Premeditarea cântecelor despovărării

*

Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.

*

Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.

*

Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).

Cântecul risipelor pământeşti: Oanei Todiruţ

*

Oracolul mi-a fost şoptit în zori:

ai să te afli, caută mai bine,

ninsorile nu sunt ce par, ninsori,

amiezile nu împlinesc destine!

*

Tăcu apoi oracolul, iar eu,

orbit de spusa lui neînţeleasă,

doar căutam, când cerul lui ateu

izbi în suflet cu o mânioasă

risipă de risipe pământeşti,

un fel de munte care mă apasă:

ţi-i minte, tu îţi aminteşti?

Cântecul arborelui cosmic: lui Florin Todiruţ

*

Freamătă copaci de rouă

lângă zări ciudat prelinse

osteniţi în cele nouă

ramuri spre pământ întinse,

iar deasupra rădăcina

nu îşi află locul încă,

*

Tot zburătăcind lumina

o transformă într-o stâncă,

dar cu pasul n-o ajung,

iar cu mâna scriu şi scriu

rugi cu care să mă-ndung

unei frunze, să mă ştiu,

ţipăt frunzei să îi fiu.

Cântecul apelor curgătoare: lui Cezar Todiruţ

*

Cântă codrul, cântă, cântă

elegii şi cai în tropot

zdrobind iarba, care-şi zvântă

azi sub geana unui clopot

roua limpede şi clară,

*

Trec mai repede prin lume,

odihnind în fapt de seară

doar sub mările în spume:

iată, deci, care-i povestea

râului ce curge-n vale

unda aducându-mi vestea

ţintei curgerilor sale.

Cântecul umbrei zeilor: Elenei Lungu

*

Erau şi ei, dar nu au prins de veste,

le întâlnisem umbrele pe drum,

escorte într-o singură poveste

narată de-ntâmplări, însă acum

abia-i zăresc şi, totuşi, îi salut

*

Larg despletindu-mi rănile spre ei,

uimit de-un cântec ce-i urmează mut

nimb al ruinei ultimilor zei

gândiţi suav de mintea omenească,

ursită ce-a gândit să ispăşească.