Primul chitarist român: Alecu Barbu Lăutarul

Ştiam povestea înzestrării lăutarilor români, de către marele vornic Theodor Burada, cu chitare, începând cu anul 1823, când punea bazele unui conservator la Iaşi, dar unul particular, susţinut de tineri boieri, care, de altfel, erau şi primii profesori de instrumente moderne, procurate din Viena sau din Paris. Exista şi la Bucureşti un astfel de mare boier, Ion Câmpineanu, aşa cum exista şi un Barbu Lăutarul al Valahiei, Dimitrache Lăutarul.  Numai că poveştile cu lăutari au fost concepute pentru glorificarea stăpânilor, lăutarii rămânând în umbră, neştiuţi şi nenumiţi, cu excepţia starostelui lor. De pildă acest Dimitrache, valahul (cântecele din colecţia lui Grenville-Murray, publicată la Londra, în 1854, din repertoriul acestui Dimitrache Lăutarul făceau parte, dacă nu cumva chiar fuseseră născocite de el).

*

Pentru că erau robi ţigani, ulterior eliberaţi prin lege sau prin răscumpărare, pe nimeni nu interesa dacă măcar starostele lor avea o familie, din cine descindea şi în cine se încredinţa. Abia când trece un maghiar, Franz Liszt, prin provinciile româneşti, stăpânite de trei imperii, anumiţi staroşti de tarafuri încep să intereseze şi să fie legendaţi de românime, dar fără un respect real faţă de acei uriaşi artişti. Liszt notase, scrisese un fel de jurnal despre “Bohémiens dans l’Europe orientale”, deci despre ţiganii lăutari, un jurnal în baza căruia francezul Paul Bataillard a publicat o carte, „Les derniers travaux relatifs aux Bohémiens dans l’Europe orientale”, Paris, Franck, 1872. Practic, toate legendările despre Barbu Lăutarul încep în Regatul României abia în 1889, când lăutarii noştri ţigani urmau calea lui Alecu Dinicu, basarabeanul care, după câţiva ani petrecuţi în Iaşi, se mutase la Bucureşti, cu tot cu “Ciocârlia” basarabeană şi cu taraful lui (Ciolacu, Năstase, Alecu Barbu, Ioniţă Basamac), cu care, în 1867, a uimit Viena şi, în mod firesc, întreaga Europă. E frumoasă povestea asta, dar o voi povesti abia după ce ne vom achita, măcar segmentar, cu un zvâcnet de memorie faţă de Dimitrache Lăutarul, bucureşteanul.

*

„Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă, îndată toţi ţiganii robii (câteva sute) şi desfiinţă claca de pe moşia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi, dar acesta îi ceru 1.000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” (Foaia Populară, III, No. 2 (83), 9 ianuarie 1900).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

În 1867, când fascinase Viena, cu taraful său, apoi Parisul, Alecu Dinicu avea un fiu, Ion, căruia avea să-i încredinţeze taraful, iar fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu (probabil îi botezase Dinicu), avea doar 22 de ani (se născuse în 1845), iar lui Ciolacu tocmai i se năştea, la Bucureşti, un băieţel, Cristache, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari muzicieni români, prieten la cataramă cu George Enescu. Povestea pariziană a românilor începuse destul de amuzant, francezii crezând că „Bucarest este capitală a Bukhariei”, în care, ca să ajungi, „e necesar să treci prin Egipt”, interesul şi simpatia lor faţă de aceşti orientali pitoreşti fiind stârnit, mai întâi, de o frumuseţe de fată,  care era angajată casieriţă la la „bufetul secţiunii române, ţinut de Fialkovsky”; „o Româncă de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată în costum naţional. Venea lumea să se uite la aşa minune de frumuseţe şi da mult cu multul să aibă o dulceaţă servită de această mândră Româncă. Păcat, însă, era că, îndată ce ajunsese la Paris, o apucase un dor de ţară atât de aprins încât toată ziua plângea. O ţinea întruna cu plânsul; se topea pe picioare de dor; după trei săptămâni, de frică să nu-i moară pe braţe, în Paris, Fialkovsky a trimis-o acasă. Nu ştim ce a devenit această probă minunată, dar prea lăcrămoasă a frumuseţii româneşti”. Profitându-se de prilej, au fost duşi la Paris, apoi la Viena, şi nişte tineri zidari bucureşteni, care să înveţe să facă sobe, şi care, ca tot românul pofticios, care dă de câte o pleaşcă, se nărăvisere la a mânca numai sardele, refuzând orice alt fel de mâncare.

