„Mănăstirea Hâncu, zidită, după cum o arată şi numele, de acel boier răzvrătit, stolnicul Mihalache Hâncu, contimporanul lui Duca Vodă, în jurul numelui căruia poporul a ţesut o sumedenie de legende şi povestiri eroice, are priveliştea tainică a vechilor locaşuri de adăpost împotriva hoardelor de turci şi tătari.
În vremea când se pusese la cale zidirea ei, Moldova trecea prin împrejurări nenorocite. Încă cu începutul celei de a doua jumătăţi a veacului XVII-lea, o criză serioasă şi o decadenţă condamnabilă începuse a cuprinde din toate punctele de vedere Ţările române. Mai ales Moldova era pustiită fără încetare, când de războaiele purtate cu Turcii şi de năvălirile greu încercate ale Tătarilor şi Cazacilor, când de Domnii pământeni, susţinuţi în domnie de Turci sau de Poloni şi care se perindau în scaunul domnesc al Iaşilor, la intervale uneori mai scurte decât un an (De la l653, până la 1685, doisprezece candidaţi la domnie). Alături de molime, birul apăsa duşmănos, fie pentru a potoli lăcomia aventurierilor domneşti, fie pentru a mulţumi cererile nesăţioase ale Turcilor.
Când, prin urmare, în astfel de situaţie se găsea Moldova şi în special Basarabia[1], cine se mai putea gândi ca să zidească biserici, ca în alte vremuri, în care arta bizantină să-şi cheme maeştrii depărtaţi şi pricepuţi?
Când stăpânirea era atât de nestatornică şi năvălirile de peste Nistru atât de dese şi vijelioase, cine mai cuteza ca să înceapă clădiri arhitectonice, care să uimească lumea de mai târziu şi care aveau nevoie de pace, de dibăcie, de jertfe şi de pricepere?
Cele dintâi începuturi ale Mănăstirii Hâncu sunt în legătură cu anul 1678. Pe atunci, în scaunul din Iaşi era, pentru a treia oară, domn Duca, acela care, în timpul celei de a doua domnii, bătuse, cu ajutorul oştilor turceşti şi tătăreşti, în preajma Chişinăului şi poate nu departe de aceste locuri, răscoala boierilor moldoveni, în frunte cu însuşi Mihalcea Hâncul, boierul ctitor al mănăstirii[2].
Ascunsă sub spinarea unui deal cât un munte, în acel desiş de codru vestit pe vremuri prin cetele de haiduci, pe care i-a adăpostit de atâtea ori, zidirea nu are înfăţişarea de cetate medievală. În aceste vremuri nici nu putea fi vorba de astfel de clădiri. Lipseau şi meşterii, şi ctitori, şi pacea. De altfel, în Basarabia nu se găsesc nicăieri aşezăminte ridicate din lespezi grele, dăltuite şi sprijinite pe contraforturi, pe care vremea să fi zugrăvit urme tăiate de ploi şi vânturi, cu vechile porţi grele, din blăni bătute, la încheieturi, în platoşe de aramă şi cu împrejmuiri de ziduri groase şi bastioane trufaşe ca la Suceviţa, prin care să apară scrijelate ochiurile crenelelor strâmte cât o tăietură de cuţit!
Niciunde nu se văd, în aceste părţi, înflorituri cu ciubucăria fină de măiestrite mâini veneţiene şi nici nervuri ţesute pe după ocniţe, care să joace în rând pe zugrăveala muşcată de zăpezi a zidurilor ca la Voroneţ.
