„Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă”

Zigurratele din Carpaţi nu au fost niciodată cercetate, fiind atribuite, din comoditate, romanilor, pe considerentul că nici o „civilizaţie barbară” băştinaşă nu ar fi avut cunoştinţele zidirii unor construcţii care, în fond, deschid calea arhitecturii moderne. Toţi publiciştii europeni care au cercetat ruinele, între anii 1838-1862, aveau să convină, totuşi, că templul de la Densuş, pe care Nicolae Densuşianu îl considera, totuşi, mausoleul unui oarecare Longinus, sunt altceva decât zidiri romane, deşi adaosurile anterioare, inclusiv inscripţiile în care sunt înfăşuraţi cei patru stâlpi Deva-Yana (Poarta Zeilor), deturnează şi semnificaţii, şi desluşiri justificate. Nu se ştia, pe atunci, că „ziqqurat” (zidirea muntelui în munte), simbolizează însuşi muntele, iar similitudinile, inclusiv prin dimensiuni (baza pătrată cu latura de 296 m, înălţimea de 107 m şi panta de 52 de grade) dintre vârful Toaca din Ceahlău şi piramidele Egiptului, încă nu fuseseră observate de arheologii germani, pe care îi cita Dr. Gabriela Dăncescu, pentru a lua în discuţie „cetăţile muntoase din Carpaţi” ca fiind durate în jurul unor ziggurate străvechi (altminteri cum se explică ziguratele cilindrice din interiorul lor?). Dar, înainte de a încerca păreri şi argumente proprii, haideţi să vedem ce s-a mai spus despre templul din Densuş, între anii 1838-1862:

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115: „Alte rămășițe romane se găsesc la Demsus, la mică distanță de Várhely (Sarmisegetuza). Acestea sunt chiar mai perfecte, deși foarte numeroase. Nu este puțin probabil ca o cercetare sistematică să fie bine recompensată. Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”.

Densuș, reproducere după acuarela lui Jaschke, pe la 1820

Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, London, 1855: „În dimineața următoare, gazda noastră s-a oferit să ne ducă la Demsus (aşa numesc toţi publiciştii europeni aşezarea Densuş – n. n.), ca să ne arate niște antichități, acolo; şi, cum a spus că drumul nu este prea rău pentru transportul nostru, am fost bucuroși să-l parcurgem într-un şaretă cu scară. Numită aşa, pentru că are câte o scară pe ambele ei părţi. În această parte a lumii, totul este într-o stare atât de primitivă, încât aceste şarete nu sunt doar deficiente din concepţie, ci şi prin îndelungată folosinţă. Cu toate acestea, oamenii locului sunt înzestrați cu puterea singulară de mlădiere a unui șarpe; și, pe măsură ce o roată urcă un dâmb, în timp ce cealaltă cade într-o groapă, corpul se adaptează, cu câteva contracții blânde, la aceste neaşteptate poziții, fără a se arăta deranja în nici un fel de condiţii.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Până la Pesteny, de unde urmează o zonă mai unduitoare, urmărim şirul de dealuri care domină valea pe o parte, în timp ce pe cealaltă parte sunt stâncile semeţe, care străjuiesc valea care ne-a condus la Demsus. Pe un deluşor, care răsare dintre cele douăzeci sau treizeci de colibe, care constituie acest sat umil, se află o clădire din piatră, folosită acum ca biserică românească. Este mică, cu o clopotniță curioasă, pe jumătate ruinată, iar ansamblul său este prea bizar, ca să se poată întrezări imediat între epocile de ridicare a componentelor sale diferite și varietatea gustului arhitecților săi. Se pare că a fost, cândva, un templu roman, în fața căruia erau aproximativ opt metri pătrați, cu o cupolă semicirculară, o nișă spre est și un portic spre vest. Locul porticului este acum înconjurat de ziduri înalte, clădite din pietre, aduse, în mod evident, din alte părți ale clădirii, și, mai recent, convertite spre scopul lor actual. Intrarea în templu a vechilor ruine este mică, joasă și destul de simplă. În interior, sunt patru piloni mari, pătrați, care susțin, pe un număr egal de arcuri rotunde, zidurile turnului. Acești piloni poartă inscripții monumentale, care sunt, evident, de manoperă romană; dar trebuie să mărturisesc că nu am mai văzut nimic, în nici un alt templu roman, și nici nu-mi amintesc să fi văzut undeva acest fel de inscripții pe stâlpi. Într-adevăr, forma acestor stâlpi se aseamănă mai mult cu nişte altare, deși, judecând după poziția și similitudinea lor, par să fi fost, inițial, destinaţi scopului în care sunt încă folosiţi. Este posibil ca, în mijlocul acestor patru arcuri, să fi fost altarul, aşezat pe un bloc de piatră cubic din podea, care lipseşte acum, deși restul podelei are vechea acoperire de piatră cioplită, ceea ce indică lipsa a ceva care a ocupat, odinioară, acest loc, în locașul semi-circular (Calea Zeilor, deci deschiderea cilindrică spre Cer, care răzbate prin turn – n. n.) din spatele statuii zeului (cu siguranţă, sub deschiderea cilindrică a turnului spre cer nu se afla nici un „zeu”, pentru că toate mărturiile antice, şi din cărţile religioase, şi din „Istoriile” lui Herodot, menţionează că „ei nu se închină niciunui zeu, ci numai Roţii Cerului”, Ur-Anu, deci personificării eline Uranus – n. n.).