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

„Epoca” din 1889, vorbind despre Expoziţia Universală de la Paris, cu nostalgia anului 1867, menţiona că „în restaurantul „La Strugure” de la Paris, în Expoziţie, vor fi 16 lăutari: opt vor cânta ziua şi opt noaptea… Şi a lor răspundere nu va fi uşoară”, vehiculând şi informaţii importante despre lăutăria europeană a vremii, care deja cucerise Franţa: „ Mai întâi, la 1873, la Expoziţiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza şi renumele lăutarului românesc. Ceştia de acum trebuie sau să-l întreacă, sau, desigur, să-l egaleze. / Al doilea, la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutarii ungureşti ; banda lui Daraş Mişka face furori. Comparaţiunea se va impune; se va asemăna simţământul, pasiunea, focul, sălbaticul brio al lăutarilor ungureşti cu calităţile lăutarilor noştri? / Să vedem ce va ieşi din comparaţiune! Suntem curioşi a şti dacă în fluierele şi ţipetele irezistibile, bizare şi sălbatice ale „Ciocârliei” vreun wagnerian va găsi armonia imitativă a muzicii lui Wagner ” (Epoca, IV, No. 982, 26 februarie 1889).

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Banda lui Ion Dinicu s-a umplut de glorie la Paris, şi în 1889, iar studenţii de la Conservator au notat câteva sârbe, pe care le-au publicat şi vândut cu bani buni, aşa că Ion Dinicu a hotărât să-şi dea nepotul, pe Gheorghe, fiul lui Alecu, la Conservatorul din Bucureşti, exemplul lui fiind urmat şi de către foarte tânărul Cristache Ciolacu, viitor şef al orchestrei naţionale regale, care avea să cânte şi la nunta de argint a lui Carol I, şi la nunta lui Ferdinand I, ştirbitorul de ţară, cunoscut drept… Întregitorul!

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

În trupa Dinicu-Ciolacu existau şi alţi instrumentişti de marcă, precum vioriştii Petre Constantinescu şi Nicolae Rădulescu, cobzarul basarabean Ioniţă Basamac sau naistul Balan Pădurean, care avea să-şi facă propria lui bandă.

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu, ţinea armonia la chitară (în loc de ţambal) şi, cum o făcea pentru mai multe bande (la Paris cântase şi cu banda basarabeanului Tudorică Cercel), avea să devină în curând elector, pentru că în şedinţa din 21 ianuarie 1893, prezidată de primarul Gr. Trandafir, Comitetul Comunal Bucureşti „aprobă a se înscrie… în listele electorale de Cameră, Senat şi Comună”,  numele lui Alecu Barbu, din „suburbia Oţetari (reg. No. 1641”, şi Dinicu Ciolacu, din „suburbia Popa-Herea (reg. No. 2210)”, care îndeplineau condiţia „censului cerut de lege” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, XVIII, nr. 8, 21 februarie 1893, p. 62).

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Alte lucruri nu am mai aflat, pentru că nu izbutesc să dau peste cartea „Notice sur la Roumanie”, Paris, Franck, 1868, iar românii nu prea au obiceiul să-şi apropie de suflet pe marii lor artişti, decât după ce mor şi cu marea condiţie de a fi lăudaţi, mai întâi, acei artişti de către cineva din străinătate. Doar despre Cristache Ciolacu mai ştiu că trăia în 1947, când perduse nişte cartele de alimente, anunţul apărând la „pierderi de acte” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti,  12 august 1047, p. 6031): „CRISTACHE CIOLACU din Bucureşti: cartelele de alimente Nr. 155.787 din 1947, pe numele subsemnatului; Nr. 155.786 din 1947, pe numele Elena, soţie; Nr. 155.785 din 194T, pe numele Adriana, fiică, şi Nr. 155.784 din 1947, pe numele Cristina, fiică, eliberate de Circa 8 poliţie”. Am câteva din broşurile în care şi-a publicat, inclusiv la Paris, sârbele şi horele prelucrate ale antecesorilor săi basarabeni, câteva urmând să fie retrezite la viaţă, în 27 martie 2018, drept închinăciune de sufletul eroicei şi necontenit martirice Basarabia.

