1909: Expulzarea lui Iorga din Bucovina

*

De la Iaşi, unde Liga (Culturală – n. n.) îşi ţinuse congresul, în mijlocul unor serbări înălţător de paşnice, 38 de excursionişti, în frunte cu dl Iorga, au plecat la Suceava, pentru vizitarea monumentelor istorice. Era un semn de adâncă evlavie, pe care micul grup de cărturari români încerca s-o ducă în vechea capitală a Moldovei şi s-o închine, în numele unui popor întreg, sfintelor morminte şi umbre de acolo.

*

Dar, în gara Iţcani, la graniţa Bucovinei, excursioniştii au fost siliţi să-şi întrerupă drumul. Conducătorul lor, dl Iorga, a primit un decret, prin care i se spunea că este expulzat, pentru totdeauna, din toate regatele şi ţările reprezentate în camera austriacă. Ca să se ştie, adăugăm, că decretul de expulzare, iscălit de prefectul Sucevei, dl Tarangul – ce grozavă pedeapsă pentru un român! (Aiurea! După Unire, „nobilul de Valea Uţei” avea să se bucure de toate onorurile româneşti, după cum prorocea Iorga, în caietul său cu memorii – n. n.) – este dat, scurt şi fără explicaţii, „din motive de ordine publică”…

*

Trebuie să ne oprim, un moment, în faţa acestui caz unic. Nu ne aducem aminte de vreun păcat al dlui Iorga, prin care să fie meritat osânda asta neobişnuit de aspră şi de nedreaptă. După propria mărturisire, dl Iorga a vizitat, de patru ori, Bucovina, îndemnat de setea bărbatului de ştiinţă de a cunoaşte o ţărişoară plină de amintiri istorice şi de căldura sufletului larg, care nu uită, nici pe pământul României libere, de durerile fraţilor, supuşi unei stăpâniri străine şi vitrege. Domnia sa nu a trecut, prin urmare, graniţele pentru ca să instige şi să răstoarne acea „ordine publică”, de care vorbeşte decretul, şi nu a săvârşit nici un act de trădare, prin care să-şi atragă mânia legilor şi a guvernului austriac.

*

Deci, măsurile de represiune, îndreptate împotriva domniei sale, nu se pot adresa „criminalului” Iorga, ci ele se adresează învăţatului din Bucureşti şi idealului mare de cultură, pe care acest învăţat o seamănă, din belşug, pe pământul României, ca să răsară pentru românii de pretutindeni. Iată de ce este, pentru noi, şi trebuie să fie, pentru orişicine, o surprindere expulzarea domnului Iorga. Nu ştim să se mai fi expulzat, de pe teritoriul Austriei, un învăţat străin, care, în ţara lui, se luptă cu sfinţenie pentru idealuri curate de cultură. Nu ştim să mai fi fost expulzat, din Austria ori de altundeva, un învăţat român, care, acasă, la el, se jertfeşte pentru ştiinţa şi literatura naţională.

*

Cazul domnului Iorga e fără precedent şi e cu atât mai dureros, că el porneşte din Bucovina, ţara care, până acum o sută de ani, era stăpânită de voievozi români, şi astăzi ea este locuită şi susţinută, în mare parte, de fraţi de-ai noştri. Până acum, Austria se lăuda, pe toate cărările, cu liberalismul său. Se lăuda, faţă de România, că nu este alt popor mai ocrotit în imperiu, decât românii din Bucovina. Şi acum i se interzice intrarea, în această ţară, unui profesor român, celui mai autorizat reprezentant al culturii naţionale româneşti de astăzi. Li se interzice românilor bucovineni contactul cu fraţii lor de peste hotare.

*

Studenţii români din Cernăuţi sunt persecutaţi de autorităţile austriece, pentru că au cutezat să se ducă Ia congresul Ligii, de la Iaşi. Pentru catedra de istorie românească, la Universitatea din Cernăuţi, e numit un profesor rutean… Asta este mult trâmbiţata dragoste şi îngrijire părintească, cu care se laudă Austria faţă de fraţii noştri bucovineni? Ţinuta asta duşmănoasă a guvernului din Viena şi a organelor sale din Bucovina ne surprinde şi ne doare. Ne surprinde, pentru că, acum, nu de mult, deputaţii români din această ţărişoară şi, cu ei, întreg poporul, legându-şi soarta lor de soarta germanilor din monarhie, au intrat şi s-au contopit cu cel mai puternic partid. Şi acest partid, al domnului Lueger, care stăpâneşte astăzi toată Austria, care are în mână toată puterea, ştiam că are şi cele mai pronunţate simpatii pentru noi, românii.

