Proză umoristică: Să nu mai laşi uşa deschisă!

Constantin Horbovanu

*

Chiar dacă a plecat, numai pentru o zi, la ţară, şi asta, la rugămintea mea, eu având nevoie de bani, pe care intenţionam să-i împrumut de la mama-soacră, nevastă-mea mi-a lăsat o listă întreagă cu probleme, pe care trebuia să le rezolv, în lipsa ei, dintre care, cea mai mare era scuturatul covoarelor din dormitoare, sufragerie, holuri şi bucătărie.

Ascultător fiind, sâmbătă, dimineaţa, după o oră de chin, reuşii să le strâng, în mijlocul sufrageriei, şi, când am văzut câte sunt, m-au luat durerile de cap. Şi auzii soneria. Am deschis. La uşă, două ţigăncuşe, una de vreo 18-20 de ani, cealaltă, de vreo 16-17 ani, veniseră cu cerutul.

– Ajută-ne cu o sută de leii!, au zis în cor.

M-am uitat la cea mare – drăguţă, bine făcută, m-am uitat la cea mică – oacheşă, statură atletică!…

Atunci, undeva, s-a aprins un beculeţ.

– Vă dau şi mai mulţi!, le-am zis. Intraţi!

– Să intru numai eu?, zâmbi, provocator, cea mare.

– Nu, amândouă.

Au intrat.

– Vedeţi covoarele astea?, le-am întrebat. Dacă le scăpaţi de praf, vă plătesc împărăteşte.

Eu mă prind!, zise cea mică.

– Dacă te prinzi, mergi şi scutură-le! Eu rămân în casă, să şterg praful!, hotărî cea mare.

– Nu-i nevoie de şters praful, i-am zis. Mergeţi amândouă, le scuturaţi, vă plătesc şi plecaţi; într-o oră, e gata.

Cu chin, cu vai, a acceptat şi cea mare.

– Ştiţi unde e locul pentru?…, le-am întrebat.

– Da. L-am văzut…

Cea mică înşfacă două covoare, luă şi cealaltă două, dar, când să iasă din sufragerie, răsturnă veioza şi-i strică becul.

– Ce-am făcut!, se tângui ea.

– Nu-i nimic. Sunt, de cumpărat, cu sutele!, o liniştii eu.

Radiam de bucurie. Hotărâi că merit o cafeluţă. Am şi făcut-o, imediat. Sună telefonul. Era Adi, un prieten.

– Ce faci, omule?, mă întrebă.

– Bine. Mulţumesc. Pentru prima dată, după atâţia ani, am scăpat de bătut covoarele…

– Nu mai spune! Cum?

– Simplu. Cap să ai…

– Nu te lăuda, spune cum ai procedat!

Într-o singură frază, i-am explicat.

– Da… într-adevăr, ai avut cap!, mă lăudă Adi. Cam când s-a întâmplat asta?

– În urmă cu vreo zece minute.

– A-ha! Înseamnă că n-au ajuns, încă, la bazar!

Am trântit telefonul şi în câteva clipe, am fost la „locul de muncă” al fetelor. Deşi ele fumau, se certau şi nu făceau nimic (covoarelor). Eram fericit.

– Fetelor, puteţi pleca!, le-am zis.

– Cu plata, cum rămâne?, mă întreabă cea mare.

– Le scutur eu.

– Nu pentru scuturat, ci pentru transport.

– Plătesc.

Dar banii erau în casă. Cum să merg în casă? Dacă dispar domnişoarele şi se leagă vreun covor de ele?!

– Treceţi, peste o oră, şi vi-i dau…

– Ha-ha!, sări cea mare. Zicea că ne plăteşte împărăteşte şi, când colo… Află că nu plecăm, până nu ne dai! Ai auzit? Facem tărăboi!

– Dacă faci tărăboi, te oblig să plăteşti becul de la veioză!

M-am uitat în jur – nici un vecin, nici un cunoscut. Doi inşi reparau o maşină. L-am rugat pe unul dintre ei să mă ajute, să duc covoarele în casă. A acceptat. Ţigăncuşele au plecat, bombănind.

Când am intrat în apartament, i-am găsit pe Radu şi pe Stela Pascalopol, doi prieteni de familie, plimbându-se prin camere, ca pe bulevad.

– Ce om harnic!, zise Stela. Le-ai făcut praf?

