Crucea, alfabetul simbolic al naraţiunilor străvechi

Crucea lui Ioan Golembiovschi din Breaza

*

Primul semn totemic al omenirii, CRUCEA, devenit simbol universal, prin preluarea ei ca simbol cristic de către împăratul păgân Constantin cel Mare, nu este, în realitate, decât alfabetul simbolic al naraţiunilor străvechi, dar şi al plasticii ornamentale din toată istoria civilizaţiilor.

*

Dintotdeauna Crucea a simbolizat difuz Cerul (Cerurile de deasupra), apoi, ca literă unică a unui alfabet simbolic, ea, Crucea, prin translatări şi prin sugestii de rotaţie, a creat toată gama de simboluri străvechi, fiecare simbol derivat din Cruce reprezentând un fragment anume din naraţiunea Creaţiei.

*

Scriam, atunci când am început truda de înţelegere, prin texte străvechi religioase, a simbolisticii primordiale, că oul încondeiat reprezintă prima carte religioasă a omenirii şi că oul acela, care supravieţuieşte doar în cultura românilor bucovineni şi în cea a huţanilor, este, de fapt, Oul Cosmic.

*

Crucea e însuşi Timpul (Dumnezeu-Timpul, dacă vă place mai mult), prin suprapunerea liniei solstiţiare cu linia echinocţială, ambele numite, în culturile străvechi, căi: calea zeilor (Deva-yana) şi calea părinţilor (Pytr-yana). Celor două căi le corespund Axul Lumii (Coloana Celestă, Arborele Cosmic etc.) şi Hora Vieţii, în care părinţii ni se arată în hora sfinţeniei, pe care o imaginează echinocţial, dinspre primăvară, spre toamnă, triunghiurile solstiţiare.

*

Atunci când două-trei triunghiuri solstiţiare dau, prin alăturare, şi senzaţia rombului (senzaţia golului rombic – Dumnezeu ia forma vaselor, dar reprezintă vidul, se spune în (Texte Taoiste”), naraţiunea aceasta îl simboliza, cu toate caracteristicile lui, pe Horus, deşi fiul pământesc al Soarelui şi al Lunii nu însemna un alt zeu ceresc, ci un ritual pământesc, menit biruirii Timpului: rotirea (Hora – la noi, Horus – la greci, Huray – la evrei).

*

Triunghiurile solstiţiale – Jones, Kevin, Celtic’ Wheel Symbolism

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Am reluat desenele lui Kevin Jones, care, practic, reproduc întocmai ornamentaţia bandei echinocţiale a oului încondeiat de români şi de huţuli, cu atenţionarea că în reprezentările Oului Cosmic accentul se pune pe dubla natură, umană şi dumnezeiască, a Omului Sfânt (Rombul – care, în creştinism, simbolizează şi Sfântul Graal, adică Inima lui Iisus), şi nu pe străbuni (X-urile din triunghiurile solstiţiale).

*

Triunghiurile solstiţiare şi romburile, pe oul încondeiat

*

Redesenate şi cu accentul pus pe romburi, deci pe sfinţenie, triunghiurile solstiţiare ale lui lui Kevin Jones arată astfel:

*

Triunghiurile solstiţiare – echinocţiala Horă a Vieţii

*

Dar dacă am folosi axa solstiţiară, în locul celei echinocţiale (printr-o rotire la 90 de grade), cum se întâmplă în unele încondeieri, ce se întâmplă? Se vizualizează, desigur, altă naraţiune cosmică.

*

** 

* 

*

*

*

Nu se întâmplă decât transformarea căii echinocţială a Horei Vieţii în calea solstiţială a Mutării Străbunilor în Cer. Iar “Coloana Infinitului“, a lui Constantin Brâncuşi, ni se înfăţişează în cutremurătorul ei totemism primordial drept dumnezeiască intuire artistică a eternităţii.

*

Intuitiv, putem imagina  sau chiar intui fragmente de naraţiuni cosmice, pe care le incifrează aceste simboluri străvechi, realizate prin folosirea Crucii ca literă şi ca substanţă unică a tot ceea ce înseamnă cunoaştere prin “religare”, prin intrarea în armonie a Sinelui Particular cu Sinele Universal, care locuiesc împreună, precum umbra şi lumina, în grota inimii – cum se zice în “Upanişade” -, adică în graalul prin care fiecare dintre noi poate intra în armonie (frăţie o numea El) cu Iisus Hristos.

