Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 2

Simbolul Dumnezeu-Cerul, în Sumer, 3500 î. H.

*

Dumnezeu-Cerul însemna, în vechime, „respiraţia”, „voinţa”, dar şi Cerul îndepărtat, semnul lui grafic, la vechii sumerieni, fiind dat de cele două cruci suprapuse, crucea dreaptă, simbolizând Cerul, şi crucea oblică, simbolizând Pământul de sub Crucea Nordului (Constelaţia Lebăda).

*

Simboluri sumeriene, până la cuneiforme

*

Dumnezeu-Cerul, în componentele sale grafice

*

Perimetrul Crucii Nordului (Pământul) este un pătrat, care simboliza şi cetatea, şi Paradesha, ambele pământene, în vreme ce crucea oblică, cuprinsă de pătrat, simboliza părinţii (pitr).

*

Pământul, dar şi Cetatea, dar şi Paradesha

*

Perimetru Crucii Drepte (Cerul) este un romb, care înseamnă şi Soare, dar şi dubla natură a sfinţeniei[1], cea care, prin cunoaşterea Sinelui Particular, cunoaşte Sinele Universal[2]. În creştinism, rombul a fost considerat simbolul Sfântului Graal („Inima lui Iisus”), confirmându-se, practic simbolistica iniţială a rombului, de dublă natură a sfinţeniei, astrală şi pământească. Cele două triunghiuri suprapuse, care alcătuiesc rombul definesc şi iniţierile, „pe munte”, „în Sinele Universal” (Spiritul) – triunghiul cu vârful în sus şi, respectiv, „în peşteră”[3] (în inima proprie, de fapt), „în Sinele Particular” – triunghiul cu vârful în jos.

*

Soarele sau Dubla Natură a Sfinţeniei

*

Soarele, în mişcare, este simbolizat de zvastica spre dreapta, făcută din Crucea Cerului. Acestui simbol, care înseamnă şi Lumina Cerului Zilei, i se suprapun, ulterior, tot felul de nume de zei: Deaus, din care descinde Zeus al elinilor; Ahura Mazda (cel care-i încredinţează Legile lui Zarathustra); Apollo, Mithra şi, în fine, Iisus Hristos.

*

Soarele, în mişcare

*

Rotaţia Pământului, în sens invers faţă de cea a Soarelui, aidoma Horelor, ţine de Crucea Nordului, deci de simbolul Pământului, dar, deşi rotaţiile obligă la o singură desluşire, ansamblul de simboluri care derivă din cele două cruci, şi separat, şi împreună, dau multitudinea de semnificaţii, de desluşiri care obligă la intrarea în armonie.

*

Pământul, în rotaţie inversă

*

Suprapunerea celor două cruci, cu tot cu perimetrele lor, dau octogonul sau floarea (steaua) în opt petale (raze), care a însemnat, cândva, şi calendar lunar, dar care simbolizează Sacralitatea de dincolo de Cer, Spiritul sau ceea ce noi, creştinii, obişnuim să numim Dumnezeu, Unu sau, în vechime, OM (se scria şi AUM, folosindu-se invocaţia OI).

*

Spiritul de dincolo de Cer

*

Reprezentarea aceasta o aflam şi în bisericile creştine, dar şi în totemurile voievodale vechi, precum cele, de la cuşmă şi de la gât, al lui Vlad Ţepeş.

*

Bederniţa de la Putna

*

Bijuteriile lui Vlad Ţepeş

*

Există o reprezentare şi mai stilizată, realizată prin unirea unui capăt de cruce cu opusurile celeilalte cruci, o veritabilă stea (floare), pe care o descoperim în toată ornamentaţia populară a popoarelor lumii şi care simbolizează, întâi de toate, Altarul Strămoşilor (deva şi pitr, împreună[4]) şi, desigur, pe capetele ouălor încondeiate ale românilor, oul încondeiat reprezentând, în fond, prima carte religioasă a omenirii.

*

Dumnezeu-Cerul, simbol astral şi/sau floral

*

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

*

Pe oul încondeiat (Oul Cosmic), există, în cele două capete, câte un simbol al Spiritului, deci al Eternităţii, care delimitează, prin două porţi sau căi, „Pasărea Vieţii” sau „Hora Vieţii”, tentaţia nemuririi fiind fundamentală pentru condiţia umană, de-a lungul vremilor (mai ales în sensul disciplinării, al moralizării, prin dogme religioase), Deva-Yana (Poarta sau Calea Zeilor, care nu sunt, de fapt, decât moşii cei vechi şi strămoşii) şi, respectiv, Pitr-Yana (Poarta sau Calea Părinţilor, adică şi a bunilor şi străbunilor, deci a antecesorilor mai apropiaţi, cei ai celor „şapte lumi”[5], adică întrupări), şi unii, şi ceilalţi[6], reîntrupându-se prin hora oamenilor sfinţi (alternanţa de romburi şi X-uri, de pe banda din mijlocul oului încondeiat).

