„Icoana” reală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
*
Ştirea despre descoperirea unui „chip al lui Ştefan cel Mare” în biserica romano-catolică din Przemiśl, publicată, fără reveniri, în gazetele transilvane „Foaia diecezană” (Anul XXXIV, Nr. 10, Caransebeş 10/23 martie 1919) şi „Unirea” (Anul XXIX, Nr. 56, sâmbătă 15 martie 1919, p. 3), nu ar fi avut prea multă crezare, în faţa mea, dacă nu aş fi ştiut că în bătăliile cumplite din 1914 şi 1915, Przemiśl a fost apărat de năvala ruşilor de către 44.000 de ostaşi, toţi bănăţeni, ardeleni şi bucovineni (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 62, joi 19 martie / 1 aprilie 1915), iar ostaşii, în vreme de asediu, au obiceiul de a intra des prin biserici, ca să aprindă câte o lumânare şi ca să se roage. Prin urmare, este de presupus că „românii austriaci”, cum obişnuiau să se „intituleze”, ca să se deosebească, în plan superior, de „regăţeni”, şi mai ales vreun intelectual dintre ei a descoperit „icoana” care îl „reprezintă în mărime naturală pe Ştefan cel Mare. Icoana se află în dreapta bisericii, la intrare, şi poartă inscripţia următoare „Stehnanus Magnus dux Valachorum anno Domini 1494”. O icoană nu putea fi, dar un portret, da.
E greu de identificat provenienţa ştirii, pentru că „acolo au fost honvezii (miliţienii) noştri bin Banat, întreaga divizie de la Vârşeţ, batalioanele de la Lugoj, Orşova şi Oraviţa, de la Arad, din Sătmar, miliţienii austrieci din Bucovina, tot români, şi artilerie din Banat, pe lângă artileria din Viena şi Galiţia… Între cei împresuraţi se aflau vice-colonelul Petru Babeu, severul căpitan de honvezi din Lugoj, Silviu Bordan… căpitanul Petru Jucu, unul din cei mai populari şi mai iubiţi ofiţeri ai garnizoanei… directorul de bancă Emil Comşa, a cărui tânără soţie dase, acasă, naştere primului copil… Dr. Cori Papp şi Dr. Bojincă din Ticvani, apoi preotul militar Rista, profesorii Ales. Maroşan, Tudor Bujor şi I. Brăteanu din Bucovina, farmaciştii Muntean şi Erdely, apoi Dr. Popovici, A. F. Lugojan, Ioanovici, Ionescu, Marian, Meza Ciosa… N-avem sat în Banat care să nu-şi fi avut fii în Przemysl” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 59, duminică 15/28 martie 1915). Oricum, cineva a identificat acel portret, care înseamnă altceva decât fresca din biserica franciscană din Przemyśl, care înfăţişează moartea a cinci călugări franciscani, uciși de soldații lui Ştefan cel Mare, în piața din faţa primăriei din Przemyśl, în 20 iulie 1495, zi în care şi biserica a fost dată pradă focului. În frescă, Ştefan cel Mare este „Stephanum Schismaticum Valachorum Palatinum infensissimum catolicorum hostem”, deci „trădător al Palatinului” şi „duşman al catolicismului”, în 20 iulie 1495. Şi-atunci, cum se poate explica prezenţa unui tablou, în biserica pe care avea să o ardă peste doar un an, în 1494?
În 1494, Ştefan fusese invitat la reuniunea de la Levočza, unde regele Poloniei, Jan Olbracht, electorul de Brandenburg, Jan Cicero, regele Ungariei și cehul Władysław Jagiellończyk plănuiau o concentrare a forţelor, pentru izgonirea turcilor din Europa. Probabil toţi au făcut haz pe seama voievodului „schismaticum”, dar care, în mod inexplicabil pentru poloni, a primit informații, presupunând-se că de la unguri, că obiectivul real al expediției poloneze ar fi fost nu izgonirea turcilor și recuperarea porturile de la Marea Neagră, ci înlăturarea Muşatinului de pe tronul Moldovei, pe care ar fi urmat să urce prințul polonez Zygmunt. Să facă parte, oare, „icoana” din 1494, din strategia de păcălire a „Schismaticum Valachorum”-ului de către cei patru lideri militari catolici? În fond, tablourile lui Jan Olbracht, Jan Cicero şi al lui Władysław Jagiellończyk încă există, dar nici ele în biserica în care au fost puse, în toamna anului 1494, ci doar prin cărţi vechi, reproduse după portretele originale.
