Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii

Monument realizat de Cezar Popescu

*

Niciodată nu am descoperit un material publicistic vechi mai actual decât acest “Cum ne cunosc străinii”, publicat de Ion Grămadă în “Românul”, în timpul experienţei lui arădene, din 1912. Nici o diferenţă faţă de acum, când doar analfabeţii şi slugoii politrucilor,  başca nişte jalnici folcloroşi, reprezintă identitatea românească în lume.

*

Se toacă miliarde pe tot felul de broşuri şi pliante, pe care le duc trepăduşii prin Europa drept “logistică” a suficienţei lor, şi ne mai mirăm că omenirea ne priveşte după chipul şi asemănarea derbedeilor care ne reprezintă, pentru că noi şi numai noi avem responsabilitatea de a-i fi ales şi îi vom alege mereu (cumplit masochism, din partea acestui neam, totuşi, inteligent!).

*

Cultura română, îmbrâncită spre statutul de asistat social, sufocată de festivismul electoral neîntrerupt, în care deciziile aparţin neghiobilor, nu mai are nici măcar viitor, pentru că politica analfabetizării de la cap se răspândeşte şi îmbolnăveşte, grav şi definitiv, un popor nostalgic, predispus spre introspecţii, deci şi spre tentative identitare.

*

Reproducând scrierea lui Ion Grămadă, tare mi-aş dori ca toţi cei care o citesc, inclusiv eu, să încerce evadări din adevărurile dureroase în care se vor regăsi, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, adevărul e o chestiune care ne cuprinde pe toţi.

*

Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte nefavorabilă, deoarece informa­ţiile lor despre neamul, cultura şi arta româ­nească sunt insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase.

Străinii care vin să facă studii prin ţările noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.

*

Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.

Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini.

*

Dar, dacă cei mai mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient, informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor. Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.

Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!

*

Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius – ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”, despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc., sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.

În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti, dându-le drept ale lor.

*

Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare: prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes. Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue” a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta. Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva luni, la Paris.

*

În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor.

*

De aceea, n-am putut decât să ne bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” – va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o bucată ruptă din sufletul nostru (Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie 1912).

Ion Grămadă: Chestiunea ruteană

*

Obstrucţia rutenilor din parlamentul austriac şi în special oraţiunea de 13 ceasuri a deputatului Baczinsky aduce, din nou, chestiunea ruteană în discuţie.

Acum, când reformele militare au fost votate, într-un mod aşa de violent, în camera ungară, şi când se credea, aproape cu siguranţă, că acest e reforme vor trece foarte lesne prin parlamentul austriac, iată că vin „loialii” ruteni, „tirolezii” din estul monarhiei, cum le place lor să se numească, şi încep obstrucţia tehnică împotriva unor reforme de cea mai mare însemnătate pentru monarhia întreagă.

E bine ca, în aceste momente, să le controlăm puţin loialitatea noilor ,,tirolezi” şi să o reducem la adevărata ei valoare . Din anii 1848 şi 49, când deputatul rutean din Bucovina Cobiliţă se răsculă împotriva împăratului, ca să sfârşească, apoi, prin spânzurătoare, şi până în zilele noastre, când un criminal celebru, de talia lui Siczinsky, îl împuşcă pe contele Potocky, reprezentantul împăratului în Galiţia, nelegiuirile rutenilor, dar şi dovezile de făţarnică credinţă faţă de tronul habsburgic, se ţin lanţ. Înainte cu câţiva ani, studenţii ruteni din Lemberg, închişi pentru demonstraţiile lor nedrepte, proclamă un nou fel de grevă, greva foamei, punând, cu eroismul lor, în uimire lumea străină, care nu ştia că rutenii sunt… adevăraţi maeştri în… răbdarea de foame, deoarece-s deprinşi cu acest fel de cură chiar din frageda lor copilărie. În 1910, cu prilejul altei demonstraţii, studenţii ruteni din Lemberg ucid, din greşeală, pe colegul lor, Kócko, şi pun vina în cârca studenţilor poloni, pe care îi prezintă în faţa lumii ca pe nişte sălbateci.

