De la Ieremia Băisanu, la Ştefan Alexandru Băişanu

Sâmbătă, înainte de a mă doborî gripa, mă vizitase prietenul meu (nu universitarul, nu deputatul, ci prietenul) Ştefan Alexandru Băişanu şi, din vorbă în vorbă, am ajuns şi la străbunii lui, pe care i-am întâlnit, în treacăt, prin sudul Moldovei de odinioară, acolo unde braţul bărbatului destoinic însemna totul şi nu degetul ameninţător al călugărului; în Moldova răzeşească, din care ne-au venit şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi Dimitrie Cantemir, şi Alexandru Ioan Cuza. Iar Sandu Băişanu, care ştie că s-a născut în Bogata, pe malul drept al Moldovei la Baia, şi nu a făcut o pasiune din istorie, a rămas încremenit, când am început să-i povestesc despre înrudirile neamului său cu spiţele răzeşeşti Cuza, Iuraşcu (neamul mamei lui Eminescu), Jora, Sturdza şi aşa mai departe, iar când am terminat de perorat, a zis scurt: „Nu vă cred!”.

*

Firesc, nu? Când ştii că te-ai născut într-un sat din nordul Moldovei, din doi oameni la locul lor, care, precum toţi românii, nu-şi cunosc înaintaşii de dincolo de moşi, adică de bunici sau oameni buni – cum li se mai spunea prin cele urice şi vechi hrisoave, începi să te temi de penibil în încercarea de a năzui spre rădăcini. Cât mai departe, cât mai în adânc.

*

Rădăcinile lui Ştefan Alexandru Băişanu sunt undeva, pe Rebricea, în părţile Bârladului şi ale Vasluiului. Baştina s-a numit Băisenii, deşi neamul de răzeşi ştiutori de carte, numiţi Baiseanu, Băseanul, Băiscanul şi chiar Busanul (scris diferit de primul scriitor domnesc Băişanu, Ieremia) au stăpânit multe sate în sudul Moldovei şi prin Basarabia, înainte de a fi nevoiţi să le cedeze, mai de voie, mai de nevoie, precum străbunii materni ai lui Eminescu, „neamului” lor Cuza şi, în primul rând, lui Ioniţă. Băişanii stăpâneau în Ciofreşti, Sineşeuţi, Grama, Glodeni, Hilimoneşti, Boţeşti, Vultureşti pe Bârlad, Onceşti, Stoineşti, Scânteeşti, Ghiujdani pe Vilna, Ţibăneşti, Rezina Voineşti şi alte sate, iar descendenţii lui Ieremia Băiseanu erau atât de mulţi, încât, în 14 martie 1789, mai mulţi răzeşi, inclusiv „un copil de casă şi un uşărel, Scrâmbiţeşti şi alţi coborâtori ai lui Băisan Uricariul”, umpleau curtea palatului domnesc, în aşteptarea hotărârii divanului în pricina lor cu „răposatul Ioniţi Cuza Spat.” pentru părţi din Hilimoneşti.

*

Ieremia Băisanu, personaj important al epocii sale, diac domnesc împreună cu Dumitraşcu Ştefan (tatăl voievodului Gheorghe Ştefan), între anii 1580-1621, apoi chiar şi vornic, este tatăl Antunicăi, măritată cu un Moghilă, din care se revendicau câteva neamuri răzeşeşti importante pentru spiritualitatea românească: Iuraşcu – străbunii materni ai lui Mihai Eminescu, Cuza, Jora, Sturdza şi Băsanu. Înrudirea este consemnată, fără echivoc, în 10 martie 1711, atunci când „Maricuţa fata Drăguţi, nepoata Măricuţii, strănepoata Antonicăi, Antonica fata Irimii Băisanului”, dăruia o parte din Căciuneşti, „dumisale lui Ion văru-meu”, adică lui Ioniţă Cuza.

