Proză umoristică: Să nu mai laşi uşa deschisă!

Constantin Horbovanu

*

Chiar dacă a plecat, numai pentru o zi, la ţară, şi asta, la rugămintea mea, eu având nevoie de bani, pe care intenţionam să-i împrumut de la mama-soacră, nevastă-mea mi-a lăsat o listă întreagă cu probleme, pe care trebuia să le rezolv, în lipsa ei, dintre care, cea mai mare era scuturatul covoarelor din dormitoare, sufragerie, holuri şi bucătărie.

Ascultător fiind, sâmbătă, dimineaţa, după o oră de chin, reuşii să le strâng, în mijlocul sufrageriei, şi, când am văzut câte sunt, m-au luat durerile de cap. Şi auzii soneria. Am deschis. La uşă, două ţigăncuşe, una de vreo 18-20 de ani, cealaltă, de vreo 16-17 ani, veniseră cu cerutul.

– Ajută-ne cu o sută de leii!, au zis în cor.

M-am uitat la cea mare – drăguţă, bine făcută, m-am uitat la cea mică – oacheşă, statură atletică!…

Atunci, undeva, s-a aprins un beculeţ.

– Vă dau şi mai mulţi!, le-am zis. Intraţi!

– Să intru numai eu?, zâmbi, provocator, cea mare.

– Nu, amândouă.

Au intrat.

– Vedeţi covoarele astea?, le-am întrebat. Dacă le scăpaţi de praf, vă plătesc împărăteşte.

Eu mă prind!, zise cea mică.

– Dacă te prinzi, mergi şi scutură-le! Eu rămân în casă, să şterg praful!, hotărî cea mare.

– Nu-i nevoie de şters praful, i-am zis. Mergeţi amândouă, le scuturaţi, vă plătesc şi plecaţi; într-o oră, e gata.

Cu chin, cu vai, a acceptat şi cea mare.

– Ştiţi unde e locul pentru?…, le-am întrebat.

– Da. L-am văzut…

Cea mică înşfacă două covoare, luă şi cealaltă două, dar, când să iasă din sufragerie, răsturnă veioza şi-i strică becul.

– Ce-am făcut!, se tângui ea.

– Nu-i nimic. Sunt, de cumpărat, cu sutele!, o liniştii eu.

Radiam de bucurie. Hotărâi că merit o cafeluţă. Am şi făcut-o, imediat. Sună telefonul. Era Adi, un prieten.

– Ce faci, omule?, mă întrebă.

– Bine. Mulţumesc. Pentru prima dată, după atâţia ani, am scăpat de bătut covoarele…

– Nu mai spune! Cum?

– Simplu. Cap să ai…

– Nu te lăuda, spune cum ai procedat!

Într-o singură frază, i-am explicat.

– Da… într-adevăr, ai avut cap!, mă lăudă Adi. Cam când s-a întâmplat asta?

– În urmă cu vreo zece minute.

– A-ha! Înseamnă că n-au ajuns, încă, la bazar!

Am trântit telefonul şi în câteva clipe, am fost la „locul de muncă” al fetelor. Deşi ele fumau, se certau şi nu făceau nimic (covoarelor). Eram fericit.

– Fetelor, puteţi pleca!, le-am zis.

– Cu plata, cum rămâne?, mă întreabă cea mare.

– Le scutur eu.

– Nu pentru scuturat, ci pentru transport.

– Plătesc.

Dar banii erau în casă. Cum să merg în casă? Dacă dispar domnişoarele şi se leagă vreun covor de ele?!

– Treceţi, peste o oră, şi vi-i dau…

– Ha-ha!, sări cea mare. Zicea că ne plăteşte împărăteşte şi, când colo… Află că nu plecăm, până nu ne dai! Ai auzit? Facem tărăboi!

– Dacă faci tărăboi, te oblig să plăteşti becul de la veioză!

M-am uitat în jur – nici un vecin, nici un cunoscut. Doi inşi reparau o maşină. L-am rugat pe unul dintre ei să mă ajute, să duc covoarele în casă. A acceptat. Ţigăncuşele au plecat, bombănind.

Când am intrat în apartament, i-am găsit pe Radu şi pe Stela Pascalopol, doi prieteni de familie, plimbându-se prin camere, ca pe bulevad.

– Ce om harnic!, zise Stela. Le-ai făcut praf?

Ce era să spun?

– Da. Le-am scuturat, niţel.

– Să nu mai laşi, domnule, uşa deschisă!, mă certă Radu. Putea să-ţi facă cineva o curăţenie!…

S-au oferit şi m-au ajutat să le aştern la locul lor.

După plecarea soţilor Pascalopol, am băgat aspiratorul în funcţiune şi sigur am făcut treabă bună, altfel nu m-ar fi lăudat nevastă-mea.

După câteva zile, într-o seara, când m-am întors de pe teren, nevastă-mea, după ce-şi drese glasul, de câteva ori, mă întrebă:

– Ce activităţi cultural-artistice şi sportive faci tu, în lipsa mea, de plesnesc şi becurile de la veioză?!

– Nici un fel de activitate!

– Sigur?

– Sigur.

– Află, stimabile, că te-a căutat o fetişcană, cam dubioasă, după înfăţişare, care a lăsat un bec şi mi-a zis să-ţi transmit că tot nu scapi tu fără să plăteşti!