La Ierusalim, în MOZNAIM, datorită lui Mena Falek
Fumând, pe Mestecăniş, lângă Anatol Viere, Vasile Tărâţeanu şi Menachem Falek
*
La Ierusalim, am un prieten. Se numeşte Menachem Falek, dar eu îi spun Mena. E poet, prozator, publicist, eseist şi traducător. E om. Un om pe care ştiu că îl cunosc dintotdeauna.
*
Mena Falek are funcţii importante în comunitatea profesională a scriitorilor hebrei (Preşedintele Asociaţiei din Ierusalim şi Vicepreşedintele Asociaţiei Scriitorilor Hebrei din Israel – cum se numeşte Uniunea Scriitorilor la ei), dar prietenia dintre noi ţine de altceva, de truda comună pentru promovarea literaturii bucovinene în Israel şi a literaturii hebraice în Bucovina. Lucrăm, împreună, şi alte cărţi, nu doar antologii sau cărţi de autor (cum a fost cazul regretatului ex-rădăuţean Dan Pagis).
*
Astăzi, Mena Falek mi-a trimis, în format electronic, revista literară MOZNAIM, întemeiată în 1926, avertizându-mă că, la pagina 34, apar două dintre cântecele mele, traduse de el în hebraică. Nu sunt primul poet bucovinean tradus şi publicat de Menachem Falek în revistele literare din Israel.
*
Revista literară MOZNAIM
*
În româneşte, cele două poeme, traduse, cu entuziasm, de prietenul meu Menachem Falek şi publicate în MOZNAIM, nu sună rău (la nivelul enunţurilor):
*
*
Cimitir pentru mituri ucise
*
Abia acum am prins să-nţeleg
câte amăgiri dau putere de viaţă,
păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor
şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.
*
Abia acum nu mă mai recunosc
dincolo de filele cărţii nescrise,
cartea aceea lucidă, acerbă,
cimitir pentru mituri ucise,
*
cartea în care am trăit patrii, religii,
sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,
libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii
odată cu legea fărădelege.
*
Dincolo de astea nu mai există nimic,
natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,
atât de departe încât o să-l aflu
aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.
*
Pagina 34 din MOZNAIM
*
Odată cu filele din calendare
*
Înţeleg că m-am născut într-o marţi,
că mă pot regăsi într-o temniţă grea,
într-o anume filă a calendarului
mereu sufocată de nea;
*
înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,
încât le mai aud huruind în neştire,
încă le mai trag deodată cu umbra
spre zarea ninsorii subţire
*
şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori
repetat viscolite într-o temniţă zi
în care pereţii au prins să se surpe
de parcă ninsoare ar fi,
*
altminteri n-aş trăi libertatea
ca pe o veşnică îndepărtare
şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea
odată cu filele din calendare.
