Dragusanul - Blog - Part 56

O carte scrisă la Bosanci, în 1822

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

 

Prima carte care s-a scris la Bosanci, Oglinda omului celui din lăuntru, de Veniamin Costachi, are o poveste interesantă, care a ieşit la iveală datorită unei polemici stupide, pornită de intransigentul istoric Teodor Bălan, care se străduia să dovedească, prin înscrisuri oficiale, că Mitropolitul Veniamin Costache nu ar fi trecut prin Bosanci, aşa cum susţinea Iraclie Porumbescu – inventariindu-şi amintirile; polemica dintre un istoric laic şi câţiva istorici bisericeşti avea să se soldeze cu o informaţie preţioasă, şi anume aceea că Mitropolitul a izbutit să finalizeze, la Bosanci, în 29 octombrie 1822, tomul al doilea al lucrării de morală practică Oglinda omului celui din lăuntru. Iată reperele detectivistice ale acestei minunate poveşti:

 

„Dl Teodor Bălan opinează[1]: „Despre fuga episcopului Iustin[2], Iraclie Porumbescu ne serveşte ştiri fantastice. După verificarea făcută cu ajutorul actelor oficiale austriace, ele s-au dovedit pe de-a-ntregul inventate”. Dar presupusa contradicţie între cele relatate de Ir. P., în schiţa Un episod din 1848 şi între actul oficial austriac, prezentat de d. T. Bălan (op. cit., pp. 110, 111) s-ar explica, ultra-simplu, prin faptul că prima intrare în Bucovina a Episcopului Iustin, s-a săvârşit (aşa cum relatează Ir. P ) „în iunie 1848”, prin punctul Mihăileni, iar la data actului oficial austriac: 12 sept. 1848, Episcopul nostru (după ce avusese timp să se convingă de toleranţa autorităţilor austrice faţă de „emigranţii” moldoveni, reintra, a doua oară, în Bucovina, prin Bosanci, aducând cu sine-şi şi scriptele râvnite de satrapul Mihalache Sturza, um „die ihm als heilig anvertrauten Urkunden und Schriften zu retten” ( = pentru a salva zapisele şi scrisorile încredinţate lui cu sfinţenie). Şi chiar din cărţulia dlui Bălan putem bănui de ce anume Episcopul Iustin, a doua oară, nu mai trece prin Mihaileni, ci prin sudul Bucovinei (Bosanci). Lămurirea ar putea veni din scrisoarea lui Constantin Hurmuzachi către Lascar Rosetti”[3].

 

Dreptatea lui Iraclie Porumbescu a preocupat multă lume, iar confirmarea relatării sale s-a găsit şi într-o relatare a Mitropolitului Veniamin: „Preocupare a noastră de căpetenie fiind mai mult a urmări activitatea Mitropolitului Veniamin, pentru luminarea clerului şi a poporului, nu facem o biografie complectă a lui, despre care s-au scris opere întregi şi cu multă competenţă. Totuşi, vom aminti aicea, din viaţa sa, un amănunt, ce până acum a fost scăpat din vedere. După izbucnirea Eteriei, la 1821, Mitropolitul a fugit din Iaşi, dar n-a stat numai în Basarabia, la satul Colincăuţi, cum s-a scris îndeobşte, ci şi în Bucovina. Despre aceasta ne spune el însuşi, într-o însemnare: „S-a sfârşit tălmăcirea tomului al doilea, cu ajutorul lui Dumnezeu, în 29 Octomvrie 1822, de smeritul V. M. M., în Bosancea Bucovinei”. De aici s-a dus el în Iaşi, după ce s-a potolit Eteria şi s-a ales domn pământean”[4].

 

Disputa Bălan-Porumbescu, deşi porneşte de la un alt episod, cel al emigraţiei moldovene din 1848, la care participase Episcopul Iustin, şi nu, precum în 1822, Mitropolitul Veniamin, ambii cu popasuri lungi în Bosanci, pune în discuţie, din punct de vedere al istoriei locale, casa din Bosanci în care şi-au găsit adăpost cei doi ierarhi, şi care era cea a unui „slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul”[5], prieten nedezminţit şi posibil şi rubedenie cu „arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin”[6], Egumen al mănăstirii Slatina, care-i va boteza unicul copil, Măriuţa[7], viitoarea stareţă Melania a mănăstirii Adam din ţinutul Huşilor[8].