Ce era să spun?

– Da. Le-am scuturat, niţel.

– Să nu mai laşi, domnule, uşa deschisă!, mă certă Radu. Putea să-ţi facă cineva o curăţenie!…

S-au oferit şi m-au ajutat să le aştern la locul lor.

După plecarea soţilor Pascalopol, am băgat aspiratorul în funcţiune şi sigur am făcut treabă bună, altfel nu m-ar fi lăudat nevastă-mea.

După câteva zile, într-o seara, când m-am întors de pe teren, nevastă-mea, după ce-şi drese glasul, de câteva ori, mă întrebă:

– Ce activităţi cultural-artistice şi sportive faci tu, în lipsa mea, de plesnesc şi becurile de la veioză?!

– Nici un fel de activitate!

– Sigur?

– Sigur.

– Află, stimabile, că te-a căutat o fetişcană, cam dubioasă, după înfăţişare, care a lăsat un bec şi mi-a zis să-ţi transmit că tot nu scapi tu fără să plăteşti!

Suceava viitorului mandat al lui Ion Lungu

Ion Lungu: Dragi suceveni, în viitorul meu mandat, prin oraş au să curgă lapte, miere şi găluşte!

Primarul Ion Lungu e pus pe fapte mari. Dar nu acum, ci în viitorul lui mandat, când va face, din Suceava şi din zona ei metropolitana, un rai terestru, care să se întindă până dincolo de Botoşani.

*

“Lungu intenţionează să organizeze şi o întâlnire cu administraţia locală din Botoşani, la aeroportul Salcea, pentru aprobarea strategiei de dezvoltare pe acest areal. Proiectele avute în vedere la finanţare pentru zona metropolitană sunt de dezvoltare a campusului universitar de la Moara, parc industrial şi sistem de transport public ecologic interurban, dar şi două drumuri judeţene pe o distanţă de aproape 60 de kilometri. Pentru municipiul Suceava sunt prevăzute proiecte de reabilitare termică a cel puţin zece mii de apartamente, construirea a sute de locuinţe ANL şi sociale, consolidarea unui versant, amenajarea albiei râului Suceava, punerea în valoare a Curţii Domneşti şi reabilitarea infrastructurii urbane din cele mai mari cartiere.

*

Polul de dezvoltare Suceava-Botoşani are în vedere proiecte de 400 de milioane de euro, printre care înfiinţarea unei linii metropolitane de tren ce ar urma să facă legătura între cele două municipii în doar 15 minute, realizarea centurii rutiere II de ocolire a municipiului Suceava, Suceava – Ipoteşti – Bosanci – Salcea spre Botoşani şi a unui drum expres între cele două oraşe, construcţia unei sălii de sport polivalente şi a unui stadion de minimum 30.000 de locuri la jumătatea distanţei dintre cele două municipii, precum şi o secţie a universităţii din Suceava la Botoşani” (Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava).

*

Dincolo pe penibilul acestei deşănţate gargariseli, stă, totuşi, naivitatea sucevenilor, care, nu se ştie dacă nu se vor lăsa traşi pe sfoară încă o dată.

Moştenitoarea Preşedintelui Traian Băsescu

Traian Băsescu, în parcul Palatului Cotroceni: Nuţi, dragă, m-ai convins; meriţă să ajungi Preşedinte al României!

Politica îşi râde de noi, dar nu-i bai, pentru că a început să ne placă. O zi fără scandal “la vârf” e plicticoasă şi fără saţ, pentru alegătorul român, mai ceva ca o mâncare tradiţională, fără sare şi piper. Adorăm scandalul, ne nutrim cu intrigi şi trăim implicaţi cu un fanatism de gaşcă, faţă de care încăierările galeriilor de fotbal sunt doar o joacă de copii.

*

În vremea asta, am putea trăi, am putea avea propriile năzuinţe şi ţinte de atins în viaţă. Viaţă? Care viaţă? Nu există viaţă dincolo de Traian Băsescu, de Ion Iliescu, de Adrian Năstase, de Viorel Hrebenciuc, de Ilie Sârbu, de Dan Voiculescu, de Dan Radu Ruşanu şi de paiaţele lor comedioase,  Elena Udrea, Victor Ponta, Crin Antonescu, Sebastian Ghiţă, Cozmin Guşă, Mihai Gâdea sau Dana Grecu.