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

Pereții exteriori sunt susținuți de întărituri recente, în construirea cărora au fost folosite rămăşiţele mai multor piloni, care, la fel ca și alții, au fost probabil folosiţi și la portic. Într-o altă parte, am observat o arcadă corintiană, construită în zid; construcţia iniţială a fost făcută într-un stil pur și poate servi pentru a determina ordinea ulterioară a arhitecturii. În ce scop a fost făcut un pasaj arcuit, care se desfășoară de-a lungul laturii sudice nu am reușit să înţeleg. Prin intermediul zidurilor, sparte pe jumătate, din cupola semicirculară, am urcat la exteriorul turnului. Aici am găsit o deschidere spre o cameră mică, de doi metri pătrați, și una înălțată în turnul turnului, și, în ea, un mic pasaj spre trecerea circulară și deschiderea de tip coș de fum, care dă lumină interiorului. Turnul în sine este parțial construit din cărămizi, parțial din pietre și bucăți de marmură din alte părți ale clădirii. Acest turn este un puzzle complet. Este evident că a fost reparat mai târziu decât părțile iniţiale ale clădirii, însă este prea elegant pentru a fi fost o lucrare a barbarilor simpli. În ceea ce privește utilizarea la care a fost puse camera și trecerea circulară, nu pot oferi nici măcar o sugestie. Probabil că acolo oficia preotul, care vorbea cu destinul; ele nu puteau servi ca ascunzişuri pentru comori; în vremurile creștine, sunt folosite pentru o clopotniță. În afară de inscripțiile pe care le-am copiat, există fragmente ale câtorva altele, dar niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație aspra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron (Marte era „paznicului” Temeliei Cerului şi a Pământului, cum se numeau templele solare – n. n.). Sunt înclinat să cred că cei patru stâlpi, arcadele și turnul au fost construite după templu, prin căutarea descendenților romani, care au rămas, după evacuarea Daciei, când clădirea inițială a avut de suferit atacurile unor invadatori barbari. Pe zidul de la baza turnului, în exterior, am observat că cele două statui de lei au fost mutilate, dar oricum fuseseră sculptate în mod rudimentar.

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Acest templu este, acum, și a fost din timpuri imemoriale folosit de români ca biserică şi, datorită acestei dedicări, se mai păstrează. Locașul semi-circular formează altarul, care este împodobit cu cele mai nenorocite icoane ale fecioarelor grecești, a Sf. Gheorghe și ale alor sfinți, și este separat de restul clădirii de un altar din lemn sculptat. Zidurile, așa cum sunt de obicei în bisericile grecești, sunt acoperite cu fresce fioroase: în prezent, ele sunt ilustrații practice ale răului imoralității, iar dacă soții și soțiile Demsus nu respectă o anumită poruncă, ei văd cum diavolul o să-i pună la cazne, şi pentru cele mai mici păcate. Am fost adesea amuzat de aceste picuri din bisericile româneşti; dar prea mari pentru descriere, ele conțin atât de multă dogmă, adesea sarcastică, potrivită pentru pocăirea celui care o încalcă, şi realizate cu un fin detaliu diabolic și cu fertilitatea imaginației vrednică de un Breughel, care își amintește de iluminări ale vechilor noștri antecesori”.

