cartea mântuirii

călătoream și nu avea să-mi pese

că-n fiecare cruce de la drum

zăceau bătute-n cuie doar mirese

ca să-mi vegheze cântecul postum

și toate-aveau câte o rană-n coastă

ca să sloboadă frică peste lume

într-o vâslire limpede și vastă

a cântecelor pururea postume

ca să-nțeleg că au mai fost poeți

ca să măsoare tainic suferințe

și-n ceruri nu sunt stele, ci ereți

ce smulg hartane sacre din ființe

și-apoi dispar, iar sufletele cată

lumina zilei drept alean și leac

și-atunci poeții vremilor se-arată

și-n cartea mântuirii se prefac

ars poetica

ca nişte zaruri s-au văzut cuvinte

rostogolite larg în atmosferă

şi-apoi încet au început să cânte

în efemer de viaţă efemeră

şi am simţit pădurile din munţi

cum se apleacă-n calmă rugăciune,

iar sus, în ceruri, moşii mei cărunţi

în dans stârneau scânteia din cărbune,

iar sufletul mi se făcea cobzar

şi-mbrăţişa imensa libertate

rostogolind cuvintele arar

şi prea amar din ce-i eternitate

de parcă brazda-neguratei ierbi

purtând sudoarea vremilor năframă

ar înţelege, suflete, că fierbi

când te depun zădărniciei vamă

poartă stigmatul din Săgetător

păşeam prin vremi atât de-ndepărtate

încât copacii se trezeau în zori

ca nişte zei, ca o singurătate

pe care-o retrăiesc adeseori,

şi tot în zori dezlănţuirea ierbii

zidea în zări acelaşi colţ de rai

şi coborau din zodiacuri cerbii

şi alergau, şi alergau, şi mai

mă îndemnau să-i însoţesc pe cale

până spre locul sacru de popas

şi mi-am văzut strămoşii, cum agale

se-ndepărtau de ceea ce-a rămas

colb al uitării şi al amăgirii

depus atât de gros în viitor,

deşi în zarea vremurilor mirii

poartă stigmatul din Săgetător

jungherul unui frate

ce dureros jungherul unui frate

îți sfârtecă prin suflet și ți-l frânge

ca să-l arunce în singurătate

și-n bezna uriașă ce te strânge

și doar auzi cum aripile țipă

într-o pribeagă, leneșă cădere,

iar dacă-ai fost clipitelor aripă

parcă-mprumuți o cosmică durere

și-agonizezi în pagini inutile

doar ca să dai cuvintelor obol

un fel de jertfă pironind pe zile

clipitele-n năvalnic rostogol,

dar nu contează, risipindu-ți pașii

pe căile ursite și urmate

te-ndepărtezi încet, încet, de lașii

ce țin în mâini jungherul unui frate

drept taină-a veşniciei, Bucovină

cândva, purificat numai de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

te-oi  respira din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină,

căci încă-mi eşti precum un trup secret

şi mă-nfăşori în muguri şi-n ninsori

de câte ori, ca pustiit poet,

gonesc hultanii clipelor în nori

şi parcă fără voie-ntind săgeata

în arcul de oţel al unui vers

desprins întotdeauna din înceata

despovărare-a stelelor prin mers,

dar nu ucid şi nu rănesc pe boltă

şi pe pământ nimic din câte sunt,

deşi îmi fierbe-n sânge drept revoltă

cuvântul înspre care mă încrunt

de câte ori cu litere-n risipă

încearcă să-i găsească vieţii sens

şi amăgeşte lumea cu-o aripă

precum un fulger scăpărat şi dens,

dar eu mă ştiu purificat de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

să te respir din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină