Boroiaia, între tradiţie şi hlizeală

*

Boroaia a avut şi încă mai are un bogat patrimoniu mitic, dar din ce în ce mai ignorat, mai decăzut în circăreală şi hlizeală. Urşii – mulţi la număr şi puşi pe glumiţe ieftine, cu tumbe şi încăierări – ignoră total celebrarea Ursei Mari, care a fost “Mama ciclurilor de vreme”, ” a fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”. „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice” (chinezii spun, chiar şi astăzi: „Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă” – Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913) şi, de aceea, i s-au adus, mereu şi mereu, sacrificii. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, ritual străvechi, cu un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, înseamnă Datină, ceilalţi „urşi”, inclusiv cei din Boroaia, fiind doar pastişe naive după mersul ţiganilor ursari cu ursul.

*

Fără îndoială că pot fi amuzante şi ipostazele cu “ursari”, cu ţăranul care îşi duce capra bolnavă de foame la păscut şi cu tot felul de mascaţi fără de identitate, dar “amuzamentele” nu marchează decât golirea de metafizic, vestitoare, dintotdeauna, de efemeritate. Boroaia place, dar nu înseamnă, din păcate, nimic, dacă nu ordonează tămbălăul în recuperare de memorie spirituală. Boroia poate ajunge, prin patromoniul său uman şi de tradiţii, un reper al continuităţii spiritualităţii europene vechi, dar mă tem că nu a nimerit nici în timpul, nici în spaţiul care să-i desluşească măcar parţial calea. Când am fotografiat alaiul din Boroaia (şi am făcut multe poze), m-am străduit să văd doar ceea ce ar trebui să fie, pentru că a fost, şi să ignor comicăreala care a mai rămas. Mi-au plăcut teribil bobotăile, şi cu semnificaţie de menhir (“piatra căzută din cer”), şi de “lumini create”, adică simbolurile sacre abandonate de toate celelalte sate, dar păstrate, la Boroaia, nu cu semnificaţii sacre, ci cu un fel de tentaţie spre forja ţigănească.

*

Cerbul din Corlata şi spiritul lui Viorel Piersic

*

Înainte de a fi răpus de o boală incurabilă, un corlăţean din neamul Piersic, Viorel, şi-a căutat, trudnic şi inteligent, viaţa fără de moarte, reprezentată de memorie. Cercetând Muntele Sfânt, sat cu sat, vârstă cu vârstă, Viorel Piersic, splendid vânător de Timp (nu întâmplător, în alaiul “Cerbului”, fiecare bărbat are câte un corn de vânătoare străvechi), a înţeles mesajul ancestral al “misterelor de la începutul veacurilor” şi a priceput, fără să-l citească pe Platon, că “Misterele au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau” (Platon, apud Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14).

*

În ritualul “Cerbului” lui Viorel Piersic (şi al primarului primar Violeta Ţăran, dar şi al fiecărui corlăţean din ceată, care continuă ceea ce a început Viorel Piersic), Dumnezeu-Timpul (Cernunos al acestor locuri, din care descinde Cronos) moare şi învie prin horire, horele (sau muzele) fiind cele patru fiice ale Timpului (anotimpurile). Ritualul începe cu hore aşezate, cosmice, înfiorate, care vestesc moartea aparentă a Timpului (Timpul-Lumină, Timpul Soare – „Cele cinci elemente ale timpului: primul este anul sau planeta Jupiter; al doilea, Luna; al treilea, Soarele; al patrulea, stelele şi planetele, şi spaţiile zodiacale, şi al cincilea, calculul calendaristic” – Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, p. 93), apoi, după învierea Timpului, încep bătutele, horele vitalităţii, ale renaşterii, ale triumfului vieţii („Tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii” – Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 10).

*

„Timpul este Creatorul” ” (Prashna-Upanidhad, 2, Fort Newton, USA, London, 1905, p 40), iar horele sunt “Căi Sacre” (Hieroi odoi, în elină) spre „misterul misterelor” (Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 33), iar “Cerbul” din Corlata, cea mai apropiată religvă românească de conţinutul Dartinii iniţiale, înseamnă şi o măsurare de Pământ şi Cer, “Pământul cu umbletul / Şi Ceriul cu cugetul”, cum inspirat se zice într-un vechi colind al românilor.

*

Dolhasca, un bazar de frenezii cu măşti

*

Dolhasca, deşi probează că a avut, recent, şi obiceiuri, ba chiar şi elemente târzii ale Datinii, aglomerează, fără logică, elemente simbolice, într-un fel de carnaval desuet al bazarului de frenezii cu măşti, de parcă ar vrea să prorocească un apropiat haos universal. Se vede clar că instructorii formaţiei nu ştiu nimic despre naraţiunile cosmice din care s-au întrupat ritualurile celebrării Timpului şi a constelaţiilor totemice, iar simpla şuguială rurală poate dărâma definitiv, cu inconştienţa ei, eşafodajul durabil al distinctei identităţi spirituale româneşti. Datina poate deveni un produs turistic de excepţie, pentru că vine din rădăcina tuturor neamurilor europene, pe când şuguiala, nici pomeneală.

*