Densuș, o enigmă pentru A. de Gerando, în 1845

Într-o epocă ale cărei perspective erau zăgăzuite de grecism și de romanism, A. de Gerando descinsese la Densuș (îl numea, ca și Jasckhe, Demcus), pentru a încerca să înțeleagă rosturile străvechiului templu, pe care, în ciuda tradițiilor locale, nu-l putea revedica tradițiilor religioase romane, în ciuda faptului că pietrele aduse de la Sarmisegetuza, scrise în latină, îi sugerau ideea unui mausoleu, care coincidea, oarecum, cu tradițiile (poveștile) locale. Bietul călător nu putea să-și imagineze un templu anterior scrisului cunoscut, iar absența inscripțiilor îl pun pe gânduri, până la a mărturisi „că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”. E drept, pe atunci nu se știa nimic despre civilizațiile continentale anterioare migrației nordicilor ionieni, ahei și dorieni, iar profesorul Max Muller încă nu deschisese, prin traduceri, mărturiile mitologic-religioase ale civilizațiilor orientale și egipteană; prin urmare, Herodot sau Strabon încă nu putea fi crezuți pe cuvânt, când susțineau că artele și religia au apărut în munți, acolo unde Soarele a primit îngăduința de a-și așeza masa și scaunele cinstirii sale.

*

În 1845, când publica, la Paris, cartea despre „Transilvania și locuitorii săi”, A. de Gerando a trăit o revelație, fără deslușiri, dar cu interesante întrezăriri. Și pentru că mulți dintre dumneavoastră știți franceză, istorie și istoria culturii mult mai bine decât mine, vă pun la dispoziție textul autorului și în limba în care a fost scris, și în bicisnica mea traducere. Încă nu mă grăbesc să concluzionez, preferând o documentare temeinică pentru sugestia muntelui Ceahlău, pe care cred eu că o conține zigguratul din Densuș.

Întâlnindu-l pe popa din Densuş, care se oferise să-i fie „cicerone”, de Gerando[1] vizitează şi descrie ciudata clădire: „A l’entendre, cet édifice était un temple romain; il montrait sous la voȗte extérieure une place où on avait vu long-temps l’anneau de fer qui srvait à Attacher les victimes; puis il me conduisait dans l’église et m’expliquait que le sacriffice était offert entre les quatre piliers, tandis que la fumée, dont on voit la trace, s’échappait par les ouverture” (Potrivit lui, această clădire era un templu roman; el mi-a arătat, sub bolta exterioară, un loc în care, odinioară, se vedea inelul de fier pentru a atârna victimele; apoi m-a condus în biserică și mi-a explicat că sacrificiul se făcea între cei patru stâlpi, în timp ce fumul, ale cărui urme se văd, ieşea prin deschizături). „Nous pénétrions ensuite dans l’hémicycle, et il me fasait voir une pierre antique, qui sert aujourd’hui d’autel, sur laquelle était placée la statue du dieu; un trou encore visible dans le mur servait au prêtre pour faire connaître la réponse de la divinité, que la foule attendait au dehors” (Apoi am intrat în hemiciclu și mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară).

*

Toate acestea, avea să conchidă Gerando, însemnau „tradiţii ale ţării sau păreri ale călătorilor care au vizitat Densuş”, aşa că se văzu obligat să continue cu propriile lui investigaţii.

*

„A tout que m’avait dit le pope il y avait une objection solide: c’est les tes temples n’étaient pas bâtis de cette sorte. La dissemblance augmentait encore si je me représentais le mouvement tel qu’il était dans l’origine” (Cu toate acestea, popa mi-a spus că există o obiecție solidă: templele romane nu au fost construite astfel. Diferența ar fi ar crește și mai mult, dacă s-ar ști construcția așa cum a fost la origine).

