La Ierusalim, în MOZNAIM, datorită lui Mena Falek

Fumând, pe Mestecăniş, lângă Anatol Viere, Vasile Tărâţeanu şi Menachem Falek

*

La Ierusalim, am un prieten. Se numeşte Menachem Falek, dar eu îi spun Mena. E poet, prozator, publicist, eseist şi traducător. E om. Un om pe care ştiu că îl cunosc dintotdeauna.

*

Mena Falek are funcţii importante în comunitatea profesională a scriitorilor hebrei (Preşedintele Asociaţiei din Ierusalim şi Vicepreşedintele Asociaţiei Scriitorilor Hebrei din Israel – cum se numeşte Uniunea Scriitorilor la ei), dar prietenia dintre noi ţine de altceva, de truda comună pentru promovarea literaturii bucovinene în Israel şi a literaturii hebraice în Bucovina. Lucrăm, împreună, şi alte cărţi, nu doar antologii sau cărţi de autor (cum a fost cazul regretatului ex-rădăuţean Dan Pagis).

*

Astăzi, Mena Falek mi-a trimis, în format electronic, revista literară MOZNAIM, întemeiată în 1926, avertizându-mă că, la pagina 34, apar două dintre cântecele mele, traduse de el în hebraică. Nu sunt primul poet bucovinean tradus şi publicat de Menachem Falek în revistele literare din Israel.

*

Revista literară MOZNAIM

*

În româneşte, cele două poeme, traduse, cu entuziasm, de prietenul meu Menachem Falek şi publicate în MOZNAIM, nu sună rău (la nivelul enunţurilor):

*

*

Cimitir pentru mituri ucise

*

Abia acum am prins să-nţeleg

câte amăgiri dau putere de viaţă,

păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor

şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.

*

Abia acum nu mă mai recunosc

dincolo de filele cărţii nescrise,

cartea aceea lucidă, acerbă,

cimitir pentru mituri ucise,

 *

cartea în care am trăit patrii, religii,

sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,

libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii

odată cu legea fărădelege.

 *

Dincolo de astea nu mai există nimic,

natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,

atât de departe încât o să-l aflu

aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.

 *

Pagina 34 din MOZNAIM

*

Odată cu filele din calendare

*

Înţeleg că m-am născut într-o marţi,

că mă pot regăsi într-o temniţă grea,

într-o anume filă a calendarului

mereu sufocată de nea;

*

înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,

încât le mai aud huruind în neştire,

încă le mai trag deodată cu umbra

spre zarea ninsorii subţire

 *

şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori

repetat viscolite într-o temniţă zi

în care pereţii au prins să se surpe

de parcă ninsoare ar fi,

 *

altminteri n-aş trăi libertatea

ca pe o veşnică îndepărtare

şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea

odată cu filele din calendare.