*

Există şi alte două mărturisiri ale înrudirii dintre străbunii paterni ai lui Alexandru Ioan Cuza şi cei materni ai lui Mihai Eminescu, Iuraşcu (Tofana), cea din 16 februarie 1721 şi cea din 5 februarie 1752, prin care Ion Iuraşcu ceda partea lui din Filimoneşti lui Ioniţă Cuza, „fiindu-mi dumnealui şi mie niam de pe moaşi-me Antunica” (Mogâlde, fata lui Irimia Băisan). Iar într-o altă mărturie, datată în 9 august 1742, o plângere prin care Ioniţă Cuza revendica „la Crăciuneşti, a patra parte, şi o parte în Glodeani, şi neşte părţi în Grauri, cu neşte pământuri de acolo, ce are de la unchiu-său Toader Cuzea şi de la Băisan – care părţi de moşie fiind nealeasă dinspre alţi răzeşi, nici un folos nu cunoaşte” se face, deci, trimitere directă la Ieremia Băisanu, tatăl Antunicăi, într-o epocă în care Cuza, oferindu-le posturi, inclusiv de arendaşi, rudelor lui sărăcite, punea temeliile unei uriaşe moşii în sudul Moldovei. Unele dintre aceste moşii fuseseră, cândva, ale lui Miron Costin, dar Ioniţă Cuza le moştenea prin două înrudiri: cea subliniată, în 24 iunie 1728: „această parte de sat Crăciuneşti ce sunt la Vaslui, pe apa Răbricii… au fost a moşului (bunicul matern – n. n.) nostru, a lui Toderaşco Jora Sulger” şi, respectiv, în 24 septembrie 1731: „Miron Cuze Logofăt, nepotul Vornicesăi Aniţa Sturdzoai”.

*

Şi totuşi, când apar Băisanii-Băişanii pe malul drept al Moldovei, aproape de vărsarea râului matrice în apa Siretului? În 20 februarie 1662, atunci când Ştefan Băisan cumpără părţile de sat ale lui Bejan din Băloşeşti, în ţinutul Romanului, cu „curături din codru, ci le am făcute cămp”, cu „treizăci şi şasă galbini ungureşti”, satul Băloşeşti fiind megieş cu Buruieneştii, ambele aflate astăzi în comuna Doljeşti, din judeţul Neamţ. Peste un secol, însă, în Băloşeşti, sat cu 11 mazili şi ruptaşi, nu mai rămăsese nici un Băişanu, acest ram al familiei „migrând”, prin căsătorii, încet, încet, spre apa Moldovei, mai întâi la Baia, şi-abia târziu, după război, la Bogata. Dar asta e altă poveste, pe care o să v-o spun cu altă ocazie. După ce mă voi întrema, iar concertele şi expoziţia închinate Basarabiei vor fi rămas nu o provocare, ci o duioasă amintire.

László Gergely Pál: Pe treptele Timpului

Astăzi m-a sunat prietenul meu László Gergely Pál şi am vorbit, la telefon, pentru prima dată în această viaţă. Credea că am făcut o pasiune pentru templul de la Densuş (Demsus – în limbile europene, Domsos – în maghiară) şi dorea să-mi vestească faptul că mi-a trimis câteva fotografii, ca să pot vedea şi altceva decât ceea ce am văzut deja. I-am mulţumit şi i-am spus că, fără acuarela lui Franz Jaschke, de prin 1807-1810, şi fără prima fotografie pe care mi-a trimis-o el, Gergely Pál, nu aş fi ajuns niciodată la atenţionarea de mai adineauri (1837) a lui Victor Hugo referitoare la existenţa unor zigurate prin Europa (Hugo ştia despre cel din Nîmes şi despre cele de pe valea Rhinului), cu mult anterioare celor din Egipt (piramidele) şi de prin Orient. Cum nu puteam trece cu ochii închişi pe lângă treptele Timpului, am căutat mărturii, care să mă dumirească asupra „ciudăţeniei” arhitectonice de la Densuş, dar nu am de gând să continuu, chiar dacă fotografiile trimise de el mă ajută să disting între zidirea străveche (pelasgă) şi adaosurile ulterioare, inclusiv romane, inclusiv creştine. Nu lipseşte din patrimoniul haţegan nici Poarta Strămoşilor (Pytr-Yana), pe care o întâlnim şi în Bucegi, din care se trage litera grecească „pi” (două coloane de piatră, cu o lespede deasupra), nu lipsesc nici elegantele arhitecturi sacre primordiale. Dar, de aici, încolo, ar trebui să înceapă munca arheologilor, numai că noi, românii, de la Nicolae Vlassa, încoace, nu prea mai avem arheologi, ci bugetari comozi, dotaţi cu ochelarii de cal ai branşei salariate pentru a se face doar că munceşte. Nu, subiectul nu mă mai interesează (ar fi o risipă de timp, pentru că nu am cum finaliza ceva), dacă a eşuat în atenţionarea asupra existenţei templelor pelasge prin Europa una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii umane, Victor Hugo. Dar vă pun la dispoziţie şi o să le reprivesc adesea cu plăcere fotografiile cu templul de la Densuş / Domsos, făcute de prietenul meu László Gergely Pál:

Aceasta este Pytr-Yana, deci Calea Strămoşilor, dar contaminată de renovări târzii

Ca şi „leii” din vechiul Sumer, şi aceştia nu sunt decât nişte cerberi fabuloşi, pe care încă nu i-am întâlnit prin culturile primordiale de după cea a „legilor care se cântau, ca să nu se uite” şi din care, cu formula sacramentală „Ler, Oi, Ler” (Legea, Doamne, Legea), descinde Datina.

