Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 2
*
Dumnezeu-Cerul însemna, în vechime, „respiraţia”, „voinţa”, dar şi Cerul îndepărtat, semnul lui grafic, la vechii sumerieni, fiind dat de cele două cruci suprapuse, crucea dreaptă, simbolizând Cerul, şi crucea oblică, simbolizând Pământul de sub Crucea Nordului (Constelaţia Lebăda).
*
*
*
Perimetrul Crucii Nordului (Pământul) este un pătrat, care simboliza şi cetatea, şi Paradesha, ambele pământene, în vreme ce crucea oblică, cuprinsă de pătrat, simboliza părinţii (pitr).
*
*
Perimetru Crucii Drepte (Cerul) este un romb, care înseamnă şi Soare, dar şi dubla natură a sfinţeniei[1], cea care, prin cunoaşterea Sinelui Particular, cunoaşte Sinele Universal[2]. În creştinism, rombul a fost considerat simbolul Sfântului Graal („Inima lui Iisus”), confirmându-se, practic simbolistica iniţială a rombului, de dublă natură a sfinţeniei, astrală şi pământească. Cele două triunghiuri suprapuse, care alcătuiesc rombul definesc şi iniţierile, „pe munte”, „în Sinele Universal” (Spiritul) – triunghiul cu vârful în sus şi, respectiv, „în peşteră”[3] (în inima proprie, de fapt), „în Sinele Particular” – triunghiul cu vârful în jos.
*
*
Soarele, în mişcare, este simbolizat de zvastica spre dreapta, făcută din Crucea Cerului. Acestui simbol, care înseamnă şi Lumina Cerului Zilei, i se suprapun, ulterior, tot felul de nume de zei: Deaus, din care descinde Zeus al elinilor; Ahura Mazda (cel care-i încredinţează Legile lui Zarathustra); Apollo, Mithra şi, în fine, Iisus Hristos.
*
*
Rotaţia Pământului, în sens invers faţă de cea a Soarelui, aidoma Horelor, ţine de Crucea Nordului, deci de simbolul Pământului, dar, deşi rotaţiile obligă la o singură desluşire, ansamblul de simboluri care derivă din cele două cruci, şi separat, şi împreună, dau multitudinea de semnificaţii, de desluşiri care obligă la intrarea în armonie.
*
*
Suprapunerea celor două cruci, cu tot cu perimetrele lor, dau octogonul sau floarea (steaua) în opt petale (raze), care a însemnat, cândva, şi calendar lunar, dar care simbolizează Sacralitatea de dincolo de Cer, Spiritul sau ceea ce noi, creştinii, obişnuim să numim Dumnezeu, Unu sau, în vechime, OM (se scria şi AUM, folosindu-se invocaţia OI).
*
*
Reprezentarea aceasta o aflam şi în bisericile creştine, dar şi în totemurile voievodale vechi, precum cele, de la cuşmă şi de la gât, al lui Vlad Ţepeş.
*
*
*
Există o reprezentare şi mai stilizată, realizată prin unirea unui capăt de cruce cu opusurile celeilalte cruci, o veritabilă stea (floare), pe care o descoperim în toată ornamentaţia populară a popoarelor lumii şi care simbolizează, întâi de toate, Altarul Strămoşilor (deva şi pitr, împreună[4]) şi, desigur, pe capetele ouălor încondeiate ale românilor, oul încondeiat reprezentând, în fond, prima carte religioasă a omenirii.
*
*
*
Pe oul încondeiat (Oul Cosmic), există, în cele două capete, câte un simbol al Spiritului, deci al Eternităţii, care delimitează, prin două porţi sau căi, „Pasărea Vieţii” sau „Hora Vieţii”, tentaţia nemuririi fiind fundamentală pentru condiţia umană, de-a lungul vremilor (mai ales în sensul disciplinării, al moralizării, prin dogme religioase), Deva-Yana (Poarta sau Calea Zeilor, care nu sunt, de fapt, decât moşii cei vechi şi strămoşii) şi, respectiv, Pitr-Yana (Poarta sau Calea Părinţilor, adică şi a bunilor şi străbunilor, deci a antecesorilor mai apropiaţi, cei ai celor „şapte lumi”[5], adică întrupări), şi unii, şi ceilalţi[6], reîntrupându-se prin hora oamenilor sfinţi (alternanţa de romburi şi X-uri, de pe banda din mijlocul oului încondeiat).
*
*
„Ceea ce se vede în univers, animate sau inanimate, toate aceste lucruri se vor reînnoi; la fel ca diferitele roade ale pământului, care se succed în ordinea cuvenită anotimpurilor, totul se învârte în lume, fără început, şi fără sfârşit, pe această roată care provoacă distrugerea tuturor lucrurilor”[7]. Acesta este şi mesajul oului încondeiat (scris), obiceiul încondeierii însemnând, în fond, obligatoria reînnoire din fiecare primăvară. Elementele-simbol ale Oului Cosmic se regăsesc, mai dibaci sau mai neîndemânatic lucrate, în toate ornamentaţiile populare ale populaţiilor care descind din străvechile civilizaţii polară şi boreală. Noi le păstrăm, fără iniţieri, după regula lui „aşa am apucat”, dar le păstrăm. Mai trebuie doar să învăţăm să şi valorificăm această multimilenară moştenire a umanităţii.
*
Exemple de simbolistică dreptliniară străveche, pe oul încondeiat sau pe cusături şi ţesături, se pot da la nesfârşit, dar postez doar câteva, cu sugetiile grafice aplicate pe fotografii realizate de colegul şi prietenul meu, Victor T. Rusu:
*
*
*
*
*
*
*
*
[1] Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră, Katha-Upanishad, I, p. 31
[2] Când omul se înţelege, înţelege Sinele universal (Om), Katha-Upanishad, I, p. 27
[3] Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră, Katha-Upanishad, I, p. 31
[4] Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas), Mahabharata, VII, p. 65
[5] Cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul, Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31
[6] aţi stabilit două direcţii de închinare, spre zei (Deva) şi părinţi (Pitris), Mahabharata,III, p. 49, sărbătorindu-se la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas), Mahabharata, VII, p. 65
[7] Mahabharata / Adi Parva, I, p. 3