Album TOY MACHINES: AWAKE
*
*
Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!
„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”
*
Vasile GHERASIM:
*
Sunt om
*
Fugit-am de al vieţii zgomot surd,
Fugit-am când vârteju-i mă chema;
M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea
Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.
*
Credeam că sunt menit a dezlega
Al veşniciei glas; credeam c-ascult
Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult
Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.
*
Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,
Şi soare, lună se topeau în minte-mi:
Un zeu eram, căci totul eram Eu…
*
Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:
Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi
Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…
*
(1921)
*
Ochii tăi
*
În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri
Şi-atât de trist şi dulce m-au privit
Că sufletu-mi în taină nesfârşită
Cuprins de dor în sine i-a sorbit.
*
Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,
În toate-i vraja ochilor albaştri;
Şi-n mine e lumina fermecată
Ce o primim de la eternii aştri.
*
Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,
Le simt numai văpaia lor nestinsă;
Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,
Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.
*
(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)
*
Fără liman
*
Ca o cupolă nesfârşită de biserică
Se-ntinde cerul cel albastru
Deasupra orizontului gigantic.
E toamnă.
*
Un nour mic şi alb şi străveziu
Pluteşte fără ţintă prin văzduh,
E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,
Vântrelele-s lăsate-n jos
Şi cârma-i ruptă.
Corabia
Se pierde în adâncuri,
O-nghite Nesfârşitul.
*
O, câte doruri n-au fost ca norul acela
Corabia, în care a plutit fiinţa mea
Pe-o mare de vise ne-mplinite.
*
E toamnă
Şi cerul e albastru şi senin;
Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:
Şi norii şi cocoarele şi funigeii…
*
Odată, după mii de ani,
Va fi, ca astăzi, toamnă!
*
Un strănepot
Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer
Şi va visa ca mine.
Voi mai trăi atunci o clipă-n el,
Adăpostindu-mă din nou
Pe-un val al mării fără de liman
A veşniciei.
*
(Poporul, 1922, No. 28)
*
Învie, suflete!
*
Văzut-am într-o zi
Cum soarele clipea de după o perdea de nor;
Şi raza ce din ochii lui veni
Era atât de blândă şi atâta dor
Trezea
În sufletul ce-1 atingea!
*
Din ziua ceea simt
Că-n mine se petrece o minune:
Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,
Neputincios cuvântul pentru-a spune
Ce-n adâncimea minţii se scufundă;
În oceanul bântuit doar ce-i o undă?
*
Şi încolţesc în mine gânduri
Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,
Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;
Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.
Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.
*
E primăvară,
Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:
Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…
E primăvară.
Prin lume trece Dumnezeu
Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:
„E primăvară!
Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.
*
Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!
*
(Poporul, 1923, No. 44)
*
E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu
Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos
*
Aflu îndurerat că ne-a mai părăsit un om: Ion Siminiceanu (n. 18.02. 1930, în Corni). O personalitate, un ctitor, care a durat, în goana vieţii, manifestări culturale de prestigiu, precum Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” sau Concursul Naţional de Interpretare „Lira de Aur”, dar şi zidiri temeinice, precum biblioteca Universităţii din Suceava sau cele 12.000 de apartamente din Zamca, George Enescu, Areni şi Cuza Vodă, ale mandatului său de primar al Sucevei.
*
Ion Siminiceanu ne-a fost dascăl, ne-a fost rector, ne-a fost lider cultural cu remarcabile realizări, ne-a fost primar, ne-a fost ambasador şi, mai presus de toate, ne-a fost un exemplu de demnitate şi de umanism. A fost comunist pentru că în comunism i-a fost dat să pornească pe drumul primejdios al vieţii, dar dacă toţi comuniştii ar fi fost precum Ion Siminiceanu, atunci orânduirea aceea nu ar mai fi căzut vreodată.
*
Filosof, şi prin formaţia universitară, şi prin atitudini faţă de viaţă, Ion Siminiceanu s-a întors cu capul sus în Suceava, în 1990, după ce-şi terminase mandatul de ambasador în Cuba, intenţionând să scrie o carte. Trăise intens, avea ce mărturisi.
*
Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos, păşeşte în amintire. Ar trebui să ridicăm ochii spre cer şi să băgăm de seamă că s-a mai ivit o stea, aşa cum se întâmplă de veacuri, atunci când un om-om se întoarce în veşnicie. Fie-ţi senină odihna, domnule Ion Siminiceanu! (I. D.).
“Ce taină poate detrona chiar zeii”?
*
Vasile Gherasim, un mare poet uitat
Ultimul uriaş al culturii bucovinene, Mircea Streinul, visa să realizeze, în numele Bucovinei,
câte o carte de poezie a celorlalţi doi uriaşi: T. Robeanu şi Vasile Gherasim. Dar n-a izbutit, pentru că s-a prăbuşit şi el în uitare, străjuit doar de lacrimile lui Liviu Robeanu. Un prieten.
*
T. Robeanu încă exista în Ardeal, acolo unde îi adunase şi păstrase opera lirică, pecetluită sacru de omagiul lui Nicolae Iorga, vibrantul poet Şt. O. Iosif. Timp de două decenii am tot mers prin Ardeal, dar n-am mai găsit nici urmă din opera primului nostru mare poet.
*
Vasile Gherasim, invocat doar ca inegalabil eminescolog, inclusiv prin realizarea busturilor de la Cernăuţi şi de la Putna, se prăpădise cu totul.
*
Prin vechea presă bucovineană am întâlnit, ba ici, ba colo, câte un loc de popas şi m-am închinat, culegând din rouă urmele desculţe ale poeţilor T. Robeanu şi Vasile Gherasim, încredinţându-le, apoi, rafturilor bibliotecilor drept mărturii şi drept repere cosmice ale scrisului bucovinean.
*
În primăvara aceasta, am avut noroc, aflând, în aceeaşi zi, şi tezaurizarea săvârşită de Şt. O. Iosif, dar şi o penibilă broşură bucovineană, în care fuseseră aruncate dezordonat poemele uriaşului care a văzut lumina zilei la Marginea.
*
Îmi făceam speranţe că, până în Ziua Bucovinei (cea a unirii cu Ţara, nu cea a primei atestări documentare), voi izbuti să lucrez cărţile cu care Bucovina să îşi împlinească datoria faţă de memoria celor doi uriaşi ai identităţii ei. Prin urmare, lucrez, deşi tot mai fără speranţă. Lucrez ŞI încredinţez şi poezia lui Vasile Gherasim spaţiului virtual, convins fiind că în Bucovina Culturală a arendaşilor Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu mai e loc şi pentru memorie şi spiritualitate.
*
Lucrez şi vă încredinţez ceea ce vă aparţine. În fond, Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu sunt veşnici.
*
*
Primăvara
*
Zvâcneau de zile-n trupul său puteri,
Titanice puteri ce îl mânau pe micul firicel
De iarbă tot în sus, în sus…
Şi capul îl durea de când se tot lovea
De piedica ce i-o punea
În mersul său, în sus, pământul.
*
Şi-a răzbătut… Era o noapte rece
De Martie – cu neguri grele ca de beznă –
Şi bietul firicel ar fi dorit să se întoarcă
De unde a pornit;
Îl străbăteau fiori de groază
Ştiindu-se atât de singur într-o lume
Străină, rea,
Ce l-a ademenit să vie-n ea
Din lumea-n care-a petrecut în nesimţire…
*
A doua zi, pe cer lucea un soare blând
Şi micul firicel
Văzu în jurul său pe alţi tovarăşi.
O, ce minune! Lumea îi păru frumoasă,
Viaţa, un izvor de farmec.
Un frate mai bătrân îi tălmăcea,
În graiul său ce-nseamnă asta, ici, şi ceea colo.
*
Aşa trecură zile, săptămâni
Şi îi plăcea să zburde, – el spunea
Că viaţa numai astfel are preţ:
Se-mpotrivea chiar vântului
Ce fluiera în bezna nopţii;
Râdea de ploi şi de zăpadă,
Ştiind că iară o să vie soarele
Cu raze calde şi o să-l sărute,
O să-l dezmierde pe el, copilul…
*
Mă tem că într-o bună zi
Voi merge ca să-l văd cât e de mare
Şi nu l-oi mai găsi.
Mă tem…
Şi-n locul unde el a fost, va fi la anul altul. ..
*
(Poporul, 1921, No. 21)
*
*
Lăcrimioarele
*
Al vostru plâns e nevinovăţie,
Durerea vi-i aromă-mbătătoare;
Sunteţi simbolul jalei, lăcrimioare,
Şi veţi rămâne-ntreaga veşnicie.
*
Dar să-mi vorbiţi, să-mi spuneţi ce vă doare,
Să-mi povestiţi ce blestem, ce urgie v-a urmărit,
Încredeţi-vă mie
Nenorocita dragoste de floare!
*
„Suspine de fecioară ne-ntrupară
Şi din albaştri ochi am fost vărsate;
E mult de-atunci, de când întruna plângem
Şi în parfum durerea ne-o răsfrângem…
*
Şi vrei să ştii ce dor ne mai străbate?
E dorul mare de lumină clară…
*
(Glasul Bucovinei, 1919, No. 126)
*
*
Iadul
*
Adesea simt în mine-un foc nestins:
Vârtej de patimi, doruri, de puteri
Titanice şi de blestem, de vreri,
De farmece, ce mintea n-a cuprins…
*
Izvor de suferinţe, de dureri,
Eşti poate setea zeului învins:
O sete de himere – foc aprins
Să mistui gânduri şi simţiri şi vreri?
