţii trupului meu, de care nu mai aveam când avea grijă. Abia în dimineaţa primei zile de festival, când coboram în şanţul de apărarea al Cetăţii Sucevei, trupul începea să-şi regleze singur parametrii, îmbrâncit probabil la normalitate şi de subconştientul căruia îi fusese încredinţat. Iar seara, când difuzoarele de deasupra capului meu îmi palpau vibrant fiecare celulă a trupului, alterându-mi doar recepţionarea acutelor, de pe chipurile fericite ale miilor şi miilor de tineri, care îşi trăiau frenetic propria lor cultură, se desprindea o lumină tămăduitoare, care îmi aducea glicemia la valori normale. Timp de cinci zile, începând de la montarea scenei şi până la plecare muzicienilor, nu aveam timp de odihnă fizică, pentru că plecam din şanţ la ora patru, dimineaţa, şi reveneam cel târziu la zece. Şi totuşi, nimic nu mă odihnea mai mult şi mai revigorant.

Fiul meu Andi, adevăratul realizator artistic al festivalului, care făcuse echipă cu Mihnea de la „Luna Amară” şi cu Lucian Csibi de la „Relative”,  ştiind de bolile mele, mă tot chestiona îngrijorat, măcar din oră în oră:

– Eşti bine? Cum te simţi?

Zâmbeam:

– Împlinit: prin tine şi prin ei!

Arătam cu ochii spre muzicienii şi voluntarii din stagiu, apoi spre monolitul viu al tinerimii din faţa scenei, fără de care nici o artă nu îşi mai are sens şi ar trebui să dispară.

După festival, fără nici o zi de recuperare sau de concediu de odihnă, treceam la celelalte. Începeam, mai întâi, repetiţiile cu „Zicălaşii”, cu care îmi propusesem să scoatem din uitare măcar cânte o sută de cântece străvechi româneşti. Întâlnisem, de-a lungul anilor, tot felul de partituri româneşti, prin vechile publicaţii străine, începând cu cântecul preferat al lui Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat în „Wittenberger Gesangbuch” 1531, şi cu cel cântat de lăutarii suceveni, care însoţeau solia lui Ştefan, în 1502, la Krakowia, la înscăunarea regelui Altexander, cântec pe care îl notase călugărul Jana z Lublina şi care, ulterior, avea să se răspândească, sub numele „Haiducii”, pentru că îl dansaseră gărzile domneşti, în variante asemănătoare atât în Polonia, cât şi în Ungaria, ultima variantă maghiară a acestui ancestral cântec al neamului nostru fiind „Marşul lui Ráckóczi”. Chiar şi varianta liturgică, pe care o aranjase pentru orgă Jana z Lublina, o aflasem şi aveam să o reproducem, într-o primă lectură, la momentul potrivit. Cântecul acesta, care stă la originea „Căluşarilor” (melodia lui Sulzer sau Burada), a „Arcanului” şi a tuturor cântecelor „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, obligă la o arheologie spirituală, cu atât mai mult cu cât noi izbutiserăm să găsim două variante ale „Arcanului” în Muntenia, una în Oltenia şi una în Dobrogea, iar dacă am mai fi avut sprijin, am fi putut identifica toate cele douăsprezece „Arcane” (arce zodiacale), despre care vorbea J. A. Vaillant, în 1857, într-o lucrare publicată la Paris.

Datorită trudnicei munci a „Zicălaşilor”, am putut înţelege mai uşor mărturiile despre „datul iniţial”, cum numea René Guenon, Datina, iar „Cartea Datinii”, la care lucram încă de pe atunci, se contura ca o desluşire de cale; îmi zăream strămoşii, pentru că le auzeam bucuriile şi amarul, pulsând sub arcuşul viorilor. Fără să asculţi, nu poţi înţelege, iar arborele cosmic al spiritualităţii neamului, căruia îi cunoaştem doar crenguţele, pe care le numim folclor, nu-ţi dezvăluie trunchiul şi, cu atât mai puţin, rădăcinile.