*

Cine va fi moştenitoarea sau moştenitorul lui Traian Băsescu la Cotroceni? Contează pentru noi, oamenii de fiecare zi, cine anume va înşfăca harapnicul şi ne va sfârteca, din plestenete, pieile de pe noi?

*

De mult prea multă vreme, suntem traşi pe sfoară, cu atâta cinism, încât nici nu ne mai amintim de darul şi de obligaţia dumnezeiască numită viaţă. Trăiască victoria în alegeri a alesei lui Traian Băsescu, doamna Elena Udrea!

Proză umoristică: Abaterea de la un principiu

Constantin Horbovanu

*

Trăiesc după un principiu bun (sau rău, dar n-am ce-i face, ăsta e): nu beau băuturi alcoolice, în afara spaţiului vastelor mele apartamente. Intru în restaurante (cârciumi), dar numai pentru cafea, ţigări şi apă minerală.

Miercurea trecută, pe la patru, m-am întâlnit, în drum spre casă, cu Petrică, o veche cunoştinţă.

– Costică, dragă, mi-a zis el, astăzi e ziua neveste-mi şi aş vrea să mă ajuţi, să-i scriu o felicitare, cu un text mai… intelectual.

– Şi unde-i felicitarea?

– Acasă.

Am acceptat, să merg cu el, şi am conceput, în liniştea oferită de schimbul doi al soţiei în cauză, un text, pe care prietenul meu l-a etichetat drept capodoperă literară. Drept premiu, a scos o veche şi prăfuită sticlă de „Metaxa”.

– Din principiu, i-am zis, nu beau!

– Ţi-ai încercat, vreodată, rezistenţa principiului cu „Metaxa”?, m-a întrebat.

– Nu.

– Nici eu. Merită să încercăm!

Am încercat… Într-o oră, îl detronam, deja, pe Victor Ponta, din postul de prim-ministru, iar pe la şapte, Băsescu era eliminat din viaţa politică; pe la opt, ONU şi NA TO erau în pragul dizolvării; o oră mai târziu găsisem o soluţie pitagoreică la problema Triunghiului Bermudelor şi eram în stare să descifrez enigmele piramidelor, iar pe la miezul nopţii, lansam un apel, bine simţit, tuturor şefilor de state.

– Să-ţi arăt ce i-am cumpărat neveste-mi!, a zis, la un moment dat, Petrică şi a adus, din dormitor, un pulover frumos, asortat la un ruj de bună calitate.

– Nu înţeleg ce plăcere văd cucoanele în vopseaua asta!, îşi arătă Petrică nedumerirea, înroşindu-şi buzele cu ruj.

– Vezi? Îţi place?

– Nu-mi place!, am zis.

– Ş-apoi, dacă mai bei ceva sau fumezi, rămân amprente roşii, urâte, pe filtru sau pe pahar. Să-ţi dau, în dar, o ştampilă?

– O ce!?…

– O ştampilă!

Lipi buzele pe o coală albă de hârtie şi-mi arătă, mândru, formele roşii, imprimate pe alb.

– Lasă-l naibii de ruj, şi gata, pleacă acasă, că ne-am înveselit serios, iar mâine, adică astăzi, conduc maşina!

Petrică s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă.

– Unde să mă duc?!, mă întreabă el.

– Acasă.

– Nu-i asta casa mea?!

– Nu, asta-i casa mea!

– Ăla nu-i dulapul meu? Alea nu-s fotoliile mele?

– Parcă numai tu ai dulap şi fotolii!… Şi pe urmă, dacă am băut, înseamnă că sunt la mine acasă. Gata! Noapte bună!

În faţa argumentului suprem, Petrică s-a lăsat scos pe uşă, afară. Am stins lumina şi m-am culcat pe un fotoliu.

Nu ştiu cât să fi dormit, doar că, la un moment dat, am simţit nevoia să fiu şi mai singur; mai pe româneşte spus, să elimin surplusul de inte­rior. Am luat-o într-acolo, lăsând, în urma mea, un şir nesfârşit de dezastre: pahare căzute, sticle făcându-se cioburi…

Am apăsat întrerupătorul şi m-am luminat: Doamne, ce făcusem! Încetişor, mi-am luat pantofii şi mi-am stabilit direcţia: casa mea.

Cum s-au descurcat ceilalţi eroi ai povestirii mele?