Călătorie în vremea Unirii Principatelor (I)

Închipuindu-mi eu că nu ar fi lipsită de interes lecturarea ştirilor de presă românească din ianuarie 1859 – admirabile prin obiectivitate, vă propun o călătorie în timp, din care să înţelegeţi singuri cum s-a făcut Unirea Principatelor, dar să şi aflaţi că, la propunerea lui Cogălniceanu, cel mai bun prieten al lui Cuza, alesul moldovenilor, Cuza Vodă, a depus, mai întâi, la obşteasca adunare (divan ad-hoc este un termen turcesc), cererea de abdicare în alb, care să intre în vigoare în clipa în care românii vor găsi un domn străin, care să le desăvârşească unirea. Sunt multe lucruri interesante în presa din vremea primei uniri, toată scrisă cu chirilice, inclusiv despre încercările ierarhilor ortodocşi de a o zădărnici sau despre turcizarea elitelor, care, pe lângă nume româneşti mai aveau şi câte unul de mare boier turc (paşă). Dar, cum vorba multă e sărăcia omului şi cum scopul meu este să vă ajut să aflaţi şi să judecaţi singuri, haideţi să trecem la mărturii:

*

MOLDOVA. Iaşi. După ce în Moldova atât alegerile deputaţilor pentru noua dietă a ţării, cât chiar şi alegerea Domnului a decurs în cea mai bună linişte, ar fi crezut oricine că acum situaţiunea politică, cum am zice, se va lumina şi că, totodată, ştirile şi faimele, contrazicătoare deocamdată, vor înceta cu totul, iar ţara va intra pe calea propăşirii şi a reorganizării practice liniştite. Este prea adevărat cum că „Monitorul” oficial din Franţa, în urma raporturilor trimise de la Iaşi de către consulatul francez, se arată cu decursul împăciuit şi regulat al tuturor alegerilor şi cu persoana Domnului ales; precum şi că jurnalele Vienei încă recunosc unanimitatea şi liniştea întru care se alese Domnul, de faţă fiind la alegere mai toţi consulii puterilor străine. Celelalte jurnale nu au publicat, până acum, nici atâtea ştiri autentice câte s-au văzut în cele sus atinse.

Alegoria “Unirea Principatelor”

De altă parte, însă, numeroasele procese verbale sau dispute ale Kaimacanilor au dat ocaziune, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, ca mulţi din public să judece lucrurile cu totul altmintrelea şi să-şi închipuiască oareşcare mari intrigi şi nelegiuiri, între care ar fi decurs alegerile în ambele ţări. Lasă că nimeni nu poate fi judecător competent şi drept al noilor evenimente, care nu va cunoaşte, cum se zice, pe de rost, pe din afară Convenţiunea de la Paris, din 19 august 1858 (vezi foaia Nr. 2 şi 3 din anul curent), împreună cu adaosele aceleiaşi, apoi încă nici atâta nu e de ajuns, ci trebuie să se afle cineva la faţa locului, lăsând acasă toate patimile sau interesele în parte, cunoscând bine tot jocul ascuns al partidelor dinlăuntru şi străine, pentru ca să informeze despre starea de faţă acurată. Numai aşa va putea cineva judeca drept; iară la din contra, toate ştirile jurnalelor le citim numai pentru ca să ne ameţim capetele şi să nu mai ştim ce avem să credem.

*

Între asemenea ştiri, numărăm şi următoarea, reprodusă, nu ştim de unde, în „ Kronstädter Zeitung” din 29 ianuarie:

„Situaţiunea generală astăzi iarăşi este înnourată. Alegerea Domnilor în Moldova şi în Ţara Românească va da Franţei ocaziune de a face iarăşi pe mentorul (conducătorul) Europei. Se spune cum că Poarta ar avea de scop a disputa legalitatea alegerii Domnului în Moldova. Cuza fu ales pentru ca dânsul, cu cea dintâi ocaziune, să abdice din a sa demnitate, în favoarea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Poarta este prea bine informată despre faptele despotice şi falsificaţiunile (?) Kaimacamiei din Iaşi, în cauza alegerilor, iar apoi aceeaşi Poartă se adresă, în această privinţă, la Paris, pentru ca să câştige învoirea puterilor ca dânsa ca dânsa să-şi poată susţine drepturile sale pe cale executivă (a armelor??). Ci cabinetul din Paris este bun către Moldova, iar consulul franţuzesc în Iaşi luptă în cea mai strânsă coînţelegere cu Kaimacamia, şi „Monitorul” salută pe nou alesul Domn cu cele mai amicale cuvinte, totodată guvernul francez întinse asupra lui protecţiunea sa.