Cântecele vechi, numite zicale pentru că se interpretau numai orchestral, ne-au dat multă bătaie de cap, pentru că lăutarii de odinioară trebuiau să scoată un maximum de plăcere din nişte instrumente rudimentare, aşa că primaşii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru s-au văzut obligaţi să descoperă singuri tehnici străvechi ciudate, de care făceau mare haz, după ce le desluşeau. Formasem, împreună cu cei doi violonişti, şi cu starostele Petru Oloieru, cu bracistul Răzvan Mitoceanu, cu contrabasistul Ionuţ Chitic şi cu vocaliştii Constantin Irimia şi Mihai Hrincescu o adevărată familie, în care şi-au găsit imediat loc şi tehnicienii Dănuţ Lungu, Nicolae Gabi Sandu şi Lucian Căluşeriu. Cântau şi, pe măsură ce ascultam, ştiam unde trebuie să caut în continuare. Am vreo şase mii de partituri, din care am fonotecat doar vreo două mii. Apoi s-a tras oblonul interdicţiei recuperării de nepreţuit pe care o făceau „Zicălaşii”, pentru pohta soaţei şi soţului Beldiman, care considerau că autoritatea şi fărâme din miliardele Consiliului Judeţean Suceava li se cuveneau lor, stăpânitorilor de drept ai sclavului Flutur şi ai servilor supuşi ai acestuia. Numai că, pe atunci, nu ştiam ce urma să se şi să mi se întâmple, aşa că, pe când mă întorceam de la Cetate pedestru, împreună cu Tiberiu Cosovan şi cu Mihai Pînzaru-Pim, şi, din staţia de microbuz pentru comunele Ipoteşti şi Bosanci de pe strada Mitropoliei, m-a salutat un glas de femeie, întorcând capul, am exclamat aproape cu bucurie:

– Doamna Beldiman!…

Pim, impresionat că directorul general al Consiliului Judeţean Suceava, face naveta spre domiciliu cu microbuzul, a devenit glumeţ şi amabil, în vreme ce Cosovan, care ştia zvonurile pe care le aflasem şi eu, era ceva mai rezervat. În vremea aceea, scriam o a doua carte de poeme, dedicată, prin tehnica acrostihului, unor suceveni, unii chiar prieteni, alţii doar cunoscuţi. După Revoluţie, când libertatea cuvântului devenea din ce în ce mai reală, nu mai simţeam nevoia să scriu poezie şi îmi trebuia un obstacol în plus, care să mă provoace. Or, ce poate fi mai provocator decât să-ţi ţeşi cuvintele pe iţele rigide ale unor litere de început de vers, fără să pierzi din vedere ţinta existenţială a fiecărui cântec, care nu mai este al tău, după ce îl scrii, ci al celor care l-au înţeles?

De câtăva vreme, mă frământa motivul edecarilor de pe Volga, care târau corăbiile spre izvoarele fluviului; purtau lanţuri la picioare şi, odată cu corabia, îşi târau după ei şi umbrele. Oare altfel este existenţa omului în general? Nu cumva şi noi târâm umbra spre izvoare, după desprinderea din întregul căruia i-am aparţinut cândva şi spre care tânjim subconştient de-a lungul trudnicei călătorii spre izvoare? Nu cumva moartea este izvorul cel adevărat al fluviului existenţial, aşa cum susţinea, de fapt, şi Iisus? Ca poezie, ca frământare de inefabil şi de real, sugestia mi s-a părut a fi convingătoare, aşa că, în seara aceea, după ce am dedicat două variante ale temei lui Tiberiu Cosovan şi lui Mihai Pînzaru-Pim, am încercat şi o treia variantă, folosindu-mă, în acrostih, de numele doamnei Beldiman, pe care nu aveam de ce să o consider vrăjmaş, şi nici măcar acum, când scriu această carte, nu văd în ea decât o victimă, căreia poţi să-i reproşezi cel mult laşitatea. Dar curajul sau laşitatea fiecărui om nu se apreciază şi nici nu se reproşează, pentru că nimic nu ne îndreptăţeşte la aşa-ceva. Curajul sau laşitatea înfrumuseţează sau urâţeşte calea fiecăruia, târâtul umbrei spre izvoare devenind lai lesnicios sau mai anevoios.