 

[1] Bălan, Teodor, Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina 1848, Sibiu 1944

[2] E vorba de refugierea vrednicului Episcop ieşean Iustin Crivăţ de Edessa (acela care declara că „mai bine va suferi să i-se taie manile, decât să iscălească” un act nemernic – cf, T. Bălan, op citată, p. 93) în Bucovina, la 1848

[3] Unirea, anul LV, nr. 5-6, 9 februarie 1945, p. 7

[4] Centenarul seminarului „Veniamin”, în Biserica şi Şcoala, Anul XXIX, nr. 10, 6/19 martie 1905, pp. 77-79

[5] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[6] Ibidem

[7] „Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu” – cf. Forescu.

[8] Ibidem


Cântecele cu care îmi petrec seara aceasta

cântecele cu care îmi petrec seara aceasta, seara din preziua naşterii lui Andi… de la Toy Machines

 


De ziua naşterii fiului meu, Andi Drăguşanul

 

„Se spune ca mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine”

(Mântuire / Redemption)

 

„They say that redemption, well it ain’t that sweet.

I heard there’s no more room for me…

I cut my illusions in the eyes of the strangers,

Engaged, like a blind man in hunting angels.

I’m sure there’s no more room for me”

(Mântuire / Redemption)

 

„Cuprins ca un orb la vânare de îngeri” în vâltoarea din „ochii străinilor”, Andi Drăguşanul este un veritabil poet de limbă engleză, atunci când premeditează textele pentru melodiile trupei „Toy Machines”, unele dintre cântece fiind, şi ca melodii, creaţia lui integrală (Morning Rush – prima piesă a trupei, Flawless etc.). Dar el există pentru trupă şi în numele ei „îşi crestează iluziile” în „vremurile disperate”, în care „sentimentele vor muri toate / ridicându-se, în timp ce cad”. Nu s-a vrut poet, deşi identificase, în lăuntruri, poezia care cântă, şi-abia atunci când a tradus textele englezeşti pentru mine, ca să înţeleg mai bine mesajul muzicii „Toy Machines”, abia atunci am trăit surprinderea şi bucuria de a descoperi în fiul meu şi un poet adevărat, cu construcţii discursive inedite, care valorifică alegoric, deci mai mult decât metaforic cunoştinţele lui de mitologie şi de astronomie, care l-au îndreptăţit, pe când avea doar 13 ani, să fie cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, deschizând pentru România o cale pe care acum se păşeşte atât de triumfal.

 

Pentru Andi Drăguşanul mitologia, ştiinţa cerului, muzica şi poezia înseamnă un tot unitar şi armonios, menit purificării, deci desprinderii de decadenţa structurală a trăirilor omeneşti, de realităţile în care „violent strigă minciuna”, iar „mântuirea nu-i chiar atât de dulce”, precum se crede, sentimentul de „purtat prea mult” vizând, de fapt, târâşul condiţiei existenţiale prin care suntem obligaţi să răzbatem, pendulând între înălţări şi căderi („raiul a încetat să mă mai urască”), în căutarea propriei identităţi („vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu: Ce e purtat prea mult?”).

 

Fiecare poem al lui Andi Drăguşanul, menit doar împlinirii spectacolului scenic, înseamnă mult mai mult, mult mai adânc şi mai tulburător, iar când am înţeles că fiul meu este incomparabil mai dinamic şi mai divers decât am izbutit eu să fiu în poezie (şi niciodată nu am fost de mâna a doua), l-am rugat să scoatem împreună o carte de poezie – ceea ce a însemnat o bucurie şi pentru regretatul poet Roman Istrati, pentru că rareori, în spiritualitatea universală, se petrec astfel de întâlniri tată-fiu într-un spaţiu comun al trăirii, al speranţei şi al mântuirii prin „cântecele despovărării”. De acolo, din filele care ne adăpostesc şi ne apără, „mă alint cu întunericul” şi, mai ales, pe seama lui, şi te invit, cititorule întâmplător: „Vino să guşti cum eu / devin apă!”. Eu, Ion sau eu, Andi Drăguşanul, nu contează, în suprapuneri ursite, întruparea eu-lui, chiar şi atunci când „acţionează în moduri disperate”. Contează doar sigiliul liric, pe care vi-l pun la dispoziţie, în cinstea zile de mâine, 14 martie 2019, ziua naşterii lui Andi Drăguşanul, pe care eu, Ion Drăguşanul, o voi petrece în faţa unei instanţe, apărând pecetea „Bucovina Rock Castle” de răutatea altor nefăcători decât cei deja ştiuţi. Rămâneţi, deci, cu câteva scăpătări de cântec, în variantă română şi engleză, dar nu înainte de a apuca să-i urez fiului meu drag:

