O biserică “taină şi revelaţie, tăcere şi rostire”

Floarea Vieţii, Arborele Vieţii, Muntele, planeta Venus – protectoarea muntelui

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

„Într-un simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună” (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900 – moto), simbolurile fiind, în primul rând, expresii ale celor  “mai vechi ritualuri mitologice astronomice” (Legge, James, Sacred Books of the East, III, Oxford, 1879, p. 218).

*

Un simbol înseamnă un limbaj al iluminării, în care semnificaţiile sunt multiple şi în permanentă vibraţie, suprapunerea vibraţiilor determinând extazul, starea de graţie care permite intrarea în armonie. Rombul, de pildă, inclusiv cel care dă forma temeliei bisericii vechi din Fundu Moldovei, aflată, de mai bine de un secol şi jumătate, la Breaza, simbolizează Muntele Lumii (Marele Templu Soalar, din care au pornit credinţa, ceremoniile, cântecul şi dansul), dar şi Protectoarea Muntelui, adică Planeta Venus, adesea reprezentată şi ca o stea (floare), în şase colţuri (petale), de unde şi similitudinea cu Floarea Vieţii sau cu Arborele Vieţii (“la popoarele vechi, frecventa reprezentare a unui copac personificarea Natura, care, sub diferite nume, şi chiar cu atribute diferite, pare, mai presus de toate, a fi întrupat, în opinia lor, concepţiile de viaţă, de fecunditate şi de renaştere universală” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 142).

*

Simbolul Muntelui, la temelia bisericii vechi româneşti

*

Şi în reprezentările simbolice din ornamentaţia religioasă (fotografiile din primul colaj sunt de la Bogdania şi de la Moldoviţa), sunt sugerate cele două orizonturi ale lumii date, cele două cercuri mult mai sugestiv ilustrate pe ouăle încondeiate, cele două orizonturi fiind Calea (Poarta) Părinţilor şi Calea (Poarta Zeilor). Între cele două Căi se desfăşoară “Hora Vieţii”, cu tentativele spre sfinţenie şi spre pământesc.

*

Calea Părinţilor şi Calea Zeilor, la biserica din Breaza

*

Cele două cercuri (două acoperişuri circulare) marchează un cilindru (Hora Vieţii), în care sunt decupate ferestre (pe oul încondeiat, sunt marcate romburi).

*

În întregul ei, biserica românilor munteni din Fundu Moldovei, aflată, în prezent, la Breaza, încă mai conservă Datina primordială, în care „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” (D’Alviella, p. 156) şi merită o cercetare amplă, ba chiar şi o adevărată dezbatere (dispută), care să atenţioneze asupra valorii ei de vestigiu târziu al civilizaţiilor începuturile, pe care istoria le numeşte boreale.

Biserica Soarelui de la Breaza

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

Citisem (în Upanişade) că Sfântul Soare s-a rugat Sinelui Universal să-i îngăduie şi lui o biserică, iar Spiritul Tutelar s-a supărat, mai întâi, apoi i-a oferit Sfântului Soare muntele, pentru a-i fi biserică, forma altarului urmând să fie cea a dublei sfinţenii, rombul. De acolo, din biserica Soarelui, aveau să se reverse, ulterior, asupra lumii, şi credinţa, şi ceremonia, şi cântecul, şi dansul.

*

Biserica sub formă de romb

*

Scriind şi o monografie a satului Breaza (Breaza – satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu – dacă nu mă înşel asupra titlului), am menţionat istoricul bisericuţei sub formă de romb (rombul desemnând dubla natură, cerească şi pământească a Omului Sfânt, devenind, ulterior, dar fără a pierde din semnificaţie, simbolul Sfântului Graal, deci Inima lui Iisus), dar abia acum am avut timp să o cercetez în voie (şi cu lecturi din primele cărţi sacre ale omenirii îmbunătăţite) şi să descopăr că splendida ctitorie a românilor din Fundu Moldovei, închinată Soarelui, descifrează în Iisus Soarele Dreptăţii (cum preciza Augustin).

*

Lăcaşurile jertfei

*

Un amestec ciudat, lar logic, de religie naturală şi de religie creştină, un fel de confluenţă a miturilor este această biserică romboidală, pe care românii au păstrat-o, odată cu Datina, şi care, “aruncată” în cimitirul de la Breaza fiind (cu gunoaie dosite sub tălpi, neîngrijită, neîntreţinută) fiind, cred că se va surpa, în câteva decenii. Deşi locul ei ar fi, cu competente lucrări de întreţinere, în Muzeul Satului Bucovinean, alături de biserica veche din Vama, care mărturiseşte un timp mai târziu, dar este la fel de importantă. Nu ştiu dacă autorităţile, şi mai ales cele bisericeşti, ar putea lua în calcul o astfel de posibilitate, care să salveze un patrimoniu sacru ancestral, dar mult prea multă vreme ignorat.

*

Banalizarea unei comori a spiritului

*

Ciudate mulţimi mai suntem, noi, românii, cu veşnica noastră indiferenţă faţă de memorie şi faţă de sacralităţile identităţii noastre! De asta nu vom ajunge, vreodată, o naţiune, ba poate că nici măcar un popor.

