Boroiaia, între tradiţie şi hlizeală

*

Boroaia a avut şi încă mai are un bogat patrimoniu mitic, dar din ce în ce mai ignorat, mai decăzut în circăreală şi hlizeală. Urşii – mulţi la număr şi puşi pe glumiţe ieftine, cu tumbe şi încăierări – ignoră total celebrarea Ursei Mari, care a fost “Mama ciclurilor de vreme”, ” a fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”. „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice” (chinezii spun, chiar şi astăzi: „Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă” – Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913) şi, de aceea, i s-au adus, mereu şi mereu, sacrificii. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, ritual străvechi, cu un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, înseamnă Datină, ceilalţi „urşi”, inclusiv cei din Boroaia, fiind doar pastişe naive după mersul ţiganilor ursari cu ursul.

*

Fără îndoială că pot fi amuzante şi ipostazele cu “ursari”, cu ţăranul care îşi duce capra bolnavă de foame la păscut şi cu tot felul de mascaţi fără de identitate, dar “amuzamentele” nu marchează decât golirea de metafizic, vestitoare, dintotdeauna, de efemeritate. Boroaia place, dar nu înseamnă, din păcate, nimic, dacă nu ordonează tămbălăul în recuperare de memorie spirituală. Boroia poate ajunge, prin patromoniul său uman şi de tradiţii, un reper al continuităţii spiritualităţii europene vechi, dar mă tem că nu a nimerit nici în timpul, nici în spaţiul care să-i desluşească măcar parţial calea. Când am fotografiat alaiul din Boroaia (şi am făcut multe poze), m-am străduit să văd doar ceea ce ar trebui să fie, pentru că a fost, şi să ignor comicăreala care a mai rămas. Mi-au plăcut teribil bobotăile, şi cu semnificaţie de menhir (“piatra căzută din cer”), şi de “lumini create”, adică simbolurile sacre abandonate de toate celelalte sate, dar păstrate, la Boroaia, nu cu semnificaţii sacre, ci cu un fel de tentaţie spre forja ţigănească.

*