Menţionat în Cronica lui Nestor (1100) ca fiind atestat documentar în anul 981, Przemyśl are, în faţa Primăriei (Ratusz), o biserică romano-catolică, cu temelia aşezată de călugării dominicani, încă din anul 1412, ridicată la rang de catedrală în 1460, dar încă neterminată în 1495, când au ars-o oştenii lui Ştefan cel Mare, în expediţia de represalii pentru trădarea lui Jan Olbracht (şi nu invers, cum spune inscripţia de pe fresca fotografiată şi răspândită în spaţiul polonez de fotograful P. Jaroszczak), reconstrucţia durând până în anul 1571.
După o lungă discuţie, în biroul meu, cu cernăuţeanul Vasile Hostiuc, din Mahala, care a făcut primele cercetări în Przemyśl, cu un entuziasm evlavios faţă de identitatea noastră naţională, înţeleg că un bun cunoscător al Catedralei, domnul Janek, lider al epitropilor, ne-ar fi indicat o nouă pistă, muzeele, iar în cazul în care nu vom găsi nici în muzee portretul căutat, înseamnă că tabloul „Stehnanus Magnus dux Valachorum anno Domini 1494” ori a ars, în vremea ultimului război mondial, ori a fost luat din biserică „de comunişti sau de alţi tâlhari”. Înclin să cred în a doua variantă, pentru că am văzut, pe cale virtuală, multe opere de artă medievală, ridicate de comuniştii polonezi din Catedrala din Przemyśl, expuse frumos în modernul Muzeum Narodowe Ziemi Przemyskiej (Muzeul Național din regiunea Przemyśl – la o primă testare, s-ar părea că nu este nici acolo), instituţie cu care va trebui să luăm cât mai urgent legătura, măcar pentru a căuta răspunsuri, pentru că proprietarul de astăzi al tabloului din 1494 ar putea beneficia de un adevărat pelerinaj al românilor, câteva milioane anual, dacă singurul tablou, şi încă în mărime naturală, al lui Stefan III Mołdawski, Stefan III Wielki, făcut în timpul vieţii voievodului, ar fi expus undeva, în lume.
De ce mă interesează portretul lui Ştefan cel Mare din 1494, când avem atâtea şi atâtea închipuiri (portretele de pe frescele mănăstirilor sunt făcute în vremea lui Petru Rareş, deci nici unul în timpul vieţii lui Ştefan şi duc mai curând spre asemănări cu Rareş, decât cu Bogdan, care, conform veneţianului Matteo Murriano, îi semăna întru totul magnificului său părinte), unele chiar penibile, apogeul penibilului atingându-l statuia ecvestră de la Iaşi, care este, de fapt, cea a unui voievod polon. Şi polonezii comandaseră o statuie, la acelaşi atelier şi, cum au sosit primii ca să-şi ridice „marfa”, au ales, între cele două statui, pe cea cu un călăreţ mai chipeş, cealaltă rămânându-ne nouă, românilor, care ne mulţumim, dintotdeauna cu orice. Iar eu, şi ca român, şi ca păşitor pe Calea lui Iisus, tare-mi doresc „icoana” reală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pentru închinările mele cu mintea şi cu sufletul.
Bogdan-Vlad, fiul lui Ştefan cel Mare, finul lui Vlad Ţepeş, pe o frescă din biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi
Închipuire de Károly Pap de Szathmár
Fals grosolan (statuia unui mărunt voievod polon), de I. Martin şi Emmanuel Fremiet
*