*

„Car, s’il faut attribuer aux Romains l’église de Demsus, qui, sans être un chef-d’oeuvre, n’a pu être élevée par leurs successeurs, il n’est pas de même de la voȗte extérieure, non plus que d’une construction informe qui se voit en avant de l’édifice, et qui était jointe à la façade, sur laquelle on voit encore les trous des agrafes” (Pentru că, dacă este necesar să se atribuie romanilor biserica lui Demsus, care, fără a fi o capodoperă, nu putea fi ridicată de succesorii lor, nu este același lucru pentru golurile exterioare, fie ele doar o clădire fără formă, care este văzută în fața clădirii și care a fost îmbinată cu fațada, pe care încă vedem găurile cap la cap).

*

„Ces murs sont couverts de blocs de marbre, de figures, de colones placée sans ordre, de pierrse tumulaires renversées, qui indiquent qu’ils ont été construits après coup, et avec les matériaux qu’on avait sous la main. En abattant par la pensée ces murailles, et en se figurant l’édifice régulier et tel qu’il était, on trouve que l’église de Demsuș n’a pas la forme d’un temple, mais bien celle d’un mausolée. On est confirmé dans cette pensée si l’on examine les inscrptions qui se lisent sur les piliers de l’intérieur et qui toutes sont précédées de ces deux lettres funéraires: D. M. – Dus MANIBUS” (Aceste ziduri sunt acoperite cu blocuri de marmură, figuri, coloane plasate fără ordine, pietre funerare, care indică faptul că au fost construite ulterior, și materialele care erau la îndemână. Prin distrugerea acestor ziduri cu gândul și prin imaginea clădirii obișnuite, diferită de ceea ce a fost, aflăm că biserica Demsuș nu este sub forma unui templu, ci a unui mausoleu. Se confirmă ipoteza, dacă examinăm inscripțiile de pe stâlpii interiorului și care sunt precedate de aceste două inițiale funerare: D. M. – Dus MANIBUS – „mâini îndatorate”).

*

„Il est impossible, à la seule inspection du mausolée, de dir pour qui il fut élevé. Les inscriptions ne fournissent que des renseignements incomplets; seulement on remarque que plusieurs portent le nom Flavius. La figure du cheval reproduite plusieurs fois semble dire qu’il fut dressé aux mâmes d’un guerrier. Vraisemblablement, avant d’être occupé par les chrétiens, ce monument fut consacré par les barbares au culte de quelque divinité. C’este à cette époque sans doute que se rapportent les différentes particularités que la tradition a consacrées, et qu’on fait à tort remonter jusqu’aux Romains” (Este imposibil ca, după simpla vizitare a mausoleului, să spui pentru cine a fost înălțat. Mărturiile oferă doar informații incomplete; dar se observă că mulți poartă numele Flavius. Figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic. Probabil că, înainte de a fi ocupat de creștini, acest monument a fost consacrat de barbari pentru închinarea la unele zeități. Este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani).

*

[1] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul „Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes” (pp. 365-370)

Turnul Babel și piramidele din Carpați

Un Densuș gigantic, Turnul Babel în The Sacred Books and Early Literature of the Est, Austin, 1915

Părintele istoriei, Herodot (484 î. Hr. –cca. 425 î.Hr), afirma că în Egipt „zeii și-au primit numele de la pelasgi”[1], că misterele au fost luate de egipteni de la pelasgi[2], „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălțând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle și nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[3], că pelasgii „obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”[4], iar peste vreo alte patr veacuri, părintele geografiei, Strabon (64 sau 63 î. Hr. – 24 d. Hr.), întărea aceste informații, spunând că „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[5], că „Muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia (deci, din Pelasgia – n. n.) are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[6], că asiaticii și egiptenii „au instrumente din munţi”[7]. La rândul lor, vechile cărți religioase sumeriene revendică rădăcini carpatice, prin inițiatorul mărturisit de tăblițele de la Tărtăria, „bărbatul cel mai integru Anu”, prin Enki, „fiul lui Anu, întâiul născut”[8] și prin „războinicul Ninurta, fiul lui Enilil”[9]. Inscripţiile regale de la Lagash, menţionează, pe contrafort, pe „zeul Ningirsu, războinic al zeului Enlil” (p. 44), „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[10] (p. 47), apoi şi alţi zei. În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre (deci, pe pelasgi – n. n.)… de pe un pământ (din Carpați, Enlil numindu-se „Enlil al Muntelui”: „Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[11], și „Marele Păstor”, ulterior primind și numele de Bel: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad” (p. 110) – n. n.), pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe” (p. 63)[12].