*

Expulzarea domnului Iorga, expulzarea culturii româneşti din Bucovina este o dovadă de simpatie? Ne doare gestul acesta – vai, atât de nedelicat! – când ne gândim la nădejdile pe care le-am pus noi, românii din Ungaria, în Viena, în prietenia de care suntem asiguraţi de acolo, în domnul Lueger, căruia, ori de câte ori s-ar duce la Bucureşti, i s-ar pregăti cea mai călduroasă primire. Dar mai este un moment, pe care nu-l putem trece cu vederea. Aşa ştim, că Austria şi România sunt legate, astăzi, printr-o prietenie strânsă. S-a spus asta, în nenumărate rânduri. O dovadă ne sunt desele întâlniri între membrii celor două familii domnitoare, o dovadă vie ne este călătoria apropiată a prinţului de coroană Francisc Ferdinand la Sinaia. Aşa se pecetluieşte legătura asta, care se zice sinceră, dacă una dintre cele două ţări aliate şi prietene se amestecă, fără drept, şi pălmuieşte năzuinţele culturale ale unui neam întreg? Căci, să se ştie, goana ce se îndreaptă, acum, împotriva domnului Iorga, o simţim noi, cu toţii.

*

Domnul Iorga este nu numai un profesor de universitate, nu numai un publicist cu simpatii şi antipatii, ca toţi luptătorii fără şovăire, ci domnia sa reprezintă, azi, un curent, un ideal strălucitor, adânc înrădăcinat în sufletele noastre. Şi, prin prigonirea domniei sale, noi credem, simţim că suntem noi, românii, prigoniţi. Nu-şi dau seamă diriguitorii politici ai României şi ai Austriei că prietinia, pe care ei o strigă mereu, nu poate găsi, astfel, nici un răsunet în inimile milioanelor, ale căror sentimente frumoase se ating atât de necruţător? Nu-şi dau seamă că, mâine-poimâine, prinţul de Coroană Francisc Ferdinand se va apropia de Sinaia şi mulţimea, care îl va aştepta curioasă, nu va izbucni în urale, pentru că se va gândi la domnul Tarangul, care, mai deunăzi, râdea de Ligă şi de idealul urmărit de ea?…

*

Se poate să greşim, dar credem că se va găsi, şi în camera română, un deputat care să se ocupe cu decretul domnului Tarangul. E o lovitură asta, care taie adânc în mândria românismului întreg şi care nu se poate ierta uşor (Tribuna, Anul XIII, Nr. 111, marţi 26 mai / 8 iunie 1909).

Nunţi de o zi, la Toporăuţi; fără hram, la Hatna

*

Înainte cu doi ani, venind eu, cu săteanul din Toporoutz, Nicolae Popovici, de la târg, spre casă, Nicolae îmi spuse cum a vorbit el, mai multor toporăuţeni, că nunţile lungi şi hramurile îi sărăcesc pe omenii no­ştri, din an, în an, tot mai mult şi cum toţi au recunoscut că adevărat lucru este acesta. Deci mă întrebă badea Nicolae:

– Oare nu s-ar putea să scrie părintele, parohul nostru, ori dumneata să scrii la ocârmuirea ţării ori la consistoriu, că să se oprească răul ce-l aduc nunţile lungi şi hramurile?

*

Atunci, eu i-am răspuns:

– Cum nu se poate nimeni amesteca în casa mea, să-mi poruncească cât am să cheltuiesc cu serbarea hramului, patronului sau cu alte prilejuri, chiar aşa nu se poate amesteca nimeni în o comună, să poruncească oamenilor cât au să cheltuiască cu astfel de ocaziuni, dacă cheltuielile nu întrec marginile. Prea luminatul nostru împărat a scos satele de sub epitropie. Sătenii sunt, astăzi, stăpâni şi domni pe sine şi pe averile lor, cât timp se ţin de legile împărăteşti şi-şi împlinesc toate datoriile. Dar, de cumva să­tenii ar prinde a-şi mătrăşi averile, fără nici o socoteală, aşa că ar fi ameninţaţi să se facă cerşetori sau să-şi ia lumea în cap, atunci, cu bună seamă că ar trebui să le poruncească ocârmuirea. N-ar fi, însă, aceasta o ruşine pentru omenii noştri? N-ar fi ruşine, pentru mine, să mă port aşa de rău, încât alţii să fie siliţi a-mi porunci? Vezi, bade Nicolae, nu aşteptaţi nici dumneavoastră să vă poruncească ocâr­muirea sau altcineva, ci îndreptaţi răul singuri! Să în­ceapă numai un om de-al nostru a scurta nunţile, care, acum, ţin şi câte o săptămână, omoară minţile şi trupurile, cu câte 8, 9, 10, până la 12 şi mai multe vedre de ra­chiu, îi sărăcesc pe dânşii şi pe copilaşii lor; să înceapă, zic, numai un om de-al nostru a face nuntă numai într-o zi, cum fac, azi, chiar mulţi domni mari şi cum vedeţi că fac şi jidovii noştri, şi atunci ceilalţi, văzând binele, cred că, cu bună seamă, l-ar urma.