Folclorul românesc, creaţie a lăutarilor ţigani – RESCRIS

Dansuri ţigăneşti din anul 1830

*

Cum nu aud notele (de asta am şi făcut “Zicălaşii”, ca să pot auzi şi eu cântecele străbunilor), am încurcat partiturile, postând “Romanesca” din secolul XVI în locul suitei de dansuri ţigăneşti “Romanische Tanze”, publicată în anul 1830 şi readusă în auzul zilei, pe 13 aprilie 2015, la Suceava, de către zicălaşii lui Petrică Oloieru, în finalul spectacolului. În rest, afirmaţiile rămân valabile, dansul ţigănesc din vremea muşatinilor urmând să se audă, la Cetate, în 30 mai (dacă nu plouă; dacă plouă, amânăm cu o săptămână). Deci:

*

Odată cu tentativa de redescoperire a cântecelor vechi româneşti, pe care am numit-o “Zicălaşii”, aveam să pricep (şi vă rog s-o faceţi şi singuri) că folclorul românesc adevărat, cel interpretat de breslele de muzicanţi târgoveţi, a fost brutal abandonat, în favoarea folclorului ţigănesc, decretat, prin anii 1924-1938, drept folclor autentic românesc. Ce-i drept, iobagii nu apelau, odinioară, decât la tarafurile de lăutari ţigani (cel mai des format din “două scripci proaste” – după cum mărturiseau călătorii străini), dar iobagii, mai ales cei din Moldova, nu erau români, fiind aduşi din ţările vecine şi, de aceea, fiind numiţi “vecini – după cum consemna Dimitrie Cantemir.

*

Cântecele ţigăneşti defineau o parte a culturii rurale, cealaltă parte (răzeşească) fiind reprezentată de cântece breslelor de muzicanţi târgoveţi, toate consemnate separat chiar şi de Alexandru Voievidca, şi de Friedwagner. Până să mi se fi ivit în cale, prin mijlocirea lui Dănuţ Lungu, Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Gabriel Hurjui, nu puteam proba cele spuse mai sus. Acum, însă…

*

În finalul concertului “Walachische Tanze und Lieder“, prima premieră muzicală a ZICĂLAŞILOR, există, pe lângă cântecele profund româneşti, şi câteva melodii de dansuri ţigăneşti (“Romanische Tanze“, specifice sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutului de secol al XIX-lea, publicate în 1830) pe care zicălaşii le-au interpretat în finalul concertului lor din 13 aprilie, în faţa bustului lui Petru Rareş. Dacă reascultaţi concertul, veţi constata că “Romanesca”, cum e notată suita pe film, pe care am redat-o ca partitură în moţul paginii, conţine fragmente ale folclorului românesc contemporan, probând că folclorul “românesc”, promovat de imbecilitatea erudită (de tip cristescu sau brăteanu), este, de fapt, folclor ţigănesc. Vechi, frumos, dezinvolt, dar creat de lăutarii ţigani şi nu de “badea Costan din Mălini şi de gospodarii din Bucşoaia”, cum tălâmb se înduhneşte de patriotism ieftin brăteanu. Ascultaţi, în finalul concertului, “Romanesca” (cum am etichetat eu “Romanische Tanze), deci dansurile ţigăneşti din jurul anului 1800, făcând click pe fotografia care urmează, şi decideţi dacă am sau nu dreptate.

*

*

Erudiţii, atâţi câţi mai există, pot verifica fidelitatea lecturării partiturii, în orchestrarea realizată de prof. Petru Oloieru, şi în concertul “Walachische Tanze und Lieder“, dar şi în cel care va urma, “Chemarea străbunilor” drept pentru care, pe lângă partitura deja “lecturată”, voi posta şi partitura dansului ţigănesc de după anul 1500 (“romanesca” nu înseamnă cunoscutul stil de interpretare european, cu nume identic, ci chiar un vechi dans ţigănesc înromânizat, adică furat de ignoranţa românească deja tradiţională), cu audiţie la premiera din 30 mai, de la Cetate.

*

Partitură cu dansuri ţigăneşti de după anul 1500

*

Nu desconsiderăm folclorul ţigănesc (dovadă că îl avem inclus în repertoriu, iar în următoarea recuperare de memorie muzicală vom include şi alte dansuri ţigăneşti, din secolul XVI, ba chiar şi un cântec al lui Stănică a lui Trifu din Horodniceni – lăutarul care i-a vândut vioara “Amati” lui Iraclie Porumbescu), dar considerăm că e o nerozie, de care numai un directoraş şuşanist ca brăteanu constantin călin se poate face vinovat, să refuzi cunoaştere, să dai cu bombeul în memorie, în patrimoniul sacru al acestor pământuri.

*

Cântecul lui Stănică Trifu

*

Şi cântecele breslelor de lăutari târgoveţi români, şi cântecele lăutarilor ţigani, şi cântecele lăutarilor evrei din Kolomeea (kolomeicile – dansurile purtând nume de naţionalităţi, şi kozak-urile – dansurile numite de moldoveni “bătute”) fac parte din patrimoniul sfânt al acestor locuri şi toate merită încredinţate, fără înnoroiri de tip zgâianu, clipa sau recolciuc, viitorimii. În fond, încă nu e prea târziu pentru dărâmarea lozincardismului cu memoria adevărată, cunoscută şi asumată cu responsabilitate.

*

Oricâţi ni s-ar pune împotrivă, noi, Ion Drăguşanul, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic, Gabriel Hurjui şi Dănuţ Lungu, vom realiza, volum cu volum, “FONOTECA MUZICII VECHI ROMÂNEŞTI“, pe care s-o încredinţăm viitorimii, pentru ca măcar viitorimea să nu mai poată fi păcălită de coşneguţii vreumurilor ei.