drept taină-a veşniciei, Bucovină

cândva, purificat numai de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

te-oi  respira din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină,

căci încă-mi eşti precum un trup secret

şi mă-nfăşori în muguri şi-n ninsori

de câte ori, ca pustiit poet,

gonesc hultanii clipelor în nori

şi parcă fără voie-ntind săgeata

în arcul de oţel al unui vers

desprins întotdeauna din înceata

despovărare-a stelelor prin mers,

dar nu ucid şi nu rănesc pe boltă

şi pe pământ nimic din câte sunt,

deşi îmi fierbe-n sânge drept revoltă

cuvântul înspre care mă încrunt

de câte ori cu litere-n risipă

încearcă să-i găsească vieţii sens

şi amăgeşte lumea cu-o aripă

precum un fulger scăpărat şi dens,

dar eu mă ştiu purificat de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

să te respir din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină