Gheorghe SCÂNTEI: O carte a rostirilor definitive

Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015

Nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc, în viaţa asta, un om care să adune înţelepciune şi s-o tezaurizeze, cu încrâncenare, doar în sufletul său, apoi, la vremea vremii, să apuce sămânţa cea bună din sac şi să încerce să o încredinţeze, cu migală, brazdelor proaspete, primăvăratice. Nici n-am ştiut că un om se poate mulţumi, zilnic, cu doar atât de puţin, ca să descopere, cândva, că a adunat atât de mult încât nimeni nu-l mai poate egala şi în bogăţie, şi în îndestulare.

Nici măcar nu mi-am putut imagina că, undeva, pe lume, nu doar în vecinătatea propriilor mele nelinişti, s-ar fi durat un altar viu al cărţilor, al rostirilor definitive, care înfruntă cu măreţie vremuirile, izbândind împotriva timpului, asupra acestei ireparabile erori a imaginaţiei omeneşti, care stabileşte trecerea şi irosirea. Pentru că omul care a săvârşit această carte, domnul Gheorghe Scântei, cu religiozitatea pasiunii sale pentru rostiri înţelepte, asta este, un altar viu al cărţilor, cu străluminări discrete, în ciudata lor fermitate, spre reperele fundamentale ale condiţiei umane.

Nu cred că rostul cărţilor s-a mai desluşit, vreodată, cu atâta nepământească vigoare, încât să li se închine, timp de o viaţă de om, toate dimensiunile unui suflet conştient de sine, precum cel adăpostit în domnul Gheorghe Scântei şi care, cu certitudine, merită vegheat, pentru totdeauna, între copertele unei cărţi închinată cărţilor. Pentru că înseamnă o vocaţie nu să citeşti, ci să pricepi până la a-ţi modela sufletul, până la a te întrupa spirit din spirit, ca să fii îndreptăţit să-ţi ospătezi semenii la cina cea de taină a desluşirii luminilor.

Şi Lev Tolstoi, dar şi bucovinenii Vasile Gherasim şi Mircea Streinul obişnuiau să spună că, în fiecare clipă, păşim pe lângă bunul Dumnezeu, dar fără să ne dăm seama de asta. Ca cititori de cărţi, ni se întâmplă şi mai des, ba mai ajungem, uneori, şi la sacrilegiul păşirii indiferente peste tot ce este dumnezeire, semn că minţile noastre, mult prea ostenite de trăirea clipei, nu mai au puterea desluşirii de divin. În cărţile omenirii, veşnicia deja a durat punte luminoasă spre lumină şi rari sunt cei care o şi văd, contururile ei vindecătoare fiind sufocate de narativul propriei existenţe, pe care ne tot străduim să o dedublăm şi, dacă se poate, să-i conferim şi un sens. Domnul Gheorghe Scântei, însă, nu s-a căutat niciodată pe sine, semn că se cunoştea bine, ci a râvnit la zestrea de divin din conştiinţele umane, pe care, generaţiei după generaţie, le-au spulberat mărşăluirile fără de ţintă şi pururi înspăimântate de beznă.

Tezaurizând înţelepciune, domnul Gheorghe Scântei s-a tot rupt, conştient, din bezne, întrezărind adevăratele repere existenţiale; iar zicerile tezaurizate, prin voia sorţii şi a întâmplării, şi-au ocupat locul într-o stranie naraţiune astrală, pe care o puteţi descifra, dacă vă preocupă cu adevărat, din paginile acestei cărţi, care, în ciuda aparenţelor, nu înseamnă o colecţie, ci un mod de a năzui şi, deci, de a deveni (I. D.).

Cronici sentimentale No Comments Apr 20

Strămoşii se înmormântau în… Cer?

Dr. Constantin-Emil URSU

Bogatul material arheologic de la Baia, scos la iveală de Constantin-Emil Ursu, doctor în arheologie şi manager al Muzeului Bucovinei, pare să îngăduie alte perspective în înţelegerea civilizaţiei metafizice, pe care noi o numim preistorică. În situl de la Baia se suprapun, desigur, mai multe culturi, din epoci diferite, dar cea mai veche civilizaţie, cea din jurul anului 5000 înainte de Hristos, surprinde prin profunzimea totemismului (simboluri, semne şi sugestii de ceremonii), practicat, pe atunci, totemismul fiind “primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne” (Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48).

