1462-1504: Martiriul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

„Ştefan, eroul cel mare şi sfânt al românilor, nu avea doctori, până la 1475. Şi, cu toate acestea, la asediul Chiliei, la 1462, Ştefan căpătase o rană adâncă la încheietura piciorului, care încheietură nu ştiu. Documentele veneţiene, citite de un om de ştiinţă, îi vor spune poate care din încheieturi fusese rănită. Se făcuse o fistulă, pe care Ştefan o răbda, ajutându-se cu faimoasa lui icoană de minuni făcătoare, cu icoana Sfântului Gheorghe, pe care, mai târziu, o dărui bisericii Zografos din muntele Athos. Se vede, însă, că, la 1475, durerile deveniseră atât de groaznice, încât sănătatea de fier a marelui Domn fu zdruncinată. Se hotărî să ceară Senatului Veneţiei un medic, care îi fu trimis. Cum îl cheamă, ce i-a făcut, nu ştim.

*

Un alt document, din 1502, ne vorbeşte de un nou doctor la curtea lui Ştefan, anume Mateo Muriano, care este de mai înainte decât 1502 la Suceava. Rana mergea înrăindu-se; vârsta şi sănătatea Domnului nu puteau să mai reziste. La 9 decembre 1502 (amănuntul e interesant), Ştefan, după îndemnul doctorului Muriano, trimite la Veneţia pe Demetriu Purceviu, să-i cumpere doctorii. De farmacii, în ţară, nici pomeneală. Doctorul pregătea singur doctoriile şi, acum lipsindu-i ingredientele trebuincioase, trimitea la Veneţia. Până să se întoarcă trimisul, Muriano moare la Suceava, iar Ştefan se îndreaptă, iarăşi, cu stăruitoare rugăciune la Senatul Veneţiei, ca să-i trimită doctor bun, pe care, zicea el, îl va plăti bine.

*

Plata ce se lega Ştefan a o da doctorului era de 500 de galbeni pe an. Fără îndoială că, pe lângă această sumă însemnată foarte pe timpurile acelea, doctorul Domnului avea să mai câştige cine ştie cât încă. Lucrul acesta era cunoscut la Veneţia şi, îndată ce Senatul porunci să se vestească dorinţa şi oferta Domnului Moldovei, doctori mulţi se prezentară: Giorgio di Piemonte, Girolamo da Cesena şi Alessandro Veronese. Alegerea Senatului se opri asupra lui Girolamo da Cesena, care şi plecă la Suceava.

*

Boala Domnului, rana, starea generală, totul în fine părea a fi de o gravitate excepţională, încât doctorul nu voi să ia singur asupră-şi răspunderea urmărilor, mai cu seamă când se uita în juru-i şi vedea pe fiul Domnului, pe Bogdan cel groaznic la mânie, precum şi pe acei soţi de lupte şi victorii ai lui Ştefan, pe uriaşii de la Rahova şi Valea Albă, care, încărunţiţi ca şi marele Domn pe câmpurile de bătaie, stăteau acum mâhniţi împrejurul bolnavului şi sorbeau din ochi pe doctor, năzuind să ghicească, pe fruntea lui, dacă Ştefan avea să mai scape ori nu. Măreţ cadru pentru pictorii noştri care nu fac numai portrete!

*

Girolamo da Cesena se înfricoşă şi ceru consult… ca şi azi. Era pe vară, în 1504. Se mai chemă, deci, Leonardo Massari, doctor vestit de la Buda, şi un doctor evreu, de la Curtea Hanului tătăresc. Se consultară şi hotărâră să ardă rana, care se lăţise şi, probabil, începuse să gangreneze. Nu garantau nimic. Bogdan primi. Doctorii arseră cu fier roşu. Era la sfârşitul lui iunie 1504; la 2 iulie, Ştefan muri. Spaima doctorilor fu, la început, mare. Bogdan însă recunoscu că nu puteau face altminteri şi lăsă pe cei doi aduşi să plece. Pe Girolamo da Cesena voia să-l reţină pentru curtea lui. Se vede însă că Bogdan, dându-şi, în dese rânduri, drum slobod mâniei lui celei viforoase, italianul o sfecli şi ceru să plece cu orice preţ. Prin stăruinţele Regelui Ungariei, la care Cesena apelase, Domnul Moldovei îi dete drumul. Italianul plecă fără să se mai uite îndărăt.

