Fost-a Christos ca om frumos sau urât?

Sfinţii părinţi care mai întâi s-au ocupat cu întrebarea aceasta nu au cunoscut toate lucrările marilor maeştri, împrăştiaţi pe suprafaţa pământului sau care locuiau între ei. Ei au căutat ca spusele lor să stea în conglăsuire cu cuvintele Sfintei Scripturi, neluând în socotinţă nici un fel de portret, fie în metal sau marmură, fie în mozaic sau în pictură. De aceea, încă în veacul al doilea, s-au aflat unii părinţi bisericeşti care au susţinut că Christos a fost ca om urât, întemeiaţi pe prorocia lui Isaia (cap. 53), care sună:

*

„N-avea nici chip, nici frumuseţe

Şi noi, văzându-l,

Arătos nu era, ca să-l dorim.

Fu dispreţuit şi cel mai din urmă între oameni.

Omul durerilor şi cunoscut cu păsuri.

Tu, ca şi cel ce-şi ascunde forţa lui de noi.

Dispreţuitu-l-am şi nu l-am socotit;

Dar el a purtat păsurile noastre

Şi cu durerile noastre s-a încărcat”.

*

Urmând de aproape, după litere şi nu după înţelesul acestei prorociri, Justin Martirul, Clemente din Alexandria, Tertulian şi alţii, chiar în cele dintâi veacuri ale creştinătăţii, au contribuit la naşterea unei uri puternice în contra introducerii şi cinstirii icoanelor în biserică. Lucru ciudat: aceşti părinţi au nesocotit şi dispreţuit orice înfăţişare omenească a lui Cristos, prin icoane sau portrete. Căci cunoscut lucru este că meşteşugul de a face icoane, pe atunci era bine cunoscut şi preţuit. Prin urmare, nu putem trage la îndoială că portretul lui Christos, care era în palatul lui Pilat şi al împăraţilor Tiberiu şi Alexandru Sever, a înfăţişat chipul adevărat al lui Christos.

*

Icoanele de pe acele vremuri, care s-au păstrat până în zilele noastre, toate arată că Iisus Christos, ca om, a fost frumos la faţă. Toţi aceşti sfinţi părinţi, de care pomenirăm până aci, nu ştiu nimic amănunţit asupra frumuseţii sau urâciunii lui Christos, până când Sf. Ioan Damaschin, din veacul al 8-lea, făcea descrierea amănunţită a lui Iisus Christos. În scrisoarea sa către împăratul Teofil, el zice: „De aceea Constantin cel Mare s-a îngrijit ca chipul lui Christos să fie făcut în acea formă în care l-au descris cei vechi scriitori, şi anume: de statură înaltă, cu sprâncenele pline, ochii plăcuţi, cu nas drept, cu păr creţ de culoare frumoasă, cu barba neagră, cu faţa de culoarea grâului, după asemănarea mamei, cu degetele lungi, cu glas dulce, sonor, la vorbire plăcut, foarte blând, liniştit, răbdător, suferitor şi arătând însuşirile virtuţii unite cu acestea, în care însuşiri se arată mintea dumnezeiască a aceluia, ca nu cumva să se descopere oarecare umbră de schimbarea a deosebirii în întruparea dumnezeiască a Fiului (cuvântului)”.

*

Să vedem acum şi scrisoarea lui Lentul despre Iisus Cristos, care se zice că ar fi fost guvernator roman înainte de Pilat în Ierusalim. El scrie către Senatul Roman: „În vremea aceasta, e un bărbat şi trăieşte încă, un bărbat dăruit cu o mare putere: numele acestuia este Iisus Christos. Oamenii zic că este un proroc puternic. Pe morţi îi învie, pe cei bolnavi îi tămăduieşte de slăbiciuni şi de tot felul de boli. Bărbatul este de statură înaltă, potrivită şi privirea feţei sale este serioasă, plină de putere, încât privitorii îl pot iubi şi iar să se teamă de dânsul. Perii capului său sunt de culoarea vinului până jos, la urechi,fără lucire şi netezi, şi, din jos de urechi, până la umeri, răsuciţi şi strălucitori, şi de la umeri, atârnând în jos, fiind în creştet despărţiţi. Fruntea lată şi curată, faţa lui fără vreo pată, pe care o împodobeşte puţină roşeaţă. Privirea lui este nobilă şi plăcută. Nasul şi gura nu se pot huli”.