*

Când liceanul rutean Czerny cutează, anul acesta, să vândă colegilor săi ilustrate cu chipul criminalului Siczinsky şi-i dat afară din toate şcolile, el se sinucide, într-o pădure, iar poporul rutean ţine doliu naţional şi deputaţii săi ţin oraţii, la mormântul unui patolog, pe care-l glorifică întocmai ca pe un erou.

Atâta perversitate n-am întâlnit la nici un popor, care să ridice crima la cinstea unei fapte eroice!

*

Antidinasticismul şi antimilitarismul rutenilor au ieşit însă la iveală, mai ales în şedinţa din 15 martie a. c. a parlamentului austriac, când deputatul lor, Petrycky, a spus, în plină şedinţă, că în mijlocul poporului rutean începe o mişcare antidinastică şi antimilitaristă, iar în caz de război, soldaţii ruteni îi vor împuşca mai degrabă pe superiorii lor, decât pe duşmani. Pre a târziu, abia după o lună, a venit protestul celorlalţi deputaţi, şi anume când au văzut că francheţa involuntară a lui Petrycky era cât pe ce să-i facă să piardă universitatea ruteană la care aspiră.

În Bucovina, deputaţii ruteni au declarat, în timpul din urmă, război guvernului bucovinean, iar în parlamentul din Viena, încep obstrucţia tehnică împotriva reformelor militare, într-un timp aşa de critic, când toată lume a se pregăteşte de război, neştiind ce poate să aducă ziua de mâine. Şi aceasta să se cheme loialitate? Aceştia-s „tirolezii” din estul monarhiei? U n Jacyiszyn şi Götz din Galiţia, care au făcut spionaj pentru Rusia împotriva Austriei?

Ei nu se dau îndărăt nici în faţa celor mai drastice mijloace, numai ca să facă senzaţie şi să alarmeze lumea. Înainte de Paşti, un deputat rutean, fost vagmistru la jandarmerie, ştiind că suferă de inimă şi că-i cu un picior în groapă şi cu unul afară, a început să obstrueze, în parlamentul austriac, sperând că-l va lovi damblaua în decursul vorbirii sale şi prin senzaţia ce va stârni acest caz, că guvernul va fi silit să le creeze universitate la Lemberg.

*

Dar Austria merită să-i aibă aşa cum sunt; ea i-a crescut în felul acesta. Chestiunea ruteană, ba chiar poporul rutean, e o creaţiune a politicii externe austriece, la care au contribuit, în primul rând, polonii, iar în al doilea, despotismul moscovit. În jumătatea întâia a secolului trecut, se ivi, în Rusia sudică, în Ucraina propriu-zisă, o mişcare literară frumoasă, din care a răsărit – ca şi din cercul literar al „Junimii” de la Iaşi – o mişcare politică, dar cu tendinţe prea democratice pentru Rusia ţarismului despotic. Urmarea a fost că întreaga mişcare a fost oprimată de guvernul moscovit: poetul Taras Şevcenko a fost închis într-o fortăreaţă din Ural, filosoful Dragomanow a trecut în Galiţia, iar ceilalţi aderenţi ai noului curent s-au împrăştiat în alte părţi.

Polonii ştiură să profite de nemulţămirea ce începuse să crească în Rusia sudică, din pricina acestei opresiuni samavolnice. După răscoala neizbutită din 1863, cei din Galiţia se alipiră mai strâns de Austria, iar cei din Rusia, văzând că nu-i pot învinge pe moscali, încercară să-i submineze pe aceştia, să-i slăbească, şi, din mişcarea politică a rutenilor sau maloruşilor, ei formară, pe nesimţite, o sciziune etnică, susţinând că maloruşii nu sunt moscali, ci un popor nou, aparte.