Nu mult după aceea, unul dintre „prietenii” de pe facebook (eu acceptam fiecare cerere, fără să verific din partea cui vine), „Ducatul Bucovinei” îmi trimitea o întrebare absolut imbecilă, care cică făcea parte dintr-un sondaj de opinie: „A cui este Bucovina?”. De parcă fiecare ţaţă, conştientă că părerea ei contează, trebuia să-şi dea cu presupusul, atunci când nici un document din cancelariile polonă şi maghiară, din ultimele şase veacuri, nu susţine că Bucovina nu ar aparţine Moldovei. E drept că şi polonii, şi ungurii şi-ar fi dorit stăpânirea Moldovei, dar fără a pune la îndoială faptul că Bucovina este pământ al statalităţii moldave. Şi-atunci, care-i sensul acelui „sondaj de opinie”, pe care, înainte de a şterge „Ducatul Bucovinei” din lista de prieteni, l-am catalogat drept „idiot de-a binelea”, catalogarea vizând şi sondajul, şi autorul acestuia, care se închipuia Duce de Bucovina: Beldiman Herzog von Bukowina. Închipuie-se şi Patriarhul Chiril, dar cât mai departe de spaţiul existenţei mele de fiecare zi.

În prima zi de decembrie a anului 2015, dădusem, din întâmplare, peste anunţul Consiliului Judeţean Suceava de atribuire a publicităţii nu mediei consacrate, ci unor site-uri anonime ale unor firme şi mai obscure din Lisaura şi Tişăuţi, care nu aveau nici presă tipărită, nici audio sau de televiziune. Împreună, cele două firme înşfăcau din bugetul judeţean mai vreo două miliarde şi jumătate de lei şi tocmai scoteau „o fiţuică penibilă, de pupat în fund PSD, numită „Suceava” şi nu mai ştiu cum”. Uitându-mă pe cele două site-uri pustii şi fără nici un cititor, am băgat iute de seamă că proprietarul lor mulgea cu hărnicie şi din bugetul Direcţia Silvică Suceava, ceea ce m-a făcut să cred că PSD tocmai îşi făcea o media proprie, pe bani de la buget, cu complicitatea soaţei Beldiman, directoare şi peste achiziţii publice. Nici prin gând nu îmi trecea că banii aceia mergeau în familie, soţul Beldiman visându-se, după cum singur avea să mărturisească, un viitor Avram sau Drăguşanul. Numai că avea şi o nuanţă morbidă în visurile lui rozalii, nuanţă care impunea dispariţia, la nevoie şi din viaţă, a ţintelor sale.

Scrisesem articolul „Aici sunt banii dumneavoastră” într-o seară de sâmbătă, iar luni, la prima oră, Covaşă împărţea gratuit exemplare ale tabloidului soţilor Beldiman (încă nu ştiam al cui este), în care două pagini se ocupau de lichidarea mea civică.

– Asta-i doar începutul!, hohoti Covaşă, de cum mă zări. Să vedeţi ce va urma şi ce avocat formidabil avem!

