Proză umoristică: Abaterea de la un principiu
Constantin Horbovanu
*
Trăiesc după un principiu bun (sau rău, dar n-am ce-i face, ăsta e): nu beau băuturi alcoolice, în afara spaţiului vastelor mele apartamente. Intru în restaurante (cârciumi), dar numai pentru cafea, ţigări şi apă minerală.
Miercurea trecută, pe la patru, m-am întâlnit, în drum spre casă, cu Petrică, o veche cunoştinţă.
– Costică, dragă, mi-a zis el, astăzi e ziua neveste-mi şi aş vrea să mă ajuţi, să-i scriu o felicitare, cu un text mai… intelectual.
– Şi unde-i felicitarea?
– Acasă.
Am acceptat, să merg cu el, şi am conceput, în liniştea oferită de schimbul doi al soţiei în cauză, un text, pe care prietenul meu l-a etichetat drept capodoperă literară. Drept premiu, a scos o veche şi prăfuită sticlă de „Metaxa”.
– Din principiu, i-am zis, nu beau!
– Ţi-ai încercat, vreodată, rezistenţa principiului cu „Metaxa”?, m-a întrebat.
– Nu.
– Nici eu. Merită să încercăm!
Am încercat… Într-o oră, îl detronam, deja, pe Victor Ponta, din postul de prim-ministru, iar pe la şapte, Băsescu era eliminat din viaţa politică; pe la opt, ONU şi NA TO erau în pragul dizolvării; o oră mai târziu găsisem o soluţie pitagoreică la problema Triunghiului Bermudelor şi eram în stare să descifrez enigmele piramidelor, iar pe la miezul nopţii, lansam un apel, bine simţit, tuturor şefilor de state.
– Să-ţi arăt ce i-am cumpărat neveste-mi!, a zis, la un moment dat, Petrică şi a adus, din dormitor, un pulover frumos, asortat la un ruj de bună calitate.
– Nu înţeleg ce plăcere văd cucoanele în vopseaua asta!, îşi arătă Petrică nedumerirea, înroşindu-şi buzele cu ruj.
– Vezi? Îţi place?
– Nu-mi place!, am zis.
– Ş-apoi, dacă mai bei ceva sau fumezi, rămân amprente roşii, urâte, pe filtru sau pe pahar. Să-ţi dau, în dar, o ştampilă?
– O ce!?…
– O ştampilă!
Lipi buzele pe o coală albă de hârtie şi-mi arătă, mândru, formele roşii, imprimate pe alb.
– Lasă-l naibii de ruj, şi gata, pleacă acasă, că ne-am înveselit serios, iar mâine, adică astăzi, conduc maşina!
Petrică s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă.
– Unde să mă duc?!, mă întreabă el.
– Acasă.
– Nu-i asta casa mea?!
– Nu, asta-i casa mea!
– Ăla nu-i dulapul meu? Alea nu-s fotoliile mele?
– Parcă numai tu ai dulap şi fotolii!… Şi pe urmă, dacă am băut, înseamnă că sunt la mine acasă. Gata! Noapte bună!
În faţa argumentului suprem, Petrică s-a lăsat scos pe uşă, afară. Am stins lumina şi m-am culcat pe un fotoliu.
Nu ştiu cât să fi dormit, doar că, la un moment dat, am simţit nevoia să fiu şi mai singur; mai pe româneşte spus, să elimin surplusul de interior. Am luat-o într-acolo, lăsând, în urma mea, un şir nesfârşit de dezastre: pahare căzute, sticle făcându-se cioburi…
Am apăsat întrerupătorul şi m-am luminat: Doamne, ce făcusem! Încetişor, mi-am luat pantofii şi mi-am stabilit direcţia: casa mea.
Cum s-au descurcat ceilalţi eroi ai povestirii mele?
Datorită bunei funcţionări a mijloacelor de transport, Corina, nevasta prietenului meu, a ajuns, acasă, după miezul nopţii, iar în locul unei primiri romantice, a fost întâmpinată de un miros greu de băutură şi de ţigări, care i-a paralizat orice bună dispoziţie. Supărată, cu lacrimi în ochi, s-a închis în dormitor.
Petrică, alungat din casă, a coborât, cu greu, scările, apoi, din obişnuinţă, a luat-o spre birou. În dreptul magazinului de încălţăminte, s-a oprit:
„Cum naiba, gândi el, când vin de la slujbă, întotdeauna, magazinul ăsta e în stânga iar acum e în dreapta!? Eu trebuie să merg acasă, nu la serviciu!
A făcut stânga-mprejur, a urcat cele nouă etaje, dar, de intrat în casă, n-a intrat: cheile erau în geantă, iar geanta… A sunat la un vecin, a băut două cafele, a mai stat de vorbă şi s-a hotărât să bată la uşă, până îi vor deschide. Dar nu a fost nevoie: uşa era deschisă. S-a culcat îmbrăcat pe fotoliu…
A doua zi, spre seară, când m-am întors de la serviciu, a intrat în scenă şi nevasta mea.
– Unde zici că ai fost, aseară?, m-a întrebat.
– La Petrică.
– Până acum, e bine. Şi ce-aţi făcut?
– Am scris o felicitare, am băut „Metaxa”, am fumat „LM”…
– Numai voi doi?
– Numai.
– Află, stimabile, că mi-a telefonat Corina. Aseară, aţi adus femei la ea, în casă, aţi băut, aţi fumat, aţi spart sticle, oglindă, pahare; v-aţi destrăbălat!…
– De acord cu unele… dar de unde femei, la ea, în casă?
– După urmele de ruj, lăsate pe pahare, pe chiştoace, pe o hârtie!… Recunoşti că te-ai distrat cu o femeie străină?
– Nu recunosc, nici în faţa marii adunări naţionale!
Acuma, nu ştiu ce a supărat-o mai tare: faptul că nu am recunoscut… sau că am amintit de marea adunare… Cert este, însă, că de o săptămână, nu vorbeşte cu mine, nu-mi dă nici o importanţă, iar eu am ajuns să mă întreţin cu grisine, scobitori şi alune turceşti; că bani, pentru ceva mai ca lumea, nu am!