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

Când anume s-au întâmplat toate acestea? În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[13] (p. 70). În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

Temple of the foundation of Heaven and Earth, în Wisdom Library

Și cum e posibil să vorbim despre o migrație europeano-indică insolită, când toată lumea, de la Max Muller încoace, știe invers? Păi, Geiger, de pildă, „susţinea că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia”[14] (p. 29), iar „în 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger”[15] (p. 41). „În 1881, Fligier, preluând argumentele lui Cuno despre similitudinile din limbile primitive finice şi ariene, a ajuns la concluzia că adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[16] (p. 44).

Great Mosque of Samarra, to Ziggurat of Ur

Le tour du monde, 1874: Turnul roman de la Petroşani

O să mă opresc aici cu argumentele, pentru că vreau să vă vorbesc despre altceva: despre rădăcinile ziguratelor mesopotamiene, inclusiv a Turnului Babel, nu în Egipt (piramida din Saqqara), ci în Carpați, și anume în Țara Hațegului. Ba, dacă le dăm crezare lui Herodot și lui Strabon, chiar și piramida din Saqqara tot în Carpați își are rădăcinile. Înainte de toate, trebuie să înțelegem ce sunt ziguratele, și o vom face cu ajutorul unui englez, pe nume Kenny Slaught, care, în studiul „Ziggurats: Ancient temples from the cradle of civilization” (Temple antice din leagănul civilizației), ne dumirește că interesantul „cuvânt „ziggurat” provine din verbul „zaqqaru”, un cuvânt ackadian care înseamnă „construirea pe înălțime”. Mai mult decât un termen derivat etimologic din miturile sumeriene, era un cuvânt descriptiv, care se referea la acei munți artificiali ai peisajului mesopotamian ”, dar că, în ciuda aparenței, „zigguratele își au rădăcina în cultura Egiptului antic, dar, spre deosebire de construcțiile egiptene, făcute din piatră, aceste clădiri din Mesopotamia nu erau dedicate celor morți, ci celor vii. De fapt, unii cercetători consideră că cea mai veche dintre piramidele egiptene, piramida din Saqqara, a fost construită după modelul arhitectural al zigguratelor sumeriene”.

Pyramid of Saqqara Image courtesy, of Dr David Neiman

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

În general, fiecare ziggurat simboliza Templul temeliei Cerului și a Pământului „Temple of the foundation of Heaven and Earth”, dar și Scaunul (tronul) lui Dumnezeu („The Throne of God”). Dintre aceste două definiții, născocite în general de sumeorologii englezi, eu optez pentru prima, pentru că Anu (Cerul), primul inițiator religios al omenirii (evreii îi spun Tatălui Ceresc Anu-Yahve), își începuse inițierile în „legi” (legile pelasgine, regăsibile în dreptul valah de mai târziu) „în orașul arbore, de lângă râul cu apă”, deci în Tărtăria de pe Mureș. Așa spun celebrele tăblițe, dar muntelui îi revine întâietatea în inițieri, pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[17] (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene.