*

Curtea rămase iarăşi fără doctor. Lucrul acesta se ştia în Polonia şi de aceea, când Bogdan trimise, după 1504, ne spun documentele slavone ale Academiei Române, pe Tăut logofătul, deşteptul şi şăgalnicul diplomat al Moldovei, împreună cu Isac cămăraşul şi Ivanciu logofătul, la Alexandru, Regele Poloniei, ca să ceară pe sora acestuia, Elisaveta, de soţie, Regele ceru, şi trimişii Moldovei primiră, ca principesa să aducă la Suceava pe doctorii săi, pe care Bogdan se îndatora a-i plăti şi întreţine” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21)

Spada genoveză a lui Ştefan cel Mare

Conform mărturiei genovezului Gregorio de Reza, consul la Caffa, din 18 ianuarie 1468, Ştefan cel Mare ar fi comandat „o spadă după obiceiul moldovenesc”, pe care urma să o facă, la Genova, meşterul Cristofor clopotarul. Medicul lui Ştefan era, în acel an, genovezul Zoane de la Cabella[2].

*

[2] Academia Română, Călători străini despre ţările române, Supliment I, Bucureşti, 2011, p. 18

Drumurile Împărăteşti

„De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent de comunicaţie, între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia ( „Drumul Împărătesc” dintre Bistriţa şi Cernăuţi, prin Păltinoasa, Solca, Vicov – n.n.), pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără nici o despăgubire. Odinioară, nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum, care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc, peste tot, case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai, numiţi de „Vorspann” („de deplasare” – n.n.), care costă, câte unul, 10 creiţari de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este recomandat să călătoreşti.

Marele împărat Iosif a fost acela, care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundu Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului, ce merge din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile”[1]. Numai că drumul împărătesc al lui Iosif al II-lea avea să se numească Şoseaua Franciscană, după numele împăratului care l-a inaugurat, obiceiul împopoţonării cu munca predecesorilor funcţionând şi astăzi, mai ales astăzi, în Bucovina.

*

[1] Călători, I, Supliment, pp. 156, 157

Drumul Tătarilor, Drumul lui Dragoş Vodă

Drumul „avea, la intrarea sa în munţii Bucovinei, două braţe: unul care începea la orăşelul Solca şi se urca, în sus, la Pietrele Muierilor, şi da în Sihliţă, de unde da în Târşiciori şi, apoi, ieşea în Poiana Mărului; iar celălalt braţ se începea de la satul Marginea, trecea, în sus, pe pârâul Şoarecului, până spre Pietrele Muierilor, da în Târşiciori şi, de aicea, ieşea, ca şi cel dintâi, în Poiana Mărului.

*

Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întâlneşte Pârâul Poienii Mărului cu al Smidovaticului. De aicea, a apucat în jos, pe apa Dragoşei, a mers până în Zăvoaiele din Mijloc şi-a ieşit în Câmpul Dragoşei, iar de aicea a apucat, mai departe, pe Câmpul Dragoşei, alături cu Dragoşa, până cam spre revărsarea Dragoşei în Moldoviţa. De la Gura Dragoşei, a făcut în sus, pe malul stâng al Moldoviţei, până pe locul unde se află satul de azi Vatra Moldoviţei. De aicea, ieşea la oraşul de azi Câmpulung, de unde ducea, apoi, pe la Piatra Străjii, până ce da pe locul unde se află satul Pojorâta.

*

De la Pojorâta, începând în sus, ducea, apoi, mai departe, tot cam peste vârful munţilor, adică până la Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocăneşti. De aicea, se desfăcea, iarăşi, în două braţe, un braţ, de la Ciocăneşti, trecând apa Bistriţei, apuca muntele Suhard şi, de aicea, ducea tot pe Suhard, până aproape de Poiana Coşnei, nu departe de satul Coşna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scobora spre Rodna Nouă, în Ardeal, iar altul, de la Piatra Sterpariului, în dreapta, peste alte culmi de munţi, ducea în Maramureş”[1].