*

Am încercat demonstraţia de mai sus doar pentru a vă îndemna să vedeţi singuri, în imaginea de mai jos, şi Hora Vieţii, dar şi Coloanele Infinitului, care se adună din Arborii Vieţii, care lăstăresc în rortirea calmă, care defineşte revolta împotriva Timpului:

*

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

Numele Iesus Christos, vestit în vremea troienilor

Acrostihul “Jésus Christus“

*

Partea întâi a profeţiei Sibyllei Erythreea, căreia i se spunea, după locul ei de naştere, Zarand, şi Zarandina, a fost reprodusă de Sfântul Augustin, în latină, în baza traducerii făcute de fostul proconsul Flaccianus, care, ca şi Augustin, se creştinase şi n-ar fi de exclus un misionariat creştin al lui Flaccianus prin fosta Dacie, numele lui desemnându-l pe acel legendar Flachus, din care spuneau românii, de-a lungul veacurilor următoare, că s-ar trage. În “Datina, Biblia Românilor”, în baza similitudinii dintre dreptul pelasg şi dreptul valah, eu am încercat demonstraţia că Flachus ar reprezenta memoria subconştientă a lui Pelasg, unul dintre primii iniţiatori ai civilizaţiei pre-totemice. Dar nu exclud nici această ultimă posibilitate, pentru că şi Augustin, şi Flaccianus fuseseră, înainte de a se creştina, de religie pelasgă, religie pe care, ulterior o combat vehement (vrând s-o cunosc, chiar şi din polemici negative, citesc minunata lui carte, “De civitate dei”, şi vă mai şi povestesc despre ce-am mai aflat).

*

Prima parte a profeţiei înseamnă şi un poem elin superb, care parcă îl prevesteşte şi pe Pindar. Partea a doua, însă, pe care Flaccianus nu a izbutit să o traducă în acrostih (latina nu-i la fel de flexibilă ca româna, iar alternanţa versurilor cu silabe inegale l-a năucit) pare să se îndepărteze de religia greacă străveche şi, mai ales, de cea pelasgă (cea natrurală, apoi cultul lui Apollo, pe care îl practica Sibylla Erythreea), prin viziunea apocaliptică, inexistentă în religiile anterioare “Bibliei”. Iată motivaţiile lui Augustin, în franceză şi în latină, ca să nu puneţi la îndoială inexistenţa acrostihului în varianta latină finală a profeţiei:

*

*

Eu o să încerc o traducere românănească în acrostih (respectând literele de început al versurilor latine), chiar dacă nu am de unde şti unde se produceau ruperile de vers (le simt, însă, din expunerea lirică), cu precizarea că spiritul versurilor mă interesează şi nu traducerea cuvânt cu cuvânt. Dar, mai întâi, iată textul latin:

*

*

Ca să nu fie nevoie să reveniţi la un material postat ieri sau alaltăieri, reproduc traducerea integrală a textului oracular, atribuit Sibyllei Erythreea (nu există dovezi certe că ar fi existat un astfel de text înainte de Augustin şi de Flaccianus, iar viziunea apocaliptică mă pune pe gânduri, urmând să trag concluzii în ediţia revăzută şi completată a cărţii “Datina, Biblia Românilor”, pe care o voi publica în 2016), cu simpatie tranşantă pentru stilul elin al discursului liric al profeţiei şi pentru modernitatea narării lirice:

*

Ivită e prorocirea hotărâtă în umedul pământ.

El, Regele Cerurilor, va veni în veacurile următoare:

Se va încarna în trup ca să judece lumea.

Umanitatea va crede în El, crezând în Dumnezeu

Cu sfinţii se va înălţa lumea, căci deja s-a sfârşit.

Se vor înfăţişa judecăţii lui drepte şi sufletul, şi carnea:

*

Ca tufişurile de pe ogorul necultivat arată leagănul lumii.

Renunţa-vor oamenii la idoli şi vor primi comoara Lui:

El va fi focul care arde pământul, marea şi cerul

Iar gloatele îl vor căuta, înspăimântate de porţile iadului.