*

Pe de altă parte Austria, îndată după anexarea Galiţiei, văzu că a păţit ca şi cocostârcul din fabulă, care, deodată cu friptura aflată, mai luă şi nişte cărbuni, aşa că cuibul era cât pe ce să-i ia foc. Terenul Galiţiei e politiceşte un teren vulcanic. Ruşii de acolo sunt fraţi buni cu moscovi­ţii din Rusia şi aceasta putea să se amestece, în orice moment, în chestiunile interne ale Austriei, pe motiv că-şi apără conaţionalii. Şi atunci, Austria, ajutată de poloni, fu nevoită să inventeze un popor nou, să-i boteze pe ruşii din Galiţia şi Bucovina cu numele de ruteni, voind, pe de o parte, să abată de la graniţele ei, poftele Rusiei, iar pe de alta, să-i creeze acesteia, la dânsa, acasă, o chestiune de naţionalităţi, o rană internă, de care să sufere veşnic, ca şi Austria. Minunată trăsătură de şah, în adevăr genială! Şi lucrul nu era aşa de greu de realizat.

Ruşii mici (maloruşii sau rutenii) din sudul imperiului moscovit, ca şi cei din Galiţia, vorbesc o limbă care-i numai un dialect al celei moscovite, mult mai asemănător cu aceasta decât, bunăoară, dialectul germanilor din Pomerania cu cel al bavarezilor, decât jargonul şvabilor din Banat cu cel al saşilor din Ardeal, care formează, cu toate acestea, un singur popor.

Afară de aceasta, deosebirile între ruteni şi ruşi erau uşor de aflat: cei dintâi au stat, sute de ani, sub dominaţiunea polonă, limba lor, venind în contact cu o limbă înrudită, a suferit schimbări, ei au acceptat ritul greco-catolic – şi religia, înainte vreme, era aproape identică cu naţionalitatea – posedau deci întrucâtva o mentalitate deosebită de a moscoviţilor greco-ortodocşi, aşa că, după împreunarea lor cu aceştia din urmă, ei se simţeau aproape străini faţă de aceştia, religia şi separatismul de veacuri formau o prăpastie. Aromânii din Turcia vorbesc alt dialect decât noi, unii sunt chiar de confesiune mohamedană, dar, cu toate acestea, ei se simt fraţi cu noi, deşi au avut o istorie deosebită de a noastră.

*

Această răceală, apoi momentele induse mai sus, favorizară şi mai mult propaganda austriacă pentru înfiinţarea artificială a unu i popor nou, pentru separatismul etnic al rutenilor de ruşi, şi, de aceea, cu drept cuvânt, putem afirma că poporul rutean a fost zămislit în cancelaria ministerului de externe austriac, într-o vreme când chestiunea naţională nici nu exista în Europa.

În seminariile teologice greco-catolice din Galiţia, guvernul pregătea, în mod sistematic, preoţi care să dezvolte mai departe, în popor, propaganda ruteană împotriva ruşilor mari, a moscoviţilor. În scriere, fu acceptată o ortografie nouă, cea fonetică, spre deosebire de cea etimologică a ruşilor; se tipăriră gramatici şi alte cărţi în dialectul rutean, cu această ortografie, arătându-le rutenilor, în tot momentul, că ei se deosebesc de ruşi.

O parte din ruteni rămaseră, şi mai departe, credincioşi naţiei lor vechi, ruseşti, şi aceştia sunt ruşii bătrâni sau rusofilii, pe care guvernul austriac îi persecută, de o bucată de vreme, mai ales de când rutenii îi denunţă necontenit.

O dovadă că rutenii nu sunt un popor nou, ci ruşi, e şi faptul că ei niciodată n-au fost admişi ca naţiune deosebită, la congresele panslaviste ale celorlalţi slavi, iar cel mai mare slavist din ziua de azi, Jagici, susţine că limba ruteană e un dialect al celei ruseşti şi nu o limbă de sine stătătoare.

Politica Austriei este, din motive de ordin superior, foarte rezonabilă. Scopul ei este bine definit: pe de o parte, persecuţia ruşilor bătrâni, ca să stârpească această buruiană rea din imperiu, pe de altă parte, însă, menajarea, cu orice preţ a rutenilor, deoarece aşa-i dictează raţiunea de stat. Ea voieşte să slăbească Rusia, creând, în Austria, şi pentru poloni, şi pentru ruteni, puncte de gravitaţie şi centre culturale la Lemberg şi la Krakovia, scăzând, prin aceasta, în mod simţitor, însemnătate a celorlalte centre, ca Varşovia şi Kievul.