 

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 

„Vremuri disperate se vor înlănţui,

Acţionează în moduri disperate

Purifică-te, ca să afli

Că totul rămâne la fel:

 

Violent strigă minciuna

Sub piele, se târăşte,

Sentimentele vor muri toate

Ridicându-se, în timp ce cad”

(Treaz / Awake)

 

„Desperate times will bind

Act in desperate ways

Purge yourself to find

All the same it stays

 

Violent calls the lie

Under skin it crawls

Feelings will all die

Rising as they fall”

(Treaz / Awake)

*

 

„Şi-acum mă tem de cădere, nu mai am nimic, totul e purtat prea mult,

îmi vei purta tu inima şi mă vei aştepta? Eu, cel întârziat, raiul a încetat să mă mai urască

vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu:

Ce e purtat prea mult? Sunt purtat prea mult”

(Purtat prea mult / Worn Out)

 

 

„And now I fear the fallout, I’m all out, everything’s worn out.

Will you wear my heart and wait me? The late me? Heaven done hate me.

Could you pierce the sky with your voice? And call out my name,

That’s worn out, I’m worn out”

(Purtat prea mult / Worn Out)

*

 

Acum sunt violenţa

împăturită în tăcerea insulelor

ce nu mă vor lăsa niciodată să le văd

de aproape,

Flirtez cu ulcerul,

cu „post-ea”-ul

cu faptul că ea e o minciună

iar eu sunt uitat.

Iroseşte-mă, muscă şi gustă-mă,

dar nu te grăbi,

Vino să guşti cum eu

devin apă!

(Orb / Blind).

 

„And now I’m violence, wrapped inside the silence

Of the islands that will never let me see them

Closer

I’m flirting with the ulcer,

With the post-her,

With the fact that she’s a lie, and I’m forgotten.

Waste me, take a bite and taste me,

But don’t be hasty,

Come and have a taste of how

am I becoming water”

(Orb / Blind).

*

 

„Mă alint cu întunericul,

Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,

Ce nu-s atât de sincere

Şi-s făcute doar ca ei să plece”

(Ultima confesiune / Last Confession)

 

„Cuddling with the darkness,

Nothing is quite what it seems.

From now I’m done with artists

That paint my walls in melodies

that aren’t quite sincere,

And only meant for them to go”

(Ultima confesiune / Last Confession)


În căutarea Cântecului compus de Ștefan cel Mare

 

 

Pentru că aflasem, de la Theodor T. Burada[1] că mitropolitul Dosoftei a notat „cântarea faptă”, deci compusă de Ștefan Vodă cel Bun și Mare, m-am grăbit să caut, în Biblioteca Națională a României (biblioteca digitală) și să răsfoiesc ”Psaltiria dențăles a s(fâ)ntului înpărat pror(o)cŭ David tipărită întru bl(ago)sl(o)vite zâlele mării sale prealuminatului întru Is. Hs. Ioan Duca Voevoda, cu mila lui D(umne)zău d(o)mnŭ țărâi Moldovei cu cheltuial(a) mării sale și cu poslușaniia smerenii noastre Dosothei mitropolitŭ Suciavei, în timpanița s(f)intei mitropolii în Iași. Vleat ot sz. Mir 7188 (1680 – n. n.), msța. aprilŭ 11 dni”, dar nu am avut noroc. Nu găsesc nimic pe „scoarță”, iar cele două coloane ale paginii 75, ambele tipărite după o scriere olografă chirilică specifică secolului al XVII-lea, abia îmi îndăuie să mă dumiresc asupra faptului că în prima coloană se află o chinuită, dar prețioasă formulare în limba română a versetelor din coloana a doua, scrise în limba liturgică slavonă – că așa se făcea cultura română, cale de veacuri, ba în limba slavonă, ba în cea elinească.