Divanul ad-hoc

În Bucureşti iau lucrurile aceeaşi direcţiune ca şi în Iaşi. Ceea ce va face guvernul turcesc este însă necunoscut. Iară Austria va rămânea pasivă. La caz când Poarta nu va recunoaşte alegerea, va trebui să se convoace un congres (din cauză că Principatele stau sub garanţia europeană), unde apoi turcilor le va fi foarte cu greu a reuşi. Cum s-ar părea, scopul Franţei este de a degrada şi de a bucăţi Turcia. Toată întâmplarea este o măgărie pentru parizieni”.

*

Priceapă acest articol care cum îl taie capul; noi ne mărginim întru aşteptarea faptelor împlinite. Într-aceea, pe când scriem acestea, iată că unul din toate jurnalele Vienei, adică „Ost d. Post”, ne aduce o descriere pe larg şi cu totul interesantă a decursului alegerilor din Moldova, până în momentul în care Domnul Alexandru Cuza ocupă scaunul străbun al patriei sale. După aici numitul jurnal, toate au decurs în cea mai bună orânduială, cu atât mai vârtos căci partida sturzească (a fostului Domn Maihail Sturza şi a fiului său celui mai mare, Grigorie Sturzam alias Muhlis Paşa), văzându-se şi în minoritate, şi dezbinaţi între ei, a dat mâna şi s-a sărutat cu partida naţională cea mare; numai vreo cinci membri au părăsit adunarea înadins. Întru altele, tot ce s-a întâmplat mai extraordinar a fost cum că, la propunrea domnului Mihail Kogălniceanu, s-a decretat, prin adunare, ca noul Domn să subscrie un înscris, prin care să se îndatoreze că, la caz când Principatele s-ar uni sub vreun Domn străin, Măria Sa va abdica de bună voie. Din toate, deci, această întâmplare poate fi că va produce vreun protest din partea Porţii otomane.

*

Oricare alte faima (zvonuri – n. n.), răspândite prin alte jurnale, rămân, deocamdată, lipsite de adevăr, iar între acestea se enumeră şi aceea, împrăştiată după „Gazeta univ.” Nr. 29, ca şi cum adunării i s-ar fi făcut vreo silă, prin concentrarea de trupe, după care mitropolitul şi alţii ar fi protestat.

*

ROMÂNIA. Bucureşti. Citind cineva următorul articol, din „Naţionalul” Nr. 10, cu luare aminte, s-ar părea că, în Ţara Românească, a început a se face silă (forţare – n. n.) alegerilor tocmai din contra de ceea ce împărtăşirăm mai sus, după jurnalul nemţesc, adică cu asuprirea partidei naţionale. Acelaşi articol sună aşa:

„Bucureşti, 10 ianuarie vechi. La 8 ale lunii, au avut loc alegerile prin plăşi pentru alegătorii de întâiul grad; la 10, s-au făcut alegerile pentru deputaţii proprietarilor mari. Nu cunoaştem încă rezultatul din toată ţara. Acele ce cunoaştem din alegerile proprietarilor mari sunt acestea: la Ilfov s-au ales prinţul Alexandru Ghika şi prinţul Dimitrie Ghika; la Brăila, domnii Ioan Slătineanu şi Gregorie Filipescu; la Buzău, domnii Ion ;arghiloman şi Grigore Hrisoscole; la Focşani, domnii Ioan Cantacuzino şi Scarlat Fălcoianu; la Vlaşca, domnii Arsache şi Nicolae Tătăran; la Mehedinţi, domnii Dimitrie Filişanu şi Nicolae Bibescu; la Prahova, domnii Ioan Cantacuzino şi Constantin Filipescu.

