Moştenirea lăutarilor evrei de la Kolomeea
*
În evul mediu moldovenesc, satele, populate mai ales cu “vecini”, deci cu iobagi aduşi din din ţările vecine, nu aveau mai mult de zece-cincisprezece case. Viaţa spirituală se desfăşura prin târguri, târg însemnând mai curând iarmaroc, decât aşezare statornică, deşi, în vecinătatea cetăţilor, şi mai ales a Cetăţii Suceava, se încropiseră aşezări, în care locuiau mai ales breslaşii.
*
De muzică, în evul mediu moldovenesc, se ocupau tarafurile de lăutari ţigani de pe la curţile mănăstireşti (ţigani şi turci, pe la Curtea Domnească şi pe la unele curţi boiereşti) şi breslele de muzicanţi târgoveţi, cei din Suceava şi cu evoluţii la Curte, şi în iarmaroc. În nordul Moldovei, răzeşii bogaţi, mulţi şcoliţi în Polonia (documentele colecţionate de Balan sunt, în marea lor majoritate, scrise de răzeşi), apelau, pentru nunţi şi hramuri, la lăutarii evrei din Kolomeea.
*
Datorită acestor lăutari din Kolomeea, tocmiţi şi la petrecerile polonilor, şi ale rusinilor, şi ale moldovenilor, au apărut “kolomeicile”, adică melodii cu rezonanţe străine, care şi purtau numele unor naţionalităţi: Huţulca, Leşeasca, Ţigăneasca, Ovreicuţa, Ungurieneasca, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Sârba etc.
*
Ruseştile, de regulă, se numeau kosak-uri, iar partiturile de pe la anul 1700 probează transformarea kosak-urilor în “bătute moldoveneşti” (celelalte provincii româneşti nu au “bătute”), Bătuta Moldovenească, dans celebru cândva, numindu-se, şi astăzi, la românii din regiunea Cernăuţi, Ruseasca.
*
Constatările de mai sus sunt ale muzicienilor muzicieni de la ZICĂLAŞII, cărora le-am pus la dispoziţie şi partituri ale unor kosak-uri din secolul XVII (ca să înveţe circarii balşoişti din zona Siretului şi cântecele străbunilor lor ucraineni), şi care, citind notele, mi-au zis: “Bine, dar astea sunt Bătute Moldoveneşti!”.
*
Celor care se vor grăbi să mă acuze că aş “demola” folclorul românesc, vreau să le precizez că n-au priceput nimic. În răsăritul european, aşa cum susţinea Lucian Blaga, a existat, dintotdeauna, o spiritualitate unică, dar exprimată multilingv. În fond, cântecul şi dansul fiecărui popor din răsăritul european, ca formulă obştească de manifestare, sunt cioburi ale ceremoniilor totemice, pe care încă le numim Datină. Prin urmare, ritmicităţile străvechi nu înseamnă decât “Chemarea Străbunilor”, deci o dublă invocaţie a ursirii (numele celor trei ursitoare au fost, întotdeauna şi indiferent de civilizaţie, Trecut, Prezent şi Viitor). Nimic nu este slav sau românesc, totul este ancestral. Din fericire, noi încă mai păstrăm moştenirile sacre (ucrainenii şi ruşii le-au pierdut, datorită narodnicismului), dar, din nefericire, noi nu ştim să facem din ancestral un produs turistic, ci eşuăm definitiv în “Haidi naşuli şî be / haida-dâra, dârî-da / Şî ascultî gura me / haida-dâra, dârî-da!”. Sfârşit.