Sfânta iluminare va elibera carnea de frică,

Toţi cei vinovaţi vor arde în focul veşnic.

Ocultele fapte le va dezvălui, fiecare va şti

Secretele timpului şi lumina lui Dumnezeu va pătrunde în inimi.

*

Dureroase vor fi plânsul şi jalea, şi scrâşnirea dinţilor.

Ei nu vor mai vedea razele soarelui,

Iar pleiada de stele nu le va mai auzi plânsul în cor.

*

Fi-va Coroana Cerului, în splendoarea luminii lunii.

Ilumina-va în văi şi în profunzimi ignorate.

Lui i se va adresa omul, înălţându-se prin el.

Iar munţii înalţi şi marea albastră vor fi asemeni

Urmându-l

Sau vor crăpa sub lavă vulcanică.

*

Se va auzi apoi un sunet ca de trompetă

Acoperind cu un hohot ceea ce este sub cer.

Lume, vei osteni de suspine

Vei regreta multele tale păcate:

Apoi haos şi iad

Tragic vor deschide Pământul.

Oamenii vor fi egali înaintea Împăratului Ceresc

Răpuşi de focul şi pucioasa ce se vor nărui din cer. 

*

Chiar dacă ar fi o contrafacere din secolul III după Hristos şi nu o profeţie de prin anii 1150 înainte de Hristos, cum ne asigură “primul om modern al omenirii”, Sfântul Augustin, acrostihul acesta (măcar aproape bimilenar), pe care l-am adus în limba română de astăzi, după cum şi cât m-am priceput, merită atenţia tuturora.

Astăzi s-a deschis Poarta Zeilor!

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

În tradiţia poporană românească, sărbătoarea creştină de astăzi, Sfântul Dumitru, se mai numeşte şi “Lanţurile Sfântului Dumitru”, diametral pe axa echinocţială situându-se “Lanţurile Sfântului Gheorghe” (Gheorghe înseamnă Ţăran), ambele sărbători fiind reminiscenţe ale serbărilor dacice “Intrarea Şarpelui în Pământ” şi, respectiv, “Ieşirea Şarpelui din Pământ”, şarpele fiind Constelaţia Dragonului, care arată nordul şi simbolizează îngheţul (arată ca steagul dacic, pe care îl purtau, desigur, şi celţii, adică făurarii).

*

Triunghiurile solstiţiale – Jones, Kevin, Celtic’ Wheel Symbolism

*

Cele două triunghiuri solstiţiale, care marchează cele două porţi solstiţiale, Poarta Zeilor (Deva-yana) şi Poarta Părinţilor (Pytr-yana), elemente principale ale Oului Cosmic (oul încondeiat), când se repetă, marchează simbolic Hora Cosmică (şi pe zeul egiptean Horus), prin care vieţaşii şi străbunii încearcă, prin intermediul sfinţeniei, să biruie Timpul:

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Peste câteva zile, de Sfântul Andrei, Crăiasa Zăpezii, Eftepir (Lucia – în latină, Alba – în celtă, Isis – în egipteană, Ishtar – în sumeriană, Maya sau Malanka – în slavă), adică Luna, va coborî la cele trei ceruri de dedesubt, pe care le domină, „Suprafaţa Pământului”, „Lumea Apelor Subterane” şi „Lumea Adâncă a Morţii”, de unde va fi eliberată, prin Poarta Părinţilor, peste 9 decade, de fratele ei, Soarele “cel beat de dragoste” – adică Dragobete, iar după ce Luna, transformată de zâne într-un mesteacăn, va urca în Palatul de Cleştar de Deasupra Norilor – cum ziceau dacii, va ieşi Şarpele din pământ. Şi-atunci, oamenii vor putea vedea cum / „A codrilor crăiasă / Şi a zmeilor mireasă / Iese, seara, într-amurg, / Paşte cerbii sus, pe runc, / Ciutele şi caprele / Şi le mulge laptele / Şi-l încheagă în fântână / Să nu iasă altă zână, / Şi îl face mândru caş, / Bolovan de bicaş, / Şi îl pune în părău / Să-l spele apa mereu, / Să-i treacă dorul de zmeu”.

*

Simplu, nu?