*

[1] MARIAN, SIMION FLOREA, Plaiul Tătarilor, în Tradiţii poporane române din Bucovina, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1895, pp. 236, 237

Mărturia lui Pilat despre Iisus Hristos

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

Un raport către împăratul Tiberiu

*

Deja anul trecut (1898 – n.n.) s-a făcut mare zvon, în presa din lumea întreagă, că învăţatul englez Dr. G. Mahon ar fi descoperit, în arhiva Vaticanului, un manuscris original, care cuprinde raportul pe care Pilat din Pont l-a făcut împăratului Tiberiu despre patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Acest raport n-a fost publicat, până acum, oficial. Din New-York, însă, i s-a trimis, de curând, unei foi („Bud. Hir.”, Nr. 91/1899) o copie de pe un act original, ce ar cuprinde des amintita relatare a lui Pilat, şi se zice că însuşi nunţiul papal Martinelli nu se îndoieşte de autenticitatea actului. Evident că nu s-a constatat încă pe deplin dacă relatarea lui Pilat, pe care o reproducem, corespunde întru toate originalului sau că e numai apocrifă. Oricum ar fi însă, credem de interes a o reda aici. Iat-o:

„Împăratului Tiberiu,

*

Salutare Ţie, Maiestate! Evenimentele ce s-au petrecut în zilele din urmă în provincia ta, Iudeea, au fost de aşa natură încât cred necesar a le face cunoscute în toate amănuntele lor, ţie Cezare maiestate; căci deloc nu m-aş mira dacă ele ar abate în altă direcţie istoria poporului roman şi pentru că mi se pare că Zeii noştri s-au întors de către noi. Mai că aş putea zice: blestemată să fie ora în care am luat locotenenţa Iudeii de la Gratus Valerius!

*

Când am sosit în Ierusalim, cel dintâi lucru mi-a fost să dau un ospăţ de gală, la care am invitat pe tetrarhul din Galilea, pe arhiereu şi alte multe persoane de distincţiune. La ora prânzului, însă, nu s-a prezentat nici unul. Acest mod de refuzare a vătămat adânc demnitatea locţiitorului puternicului Cezar. Peste câteva zile, m-a vizitat arhiereul. Purtarea lui a fost serioasă, ce-i drept, însă fariseiască. Şi-a scuzat absenţa cu aceea că religia lor le opreşte a şedea la o masă cu Romanii, a mânca şi a bea cu ei. Am luat aceasta drept scuză suficientă, însă am văzut, pe de altă parte, îndată, că cei cuceriţi sunt duşmanii juraţi ai cuceritorului.

*

Aşa se pare că, între toate oraşele cucerite, Ierusalimul va fi mai greu de guvernat. Poporul era atât de neliniştit, încât mă temeam de revoluţie, pentru a cărei suprimare însă nu dispuneam decât de o centurie şi de o mână de soldaţi. Am cerut ajutor de la locţiitorul din Siria, însă m-a informat că abia dacă are şi el destulă armată ca să susţină ordinea din provincia proprie.

*

Între diferitele evenimente care mi-au venit la cunoştinţă, unul, mai ales, mi-a înlănţuit atenţiunea. A apărut, adică, un om tânăr, în Galilea, care vesteşte nişte învăţături noi şi susţine că el este trimisul lui Dumnezeu. La început, gândeam că vrea să aţâţe poporul în contra Romei, însă m-am convins, în curând, că acest Iisus Nazarineanul vorbeşte mai mult pe partea Romanilor, decât a Jidovilor.

*

Într-o zi, mergeam pe dinaintea palatului Siloe şi, în mijlocul unei mulţimi, am văzut un tânăr, care vorbea liniştit către popor. „Acesta este Iisus Nazarineanul”, îmi ziseră însoţitorii mei. M-am şi gândit la aceasta îndată, atât de mare era deosebirea între vorbitor şi ascultătorii săi. Părul blond-auriu şi barba îi dădeau o apariţiune din altă lume. Părea cam de treizeci de ani. Niciodată n-am văzut o ţinută mai plăcută, mai vitală şi mai liniştită la un om.