Elementele simbolisticii astrale de la Baia (Crucea, Triunghiul Celtic, Axul Lumii, Arborele Vieţii, Soarele, Cerurile etc.) au mai fost prezentate, inclusiv în acest spaţiu virtual, dar şi mai impresionantă decât simbolistica este compoziţia culorii albe din pasta care ornează ceramica, şi care, conform analizelor făcute la un laborator de specialitate din Germania, a fost obţinută din… oase omeneşti pisate.

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Om de ştiinţă fiind, Constantin-Emil Ursu nu se poate lansa în speculaţii, chiar dacă se vede obligat să recunoască faptul că pasta albă pentru împodobit ceramica, făcută din pulbere de oase omeneşti, sugerează practici ceremoniale legate de cultul strămoşilor, care, conform tuturor cărţilor religioase străvechi, se mutau în Cer, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana). Se mutau spiritual şi, după câte se pare, şi trupeşte – afirmaţia asta o risc eu.

Înmormântarea în Cer, care se mai practică şi azi prin Nepal şi prin Tibet, se făcea în două feluri: prin încredinţarea rămăşiţelor pământeşti vulturilor sau prin incinerare. În ambele cazuri, rămâneau o parte din oase, care, după cum sugerează, ba chiar probează ceramica de la Baia, erau înglobate în vasele de zilnică folosinţă (apa, de pildă, reprezintă concreteţea Sinelui Universal) şi, desigur, în cele ceremoniale.

Dr. Constantin-Emil Ursu a deschis un făgaş spre cunoaşterea trecutului îndepărtat (aşezări asemănătoare celei de la Baia, dar încă necercetate, sunt multe în judeţul nostru, inclusiv la Bogdăneşti, la Spătăreşti şi la Mihoveni), trezind interesul universitarilor din întreaga lume. Din nefericire, interesul nu înseamnă şi un specific românesc.

Jurnalism No Comments Apr 19

Muzica veche românească, până la ZICĂLAŞII lui Oloieru

Prof. Petru OLOIERU

Până să apară ZICĂLAŞII profesorului Petru Oloieru, nu ascultasem, din muzica veche românească, decât cele 20 de piese, culese de armeanul Karol Mikuli din Bucovina (însoţit, la Boian şi pe valea Moldovei, de la Şipot, în jos, de Iraclie Porumbescu) şi publicate, în transcriere pentru pian, la Paris, în 1847. În transcriere pentru pian, pentru că franţuzoaicele nu puteau fi atrase de exotica muzică românească decât dacă le puteau cânta la clavir (caracteristică a lumii instruite din întreaga Europă, inclusiv din Bucovina vremii).

Cele 20 de piese, culese de Mikuli şi transcrise, în format electronic, de profesorul Marius Ciurar, pentru monografia folclorică a Bucovinei, puteau fi ascultate prin blancurile interpretate de… calculator. Frânturi melodice, pe care le ascultam la nesfârşit, cu repetare automată, deşi se aud discret.

Sesizasem o altă coloristică a melosului bucovinean, de o splendidă simplitate şi în care influenţele polone, ungureşti, ucrainene şi evreieşti dădeau savoare cântecelor româneşti ale vremii, care, fără îndoială, prin aceste influenţe îşi căpăta specificitatea, care ţinea de multiculturalitate. Şi am vrut mai mult, mai cuprinzător, dar n-a fost posibil, până ce colegul Dănuţ Lungu nu mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul lui, Petrică Oloieru, pe care l-am simţit, imediat, şi drept muzician înnăscut, dar şi om de mare caracter, aşa că, fără ezitări, am trecut, împreună, la realizarea montărilor de spectacole muzicale în baza unor partituri vechi şi încă nemaiauzite la noi.

