T. Robeanu: “Cum sufletul lui tânăr moare”
Sfârşitul cărţii, editată de Şt. O. Iosif
*
Ultimele două poeme, găsite şi publicate de ardeleanul Şt. O Iosif, în singura tezaurizare a frânturilor de opera lui T. Robeanu, par să reconstituie atmosfera mitologică moldavă, deşi “N-are preţ acum, ca pleava, / Tot castelul de Suceava”. Eu am mai găsit, prin presa veche, alte două poeme, “Blondă ca grâul” şi “Icoana Maicii Domnului”, cu varianta şi mai modernă, “Agnes”. Deocamdată, le reproduc pe cele două din finalul tezaurizării ardelene, reamintind că Bucovina nu a făcut, niciodată, nimic pentru primul ei poet emblematic.
*
*
Cântece
*
I
*
Era-n Cotnar cândva un diac,
Lui i-a murit iubita
Frumoasă ca ispita.
Ea doarme sub un liliac
Şi casa văduvă, pustie
Se-ntunecă-n melancolie.
*
El capul îşi îngroapă-n mâini
În piept bat mii acuze.
Ia-n vezi şi doamnei Muze
Se-ntristă ochii dulci, păgâni.
Ca fierul cel fierbinte-o doare
Cum sufletul lui tânăr moare.
*
Şi degetele fine prind
Dezmierdător în strune,
Şi ele-ncep să sune
Ca râuri limpezi de argint,
Ca simfoniile de sfere
Îmblânzitoare de durere.
*
Şi tot mai des, ca fulgii ies
Scântei de-argint şi zboară
Şi demoni se coboară
La-al ariei bachant exces.
Şi inima-i de farmec beată
Ca sclava tânără, uitată.
*
II
*
Aseară, gândul meu era,
Iubita mea, la tine.
De-aceea, puiule, ai plâns,
Icoana mea la piept ai strâns.
*
La tine gândul meu era,
Neîncetat la tine.
De-acea ai zâmbit în vis
Când ochişorii ai închis.
*
De-aceea mi-a murit de dor
În miază-noapte somnul.
Uimit m-a salutat din ceţi
Luceafărul de dimineţi.
(Sămănătorul, Numărul de Paşti 1907)
*
*
Novela de Castel
*
Pe podele de-alabastru
Joacă razele de-apus,
Şi gândirile s-au dus
Ca un stol de rândunele
În departele albastru;
N-are preţ acum, ca pleava,
Tot castelul de Suceava.
*
Din Polonia cea albă
Steaguri au plecat în drum;
Au să vină-acum, acum,
Cetele strălucitoare.
Sveltă ca un ram de nalbă,
Tânărul copil de Vodă
Părul galben îşi înnodă.
*
Din Polonia cea albă
Steaguri au plecat în drum;
O să vină-acum, acum,
Mirele frumos ca ziua.
Scânteie mărgele-n salbă,
Dar mai viu lucesc lumine
De sub gene lungi şi fine.
*
„Radule, copil de casă,
Mierlă veselă de huci!
Unde gândurile-ţi duci?
Stihuri legi, ce mâine, seara,
Vor slăvi pe o mireasă?
Haide, spune cu ghitara
Cântecul de mâine, seara!”.
*
Cum spre argintia lună
Trist pământu-ntunecat
Îşi ridică disperat
În durere-nchisă, mută,
Noaptea, faţa lui cea brună,
Astfel spre-a lui Vodă fiică
Radu ochii săi ridică.
*
Cu privirea-nnourată
Îi dezmiardă chipul el,
Capul blond şi frumuşei,
Umerii cei goi şi candizi,
Silueta delicată;
Şi-i o linişte virgină…
Strunele încet suspină:
*
„Aş vrea să fiu Regele Mai!
Flori albe şi roşii s-ar închina
Şi-n dor şi rouă ar tremura;
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine te-aş sărută.
*
Aş vrea să fiu regele Mai!
În raza de lună-n grădina ta
Privighetorile dulce-or cânta,
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine te-aş asculta.
*
Aş vrea să fiu Regele Mai!
Şi tânăr să mor, înflorit abia.
Vezi, soare, crini, nimic n-aş lua,
Dar numai pe tine, înger bălai,
Numai pe tine nu te-aş lăsă!”.
*
Buzele lui tremură încă,
Cântul s-a sfârşit de mult.
El, vrăjit în al ei cult,
Tace; în cadenţe de valuri
Mari simţirea lui adâncă
Bate-n piept, cum în pădure
Lovitura de secure.
*
Cum un tainic nor de seară
Trece alb peste un lac
Unde ape-n visuri zac,
Astfel şi prin ochii fetei
Peste luciul de primăvară
Umbritor călătoreşte
Ce ea tulbur bănuieşte
*
Un moment, apoi senine
Undele azure scald
Iarăşi soarele cel cald.
Şi în dulce bunătate
Sub bărbie mâna-şi ţine
Ea şi îl întreabă fraged:
„Ce să-ţi dau, tu, glas de faged?”
*
Vorba-i ca o melodie,
Ca un cântec de amor;
El înnebuneşte-n dor.
Din ruinele căzute
Iar speranţa lui învie
Ca o fulgerare nouă
Şi-i despică gându-n două.
*
N-a căzut pe-nchisa floare
Un fior recunoscut?
Şi-o deschide-ncet, tăcut?
Cine poate lui să-i spuie?
Ah, e clipa când sub soare
Numa-s singuri, ea şi dânsul,
Ea şi iadul cel dintr’însul.
*
Şi privirile lui arse
Cad pe sânul ghiocel;
Şi-ar voi în suflet el
Să-i pătrundă ca o pară;
Supt privirile lui arse,
Ce adoră, ce imploră
Bruma ultimă să moară.
*
„Ce să-ţi dau? Alege darul!”
Şi în ochii lui un foc
Luce de suprem noroc.
El din creştet se-nfioară,
Parcă simte cum paharul
Fericirii negrăite
Se apropie-n ispite.
*
„Ce să-ţi dau? Alege darul!”
De pe turn răspunde-un tun,
Buciumele toate sun’.
„Wladi!”, strigă ea-n delire…
El ţâşneşte-atunci ca varul:
„De pe haina de mireasă,
Dă-mi frânghia de mătasă!”.
(Reprodusă, la 1894, într-o broşură din Gazeta Bucovinei, IV, No. 25)