Minţea. Aveau un avocat slab şi rudimentar în gândire, uşor de învins în faţa unor instanţe nepărtinitoare, dar cinic şi necinstit, care tocmai îşi subordona câte o judecătoare de primă instanţă, prin metoda clasică a stăpânului său: şantajul şi ameninţarea. Prin urmare, transmitea în direct, sub văzul, judecătoarelor, deşi folosirea telefoanelor este „strict interzisă în sălile de judecată” şi, cu atât mai mult, în timpul şedinţelor cu uşile închise; nu-şi data niciodată înscrisurile şi aglomera dosarele, prin rea-credinţă, cu probe false (zeci de poeme, scrise în urmă cu 40-50 de ani, deveneau „probe” de „atac la persoană” în dauna soţului Beldiman). Şi mai pusese la dosar, subestimându-mă, două sentinţe, ale instanţelor de soluţionare a contestaţiilor şi, respectiv, de contencios, prin care se stabilea că vinovăţia pentru o astfel de licitaţie, care nu lua în calcul audienţa publică, este autorul caietului de sarcini, adică soaţa Beldiman.

Între timp, în Biroul managerului Centrului Cultural „Bucovina”, soţul Beldiman se străduia să fie cât mai persuasiv în a-l convinge pe Viorel Varvaroi că trebuie să mă demită cât mai urgent, „în numele copiilor” lui minori şi a familiei „din care face parte soţia şi mama noastră”, soaţa Beldiman, „angajată în cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Iar Covaşă, care, în numele „Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public”, cerea să i se pună la dispoziţie toate datele cu caracter personal şi estimarea „cantităţii de whisky, sau alte băuturi alcoolice tari”, pe care le-aş consuma anual. Nu ştiam nimic despre această hărţuire prin petiţii, depuse şi înregistrate la Centrul Cultural „Bucovina” câte două-trei pe zi, dar zi de zi, timp de o lună, petiţii prin care soţul Beldiman stabilea că aş fi încălcat mai întâi 15, apoi 21, iar în final peste o sută de prevederi ale legilor şi că e musai să fiu dat afară, pentru că, prin încălcarea legilor (chestie care o constată justiţia, nu un oarecare), aş fi atentat „la reputaţia şi demnitatea familiei” lui, inclusiv a soaţei, „director general în cadrul CJ Suceava”. Mereu şi mereu, soţul Beldiman, care înşfăcase vreo şase sute de milioane şi în anul anterior, când încă era consilier judeţean şi, deci, incompatibil cu orice tip de licitare, stabilea că, „avându-se în vedere şi împrejurările în care faptele au fost săvârşite, gradul de vinovăţie al (sic!) salariatului, consecinţele abaterii disciplinare şi forma continuată a acestora, vă rog respectuos, (sic!) a admite plângerea în forma în care a fost ea solicitată (sic!) şi a decide sancţiunea propusă de reclamant, respectiv desfacerea contractului individual de muncă, concomitent cu extinderea cercetărilor privind răspunderea morală, patrimonială şi penală a lui Ion Drăguşanul şi faţă de instituţiile pe care le reprezentaţi, respectiv Centrul Cultural Bucovina şi Consiliul Judeţean Suceava”.

Iar mai târziu, şi mai persuasiv, soţul Beldiman: „în numele familiei mele, aduc la cunoştinţa Comisiei de disciplină trauma psihică şi morală, afectarea emoţională şi a stării de sănătate prin care trec membrii familiei Beldiman, printre care şi minorii… (14 ani, membru Facebook) şi… (5 ani, utilizator Internet), ajungând să trăim în cadrul familiei într-o permanentă stare de temere transmisă de Ion Drăguşanul prin mijloace de comunicare de la distanţă (reţeaua de internet), stare indusă de frecvenţa şi conţinutul materialelor”.