*

N-am voit să-l conturb şi mi-am continuat calea, însă am dat ordin substitutului meu, Manlius, care ştie perfect limba ebraică, să rămână în mijlocul mulţimii şi să-mi raporteze despre cele întâmplate. Isprăvindu-mi lucrul, când m-am întors în palatul guvernatorului, am aflat deja acolo pe Manlius, care mi-a raportat amănunţit asupra vorbirii tânărului. Niciodată n-am auzit despre lucruri asemenea acestor învăţături, nici n-am citit aşa-ceva. Unul dintre Jidovii cari se agitau l-a întrebat că oare să plătească împăratului dare, şi el i-a răspuns: „Daţi împăratului ce este a împăratului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!”.

*

Din cauza înţelepciunii învăţăturilor lui, i-am dat cea mai mare libertate posibilă, deşi l-aş fi putut aresta şi trimite în exil în Pont, însă aceasta n-ar fi fost cuviincios Romanilor, care întotdeauna s-au distins prin dreptate. Omul acesta n-a fost nici amăgitor, nici răzvrătitor, şi eu l-am apărat, fără ca însuşi să fi ştiut, poate. Era liber să ţină adunări, a vorbi poporului şi pretorienii, pretutindeni, îi ţineau parte. Această libertate nemărginită, ce i-am dat-o, n-a făcut decât să irite pe Jidovi, dar nu pe cei săraci, ci pe cei puternici şi bogaţi. Este adevărat că Iisus le plesnea în faţă acestora toate greşelile şi păcatele lor, ceea ce, după părerea mea, a fost o cauză şi mai mult de a-i da lui cât mai mare libertate. Îi numea şerpi veninoşi şi preţuia mai mult filerul văduviei, decât elemosina lor vanitoasă.

*

Mai târziu. Mi s-a făcut cunoscut că viaţa lui Iisus se află în pericol. N-ar fi fost primul caz ca Ierusalimul să bată cu pietre pe cel ce se mărturiseşte de profet. Atitudinea mea, în privinţa aceasta, a fost aprobată de Senatul din Roma, ba mi s-a promis că, după sfârşitul războiului cu Parţii, îmi va spori garnizoana. Aşa, însă, nesimţindu-mă destul de tare pentru a sugruma continua agitaţiune, am urmat modul următor. Am scris lui Iisus că aş dori să-l văd, în palatul guvernatorului; l-am invitat şi el a venit.

*

Maiestate! Cezare, ştii că în vinele mele curge sânge galic şi hispanic, care nu cunoaşte slăbiciunea şi frica, însă, când omul acesta a păşit înaintea mea, picioarele parcă mi s-ar fi înrădăcinat în pământ şi m-am simţit păcătos.

*

Cu o linişte cerească, Iisus făcu un semn, ca şi cum ar zice: „Sunt aici”. L-am privit câtva. Crede, puternice Cezar, că renumiţii noştri artişti în pictură, care zugrăvesc zei şi eroi, n-au nici măcar idee despre caracterul unei astfel de feţe.

– Iisuse, i-am zis cu voce înceată, timp de trei ani de zile eu ţi-am dat libertatea cuvântului şi nu te-am supărat, fiindcă cuvântul tău e cuvântul înţeleptului. Nu ştiu, ai citit pe Socrate, pe Platon, dar ştiu că din cuvintele tale curge o simplicitate atât de mişcătoare, care te rădică sus peste ei. Aceasta o ştie şi împăratul şi eu, supusul său locţiitor, mă bucur că ţi-am putut da această libertate a cuvântului. Nu vreau, însă, să ascund dinaintea ta că, prin vorbele tale, ai ridicat împotrivă-ţi inamici puternici. Iar despre mine vorbesc că m-am întovărăşit cu tine ca să răpesc Jidovilor şi puţina libertate ce le-a mai rămas. Rugarea şi nicidecum porunca mea este să fii mai precaut, în vorbirile tale, şi să nu-i asmuţi mai departe, căci ei răscoală poporul în contra ta şi pe mine mă vor sili să procedez faţă de tine după lege.

*

Iisus îmi răspunse liniştit:

– Domnul meu, cuvântul tău nu este cuvântul înţelepciunii adevărate. Zi râului să-şi oprească cursul şi-ţi va răspunde că el se supune legilor Creatorului. Singur numai Dumnezeu ştie unde curge el. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori trandafirul Sharonului, Sângele Adevărului se va revărsa!

