Unirea cu Divinitatea sau Redescoperirea Muntelui

Pământul a avut o fiică, primăvara, iar numele ei este Maia (luna Mai)

*

Am ascultat şi răs-reascultat, până târziu, în noapte, concertul ZICĂLAŞILOR din 13 aprilie 2015 şi am început să înţeleg ce a vrut să spună Strabon, susţinând că “muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu Divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei” (Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433), oferindu-le oamenilor posibilitatea de a atinge “perfecţiunea în imitarea Divinităţii” (X, 3, 9, p. 433).

*

Muzica, născută, odată cu ceremoniile totemice care aveau să eşueze în religii, pe culmile munţilor Carpaţi şi preluată de “întreaga Asie, până în India” (Geografia, II, X, 21, p. 438), dar şi de egipteni (p. 441), încă mai supravieţuieşte, în din ce în ce mai estompate formule primare, în ţinuturile noastre, iar această veritabilă “chemare a străbunilor” ne poate uni desăvârşit cu Divinitatea şi, desigur, cu Muntele.

*

Muntele, primul altar al Soarelui, îngăduit ca atare de însuşi Sinele Universal, învăluit în colinde (Imnele Titanilor – Geografia, II, 7, 40, p. 220) şi în intime “dainas” (cum se numeau invocaţiile individuale, încă păstrate de baltici şi de scandinavi, şi din care descinde Doina românilor), încă ne aşteaptă pentru a-i redescoperi misterele primordiale, păşind, astfel, pe Calea Strămoşilor şi biruind Timpul.

*

Ascultând şi răs-reascultând concertul ZICĂLAŞILOR, încep să înţeleg frânturile de metafizic din primele cărţi religioase ale omenirii, dar încă îmi mai lipsesc cioburi, din care să refac vasul, să-l umplu cu veşnicie şi să beau (apa este concreteţea Sinelui Universal, de asta Sfânta Mamă a Izbăvitorului este Fântâna, adică Maria), aşa că aştept şi concertul care va urma, spre sfârşitul lunii cu care începea, odinioară, Anul Nou al omenirii.

*

Iar luna Mai (Maia, la slavi), cum se numea, la începuturi, primăvara, era fata Pământului, întemniţată pentru exces de dragoste, dar eliberată de Soare şi statornicită, drept Eftepir (Alba, adică Strălucitoarea) în palatul de cleştar de deasupra norilor, printr-un ritual sacru, numit Malanca, îmbrâncit de lăcomoşenia istoriei undeva, prin sfârşitul lui decembrie. Or, Malanca fusese menită pentru a celebra Învierea, nu moartea luminii, în Capricorn.

*

Prin acest sacrilegiu, împotriva ceremoniilor totemice, Arborele Vieţii şi-a mutat rădăcinile, din Cer, pe Pământ, iar Timpul, căpcăun fără inimă, devorează între Cer şi Pământ, fără să i se mai poată cineva împotrivi, pentru că nimeni nu mai poate discerne între cele două naşteri, despre care, pentru ultima dată, ne-a vorbit Iisus.

*

Vi se par nebunii sau, în cel mai bun caz, poezie cele spuse mai sus? Vă înşelaţi, nu-s decât metafizică. Din nefericire, calea mea nu ajunge decât până la urmele strămoşilor, iar tălpile lor încă nu le pot zări. Dar, cine ştie?, poate că o să mi le desluşească, odată şi odată, însăşi muzica lor.

Suceava şi povestea prădătorului Gengis-Han

Floricele şi ruinele stradale ale lui lungu

*

Se spune (într-un poem de Romulus Vulpescu) că Găluşcă-Han a ocupat un oraş frumos şi bogat, precum Suceava de dinainte de a fi ajuns ion lungu primar, şi că, vreme de un mandat (trei zile, în faţa istoriei), a dat slobod la pradă. După acel prim mandat, pe când cadâna folcloroasă Margareta îi cânta lui Găluşcă-Han în electorală cu găluşte şi prosteală, prea marele jefuitorilor a întrebat ce fac sucevenii. “Plâng, prelipcoşenia ta!”, au răspuns căpeteniile lui din consiliul municipal al oraşului din ce în ce mai inexistent. Şi-atunci primarul hoardelor prădătoare a mai ordonat un mandat de jaf, care a ţinut tot trei zile, în raport cu istoria.

