6 MILENII DE LA… ATESTARE!
*
Întâmplător sau nu, spre sfârşitul lui ianuarie, voi împlini şase milenii de existenţă. Numai că ziua naşterii, 25 ianuarie, vreau să o petrec precum cea dintâi, adică singur; de asta am ales să-i încredinţez fiului meu, Andi, cântecele de care mă voi despovăra în 7 ianuarie, atunci când e ziua “ştiutorilor de cer” (Io înseamnă ştiutor, iniţiat, iar An sau Anu, înseamnă Cer) şi când vom dărui, tuturor celor care vor veni, ca să ne fie cu adevărat aproape, tipăriturile de pe afiş, trei cărţi şi o revistă.
*
*
Şi în poezia noastră veţi întâlni şi vă veţi recunoaşte în veşnicele căutări de sine, care individualizează conştiinţele umane. Nu ştim în ce măsură revelaţiile noastre lirice duc spre ceva sau doar fac parte din fondul inepuizabil de amăgiri, prin speranţă, al omenirii. Poezia, inclusiv cea pe care o scriem noi, nu este captivă în timp. Asta este natura ei, dar fără a deveni şi natura celui care o scrie sau o trăieşte. Poezia este doar aleanul evadării din captivitatea Timpului. Atât şi nimic mai mult.
*
andi drăguşanul
ion drăguşanul
*
Adoptat de toţi fiind, Mihai Pânzaru-PIM face parte din familia drăguşanilor şi, pentru că am simţit că îşi doreşte mult oficializarea acestui statut, am acceptat să ilustreze poemele lui Andi din “cântecele despovărării“, din postura de triumvir al neamului meu, iar PIM ne-a năucit, pur şi simplu, cu interpretări grafice inspirate, inclusiv cu portrete, care dau măsura talentului care l-a făcut celebru, de-a lungul vremii.
*
Prin urmare, şi eu, şi PIM, fiecare cu împovărările lui, ne vom despovăra, în 7 ianuarie 2015, încredinţându-i făclia lui Andi. Cu încredere, dar şi sufletele reîmprospătate, pe fundalul unei insolite expoziţii PIM, al muzicii lui Andi şi al balansului între evlavie şi revoltă existenţială, pe care-l reprezintă poezia mea.
*
*
*
*
*
*
*
Simboluri sacre zac rostogolite,
ascunse-n iarba vremilor primare,
nici cerul cast, cu stele amorţite,
din iarba care vindecă şi doare
risipa sfântă nu o mai adună,
iar pustiirea lunecă în noi
năpastele trăite împreună,
istovitoare-s lumile în doi;
orgoliile vieţii ne-mpresoară,
*
Nu mai avem vreo rună în destin,
eternul efemer se desfăşoară
asemenea unor ploi şi mă închin
grav vindecat de tot ce-i vanitate
urmând doar ploii să-i durez durate.
*
Pământul şi cu cerul mi-au fost cândva părinţi,
apoi s-au tras în umbra ceasloavelor uitate,
m-au părăsit sub talpa cohortelor de sfinţi
firav schiţând minciuna târziului din toate,
iar eu, încă iubindu-i, mi-am căutat părinţii
lăsându-mi trupul pradă şi jertfă la răscruci,
*
Hulpav au rupt din mine fiarele cu dinţii,
oraşul din răscruce asmute doar năluci
risipă ca să-mi facă din cer şi din pământ,
odihna să mi-o frângă în cioburi cât mai mici,
dar vechile ceasloave înfăşură cuvânt
numai pe răni ce-şi sapă durerile aici
icnind adânc în suflet, de parcă-ar spune: Iată
cum ţi-i pământul mamă şi cerul cum ţi-i tată!