– Sângele tău nu se va vărsa, i-am zis în tonul adâncii mişcări, căci tu îmi eşti mai iubit decât toţi fariseii care abuzează de libertatea ce li-a lăsat-o Roma, murmură în contra împăratului şi ţin provincia în continuă fierbere. Eu te voi apăra împotriva lor şi palatul guvernatorului va fi, întotdeauna, deschis ca azil pentru tine.

*

Iisus îşi clătină capul gânditor şi cu blândeţe fermecătoare zise:

– Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de refugiu nici pe pământ, nici sub pământ. Locul de refugiu al adevărului este acolo – continuă, arătând spre cer – iar ceea ce s-a scris de către profeţi trebuie să se împlinească.

– Tânărule, i-am zis blând, tu mă sileşti să-mi prefac rugarea în poruncă. Aceasta o pretinde pacea provinciei. În cuvântările tale, aşadar, să fie mai multă moderaţiune. Pace ţie!

*

– Domnul meu, răspunse Iisus, eu n-am venit să vestesc război în lume, ci pace, îndurare şi iubire. Eu m-am născut în ziua când împăratul roman August a dat pace lumii. Persecuţia nu vine de la mine, ci eu o aştept de la alţii şi, din voinţa Tatălui meu, eu o voi suporta cu răbdare. De aceea, ţine-ţi ţie înţelepciunea lumească!

Cu aceasta, a dispărut ca o umbră…

*

În continuarea raportului său, Pilat spune că Jidovii au găsit în Irod un bun părtinitor, acesta ar fi fost gata a ucide îndată pe Iisus, însă, necutezând a se pune împotriva Senatului din Roma, s-a înţeles, mai întâi, cu Pilat. În cursul consultărilor, Pilat a declarat lui Irod că el consideră pe Iisus drept cel mai mare filosof al lumii, că în vorbirile lui nu se vede hulă împotriva lui Dumnezeu şi este aplecat a-i da şi pe mai departe libertatea cuvântului. Irod, auzind părerea lui Pilat, s-a depărtat cu un zâmbet ironic. Spune, mai departe, Pilat cum prilejul sărbătorilor apropiate ale Paştelui a fost folosit pentru aţâţarea poporului, ba au răpit chiar şi din tezaurul templului. Pericolul era mare, atât de mare încât fu insultat şi un ofiţer roman. De la guvernul din Siria a cerut Pilat, de repetate ori, două companii de pedestrime şi o companie de cavalerie, dar nu i-au sosit; a fost silit, aşadar, să privească în neputinţă cele ce se întâmplă. Poporul a băgat de seamă starea strâmtorată a lui Pilat, căci Iisus fu prins şi întreg oraşul răsună de urletul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”. În contra lui Iisus s-au aruncat trei partide puternice: Herodianii, Daducheii, care îl urau pe Iisus şi voiau să scuture jugul roman, şi Fariseii, cărora Iisus le-a plesnit în faţă atâtea adevăruri crude. Lângă aceştia, s-a mai alăturat vulgul neînfrânat, care totdeauna îşi află o plăcere în astfel de turburare. După aceea, raportul continuă aşa:

„Pe Iisus l-au dus la Caiafa, unde l-au condamnat la moarte. Apoi, arhiereul l-a condus la mine, să spun asupra lui sentinţa morţii. Eu am răspuns că Iisus, ca Galilean, aparţine competenţei lui Irod şi l-am trimis acolo. Acest laş, însă, sub pretextul că el datorează supunere locţiitorului împăratului, a pus soarta lui Iisus în mâinile mele. Astfel, a ajuns, iarăşi, la mine. Se părea că întreagă Iudeea s-ar fi adunat în Ierusalim. Palatul guvernatorului era plin de mulţime, care urla şi ţipa; ea se înmulţea mereu. Am chemat pe soţia mea la mine, căci ştiam despre ea, mărite împărate, că e femeie din Galilea şi are însuşiri profetice. Ea se aruncă, plângând, la picioarele mele şi-mi zise:

*

– Stăpâne, nu te încurca în afacerea acestui om sfânt! Ieri l-am văzut în vis. Umbla pe deasupra apelor şi zbura pe aripile vântului. Furtuna şi valurile i se supuneau. Priveşte, în apa Hebronului curge sânge, soarele jeleşte ca virgina Vesta zidită! Pilate, stăpâne, mare primejdie te ameninţă, dacă nu vei asculta de mine!