*

Nesimţire edilitară

*

Jaf, jaf şi iar jaf, cârciume şi cafenele, vile, jaf, acţinui – inclusiv în republica de peste Prut, jaf, jaf, fabrică de pavele şi borduri, pe numele lui Temurgin, ruine, târg părăginit, purcoaie de parale şi cadâna folcloroasă Margareta, cântând în alte electorale, printre oloaiele cu găluşte de stepă, aruncate în gurile târgoveţilor abia prădaţi, iar Gengis-Han întreabă, iar, prin sondaje de opinie, ce fac locuitorii. Sucevenii încă plângeau, înfulecând lăcomos găluştele pleaşcă şi cântăceala greţoasă a cadânei Margareta. “Încă un mandat de jaf!”, a ordonat primarul prădătorilor şi iar s-a făcut jaf. Dar ce jaf!

*

suceava lui ion lungu

*

Jaf, jaf şi alte cârciume şi cafenele, trotuare sparte, coşuri de gunoi prăbuşite (gunoaiele se adunaseră toate în jurul lui Găluşcă-Han, iar cadâna cântăcioasă Margareta tocmai îi susura şăgalnicului Cătălin din “Luceafărul”, de Viorel Varvaroi, “Aria calomniei”, de Tamira Gondola din Vineţea), jaf şi dăi, şi dârî-da, Suceava se prăbuşea, iar noroiul o-nghiţea, când Găluşcă-Han zicea întrebarea cea mai cea: “Ce fac sucevenii?”.

*

De pe vremea lui Gengis-Han

*

Sucevenii muriseră în bună parte şi fără vreo părere de rău, dar cum nu mai încăpeau în scumpele depozit ale antreprizei Pimen & Co SRL, prăduitorii îi îngropau acolo unde îi şi ucideau, pe aiureala târgoasă a străzilor unui fost oraş drăguţ şi luminos. Deasupra, prădătorii plantau floricele, ici – un smoc, dincolo – alt smoc, pentru că se apropiau alte electorale şi era mare nevoie de parai pentru găluşte de prostit cu pleaşca. “Ce fac sucevenii?”, întrebă Găluşcă-Han încă o dată, iar consilierii municipali, care tocmai îi ciuguleau din palmă jegul de la găluştele dăruite ortodox în anii trecuţi, au răspuns în cor: “Sucevenii, râd, prelipcoşenia ta!”.

*

Morminte urbane sucevene

* 

Genigis-Han a rămas pe gânduri – mă rog, asta e expresia încetăţenită, pentru că e de notorietate faptul că prădătorul nu gândeşte niciodată. Şi, cum sta şi cum nu gândea, întrebă, pe neaşteptate: “Dacă nici plânsul nu le-a mai rămas, înseamnă că nu mai au nimic? Şi-atunci, io de ce să mai candidez?”.

*

Consilierii municipali, parcă mai flămânzi ca niciodată, au ţinut să-l încurajeze: “Dar mai au râsul!… Din râs mai pot ieşi vreo două cafenele…”.

*

Mai departe, nu ştiu ce s-a mai întâmplat, pentru că finalul poveştii aveau să-l scrie cei prădaţi, dar care, de atâta râs (plânsul nu le mai rămăsese, preciza Romulus Vulpescu), de râs s-au tot făcut până în vecii vecilor. Şi-am încălecat pe-o şea… aiurea, de unde şea, în suceava lui lungu?

Lungu pune panseluţe!

*

Pe coşmarul stradal Mărăşeşti, acolo unde, de vreo doi ani, se tot sapă şi astupă alandala, acolo unde trotuarele sunt mai desfundate decât carosabilul şi viceversa, ion lungu pune panseluţe. De fapt, floricele urbane de seră, dar absolut inutil plantate, câtă vreme săpătorii lui frământă întruna noroaiele, care au fost, cândva, trotuare şi carosabil, de te doare mintea.

*

Lungu toacă aiurea banii noştri, şi nu cred că o face din tâmpenie, ci din raţiuni parşive de pungă groasă şi de obraz şi mai şi. Iar sucevenii tac şi-l îndură. Consilierii municipali mestecă firimituri de la chiolhanul lui lungu şi îşi văd de ale lor, iar DNA ignoră tocarea banului public, de parcă s-ar fi născut, la Suceava, cu orbul găinăriilor.

*

Asta e! Vorba, vag parafrazată, a lui Bolintineanul: “Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre onoarea lor”!

Moştenirea lăutarilor evrei de la Kolomeea

Lăutari evrei din Kolomeea, la o nuntă galiţiană

*

În evul mediu moldovenesc, satele, populate mai ales cu “vecini”, deci cu iobagi aduşi din din ţările vecine, nu aveau mai mult de zece-cincisprezece case. Viaţa spirituală se desfăşura prin târguri, târg însemnând mai curând iarmaroc, decât aşezare statornică, deşi, în vecinătatea cetăţilor, şi mai ales a Cetăţii Suceava, se încropiseră aşezări, în care locuiau mai ales breslaşii.

*

De muzică, în evul mediu moldovenesc, se ocupau tarafurile de lăutari ţigani de pe la curţile mănăstireşti (ţigani şi turci, pe la Curtea Domnească şi pe la unele curţi boiereşti) şi breslele de muzicanţi târgoveţi, cei din Suceava şi cu evoluţii la Curte, şi în iarmaroc. În nordul Moldovei, răzeşii bogaţi, mulţi şcoliţi în Polonia (documentele colecţionate de Balan sunt, în marea lor majoritate, scrise de răzeşi), apelau, pentru nunţi şi hramuri, la lăutarii evrei din Kolomeea.

*

Datorită acestor lăutari din Kolomeea, tocmiţi şi la petrecerile polonilor, şi ale rusinilor, şi ale moldovenilor, au apărut “kolomeicile”, adică melodii cu rezonanţe străine, care şi purtau numele unor naţionalităţi: Huţulca, Leşeasca, Ţigăneasca, Ovreicuţa, Ungurieneasca, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Sârba etc.

*

Ruseştile, de regulă, se numeau kosak-uri, iar partiturile de pe la anul 1700 probează transformarea kosak-urilor în “bătute moldoveneşti” (celelalte provincii româneşti nu au “bătute”), Bătuta Moldovenească, dans celebru cândva, numindu-se, şi astăzi, la românii din regiunea Cernăuţi, Ruseasca.

*

Constatările de mai sus sunt ale muzicienilor muzicieni de la ZICĂLAŞII, cărora le-am pus la dispoziţie şi partituri ale unor kosak-uri din secolul XVII (ca să înveţe circarii balşoişti din zona Siretului şi cântecele străbunilor lor ucraineni), şi care, citind notele, mi-au zis: “Bine, dar astea sunt Bătute Moldoveneşti!”.

*

Celor care se vor grăbi să mă acuze că aş “demola” folclorul românesc, vreau să le precizez că n-au priceput nimic. În răsăritul european, aşa cum susţinea Lucian Blaga, a existat, dintotdeauna, o spiritualitate unică, dar exprimată multilingv. În fond, cântecul şi dansul fiecărui popor din răsăritul european, ca formulă obştească de manifestare, sunt cioburi ale ceremoniilor totemice, pe care încă le numim Datină. Prin urmare, ritmicităţile străvechi nu înseamnă decât “Chemarea Străbunilor”, deci o dublă invocaţie a ursirii (numele celor trei ursitoare au fost, întotdeauna şi indiferent de civilizaţie, Trecut, Prezent şi Viitor). Nimic nu este slav sau românesc, totul este ancestral. Din fericire, noi încă mai păstrăm moştenirile sacre (ucrainenii şi ruşii le-au pierdut, datorită narodnicismului), dar, din nefericire, noi nu ştim să facem din ancestral un produs turistic, ci eşuăm definitiv în “Haidi naşuli şî be / haida-dâra, dârî-da / Şî ascultî gura me / haida-dâra, dârî-da!”. Sfârşit.