*

*

„Ceea ce se vede în univers, animate sau inanimate, toate aceste lucruri se vor reînnoi; la fel ca diferitele roade ale pământului, care se succed în ordinea cuvenită anotimpurilor, totul se învârte în lume, fără început, şi fără sfârşit, pe această roată care provoacă distrugerea tuturor lucrurilor”[7]. Acesta este şi mesajul oului încondeiat (scris), obiceiul încondeierii însemnând, în fond, obligatoria reînnoire din fiecare primăvară. Elementele-simbol ale Oului Cosmic se regăsesc, mai dibaci sau mai neîndemânatic lucrate, în toate ornamentaţiile populare ale populaţiilor care descind din străvechile civilizaţii polară şi boreală. Noi le păstrăm, fără iniţieri, după regula lui „aşa am apucat”, dar le păstrăm. Mai trebuie doar să învăţăm să şi valorificăm această multimilenară moştenire a umanităţii.

*

Exemple de simbolistică dreptliniară străveche, pe oul încondeiat sau pe cusături şi ţesături, se pot da la nesfârşit, dar postez doar câteva, cu sugetiile grafice aplicate pe fotografii realizate de colegul şi prietenul meu, Victor T. Rusu:

*

*

*

*

*

*

*

*

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 1

page_va_cellarius_atlas_trade_05_1205020934_id_567583

*

Cel puţin trei dintre elementele care caracterizează specificitatea spiritualităţii româneşti, oul încondeiat[1], colindele[2] şi horele[3] ritualice[4], încă mai conservă mimetic elemente ale tradiţiei primordiale[5], ale datului/datină, ale matricei stilistice[6] care defineşte aderenţa noastră la mit[7]. Sugestia descendenţei Datinii din mithrianism, impusă de militanţii târzii ai daco-românismului cu orice chip, ignoră însăşi esenţa decadenţei metafizice a fiinţei umane, prin religiile târzii, care coboară Cerul pe Pământ, deposedându-l de adevărata lui sacralitate, Mithra sau Mitra[8], ca „Legământ”, ca asumare de Cer[9] (de Auhura, dascălul lui Zarathustra, în cazul acesta). De altfel, simbolul pentru Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă şi crucea oblică suprapuse – precum pe steagul Angliei), figura ca atare, în anul 3500 î. H. pe tăbliţele sumeriene, ulterior primind şi un nume şi devenind zeul Ansar, urmând ca, în timp, numele cerului să capete, de la Anu[10] şi până la Mithra, o puzderie de nume, „deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[11].

*

Dumnezeu-Cerul, pe oul încondeiat – foto Victor T. Rusu

*

Începuturile lumii, imaginate (eu înclin să cred că dezvăluite) de către de moşii omenirii (generaţiile devas[12], zeii şi umbrele care compun începutul[13] sau cei vieţuind odinioară, / fii semizei ai stăpânilor zei[14]), încep de la Haos, convingerea generală fiind că, „mai înainte[15] de mări, de uscat şi de bolta cerească, / firea la fel peste tot arăta şi numită fu Haos”[16]. Civilizaţia polară îl numise Ymir[17], iar sumerienii i-au zis Haosului Tiamat, „haosul, mama lor”[18], existând „la primele începutură”[19], atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / nimic nu exista, doar primordialul Apsu[20], născătorul lor, / Mummu[21], iar Tiamat[22]… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”. Factorul declanşator al Creaţiei, „în această lume, când a fost lipsită de strălucire şi de lumină, şi învăluită în întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţe ale tuturor fiinţelor create”[23].

*

Oul cosmic – foto Victor T. Rusu

* 

Odată cu Creaţia, se individualizează şi Timpul Cosmic, deci o altă dimensiune a Spiritului Universal. „Timpul este Creatorul”[24], dar Timpul Cosmic, ulterior simbolizat de Cerul Îndepărtat (Cernunos, cum îl numeau celţii, sau Cronos), nu trebuie confundat cu timpul pământesc, pentru că „Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer”[25], timpul pământesc fiind „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[26].

*

Genealogia sumeriană a Creaţiei

*

Timpul Cosmic se auto-creează, odată cu timpul pământesc, „după ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin intermediul firului alb al zilei şi a firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două căi, spre Deva şi spre Pitris. Pasărea Vieţii a fost confiscată de Timp, care reprezintă puterea infinitului din suflet, voi aţi eliberat-o pentru a atinge marea fericire”[27], „apoi, aţi plasat Soarele şi Cerul, deasupra! În funcţie de cursul aceluiaşi Soare, făceau jertfele lor şi zeii, şi oamenii[28], în raport cu ceea ce le-a fost dat să facă, pentru ca, prin jertfele lor, să se bucure, de asemenea, de roadele acestor acte”[29]. „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[30], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[31], dar şi a „zeilor din Cer”[32], desăvârşind procesul Creaţiei, prin intermediul elementelor ei fundamentale.