Ziguratele ignorate ale Europei

Densuş şi Nîmes, cele mai vizibile zigurate europene

*

Primul european, care a intuit existenţa unor construcţii străvechi în Europa, cu mult anterioare celor greceşti şi romane, pare să fi fost Victor Hugo, poetul care, în 1837-1838, pe când scria „Les Orientales. Les voyage de la Syrie”, încă din Scrisoarea 1 „La Rhin”, atenţiona asupra existenţei unor „zidiri pe munte” şi în Europa, după cum scria Paul Perdrizet, în studiul „Le monument de Hermel”, publicat în „Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie”, Tome.19, Paris, 1938. Dar, cu toate că savanţii europeni aveau sub ochii lor ziguratul de la Nîmes, interesul lor viza doar ţinuturile vechi ale Babilonului, Mesopotamia şi Siria părându-li-se a fi leagănul civilizaţiilor, în detrimentul Egiptului. Arheologul american John P. Peters, de pildă, descoperea, sub dărâmături prădate, câteva zigurate, considerând că „nu este surprinzător faptul că aceste monumente sunt înconjurate de construcții ulterioare (asyriene, neo-babiloniene și chiar sassanide), iar vechiul relief va fi găsit numai după evacuarea tuturor acestor adaosuri. Numai atunci vom putea să înțelegem aranjamentul complexului, care apare și care este probabil să facă parte dintr-un vast ansamblu, unde nu ne-ar fi surprins să găsim, în straturile profunde ale noilor sanctuare pre-sargonice, încă un zigurat şi mai vechi în picioare, în afară de cel aflat, dar în care încă nu am putut intra” (Peters, John P., Some Recent Results of the University of Pennsylvania Excavations at Nippur, Especially of the Temple Hill, in The American Journal of Archaeology and of the History of the Fine Arts, 1895, pp. 26 şi 27).

Din întreg studiul, scris înainte de terminarea săpăturilor, mă interesează doar „leii”, care, ca şi la Densuş, nu sunt, de fapt, „lei vandalizaţi ulterior de vandali”, ci nişte vietăţi mitologice ciudate, dar Peters atenţionează, asupra fiecărui zigurat în parte, asupra celor „doi lei, unul lângă altul, încastraţi în perete”, pe care îi regăsim în ciopliri asemănătoare şi la Densuş.

Francezii, la rândul lor, trimiteau o puternică echipă de arheologi şi orientalişti celebri (Bianquis, François, Matta și Payen), întărită cu o alta, formată din mari arhitecți (Raymond Cans, Raymond Duru și Jean Lauffray), pentru a face săpături la la Mari, adică de la Tell Hariri, în Siria. Templul, deși nu se știe când a fost construit, a fost distrus de Hammurabi, legiuitorul, în jurul anului 2000 înainte de Hristos. Dar au existat și devastări anterioare, precum cea făcută de Eannadu, regele din Tello, în 2850 înainte de Hristos. Templul în sine, era închinat zeiței Ishtar, în jurul unui zigurat cu mai multe nivele. Capitolul dedicat săpăturilor la zigurat, „Le chantier de la ziggurat” (Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie, Tome.19, Paris, 1938, pp. 21), pornește de la faptul că, în timpul excavațiilor de la palat, „atenția noastră a fost atrasă în special de movilele uriașe ale căror baze sugerau existența unei construcții monumentale”, ziguratul fiind scos, încetul cu încetul, la iveală și impresionând prin „simplitatea liniilor și prin ineditul construcției puternice, aflată în trei nivele bine conservate. Se deschide spre est, pe esplanada cu care comunică la același nivel, cu o ușă străpunsă, pe axă, adâncită, de peste 5 metri, dar cu o lățime mai mică de 1 m 50. Prin uşă se ajunge într-un sanctuar alungit, orientat substanțial între est şi vest, scobite fiind pe peretele său de funda două sacristii mici, care delimitează un fel de altar (3 m, 25 x 1 m, 15 x 1, 13 cm), din cărămizi brute, ornamentate, în față, cu pilaștri ușor protuberanți. Pe partea dreaptă, două lespezi se sprijină pe peretele oblic, ambele de dimensiuni mai mari, dar ornamentare identică. O lespede pătrată a fost plasată, în cele din urmă, în colțul dinspre sud-est, din care doar o parte a rămas intactă, ca urmare a reconstrucției” (pp. 23, 24).