Am păşit în sala judecăţii, însoţit de gardiştii mei.

– Ce vreţi?, am zis mulţimii.

– Moartea Nazarineanului!, zbiera mulţimea într-un glas.

– De ce?

– Fiindcă e hulitor de Dumnezeu. A profeţit ruinarea templului! Se dă fiu al lui Dumnezeu.

– Ca Mesia! Ca regele Jidovilor!, urla mulţimea.

– Răstigneşte-l!, zbierau ei, încât pereţii palatului se cutremurau.

*

Numai un om era deplin liniştit în mijlocul mulţimii – Iisus Nazarineanul.

Un singur mod de scăpare a lui Iisus mai aveam. Am lăsat să mi se aducă apă şi, drept expresie a indignării, mi-am spălat mâinile.

În zadar. Masa de popor, răzvrătită, urla încontinuu:

– Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

*

Mărite Cezare! Am văzut adeseori mase de vulg, turburate şi aţâţate, dar asemenea acesteia niciodată n-am văzut. Părea că toate duhurile infernului ş-ar fi dat întâlnire în Ierusalim. De la palatul guvernatorului, până la muntele Sionului, mulţimea se întindea, urlând şi ţipând, om în spatele omului, ca un corp negru, lung, uriaş. S-a întunecat ca într-o noapte de iarnă, aşa cum a fost şi în ziua uciderii lui Iulius Cezar.

*

Stam singur înaintea palatului. Oraşul parcă ar fi murit, gardiştii mei încă au ieşit, cu cavaleria, sub conducerea unui sutaş, ca, pe cât s-ar putea, să susţină ordinea. Inima mi se sfâşia de durere. Simţeam că se întâmplă un lucru cu care au de-a face mai mult zeii decât oamenii. Întreg cortegiul era acoperit de nori negri şi îngreunaţi cu furtună şi s-au auzit glasuri, pe care niciodată urechea de om nu le-a auzit.

*

În prima oră a nopţii, am mers, în taină, în oraş, către poarta Golgotei. Sentinţa nedreaptă s-a executat. Mulţimea începu să se tragă către oraş, însă nu mai urla ca în mergere, ci posomorâtă, tăcută, deznădăjduită. Mica mea gardă încă trecu tristă pe dinainte-mi. Purtătorul vulturului înveli în văl negru falnicul vultur roman şi singurateci ostaşi exprimau cuvinte pe care nu le puteam înţelege. Din când în când, unii dintre ei priveau îndărăt, către muntele Calvaria, ca şi când ar fi aşteptat semne noi. Trist şi gânditor, m-am furişat iarăşi în palat. Pe scări, am întâlnit un venerabil bătrân, cu câteva femei, care, plângând, s-au aruncat la picioarele mele.

*

– Părinte, cine eşti?, am întrebat pe bătrân, şi care este dorinţa ta?

– Eu sunt Iosif din Arimatea, zise bătrânul bărbat, şi iată că te rog în genunchi să-mi dai voie să înmormântez pe Iisus!

–Fie după dorinţa ta, i-am zis şi îndată am dat ordin lui Manlius ca, dimpreună cu câţiva soldată, să supravegheze ca înmormântarea să nu fie conturbată.

*

Peste câteva zile, mormântul era deşert. Învăţăceii lui au vestit în provincia întreagă că a înviat, precum a profeţit. Mie, însă, mi-a mai rămas datoria ca ţie, mărite împărate, să-ţi raportez despre toate acestea, ceea ce am şi făcut. Tocmai se revarsă de ziuă, când îmi sfârşesc raportul şi, când aud glas de trâmbiţă, şi, privind spre Poarta Cezaree, văd intrând trupa de ajutor, de două mii de oameni, care, toată noaptea, au fost în marş, ca să sosească la timp. Dar au sosit prea târziu, căci, precum a zis el însuşi, deja s-a împlinit (Patria, Anul III, Nr. 282 / 4/16 Iunie 1899, pp. 3,4).

Durer, Învierea – Universul literar, 1927