*

Christos nu numai că a fost frumos la faţă, ci el a cucerit mulţimea prin ţinuta sa majestoasă şi dumnezeiască. Evanghelistul Ion ne spune, la cap. 18, că slugile şi ostaşii care au venit, cu Iuda, vânzătorul, să prindă pe Iisus, au căzut la pământ când Iisus le-a răspuns că el este acela, pe care ei îl caută. De aci ne putem explica câtă putere arătase în privire, în mişcare şi în ton, cu un cuvânt, câtă majestate în puterea lui, încât a pus în uimire aşa de mult gloata adunată, de s-a întors înapoi şi a căzut la pământ.

*

Din scrierile evangheliştilor şi ale apostolilor vedem că, în tot locul, unde se înfăţişa Cristos, mulţimea nenumărată, care se aduna în jurul lui, bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, toţi pândeau prilejul ca să-l asculte, când el predica şi învăţa, lăsându-şi ale lor în voia întâmplării / Preotul Ion Niculescu (Foaia populară, I, nr. 12, 5 aprilie 1898).

Muzica… oului încondeiat!

Oul încondeiat, însemna „în vremurile cărunte, ba poate și mai cărunte” ale omenirii, cea dintâi carte religioasă a civilizației pământești, prin care se omagiau, și cromatic, și prin simbolistică tridimensională Soarele (roșu, dar și partea de sus a oului încondeiat), Luna (alb, dar și partea de jos) și Pământul (negru, dar și banda din mijloc, a horirii echinocțiale). Iar interiorul oului scris, aidoma interiorului bisericii de mai târziu, este lăcașul tainic al Spiritului Universal, care întotdeauna ia forma lucrurilor și ființelor în care pătrunde – după cum spun toate cărțile religioase de mai târziu.

*

În timp, datorită absenței inițierilor, culorile și simbolurile s-au amestecat, dar dispunerile rămân în general aceleași, în vreme ce sporirea efectelor cromatice, inclusiv prin nuanțe de verde și de albastru, s-au furișat pe filieră slavă și, mai ales, huțulă.

*

Am scris, în ultimii ani, suficiente descifrări ale oului scris, toate bazate pe mărturii străvechi, iar exprimări figurative, precum cele din Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70, în care partea de mijloc desemnează: „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, cea de jos: „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”, nu infirmă cele susținute de mine.

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

*

„În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3).

*

One egg’s lower half transformed

And became the earth below,

And its upper half transmuted

And became the sky above;

From the yolk the sun was made,

Light of day to shine upon us;

From the white the moon was formed,

Light of night to gleam above us;

All the colored brighter bits

Rose to be the stars of heaven

And the darker crumbs changed into

Clouds and cloudlets in the sky.

adică, prin figurativul multiplu, pe care îl conține fiecare simbol al spiritualității ancestrale, în care nu există viziuni drept-liniare, ci tridimensionale, păstrate încă și în ornamentația exterioară a bisericilor ortodoxe,

Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului.

Descrierile, din secolul XIX, ale ziguratului de la Densus, anterior tuturor ziguratelor egiptene și asiatice, „zidire în munte” a muntelui Ceahlău, vorbesc despre îngusta deschidere cilindrică din perete, prin care preotul astral vestea, cu ajutorul buciumului, voința divinității. Iar acest ceremonial ancestral, deși laicizat drept horă, s-a păstrat, la români, până pe la 1852, formula cea mai expresivă fiind cea din hora notată de Dimitrie Cantemir, înainte de 1700, formulă în care vestirea voinței divinității  (prin bucium) este prevestită și pecetluită de cele două atitudini astrale: bucuria lunară (calea părinților) și bucuria solară (calea zeilor). Nu pot posta linkuri audio în acest material (probleme tehnice nerezolvate), dar o să urc Hora Buciumul pe facebook, ca să puteți asculta, dacă doriți, și metafora sonoră a oului încondeiat.

La noi, picioarele sunt un lux!

Nu cred că este în Europa un oraş de mărimea şi populaţia Iaşilor, unde să fie mai multe trăsuri. Domnul Sent-Mark Girardin ne zicea, când a fost pe la noi, că a luat seamă că, la noi, picioarele sunt un lux. Pricina ce ne face a fi târâţi, în loc de a merge, e lesne de ghicit, îndată ce vede cineva uliţele noastre pline de glod sau de colb; şi însă oraşul nostru, după poziţia lui, ar putea fi cel mai curat.

