Corul ţărănesc din Dumbrăveni de până în 1907

Corul din Dumbrăveni în 1907 – Calendarul Minervei pe 1907, p. 135

*

Întemeietorul corului ţărănesc din Dumbrăveni este dl Leon Ghica, mare proprietar din acea comună. Domnia sa, din dragostea ce are de a ridica nivelul cultural al sătenilor, a dăruit o clădire spre a servi ca local de şcoală, iar în anul 1895 înfiinţează corul, pe care îl întreţine pe cheltuiala sa, un diriginte permanent.

*

Cel dintâi diriginte a fost dl Petrovici, care a format un cor de trei voci, spre a cânta răspunsurile liturgice la biserica familiei Ghica.

*

Dl Petrovici părăsind comuna, la 1897, diriginţa corului a fost încredinţată dlui Liviu Tempea, care a făcut cele dintâi încercări de cor mixt pe 4 voci, dar, după 6 luni, părăsind domnia sa comuna, dirigenţa corului a luat-o dl M. Livescu, notar, care posedă unele cunoştinţe muzicale, căpătate în Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi.

*

După trei ani, dl Liviu Tempea revine, spre a dirija, din nou, corul, timp de un an şi jumătate. Domnia sa a organizat serbările corale, cu prilejul dezvelirii bustului lui Eminescu, bust ridicat din bunăvoinţa dlui Leon Ghica, în Dumbrăveni, chiar pe locul unde se crede că s-a născut marele poet.

*

După plecarea dlui Tempea, dirigenţa rămase, din nou, în seama dlui Livescu, până la 16 martie 1906, când veni dl Calistrat N. Popărescu, dirigentul de astăzi, şi diplomat al Conservatorului din Bucureşti.

*

Calistrat N. Popărescu

Actualmente, corul este compus din 60 de persoane: ţărani, ţărance, învăţătorii şi învăţătoarele din comună, maestrul de lucru manual, cântăreţii de la biserică şi secretarul comunal.

*

De altfel, dl Leon Ghica încurajează, din toată inima, personalul acestui cor, distribuind, în fiecare an, cu prilejul Crăciunului: îmbrăcăminte pentru corişti, cărţi folositoare, până şi lemne.

*

Cu ocazia serbărilor corale din Bucureşti, dl Leon Ghica n-a cruţat sacrificiul de a trimite şi de a întreţine, pe cheltuiala sa, un cor de 50 persoane, care avea să completeze reuşita serbărilor din Arenele Romane.

*

Calistrat N. Popărescu s-a născut la unul 1882, august 7, în comuna Dessa, judeţul Dolj, din părinţi români. După ce absolvi studiile elementare, a urmat Liceul „Carol I” din Craiova, şi, după absolvire, s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti, în prima serie a distinsului maestru dl G. Kiriac, cu care urmează, doi ani, clasa de „principii, teorie şi solfegiu”, obţinând Premiul I, după care urmează cursurile de „armonie” şi „cânt coral”, tot cu maestrul Kiriac. Aflându-se ca elev al cursului de „armonie”, a fost numit, de Societatea Corală „Carmen”, maestru de predarea muzicii corale, la două şcoli primare de fete.

*

Cu aceste coruri a luat parte la diferite concerte, date la Ateneu.

La 16 martie 1906, dl Popărescu a fost chemat de dl Leon Ghica, spre a fi dirigintele corului bisericesc din Dumbrăveni.

În urma silinţelor depuse de domnia sa, corul din Dumbrăveni a stârnit aplauzele publicului, cu prilejul serbărilor din Bucureşti (Calendarul Minervei pe 1907, pp. 133-135).

T. Robeanu: “La Suceava, în Cetate”

Cu o întârziere de 110 ani, Bucovina tipăreşte poeziile lui T. Robeanu

*

La începutul veacului sângeros, pe fondul încrâncenatei bătălii dintre Nicolae Iorga şi discipolii curentelor literare moderniste, s-a ajuns să fie puse „în cumpănă meritele autorilor clasici“ (C. Tonegaru-Fiul, Cuget clar, 1936, p. 61), mai ales dacă autorii respectivi erau pe placul sau, şi mai grav, prietenii lui Nicolae Iorga.

*

Printre victimele colaterale ale acestui măcel literar s-a numărat şi prietenul cel mai apropiat al lui Iorga, bucovineanul George Popovici, personalitate a vieţii politice europene, într-o vreme, istoric novator în istoriografia română, spre vremea vremii, dar în esenţa lui lăuntrică, poet. Poet predestinat trăirilor poetice, a zvârcolirilor de dincolo de aparenţa cuvintelor, pe care, de altfel, nici nu prea punea preţ, semnându-şi rarele texte lirice cu un retorism calamburistic, adresat Virginiei Bejan, în 1885, când publica un splendid poem în „Revista Politică“ din Suceava: „Te robea, nu?“ (T. Robeanu).

*

Poezia lui T. Robeanu înseamnă, pe deplin, direct şi cu o deplină onestitate, sufletul bucovineanului George Popovici, dezvăluit printr-o spovedanie baladescă – în măsura în care baladescul înseamnă sfărâmare de cătuşe ale sufletului, în care principala problemă existenţială o reprezintă vremuirea, deci efemeritatea destinului omenesc, pe care Robeanu, asemeni zeilor antici, la care tot făcea trimiteri, nu o putea accepta. Marele poet bucovinean, în ciuda aparenţelor, nu era un „autor clasic“, ci unul novator şi de o modernitate europeană, pe care doar Mircea Streinul avea să o descifreze, propunându-şi să scrie studiul „Poezia morţii, la T. Robeanu“, studiu prin care să probeze că modelul său de poet este, în fond, precursorul impresionismului timpuriu german. E drept, George Popovici nu punea mare preţ nici pe poezia pe care a scris-o (nu egala starea lirică a fiinţei sale), dar nici pe opera sa ştiinţifică, prin care săvârşea un pionierat în istoriografia românească, pe care nimeni nu l-a putut duce până la capăt, nu punea preţ.

*

Robeanu exista dincolo de cuvinte şi, dacă îi veţi citi cu atenţie poemele, veţi înţelege că el a pus în brazde „mirabila sămânţă“ din care au rodit, într-o superbă continuitate a spiritului, Vasile Bogrea (ca reper, luaţi poezia „Mors“), Vasile Gherasim şi „ucenicul“ său, Lucian Blaga, dar şi Mircea Streinul, împreună cu pleiada lui de poeţi „iconari“. Stilul baladesc nu-i decât un pretext şi un cadru pentru T. Robeanu, ca şi pentru Ion Barbu, mai târziu, de a-şi desfăşura revolta cosmică împotriva Timpului. În fond, aşa s-au născut şi novaţiile lui pe tărâmul istoriei.

*

NOTĂ: Cartea de poezie “La Suceava, în Cetate”, cuprinzând şi toate studiile vechi despre opera lui T. Robeanu (Nicolae Iorga, Şt. O. Iosif, Ion Bogdan-Duică, Ion Grămadă, George Fotino), se va lansa în 12 noiembrie 2015, atunci când se va sărbători, pentru prima dată, Ziua Scrisului Bucovinean, în cinstea înfiinţării Societăţii Scriitorilor Bucovineni, la Cernăuţi, în 12 noiembrie 1938. Dacă nu o fac scriitorii, trebuie să o facă, totuşi, cineva.