Şedinţa Divanului boieresc

La 12 ale lunii acesteia, se vor face alegerile deputaţilor de oraşe. Până ce aceste linii (rânduri – n. n.) vor ajunge la cele mai multe districte, alegerile se vor şi face. Tot ce putem zice astăzi este mai ales pentru capitala noastră. Acei alegători să-şi aducă încă o dată aminte de importanţa misiunii lor; să nu uite că au să dea un mare exemplu ţării şi străinătăţii, că adică capitala a ştiut să aleagă pe bărbaţii ce sunt mai mult în stare de a servi ţara lor. Să bage de seamă că s-a introdus, nu ştim de cine, o tactică de a înnegri pe unii, alţii din oamenii naţiunii şi aceasta numai cu scop de a depărta de la dânşii încrederea publică. Dacă alegătorii noştri ascultă vorbele şi nu vor şti să examineze faptele şi trecutul, vor da în curs şi vor dovedi că sunt o societate primitivă, care nu are încă o adevărată opiniune publică. Se mai vede încă o sumă de nume figurând între aspiranţii la deputăţie. Acesta iarăşi poate contribui la a împărţi voturile şi a da majoritate la alţii, ce nu prezintă toate garanţiile cerute. Dacă, iarăşi, alegătorii vor urma astă tactică şi nu vor şti a-şi reuni voturile asupra unor nume numai, vor da iarăşi curs vor dovedi puţin tact politic. Fiecare alegător să aibă în vedere pentru alesul său trei condiţiuni: moralitatea, fără care orice patriotism este o minciună; învăţătură, fără care calitatea de deputat nu poate fi de nici un folos ţării; şi tăria de caracter sau curajul opiniunilor sale, fără de care deputatul devine o statuie pasivă, dacă nu un instrument complet al celor ce voiesc să facă rău. Dacă tot alegătorul se va convinge de aste trei calităţi, dacă fiecare le va căuta să le aibă deputatul său, este multă probabilitate că voturile nu se vor risipi şi se vor concentra asupra unor nume. Noi nu am voit a recomanda aceste nume; nici a le face cunoscute publicului; căci nu voim să impunem conştiinţei alegătorilor întru nimic. Voim numai ca fiecare să aibă o convingere curată şi luminată şi atunci suntem siguri de bunul rezultat al alegerilor.

Tot ce mai voim încă ca nici alţii să nu exercite o presiune asupra alegătorilor şi ca voturile să se dea în libertate şi cu toată legalitatea. Dar cu mare părere de rău aflăm că aceasta nu s-a urmat pretutindeni. Cel puţin, după câte ştim noi, aflăm că în districtul Buzău s-au întâmplat mai multe ilegalităţi, cu ocaziunea alegerilor de întâiul grad ale proprietarilor mici. Aşa, în plasa Pirscov, sala alegerilor a fost înconjurată de dorobanţi, dorobanţii au intrat chiar în sală şi au dat afară pe alegătorii ce aveau sentinţe judecătoreşti în favoarea lor şi care, după decretul de la 5 ianuarie, trebuiau să voteze; alte persoane, fără a fi înscrise de tribunal, ci de administraţie, după 31 decembrie, au fost vârâte în sală. Alegătorii au protestat şi au ieşit din sală.

La plasa Câmpului, domnul Dimitrie Tomescu, admis între alegători prin sentinţă judecătorească, s-a scos cu puterea din sală de către administraţie. Alegătorii au protestat.

La plaiul Slănic, trei alegători, admişi prin sentinţă judecătorească, s-au scos iarăşi cu puterea şi dorobanţii au năvălit în sală. Alegătorii au protestat şi nu au votat.

În toate aste protesturi, alegătorii zic că, dacă dreptate nu li se va face, ei vor veni în capitală, spre a protesta şi la reprezentanţii puterilor garante. Dacă alegerile se vor fi şi făcut tot în ăst chip şi la celelalte judeţe, apoi, zău, nu vedem unde este legalitatea şi sinceritatea lor”.

Comerţul Ţării Româneşti încă tot este lânced; iară criza politică europeană din zilele noastre apasă şi mai rău asupra daraverilor (afacerilor – n. n.). Afară de cele două falimente mari, publicate în zilele trecute prin jurnalele din Bucureşti, se mai întâmplă şi altele mai mici, care însă, între relele cele mai mari, nu se mai bagă în seamă.

*

Bucureşti, 14 ianuarie vechi. Aleşii capitalei sunt domnii:

Nicolae Golescu, 187 voturi;

1. A. Roseti, 184 voturi;

Vasile Boerescu, 151 voturi.

Numărul votanţilor de faţă era de 264; fiecare din aleşi a avut, de la întâia votare, o majoritate absolută.