 

Revenind la textul lui Burada, înțeleg că textul cântecului făptuit de Ștefan cel Mare a fost scris de mănă, și nicidecum tipărit, doar pe exemplarul aflat în posesia „comitelui Swidzinski, la Kiev”, așa că, vorba lui Dante, las orice speranță de a-l găsi vreodată. Apoi, aproape fără voie, îmi amintesc de o variantă târzie a aceluiași cântec („Hai să bem, să bem, să bem!”), dar tot fără melodie, pe care o cânta Gheorghe Sbiera din Horodniceni, tatăl cărturarului bucovinean I. G. Sbiera, și încep să cred că se întrezăresc șanse de a identifica, odată și odată, și melodia (doar avem mii de cântece vechi, uitate în colecțiile realizate de Karol Mikuli, Calistrat Șotropa și Alexandru Voievidca). Vorba lui Gh. Alexici[2], nu-i nevoie decât să identificăm structura veche a cadențelor românești. Dar, până atunci, iată cum arătau versurile cântecului născocit de Ștefan cel Mare pe la 1848:

 

 

Hai să bem, să bem, să bem,

Dară minte să avem!

Haide să ne veselim,

Dar totuna treji să fim,

De dușmani să ne ferim!

Tot cu chef și voie bună

Să petrecem împreună,

Iar la grele, la nevoi,

Să sărim ca la pripoi!

Să luptăm, să nu ne dăm,

Neamul, țara s-apărăm![3]

 

 

Cu siguranță că melodia străveche a supraviețuit, așa cum a supraviețuit în Bucovina, până pe la anul 1900, cântecul „Sub o culme de cetate”, sub titlul „Am un leu și vreu să-l beu” (în restul Moldovei se cânta drept „Două fete spaqlă lână”), și-abia Gheorghe A. Dinicu avea să-l așeze acolo unde îi este locul, adăugând la linia melodică, pe care Iraclie Porumbescu scrisese poezia „Cântecul Iancului”, splendidul refren „Sus, sus, sus, la munte, sus / Că acolo-i Iancu dus”. Nu știu sub ce versuri proaste supraviețuiește Cântecul lui Ștefan cel Mare, dar am nu doar speranța, ci și convingerea că, odată și odată, poate fi găsit.

 

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

 

[1] Burada, Theodor, T.Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69.

[2] Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[3] Sbiera, I. G., Amintiri din viața autorului, Cernăuț 1899, „cântat de Giorgi Sbiera, la Horodnicu de Jos, în 1841”.


Cântecul compus de Ştefan cel Mare

 

Cântece mai vechi ostăşeşti ale Moldovei cunoaşem următoarele: mai întâi, acel al lui Ştefan cel Mare, şi acel ce se cânta de protopopul hatmaniei, a căror text s-a păstrat la amândouă de Mitropolitul Dosoftei, care le-a scris pe scoarţa Psaltirii tipărită sub Duca Vodă, păstrat în bi­blioteca comitelui Swidzinski, la Kiev. Iată-le:

 

„Iară în vremi dinainte se cânta la tabără, ieşind la halcă, cântarea faptă (făptuită – n. n.) de Domnul Ştefan Vodă cel Bun şi Mare, aşa:

 

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

 

Şi apoi, strigând „hat şi cap daţi!”, strigă cu toţii: „Gospodi pomilui!”. Apoi cântarea, precum se cânta în vremi din urmă, după obicina tabărei de protopopul hatmaniei:

 

 

Trei angheli de ţară ne păstră hotară,

Ş-a noastră năzuinţă, cea veche credinţă,

Ţara-i nebiruită, cu îngeri oştită:

Noastra Doamna Maria, Moldovei tăriea,

Ioan ot Suceava, a moşiei slavă;

Şi din Eşi Paraschivă, de noi drăgostivă.

 

Ş-apoi da la năvală, tot striglnd: „haida, haida !”

 

(Burada, Theodor, T., Cercetări asupra musicei ostăşeşti la români,

în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, Volumul 06, fascicula 1, 1891, p. 69).


Pagina 56 din 1.128« Prima...102030...5455565758...708090...Ultima »