Se făcură mai multe cercări, în anii aceştia din urmă. Şoselele însă nu izbutiră; pulberea şi gropile ce se făceau în ele, asemănându-le cu o mare furtunoasă, descurajându-l până şi pe cel mai curajos. Paveaua de bolovani, groaza femeilor îngreunate şi a bărbaţilor pântecoşi, spetea toţi caii şi hrentuia toate trăsurile. În sfârşit, paveaua de lemn e acea ce se socoate mai bună şi mai nimerită. Bucăţi hexagoane, de o palmă de înalte, smolite şi aşezate pe un nisip aspru, alcătuiesc o masă compactă, pe care e o plăcere de a merge. Guvernul o primi şi, după un proiect al comisiei pavelelor, 4.000 stânjeni (lungime) ai uliţelor principale se vor pavela cu lemn şi 3.000 stânjeni, la mahalale, cu piatră. Lucrarea va începe cu primăvara aceasta, căci materialul e adunat şi o maşină, purtată de patru cai, taie, pe toată ziua, câte 1.500 bucăţi. Paveaua aceasta nu e îndoială că va fi bună şi frumoasă, dar nu curată şi trainică, în câtă vreme:

1. Nu se vor face şosele de la Sărărie şi pe sub feredeie, pentru ca şi carele de transporturi, ce vin din sus şi din jos, să treacă pe ele, iar pe pavea.

2. Nu se vor face canale bune şi mai multe pentru scurgerea apelor de la deal.

3. Nu se va mătura omătul, iarna, ca să nu îngheţe pe uliţe.

4. Nu se vor supune pe jidovi la o globire simţitoare, ca să nu arunce, după obiceiul lor, necurăţiile în uliţă. Şi, în sfârşit,

5. Nu se vor pavela ogrăzile şi pieţele.

Suntem siguri că Comisia Pavelelor, a cărei ispitire şi ştiinţă e netăgăduită, va lua cele mai energice măsuri ca să se facă un lucru bun (Negri, Costache, Paveaoa de lemn, în Album istoric şi literaru, Iaşi, 1854, pp. 191, 192).

„Ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă”

Negreşit că una din trăsăturile cele mai caracteristice a unui popor este portul naţional; însă acesta, ca şi atâtea alte obiceiuri vechi strămoşeşti, ce ne dau un tip original, a trecut şi s-a şters în Moldova. Boierii noştri au lepădat costumul asiatic, care, după veacuri, ajunse mai a fi naţional; slujitorii s-au dezbrăcat de ceapcânul căciula ţurcănească, care, odată, erau uniforma ostaşilor moldoveni; chiar ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă şi de altiţe, care de-abia unde şi unde, în nişte crăpături de munte, se mai întâlnesc câteodată, şi în locul lor femeile şi fetele de la ţară poartă, acum, rochii cu falbalale, coadă în pieptene, şemizele şi chiar mantelete. Lucru curios, Ardealul, acel locuit de alte amestecuri de noroade, unde românii, deşi băştinaşii ţării, sunt dezbrăcaţi de drepturi politice şi priviţi numai ca o naţiune tolerată, Ardealul, zic, a păstrat obiceiurile naţionale româneşti mult mai bine decât ambele noastre Principate, unde elementul românesc singur domneşte. Acolo toate obiceiurile, danţurile, ceremoniile, serbările, cântecele, tradiţiile, chiar şi prejudecăţile naţionale, s-au păstrat încă în toată puterea lor, pe când la noi le vedem, chiar şi pe cele de pe urmă trăsături, ştergându-se cu cea mai mare indiferenţă.

În Valahia, mai ales în cea mică, costumele şi toate semnele caracteristice naţionale se ţin încă destul de tare şi domnul Mihail Buchet (Michel Bouquet? – n. n.) a avut destulă înlesnire spre compunerea frumosului său album românesc. La noi, în Moldavia, acest artist, cu toată buna sa voinţă, cu greu ar putea găsi încă costume naţionale, doar numai să se vâre în văile Carpaţilor. Domnul Kaufman, cu mare greutate şi de-abia la Piatra (Neamţ – n. n.), a putut găsi modele, ca să închipuiască alăturata scenă (cea cu surugii, în crâşmă – n. n.), pe care am litografiat-o înadins pentru Calendar. Aşadar, de-abia încă la surugii aflăm ceva rămăşiţe de la un costum original. Lucru mai vrednic încă de luat în seamă; ceapcânele, care, odată, erau haina de paradă a oştenilor lui Vasile Vodă, pentru cea mai de pe urmă dată s-au purtat până în anul trecut (1853 – n. n.) de către zapciii desfiinţatei Nazirii a robilor ocârmuirii. Tristă decădere!

(Alecsandri, Vasile, Portul naţional, în Album istoric şi literaru, Iaşi, 1854, pp. 129, 130).