Din nostalgie (cântecele culese de Mikuli vor forma osatura următoarei montări), am să vă pun la dispoziţie câteva dintre frânturile electronice de interpretare, pe care puţini dintre prietenii mei le-au mai auzit. Va trebui să daţi volumul la maximum, dar merită disconfortul unor audiţii de slabă calitate, din moment ce înseamnă o izbândă asupra veacurilor (sper să-mi izbutească postarea; dacă nu se deschid salvările, puteţi salva piesele, făcând click pe fiecare, ca să le puteţi asculta după aceea – am verificat şi văd că merge prin salvare):

p sub o culme de cetate

Jurnalism No Comments Apr 17

Călin Brăteanu, o frumoasă maturitate artistică

Al treilea album audio al lui Călin Brăteanu

În ciuda diferendurilor pe care le-am tot avut cu el, în strâmtul cadru instituţional al Centrului Culturii Tradiţionale, de ani buni consider că interpretul Călin Brăteanu chiar înseamnă ceva în folclorul românesc al zilelor noastre: cântă curat, fără floricele inutile, inventează doar până la limita bunului simţ, are o voce limpede şi bine individualizată, dar şi o identitate artistică distinctă.

În noul album, “Neamul meu şi satul meu“, Călin Brăteanu apelează la acompaniamentul de bandă de alămuri (prima din Bucovina rurală a fost cea din Gura Solci; taraful lui Vasile Pletosu, din Suceava, folosea, încă din 1802, trompeta şi clarinetul, alături de două viori), cu consecinţa unor sonorităţi bucovinene (ecouri vagi de taraf nemţesc) încântătoare. Banda lui Călin Brăteanu e formată din muzicieni suceveni de primă mână, precum Alexandru Havriliuc, Ionuţ Ţanţa, Dinu Croitoru, Leonard Raicu, Liviu Adamache, Tudor Dănăilă, Adrian Semeniuc, Daniel Paicu, Cosmin Croitoru, Constantin Pascal sau Anatol Ciobanu.

Banda lui Călin Brăteanu

Cu astfel de artişti, incluzându-l şi pe Călin Brăteanu, produsul cultural nu poate fi decât de excepţie, iar lansarea albumului audio se va face pe la sfârşitul săptămânii viitoare (după cum mi-a zis PIM), în Sala de Bal a Gării din Burdujeni. Succes (meritat) va avea Călin, aşa că nu-mi rămâne decât să-l felicit cu toată sinceritatea şi în cunoştinţă de cauză (am ascultat albumul; ca şi poetul Victor T. Rusu)!

Cântecele noului album audio al lui Călin Brăteanu

Jurnalism No Comments Apr 16

Cum s-a ajuns de la valah (pelasg) la rumân (iobag)?

Principele Cărturarilor opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre „Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor. Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Romă, justificând, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s-au salvat câteva zeci de cântece valahe, preciza că „Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari”.

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii române şi a simţului naţional, prin folosirea limbii române în conversaţiile zilnice, plângându-se că „găsescu-se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Români şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pântecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De-l întreabă cineva: Rumân eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sârb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui „Rumânii“, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începând din Banat şi până în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Când el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi până în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s-au numit, ci numai Rumân! Zi-i lui Valah şi nu va şti ce vei zice“.

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul „rumân” (iobag) şi romani, închipuindu-şi că, din vremea romanilor, „încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Români adecă: fii născuţi din sângele Romanilor“.

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant: „Inima mi se bate când aud rostindu-se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesare; aceştia sunt eroii lumii… cei dintăi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de cătră Români“.

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu, lansase celebrele refrene: „Şi-oricât timp Român voi fi, / Nu mă tem că voi pieri“ şi „Ah, eu sunt mândru cu ţara mea!“.

„Patria română”, de sorginte romană, biruia veşniciile şi prin poetul ardelean Ilarie Puşcariu (născut în 1830), care declama sublim (pentru acele vremuri): „Până unde mai răsună / Limbă dulce şi străbună, / Limba care să trăiască, / Limba românească“.

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba „originea drepturilor Românilor asupra Crâmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, „lac rumân” cântat de Ovidiu), considerând că „se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mânat până la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bâcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor – n. n.), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne-am putea explica fiinţa Românilor în Crâm în cursul sutei a X-a după Crist când… Genovenii uniţi cu Românii şi cu Băstarnii (cari nu erau alţii decât Românii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte)”.

Am scos, cu intenţie, trimiterile la paginile cărţilor din care au fost luate citatele de mai sus. Din curiozitate: ştie cineva de unde anume puteau fi luate?

Jurnalism No Comments Apr 16