Calea Zeilor, în Cambodgia, Complexul Sambor Prei Kuk

Calea Zeilor, în templul ziggurat de la Densuș – foto: Alexandru Baboş

Iar „templul în munte”, ziggurat cubic, precum cel ulterior de la Ashub („Stage towers of Anu-Adad temple at Ashub”), sau zigurat cilindric, precum cel de la Samarra, pe ruinele căruia s-a durat o moschee, se găsesc în Țara Hațegului, la Densuș și, respectiv, în apropierea Petroșanilor. Sunt, probabil, acoprite de păduri, de pământ și de indolență, și alte vestigii ancestrale, anterioare și piramidei în trepte din Saqqara, în Egipt, considerată modelul zigguratelor sumeriene, vestigii carpatice care sunt cu adevărat temple solare în chiar „leagănul civilizației”, Munții Carpați, cei pe care îi numea leagăn al vieții chiar și Lao Tse, descriindu-i asemeni „arcului ochiului omenesc”, pentru că, în vremuri imemoriale, înconjurau „un uriaș iezer”, deci o mare interioară (Transilvania), care a secat, odată cu marele diluviu, atunci când s-au surpat făgașuri de scurgere, albii pentru marele râuri care alimentaseră, până atunci, iezerul.

Temple Neo Sumerian Great Ziggurat of Ur, near Nasiriyah Iraq

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

Într-un material anterior, sugerasem, fără probe, că templul de la Demsuș ar fi unul solar pelasg, dar nu știam mare lucru despre ziggurate (până și „calea spre cer” este aceeași la pelasgi și la ackadienii de mai târziu). „Aceste structuri au fost construite folosind calcule matematice complexe, ceva rar pentru timpul și locațiile respective. Cei care au pătruns în piramide în formă de turn, aveau nevoie de un număr imens de muncitori și de o uriașă cantitate de materiale. Singurul acces la ziggurate era prin spiralele scărilor care traversau fiecare nivel; unele dintre acestea, de aproximativ 196-230 de picioare, indicând cele patru direcții. Înălțimea medie a fost cuprinsă între 49 și 100 de picioare: o clădire mică astăzi, dar un munte uriaș în acele vremuri”, zice englezul Kenny Slaught, dar aceste „construcții pe înălțime” („zaqqaru”, în numirea ackadiană) s-au durat, pentru prima dată, chiar pe înălțimi, și anume pe platourile luminoase ale Munților Carpați, acolo unde își au originea Poezia, Muzica, Dansul inițiaticelor ceremonii totemice, dar și toate religiile lumii.

Densuș, reproducere după acuarela lui Jaschke, pe la 1820

Templele de la Densuș și de lângă Petroșani, dacă ar fi cu adevărat cercetate, ar aduce un interes mondial pentru România. Nu sunt dacice, nici romane, ci pelasge, deci ruinele de la Densuș nu sunt din secolul IV înainte de Hristos, ci cu mult anterioare vechiului Egipt. În fond, primul conducător al Egiptului, numit osiris (titlul de conducător fiind, înainte faraon, cel de osiris), își declara și revendica rădăcinile pelasge. „Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[18]. Pentru că „nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt”[19].

*

[1] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[2] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[3] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[4] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[5] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[6] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[7] Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[8] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10

[9] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 11

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917

[11] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[18] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[19] Silasi, Gregoriu, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52

Enigma de la Dencuş, lângă Sarmisegetuza

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

După toate aparenţele, Franz Jaschke a fost primul european care a rămas fascinat de strania frumuseţe a enigmei de la Densuş, monumentu ancestral care, în 1807-1810, nu era biserică, altminteri nu ar fi scris în legenda acuarelei sale „Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, ci „Demsus, Römisches Kirche im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, iar reproducerile ulterioare, alb-negru, desigur, nu ar fi legendat „Temschus im Hatzecker Thal in Siebenbürgen. Einziger Uiberrest von Ulpia-trajana, oder des alten Zarmizä-gethusa. Hauptstadt des alten Daciens”, considerând ruinele drept o „moştenire dacică” şi nicidecum un vestigiu ortodox lăsat în părăsire.