*
Doar Lucifer cu mintea sa a vrut
Lumina s-o răpească şi să fie
El singur diavol, înger, Dumnezeu…
*
Acelaşi demon e şi-n pieptul meu…
Şi-adeseori îmi picură şi mie
În suflet al său dor nepriceput…
*
(Poporul, 1921, No. 22)
*
*
Unde?
*
În orice dimineaţă,
O pasăre-mi cânta
Un cântec de iubire,
Şi inima-mi sălta.
*
Mă uit afară-ntruna
S-o văd, dar nu-i, s-a dus
Şi capăt bucuriei
Şi dragostei a pus.
*
Oh, unde-o să te aflu
Şi liniştea mea – unde?
Zburat-aţi amândouă
În depărtări, dar unde?
*
(Poporul, 1921, No. 23)
*
*
Stânca
*
Stropi de stropi cădeau pe-un vechi granit
Care se credea etern în timp;
Soarele-i lucea din naltul său zenit
Stâncii din Olimp…
*
Ne-ntrerupt picat-a picuri, picuri,
Apa pe înalta piatră rece
Ce-n sumeţ ecou a râs de-aşa nimicuri:
„Eu rămân, iar stropul mic se trece!”.
*
Stropul mic dar s-a săpat în stâncă:
S-a cutremurat Olimpul şi de spaimă
Jupiter fugit-a, Venus, Amor şi încă
Astăzi fug a toate ştiutorii,
Neştiind ce taină
Poate detrona chiar zeii…
*
Parcă simt în pieptul meu o stâncă
Neclintită-n viscolul nevoii;
Stropii mici de griji n-o mănâncă?
*
(Poporul, 1921, No. 22)
*
*
Schimbări
*
Aşa cum toate-au fost, de-acuma n-or mai fi;
Pe altul dară tu ca mâine vei iubi,
Căci frunzele ce cad, la anul, se-nnoiesc
Şi numai amintiri în suflet stăruiesc.
*
Nu clipele mă dor, ce-au fost şi au zburat,
Comete ce-au lucit pe cerul înstelat,
Mă doare doar ştiind că toate sunt aşa…
Şi cine-al vieţii rost să-l schimbe-ar încerca?
*
(Poporul, 1926, No. 81)
Un poet poet: muzicianul Paul ARVA
Mina de gânduri existenţiale a muzicianului Paul ARVA
*
L-am cunoscut la Gala Laureaţilor primei ediţii a Festivalului Naţional de Muzică Tânără “La Suceava, în Cetate”, ediţie organizată, în absenţa mea (coordonam un festival european de poezie), de fiul meu Andi şi de colega Oana Sîrbu. În anii care au urmat, Paul Arva a fost principalul meu sfătuitor pe probleme de muzică folk şi, împreună cu Mache şi Dinu Olăraşu, pe care îl diviniza, a dat consistenţă unui juriu de selecţie şi de concurs extrem de profesionist.
*
Muzica şi poezia ne-a unit până la prietenie (pe Dinu Olăraşu îl ştiam şi ca poet, drept pentru care, în timp, am lansat împreună nişte cărţi), iar discuţiile noastre despre viaţă şi despre poezie, din perspectiva neostenitei căutări de sine, au continuat la nesfârşit. În urmă cu vreun an sau poate că mai demult, mi-a citit, la telefon, câteva dintre prozo-poemele sale, care difereau, aparent, de poemele pe care le cânta în scenă, şi m-au tulburat mesajele dramelor existenţiale pe care Paul Arva le trăieşte dintotdeauna. Ca şi muzica lui, prozo-poemele sunt închinări ciudate, dar profunde, pe care doar în “Vede” le-am mai întâlnit. Paul Arva povesteşte, modelând o poveste-idee, Paul Arva este o pasăre captivă în rotundul buimac al planetei Pământ, Paul Arva încearcă evadări îndrăzneţe, dar se prăbuşeşte, de fiecare dată, în sine, acolo unde şi există libertatea şi sfinţenia (“Sinele particular şi Sinele Universal trăiesc împreună, ca lumina cu umbra, în grota inimii” – se spune în “Upanishade”).
*
Recent, am primit şi cartea, care, ca întreg şi numai întreg poate fi, aminteşte şi de “Cântarea Cântărilor”, dar cu o dramă existenţială care insinuează şi senzaţia de sensibilitate, deşi, din punctul meu de vedere, Paul Arva este un om puternic, un arc de oţel care vibrează cosmic în clipa în care îşi sloboade săgeţile-păsări spre veşniciile enigmatice ale Universului. De asta, din respect pentru vocaţia unui poet înnăscut poet, voi reproduce şi prefaţa cărţii, dar şi cinci poeme smulse din sufletul lui Paul Arva. În fond, poetul poet trebuie mereu şi mereu arătat cu degetul.
*
