Cântecul desprinderii poeziei: lui Adrian Bocancea
*
Am fost acolo, urmele mă ştiu,
destinul pietrei încă le apune
rupându-le discret, dar prea târziu
imensităţii cerului drept rune,
aveam mereu pe drumul lor poveri,
nu îmi păsa de paşii ce m-au dus
*
Bătând cărări cu tălpile în ieri
ori într-un mâine care m-a apus
cu jariştea fluidă din zăpezi
ademenind pe urme veşnicie
numai să ştii că-am fost, fără să vezi
cum s-a desprins din mine-o poezie,
eu rămânând de-a pururi lângă stele
adăpostindu-mi cântecele-n ele.