Datorită bunei funcţionări a mijloacelor de transport, Corina, nevasta prietenului meu, a ajuns, acasă, după miezul nopţii, iar în locul unei primiri romantice, a fost întâmpinată de un miros greu de băutură şi de ţigări, care i-a paralizat orice bună dispoziţie. Supărată, cu lacrimi în ochi, s-a închis în dormitor.

Petrică, alungat din casă, a coborât, cu greu, scările, apoi, din obişnuinţă, a luat-o spre birou. În dreptul magazinului de încălţăminte, s-a oprit:

„Cum naiba, gândi el, când vin de la slujbă, întotdeauna, magazinul ăsta e în stânga iar acum e în dreapta!? Eu trebuie să merg acasă, nu la serviciu!

A făcut stânga-mprejur, a urcat cele nouă etaje, dar, de intrat în casă, n-a intrat: cheile erau în geantă, iar geanta… A sunat la un vecin, a băut două cafele, a mai stat de vorbă şi s-a hotărât să bată la uşă, până îi vor deschide. Dar nu a fost nevoie: uşa era deschisă. S-a culcat îmbrăcat pe fotoliu…

A doua zi, spre seară, când m-am întors de la serviciu, a intrat în scenă şi nevasta mea.

– Unde zici că ai fost, aseară?, m-a întrebat.

– La Petrică.

– Până acum, e bine. Şi ce-aţi făcut?

– Am scris o felicitare, am băut „Metaxa”, am fumat „LM”…

– Numai voi doi?

– Numai.

– Află, stimabile, că mi-a telefonat Corina. Aseară, aţi adus femei la ea, în casă, aţi băut, aţi fumat, aţi spart sticle, oglindă, pahare; v-aţi destrăbălat!…

– De acord cu unele… dar de unde femei, la ea, în casă?

– După urmele de ruj, lăsate pe pahare, pe chiştoace, pe o hârtie!… Recunoşti că te-ai distrat cu o femeie străină?

– Nu recunosc, nici în faţa marii adunări naţionale!

Acuma, nu ştiu ce a supărat-o mai tare: faptul că nu am recunoscut… sau că am amintit de marea adunare… Cert este, însă, că de o săptămână, nu vorbeşte cu mine, nu-mi dă nici o importanţă, iar eu am ajuns să mă întreţin cu grisine, scobitori şi alune turceşti; că bani, pentru ceva mai ca lumea, nu am!

Spitalul lui Ponta, Corlăţean şi Nechifor nu are bani!

Ovidiu Donţu: Ca părinte al noii Constituţii, vă pot da dreptate, nu şi bani!

Vă mai amintiţi benerele, meşurile şi afişele electorale, de pe care vă zâmbeau, mai dihai decât Elena Udrea, Victor Ponta, Titus Corlăţean şi Ioan Cătălin Nechifor, asigurându-vă, din aglomerarea aceea vizuală, care sugera belşugul de opintici ai pădurilor bucovinene, că lapte şi miere vor curge prin văile dumneavoastră, dacă îi veţi vota?

*

I-aţi votat, dar opintacii iute v-au mai uitat, dacă nici măcar Spitalul Judeţean “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava nu mai are bani, de prin toamnă, pentru procurarea de medicamente. Nu-i bai, Târgu Mureş şi Cluj Napoca îs la o aruncătură de băţ, peste munţi!

*

Bani nu are spitalul, dar are un fost ştab de gardă financiară, Vasile Râmbu, şi un fost sarmalagiu de presă (Claudiu Brădăţan), ca manageri, plătiţi fain şi boiereşte, oricât de competenţi sau de viceversa ar fi. Ambii impuşi politic, dar de găşti diferite, ba chiar contrare şi otrăvit de duşmănoase.

*

În vremea asta şi fără nici o legătură cu nimic, noul părinte al noii Constituţii, senatorul Ovidiu Donţu, trăieşte o angoasă umilitoare: Chiar şi agramatul de Traian Băsescu poate face mişto de exprimarea lui… anticonstituţională (de unde să ştie bietul Donţu că orice lege din ţara asta trebuie să respecte, mai întâi, constituţia numită… gramatica limbii române!).

*

Opintaci! Precis că vi se vor ivi în cale, şi la toamnă, că doar muierea lui Ponta s-a nărăvit în răsfăţul Parlamentului European…