La rândul lui, desenatorul de la „Le tour de monde”, care vizitase Transilvania înainte de anul 1874, când se publica desenul în gazetă, sub titlul „Mausoleul roman de la Petroşani”, ar fi menţionat vechimea acestei biserici, din moment ce în 1865, rolul de biserică era deja consemnat în presa românească din Ardeal, vestigiul beneficiind şi de descriere, din partea lui Aron Densuşanu, care, în mod surprinzător, cam încurcă lucrurile, întrezărind o utilitate iniţială de incinerator uman pentru edificiul care adăpostea un templu antic solar (dacă nu ar fi leii din exterior, aş fi opinat pentru un templu lunar). Oricum, ruinele, datate de mulţi în secolul IV înainte de Hristos, exclud convingător şi definitiv statutul de „cea mai veche biserică românească în care şi astăzi au loc slujbe religioase”, pe care îl conferă CrestinOrtodox.ro, iar afirmaţia de pe Wikipedia, conform căreia biserica „Sfântul Nicolae” din Densuş „a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din Antichitate (secolul al IV-lea)” este cel puţin penibilă, pentru că nimic nu s-a ridicat, nu s-a construit pe străvechile ruine, ci doar s-a încercat, iniţial fără folos (pedeapsa lui Dumnezeu: vijeliile spulberau acoperişul), o aprigă deturnare de identitate, o falsificare de spirit şi, desigur, de rădăcini şi de înrădăcinări.

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

În gazeta rămasă celebră datorită debutului lui Eminescu – altminteri, nu prea merită celebritate şi astăzi, publicându-se, încă în primul an al apariţiei ei, 1865, „Suvenire şi impresiuni de călătorie”, de Arone Densusianu, se reproduce şi ceea ce devenise de curând (probabil după 1849), biserică, înconjurată de cimitir, cum o sugerează şi ilustraţia franceză, în ciuda legilor sanitare austriece, care impuneau, din motive se siguranţă sanitară, mutarea cimitirelor în afara satelor şi a oraşelor, deci departe de arealul populat.

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Imaginea dovedeşte că nu monumentul enigmatic al “unor vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte” (turnul, care nu avea nici cruce în vârf, nici acoperişuri), ci şandramaua încropită din curtea interioară a templului, străjuită de ziduri de piatră, servea şi încă mai serveşte pentru servicii religioase greco-catolice sau greco-ortodoxe. Chiar dacă, ulterior căderii Sarmisegetuzei, au fost aduse aici inscripţii şi pietre funerare, construcţia, care fusese ridicată cu cinci veacuri înainte de distrugerea capitalei Daciei, nu avea cum să valorifice rămăşiţele magnificei cetăţi, care, aşa cum o probează sporadicele şi mult prea grăbitele săpături arheologice, există încă pe locul, aşteptând doar proverbiala minte a românul cea de pe urmă, care să-i redea notorietatea universală şi interesul pe care le merită din plin. Numai că, dacă vor găsi arheologii „sateliţi” ai Sfântului Soare, precum cel de la Densuş, nu se duce pe copcă încreştinarea românească multimilenară? Mai ales că era plină Ţara Haţegului de astfel de temple, pe care le-am numit deloc întâmplător „sateliţi”, religia naturală, pe care o numi creştinism, dar care a existat dintotdeauna, după cum sublinia Augustin, împământenind Cerul prin astfel de aşezări ale „meselor şi scaunelor” lui, după modelul hărţii cereşti, fără ca un templu al muntelui să se asemene cu alt templu, după cum o proba, în 1874, acelaşi „Le tour de monde”:

1874, Le tour du monde: Turnul roman de la Petroşani

Având în vedere că Aron Densuşan (aşa se citeşte ortografic scrierea etimologică „Densusianu”, în care „si” se pronunţă „ş”, iar „u” final este mut) este primul autor al descrierii „bisericii” din Densuş, cred că abia după cunoaşterea acelui text, din 1865, putem purcede mai departe:

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

„Memorabilul monument biserica de la Densuş. Se află la vreo 40 paşi de casa parohială şi este aşezată pe marginea unui podiş, în care se finesc şi se confundă cu şesul văii, poalele dealurilor păduroase, ce formează afunda vale, în a cărei gură, precum am zis mai sus, se află aşezat satul şi care desparte valea Haţegului de Banat. Dar să mergem aproape de monument, să-l contemplăm şi să-l examinăm! Exteriorul bisericii are mai mult aspectul unei stânci, decât al unui edificiu. Forma ei originală este una de cvadrat, deasupra căruia se ridică turnul. Acoperământ nu este deloc, pentru că baza turnului încoronează şi acoperă de tot biserica. Turnul, la vârful mai strâmt şi descoperit în forma unui horn, este construit numai din piatră. Dungile sau laturile turnului constau tot din piatră mare cioplită. Are trei rânduri de fereşti şi trei rânduri de brâuri, ce-l înconjură pe deplin, compuse din cărămizi aşezate în formă triunghiulară alternativă. Un astfel de brâu are şi trunchiul bisericii pe deasupra, pe unde se combină cu baza turnului.