Deci, deocamdată, în privinţa zigguratelor orientale, trebuie să notăm existenţa, ca şi la Densuş, a celor „doi lei” înglobaţi în zid, a celor patru stâlpi şi a Căii Zeilor Deva-Yana, adică cilindrul „ca un coş de fum”, prin care, în fond, Cerul pătrundea în „Temelia Cerului şi a Pământului”, care era templul.

În Europa, exista, proeminent scos la vedere, La tour Magne à Nîmes, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine” (Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35), până prin secolul XVI, când profesorul localnic Guillaume Bigot a emis ipoteza unui mausoleu (deşi nu era un cavou, ci un templu), precizând că Turnul „mai apropiat formelor elegante ale Greciei, decât măreției monumentelor romane, corespunde perioadei în care celții nomazi se aflau sub influența Marsiliei” (p. 37). Şi celtismul acesta, ca şi dacismul nostru, nu însemna decât o găselniţă, în ciuda faptului că celţii nu însemnau populaţii nomade, cum încă se mai crede, ci a treia cultură primordială, cea meşteşugărească, răspândită pe un uriaş areal intercontinental, şi ca întemeietoare de târguri şi de cetăţi.

Ulterior, studiind structura primară a construcţiei de la Nîmes, alterată de fel de fel de adaosuri ulterioare, inclusiv de scara spiralată interioară, ridicată de arhitectul Questel, în 1843, Hippolyte Bazin, în studiul „Nimes Gallo-Romains”, avea să atribuie originea templului într-o difuză epocă „helenică”, toate echivalările încercându-le cu vestigii timpurii ale civilizaţiei romane, pentru a concluziona, în cele din urmă, de data asta inspirat, că „Turnul Mare, o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale” (p. 39).

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Aici s-a pus, practic, degetul pe conturul real al mărturiei străvechi, precizându-se că, la fel ca templul din Densuş, şi Turnul Mare din Nîmes înseamnă „o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute”. O mărturie la vedere, pentru că multe dintre cetăţile europene înglobează în ziduri de apărare, în complexuri monahale sau bisericeşti din centrul aşezărilor, astfel de mărturii, alterate de vremuri prin adaosuri mai mult sau mai puţin inspirate, care sunt mărturii şi arhitectonice, şi religioase ale ignoratei civilizaţii anterioară celor mărturisitoare, inclusiv celor egipteană şi sumeriană, după cum o recunosc textele, inclusiv scrierile religioase, ale celor două civilizaţii primordiale mărturisitoare. E posibil ca în tumulii din Carpaţi să se afle, măcar într-unele dintre ele, şi ruine ale unor zigurate străvechi. Pelasge, boreale, nu contează, dar oricum, nu romano-dacice, după cum ne tot îmbătăm cu apă chiară, de mult prea multă vreme. Chiară, adică leşioasă, şi nicidecum chioară, cum o numesc păturile largi ale inculturii universale.

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Ziguratul[1] de la Densuş

*

La Densuş nu s-au făcut vreodată săpături („Nimic de genul acesta nu a fost încă încercat, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”, scria John Paget, în 1836, pregătind cartea „Hungary and Transylvania”, London, 1855, p. 115), dar la Nîmes, „săpăturile au arătat că turnul este anterior civilizaţiei romane; a fost încorporat, în primul secol, în sistemul general de apărare și a fost întărit, la baza lui, cu o nouă centură de zidărie. Ansamblul trebuie să fi fost destul de fragil. „În două locuri, dărâmăturile parţiale ale fațadei sunt separate de o linie de pietre tăiate; deasupra acestui prim etaj, pe fiecare parte, patru pilaștri dorici s-au suprapus, prin patru coloane. Monumentul prezintă, la înălțime, o serie de restrângeri, diametrul său de 15 m 60, la nivelul primului cordon de piatră, măsurând 15 m 20 la nivelul următor și 14 m 20 la celălalt nivel. Elementele luminoase și elegante se deosebesc de arhitectura romană obișnuită” (Hipolite Bazin, Nimes Gallo-Romain, p. 36)”, în J. Charles-Roux, Nimes, Paris, 1908, pp. 37, 38.

Din mărturisirile anilor 1838-1860, toate datorate unor străini, aflăm, cu trimitere la templul solar din Densuş, caracteristicile de bază ale unui zigurat anterior celor orientale:

Familia, 1865 decembrie 5: Biserica de la Densuş, în Ardeal

„Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”[2].