*

Mai întâi, alegători s-au adunat, la 8 ore dimineaţa, în biserica Sfintei Mitropolii, spre a asculta un serviciu divin, făcut înadins pentru alegeri. E. S. părintele Mitropolit, împreună cu clerul său, se afla de faţă. Serviciul s-a făcut cu toată solemnitatea cerută. După citirea unei rugăciuni, înadins pentru alegeri, toţi alegătorii, pe la 10 ore, s-au retras în sala obşteştii adunări. Aci, s-a procedat, mai întâi, prin vot secret, la formarea biroului, compus din domnii C. A. Roseti – prezident, Vasile Boerescu şi Dimitrie Culoglu – secretari. După aceea, s-au început operaţiile votării. Fiecare alegător se striga anume spre a-şi primi buletinul său tipărit şi subscris (semnat – n. n.) de prezident; apoi, după ce-şi scria pe aleşi, şi-l depunea în urnă, iarăşi prin apel nominal. Cu toată complicarea acestei lucrări, aleşii s-au putut proclama, seara, la 7 ore. Cea mai mare regularitate şi ordine au domnit în tot timpul votării; şi oricine a fost impresionat de sentimentele de religiozitate, de patriotism şi de unitate ce se vedea pe feţele mai ale tuturor alegătorilor.

Din judeţe mai primim numele mai multor aleşi, pe care-i vom arăta într-o listă specială. Observăm însă că şi la alte judeţe nu s-a făcut alegeri, din cauza ilegalităţilor. Aşa, la Muscel, între proprietarii mari, deşi s-au ales domnii V. Velu şi G. Lenş de către proprietari; însă alegerea a căzut, că s-a oprit intrarea la doi, ce aveau sentinţe judecătoreşti.

Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864

Deputaţia moldovenească, destinată a merge în Constantinopole, spre a cere învestirea Domnului, a ajuns în Bucureşti, la 14 ale lunii acesteia. Ea este compusă din domnii Dimitrie Negri, Nicu Catargiu şi colonel Mavrichi. Felicităm pe moldoveni de această idee fericită. Ea este conformă cu vechile noastre datine, când Domnii români nu mergeau în persoană la Constantinopole, spre a încerca un fel de umilinţă naţională, ci trimiteau o ambasadă spre a cere investitura. Dar, de când cu beii fanarioţi, obiceiul se schimbă; căci aceştia trebuiau să meargă înşişi, spre a săruta piciorul sultanului lor, care îi numise. De aceea, ca să înceteze acest abuz, convenţia din Paris, în art. 12, zice curat „că întărirea se va cere ca şi mai înainte şi va fi dată în timp de o lună sau ceva mai mult”. Fraţii moldoveni se conformară ăstui articol; căci ei cer ca şi mai înainte investitura, adică o deputaţie va merge Constantinopole, spre a o cere în numele naţiei / Naţionalul (Gazeta Transilvaniei, nr. 3, 22 ianuarie 1859).

Şi ar fi mai rău să-l uităm în cuvinte

*

Prin 1631, în vreme ce Europa răsăriteană miza pe sprijin turcesc împotriva agresivităţii tot mai decise a austriecilor, în Franţa, poetul Oger, închina, în latină, o odă memoriei lui Richelieu:

*

„Mult a fost apreciat, în trecut, de Senat,

Drept cel dintâi în păzirea dreptăţii.

Nimic nu egala pe Richelius, nici măcar propria lor virtute,

Şi ar fi mai rău să-l uităm în cuvinte.

Pentru alţii este, fiind egal, lumina care ne-a lipsit

Atunci când Richelio ne-a fost  părinte”.

*

(Gazette,  le 7 Juin 1631).

Primul uragan atestat în Banat

*

1773, mai 1, Viena: „În 29 al lunii trecute (29 aprilie 1773 – n. n.), un uragan furios a făcut ravagii în Banatul Timişoarei. Vântul era atât de impresionant încât arunca cirezile de vite şi turmele de oi în mlaştinile învecinate ale Mureşului, mare râu al Ungariei, care izvorăşte din Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi se varsă în Tisa, aproape de Segedin.

*

Ninsoarea a căzut, de asemenea, din abundenţă pe câmpii, iar fermele de animale şi hergheliile au fost înzăpezite în întregime. Ploaia care a urmat a completat dezastrul; ea a făcut ca râurile să se reverse, topind zăpada şi, în acest moment, câmpia seamănă cu o întinsă mare, pe care se văd plutind rămăşiţe din casele distruse, furaje şi mii de animale.

*

Nu s-a mai pomenit în această ţară un uragan la fel de îngrozitor. Numărul cailor şi al celorlalte animale care au pierit este imens. Se evaluează pierderile la mai mult de un milion de florini – ceea ce înseamnă 2.500.000 livre”.

*

(Gazette de France, No. 48, du Vendredi 17 Juin 1773).