*

Austria ştie că, în cazul unei mari conflagraţii europene, simpatiile polonilor şi ale rutenilor din Rusia vor fi pe partea Austriei, ceea ce-i de mare însemnătate pentru politica ei în estul Europei. Iar în caz că s-ar înfiinţa, cândva, un stat naţional rutean – ei numără, în Rusia, Galiţia, Bucovina şi Ungaria vreo 30 de milioane de suflete – Rusia ar primi, prin aceasta, o lovitură de moarte şi peste trupul ucrainenilor ea n-ar putea trece niciodată, la Constantinopolul atât de mult visat. Austria loveşte, deci, cu rutenii sau, mai bine zis, cu ruşii în ruşi.

Cine a ştiut să tragă mai multe foloase din hermafroditismul acesta au fost rutenii, care, ştiindu-se ca naţie balansând între cer şi pământ ca şi sicriul lui Mohamed , au creat necontenit încurcături guvernului austriac, fără teamă de urmări, căci, în cazul acesta, ameninţau că se vor arunca în braţele Rusiei. O dovadă de acest pericol e numita oraţiune a lui Petrycky, în parlamentul austriac.

Acordarea de drepturi rutenilor, în Galiţia, se poate face însă numai în dauna polonilor, care sunt copii alintaţi ai guvernului austriac şi, de aceea, a trebuit să se caute un „modus vivendi” pentru ambele părţi, şi atunci li s-a deschis aspiraţiunilor rutene o portiţă în Bucovina, nedreptăţindu-i pe români şi inventând, pentru motivarea acestui procedeu, fantoma daco-romanismului.

Or, cum însă interesele Austriei în Bucovina se lovesc cap în cap cu cele ale României, a aliatei ei credincioase, care doar atâta doreşte de la Austria, în schimbul unei alianţe ofensive şi defensive, ca conaţionalii ei din Bucovina să aibă depline libertăţi politice şi culturale şi să nu fie jertfiţi pentru avantajele utopice ce le aşteaptă Austria „ad calendas graecas” de la simpatiile rutenilor din Rusia.

*

Acest joc diplomatic al guvernului austriac e, deci, deosebit de greu, căci, în cazul acesta, diplomaţii din Viena nu se mai pot scuza, ca în Ungaria, zicând că în chestiile interne ale acesteia ei nu se amestecă. Şi atunci, ca să împace şi opinia publică românească, guvernul bucovinean le acordă românilor drepturi numai cu ţârâita, le ia îndărăt drepturile ce le au şi, în urmă, le dă iarăşi; un guvernator închide şcolile particulare româneşti din nordul Bucovinei, ca urmaşul său să le deschidă, din nou, şi să-i împace pe români. Aceştia-s deci victima raţiunii de stat!

Ce măsuri ia însă Rusia împotriva politicii austriece? Spionajul rusesc din Galiţia, rublele date rusofililor din Austria şi propaganda moscovită între rutenii din nordul Ungariei, pentru trecerea la biserica greco-ortodoxă, iar de câtăva vreme, agitaţia prin presă pentru o apropiere între români şi moscali, între miei şi lupi, şi aceasta mai ales de câte ori se află monarhia noastră într-o încurcătură externă sau internă, sau când românii sunt nedreptăţiţi, fie cu legea şcolară a lui Apponyi, fie cu proiectul votului plural al lui Andrássy, cu chestiunea episcopiei greco-catolice sau cu ocuparea postului de vicar în Bucovina.

*

În aceste momente critice pentru noi, se aude, de la Petersburg, glasul de sirenă al fostului ministru Durnowo, care propune o împărţire a Austriei. În zadar, însă, căci românii de sub sceptrul habsburgic îşi astupă urechile ca şi marinarii legendarului Ulysse şi nu vreau să audă, ci aşteaptă, cu răbdare şi cu credinţă către tron, că li-se vor recunoaşte, şi în Austro-Ungaria, în deplină măsură, toate drepturile politice şi culturale care li-se cuvin.

*

Ion Grămadă

(Românul, Anul II, nr. 121 din 3/16 iunie 1912)