Stîlpii pentru susţinerea turnului

Existenţa „celor patru stâlpi” (patru coloane celeste), care marchează spaţiul sacru de sub Calea Cerului sau a Zeilor (cilindrul asemănător unui „coş de fum”)[3]; „în interior, sunt patru piloni mari, pătrați, care susțin, pe un număr egal de arcuri rotunde, zidurile turnului”, iar „forma acestor stâlpi se aseamănă mai mult cu nişte altare”[4];

Calea Zeilor, în templul ziggurat de la Densuș – foto: Alexandru Baboş

„deschiderea de tip coș de fum, care dă lumină interiorului”[5];

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

„piatra veche, care astăzi servește drept altar”; „Este posibil ca, în mijlocul acestor patru arcuri, să fi fost altarul, aşezat pe un bloc de piatră cubic din podea, care lipseşte acum, deși restul podelei are vechea acoperire de piatră cioplită” [6].

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

„templele romane nu au fost construite astfel”; „este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”[7].

*

*

„Pe zidul de la baza turnului, în exterior, am observat că cele două statui de lei au fost mutilate, dar oricum fuseseră sculptate în mod rudimentar”[8];

[1] Kenny Slaught, în studiul „Ziggurats: Ancient temples from the cradle of civilization” (Temple antice din leagănul civilizației), afirmă că interesantul „cuvânt „ziggurat” provine din verbul ackadian „zaqqaru”, care înseamnă „construirea pe înălțime”.

[2] Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115

[3] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes (pp. 365-370)

[4] Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, London, 1855

[5] Paget, op. cit.

[6] Gerando, op. cit.

[7] Paget, op. cit.

[8] Paget, op. cit.

„Dacă e vorba de istoria Sucevei…”

Julius Chrzanowski: Serbările în memoria lui Ştefan cel Mare, la Cetatea Sucevei, în 1904

„Istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse, din toate cancelariile, de acelasi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecția lui de acte privitoare la istoria Moldovei bucovinene, în special a Sucevei, la „Nemzeti Muzeum”, la Muzeul Național din Budapesta. Mă iertati, dar bine a făcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, și, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat istorici de aici, dar împrejurările vieți i-au adus la București sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână și să scotocească spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei țări.

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Va să zică, istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în românește cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând și completând o operă care, pentru partea veche, e greșită, dar cuprinde multe informașii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deși a dat lucruri destul de folositoare.

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Săpăturile la Cetatea lui Ștefan cel Mare le-a început cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

*

Dar Bucovina avea deputați în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuți le intrebuința mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretutindeni; putea să plece o inițiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din nici un ținut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, așa se găsește în momentul de față.

Suceava decăderilor romantice de odinioară – Acuarelă de Franz Xaver Knapp

Și cartea aceasta, după care citesc, carte care cuprinde inscripțiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar și de un dușman, pentru a ne face rău; e făcută de domnul profesor de la Universitatea din Cernăuți Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românese, care și-a scris cartea în limba germană, a publicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac și cu intenția hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găsește în Bucovina este românesc numai în aparență, iar în ce privește izvoarele și adevărata însemnătate, e rusesc. Cartea lui Kozak a ieșit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, și totuși toate neexactitățile cuprinse într-însa, toate falsificațiile și erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificații îi atingeau mai grav și astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la București, în „Studiile și Documentele” mele, să apară rectificarea și apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar și o broșură, pe care numai câțiva o cunosc. Dar inscripțiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeți; dacă e vorba de dezmormântarea cetății lui Ștefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripțiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeți. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care tebuie noi să vorbim cu toată evlavia noastră firească, potrivit scopurilor noastre, și inițiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca, de la București, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată inițiativa. Și inițiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în numele acelei prietenii față de mine, așa de călduroasă, pe care mi-ați marturisit-o, și pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Faceți, în legătură cu conferința din această seară și cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită… faceți o Societate românească pentru păstrarea și studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripțiuni, de tot ce mai este aici, până și de elementele de folklor, până la povești, la cântece, dansuri, artă populară.

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Și, fiindcă vine vorba de artă populară, iarăși aș întreba: albumul, foarte frumos, cu prefață în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de țesături, ce iscălitură poartă? Iarăși o iscălitură străină” (Menirea Sucevei / Conferință ținută la Suceava în august 1919, în Iorga, Nicolae, Conferințe bucovinene, București, 1919, pp. 73-76).