*

La acestea, badea Nicolae îmi răspunse:

– Bine ar fi să înceapă cineva aşa, cum zici dumneata, dar eu ştiu că nimeni n-a începe, căci ar fi luat în ruşine de către ceilalţi. Dar eu socot ca măcar părintele paroh ori dumneata să spu­neţi, în biserică, la omeni, să scurteze nunţile şi hramurile, că, aşa, oamenii mai iute ar asculta de cuvântul preo­tului.

– Asta se poate!, îi răspunsei eu, lui badea Nicolae.

Şi tot despre aceasta ne-a fost vorba, până ce am ajuns acasă.

Mie tare mi-a plăcut de vorba înţeleaptă a gospodarului Nicolae Popovici şi nu am dat-o uitării.

*

Întâmplându-se, după aceea, să fac sfânta liturghie în satul Mitocu Dragomirnei, lângă Suceava, am auzit cum a spus părintele paroh de acolo mitocenilor să nu meargă la ham, la Hatna, că hatnenii s-au hotărât să nu mai facă hram şi că vor sta jandarmi şi alţi păzitori, în ziua de hram, pe la intrările în Hatna, ca să oprească pe toţi oamenii ce ar veni, de prin satele învecinate, la hram. Atunci, îndată mi-au venit în minte cuvintele toporăuţeanului Nicolae Popovici şi mi-am gândit: Domne, ce bun simţ firesc mai are poporul nostru; cum vede el singur relele ce-l ameninţă si cum caută leacuri de vindecare!

Mi-au mai trecut, atunci, prin minte sş cu­vintele vestitului scriitor neamţ Hoffmann, care zice că poporul nostru, dacă s-ar avânta la treapta cea mai înaltă a luminării minţii, prin şcoală, ar fi vrednic să stea în fruntea omenimii întregi.

*

A trecut, apoi, aproape un an, la mijloc, până ce omenii din Toporoutz au început a vorbi ca să pună, aici, la cale înfiinţarea unui cabinet de cetire. Mulţi m-au întrebat că oare bun este planul acesta?

– Da!, le-am răspuns, numai de-ar fi să cunoaşteţi vreun folos! Aşa, de-o pildă, tare bine a-ţi face să lăsaţi hramurile, ca hatnenii, şi să scurtaţi nunţile, după cum foarte înţelept mi-a vorbita Nicolae Popovici.

*

S-a înfiinţat, apoi, cabinetul de cetire şi s-au făcut câteva lucruri bune (în şedinţa din urmă a cabinetului de cetire, părintele pa­roh Grigori Vorobchievici a făgăduit că va dărui, la anul vii­tor, patru fălci de pământ din sesia sa, ca să se lucreze de membrii cabinetului, cu clacă, şi venitul curat să formeze proprieta­tea cabinetului). Dar binele cel mai însemnat este că toate nunţile, câte s-au făcut în Toporoutz, în câşlegile trecute, au ţinut numai câte o zi şi că, în locul multelor vedre de rachiu, de mai înainte, oamenii, de astă dată, şi-au îndestulat trebuinţele numai cu câte una, până la două vedre. Dând Dumnezeu să rodească pometele Toporautzului, atunci toporăuţenii (după cum s-au înţeles) îşi vor face musturi bune şi, aşa, poate nu le-a mai trebui, pentru nunţi, nici rachiul ce l-au luat în câşlegile trecute.

Întreb acum: cui au să mulţămească toporăuţenii pentru binefacerea asta mare? Fără îndoială, trebuie să zicem ca au să o mulţumească gospodarului Nicolae Popovici, căruia mai întâi i-a venit gândul fericit pentru scurtarea nunţilor (Cărţile săteanului român, Anul IX, Cartea IX, septembrie 1884, pp. 105-108).

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti

*

Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat.

*

Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”.

*

El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea.

*

El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior.

*

Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă.

*

Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări.

*

Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi.

*

*

Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice.

*

(Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866)