Stîlpii pentru susţinerea turnului

În baza turnului, prin mur (perete – n. n.) se află o galerie obscură.  În aceasta, precum şi în turn, se poate sui omul numai pe deasupra bisericii, pe mur, în sus. Dar numai pe un loc este accesibil. Poteca duce printre doi lei mari de piatră, culcaţi pe foale (piept – n. n.), întorşi cu spatele către olaltă. Înainte de a intra în galeria obscură, intri în o gaură ca o peşteră, care răspunde în goliciunea turnului; din acesta, apoi, intri în galeria care, la început, este strâmtă, încât trebuie să intri pe brânci, iar mai încolo poţi merge în picioare. În ea se ţin bufniţe şi lilieci.  Pe dinafară, pe mur poţi să îmbli şi să înconjuri turnul. Pe acoperământ sau pe baza turnului cresc muşchi şi iarbă verde. Galeria obscură se numeşte, în o tradiţiune populară, Peştera Zamfirei (…).

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

Să intrăm în biserică. Mai întâi intră omul în o tindă, care, după cum însuşi murul o demonstrează, este alăturată, lângă edificiul vechi, numai în timpurile mai dincoace. Tinda a fost acoperită cu şindrilă, dar o vijelie a zvânturat acoperişul întreg şi, până astăzi, stă tot descoperită. Murul a început a se ruina. Cum intră omul în tindă, în mâna dreaptă se afla, mai demult, o cămară, în care se presupunea că se junghiau vitele, aduse spre sacrificare. Dar azi numai urma se mai vede. În biserică intră omul pe o uşă mică. În mijlocul ei se află patru pilaştri (stâlpi) cvadraţi şi foarte groşi, din piatră tăiată, pe care se reazemă turnul. Postându-se omul între aceşti pilaştri şi căutând drept în sus, vede cerul liber, pentru că turnul, cum am zis, este descoperit, gol de tot dinăuntru şi răspunde chiar în mijlocul bisericii. Fără îndoială, între aceşti pilaştri se ardeau victimele şi turnul servea de horn, pentru că într-adevăr şi acum se văd pietrele afumate. Pe pilaştri se află inscripţiuni sepulcrale, unele bine conservate, altele şterse. Deplin ligibile sunt următoarele trei:

Structura turnului – foto: Alexandru Baboş

D. M. / C. OCTAVIO XEPOTI / VIX. AN. LXX. IVLIA. / VALENTIA HERESCON / IVGI PIENTISSIMO / FACIENDVM PROCV / RAVIT H. S. E.

VALERIA CARA / VIX. AN. XXIX. / T. FLAVIVS APER / SCRIBA COL. / SARM. CONIVGI / RARISSIMAE

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

D. M. / G. LONGIN / MAXIMO / VIX. AN. LVIII. / IULIA AFRO / DISIA CONI / B. M. P.

*

(Familia, I, nr. 19, 5/17 decembrie 1865, pp. 230-232).

*

Pătrat, iar undeva mai înspre Petroşani, cerc (cilindru), dar cu acelaşi tip de structură simbolică, nicidecum romană, chiar dacă pietre funerare mărturisesc trecerea lor pe acolo. Aş paria, dacă aş avea cu cine (dacă ar mai exista în ţara asta arheologi, dacă nu ar fi plecat pe calea zeilor şi Vlassa, şi Daicoviciu), că undeva, păzite riguros de codrii înălţimilor şi învelite tămăduitor sub brazdele cu muşchi ale pământului, se mai află şi alte altare străvechi, inclusiv de formă rombică, pentru că mai tot din ceea ce am uitat sau ignorat noi există dintotdeauna. De regulă, un templu al muntelui acoperea, păzind de ochii nepricepuţilor, taine şi mai adânci. Dar cum să le mai cauţi la Densuş, acolo unde bezna medievală e mai apăsătoare decât oricând?

Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196