Avalanşa de plângeri ultimative, toate ţinute la secret, din voia soţului Beldiman, nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, decât odată cu chemarea în faţa comisiei de disciplină, când, ca să mă pot apăra în cunoştinţă de cauză, aşa cum prevede legea, am cerut copii ale reclamaţiilor. Între timp, mi-am aruncat ochii şi pe tabloidul finanţat de CJ Suceava pentru prosperitatea mediatică a soţului Beldiman, în care un Popescu titra „Ion Drăguşanul Mercenarul Negru al presei şi culturii sucevene”, intervievând personalităţi la fel de fără nume ca şi el. Un Titi Roman decidea că „nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”; Covaşă, mai duplicitar, începea cu „este un editorialist bun”, „îmi place cum scrie”, „probabil a făcut şi lucruri bune pentru cultură, dar există riscul să se uite de ele, dacă va mai continua cu execuţii media”, apoi, după încă o concesie („are cuvintele la el”), trecea la verdicte: „are probleme patologice şi face jurnalism toxic”. Iar Tilihoi, versificând nătâng, îmi băşcăliza străbunii, răzeşii şi călăreţii de Coţman Gâză, cu blazon păstrat până pe la 1880, când a fost cioplit pe piatra mormântală a stră-străbunicului meu Nicolae (sabia vikingă solstiţială, deasupra omului în poziţia sumeriană a zeilor, piatra ciudată închipuind simbolul universal al Fecioarei Cereşti), mărturia aceea fiind scoasă din pământ de către verişorul Viorel Gâză, care o va amplasa la loc de cinste în cimitirul din Plopeni.

Fără nici o biografie măcar jurnalistică, toţi aceşti slugoi ai soţului Beldiman decideau că aş fi o ruşine pentru breaslă, că fac un jurnalism toxic şi că trebuie să dispar. Minţeau şi când susţineau că aş fi atacat câţiva tineri jurnalişti, textul meu vizând doar înşfăcarea necuvenită a miliardelor  Consiliului Judeţean Suceava. E de prisos să mai spun că, de-a lungul timpului, am fost singurul ziarist sucevean care a luat atitudine împotriva terfelirii unor jurnalişti în instanţă, printre beneficiarii unei astfel de solidarităţi numărându-se Maricari din Câmpulung, Doina Boghean, Dumitru Teodorescu şi chiar Sorin Avram, care ştie să se apere şi singur, din Suceava. Bineînţeles, în memoriile înaintate Curţii Supreme de Justiţie, soţul Beldiman avea să denunţe solidaritatea mea cu „infractori ca Dumitru Teodorescu sau Florin Sinescu” împotriva Justiţiei, când eu mă solidarizasem cu victimele inocente şi mă ridicasem doar împotriva injustiţiei, Justiţia aflându-i, în cele din urmă, pe regretatul director al ziarului „Crai nou” şi pe fostul prefect Florin Sinescu din Suceava nevinovaţi.

Peste noapte, contribuţia mea la modernizarea şi democratizarea presei sucevene era violent mânjită de nişte nefăcători de presă, aflaţi în solda soţului Beldiman, dar cam târziu, pentru că „Istoria jurnalismului din România în date”, publicată la Editura Polirom din Iaşi de un grup de universitari, coordonaţi de Marian Petcu, îmi consacrase deja contribuţia reală şi eficientă în presa românească postrevoluţionară, iar Biblioteca Naţională a României declarase un pamflet, pe care îl publicasem în „Ziua”, drept cel mai bun articol al anului în România. Nu-mi mai amintesc titlul pamfletului împotriva limbajului uneori huliganic al lui Corneliu Vadim Tudor şi al discipolului său sucevean, Ioan Băncescu, pe care îl scrisesem, în tehnica colajului, doar cu citate din opera lor jurnalistică. Băncescu a vrut să-i spăl obrazul cu un miliard, dar instanţele i-au recomandat apă şi săpun; Corneliu Vadim Tudor nu s-a supărat, dovadă fiind faptul că, ulterior, toate publicaţiile sale au reprodus, în foiletoane, cartea mea „Ultimul proces de presă”, în care povesteam cum şi Gheorghe Flutur a vrut să-şi spele obrazul cu două miliarde de la mine (mă confunda cu pădurarii Ocolului Vama), dar şi lui i-au recomandat instanţele binefăcătoarea apă, în amestec cu mult, mult săpun, detergenţi şi înălbitori.

  *

 va urma – Capitolul II: vacanţe exotice, cu judecătoarea