Lipsesc şi discurile emailate în albastru, cum a fost, odinioară, la Putna, stâlpii canelaţi şi îmbrobodiţi cu căpiţele, ca la atâtea din mănăstirile muntene, şi chiar rozetele de piatră albă, cu arcuirea meşteră a bolţilor, ca la Trei Ierarhii din Iaşi sau ca la Slatina lui Lăpuşneanu, unde te primesc, alături de inscripţii ştirbe de mânia anilor, stemele cu zimbru, săpate meşteşugit în lespezi împlântate pe frontispiciul porţilor de la intrări! Aici nimic din aceste podoabe, nimic chiar din influenţa acelei vestite culturi bizantine, care nu pierise încă şi de care, peste Prut, Domnii şi boierii moldoveni ştiuse cum să se folosească. Şi cum s-ar fi putut face ceva, când năvălirile dese ale Tătarilor şi ale Cazacilor împiedicară, ca şi la Vărzăreşti, nu numai ca mănăstirea să nu poată fi ridicată din zid, dar nici să nu-şi poată încropi o gospodărie temeinică decât abia către sfârşitul anului 1870, când stareţul Dosoftei, om aprig, porni procese pentru pământurile pe care mănăstirea le căpătase ca danie de la numeroşii ei ctitori şi pe care moştenitorii de mai târziu vroiau să le răpească.
Pe atunci, în locul vechii chinovii de lemn, care mai întâi fusese schit de maici şi între zidurile căreia s-o fi rugat de atâtea ori fiica stolnicului-ctitor, stareţul Dosoftei zideşte din cărămizi şi piatră locaşul ce străjuieşte şi astăzi în preajma micului pârâu, Cogâlnicul, punându-i hramul acelei Paraschive frumoase, după dorinţa căreia s-a întemeiat schitul şi în umbra căruia s-a stins ca o candelă, călugăriţa legendelor locului[3].
În dreapta, ca şi în stânga, se întind şiruri de chilii, în mijlocul lor străjuieşte mănăstirea, iar în fund, paraclisul de iarnă, cu coloanele albe, arhondaricul şi locuinţa superiorului, înconjurate toate de o îngrăditură simplă, dar trainică de pari şi îmbălsămate de un pătrunzător miros de stejar.
Gospodăria mare şi bogată se lase spre răsărit; acolo sunt hambarele, grajdurile şi toate acareturile moşiei; via şi prisaca sunt mai departe.
În curte, un lanţ nesfârşit de căruţe, cu lume multă, femei, bătrâni, copii veniţi la cetit. Pentru o găină şi câteva carboave, călugărul X, un preot bătrân, citeşte molifte, acaftiste şi spovăduieşte pe acei cu dureri apăsătoare pe suflet, ca şi pe acei cu boli trupeşti. Zilnic, şiruri întregi de nenorociţi se perindează pe dinaintea duhovnicului; la plecare, se duc toţi mai întăriţi şi mai învioraţi, cei mai mulţi pleacă cu credinţa unei apropiate tămăduiri. Prea puţini sunt însă din aceia cărora aceste rugăciuni să nu le aducă vreo mângâiere. În uşa călugărului, pe care am fost să-l vizităm, am întâlnit o babă, ce sprijinea, cu trupul ei pipernicit şi slab, un flăcău de vreo 16 ani.
– Ce păcate te poartă pe aici mătuşo ?
– Ei, ci păcate, nu vezi ?, răspunde ea dezgheţat: beleaua asta – şi-mi arată nepotul – are pe ducă-se pi pustii într-însul şi l-am adus ca să-i citească părintele.
– Dar de ce nu-l duci la vreun.. – n-apucai ca să sfârşesc căci îmi luă vorba înainte:
– La vraci? Ei, şi dacă l-oi duce, ci crezi c-o să-i facă? Tot cu boala în el rămâne! Pot ii să se împotrigească gheavolului?
Şi a ieşit baba pe uşă, bombănind mai departe şi târâind flăcăul cu privirea împăienjenită, supt la fată şi galben ca lămâia.
Călugărul, care ne întâmpină cu un zâmbet binevoitor, e moldovean get-beget de al nostru; ştie ruseşte căci doar a fost ofiţer „de zăpas în pihotă”[4] la Omsc şi, în urmă, agent în poliţia secretă.
Odaia în care ne primeşte păstrează un miros înecăcios şi amestecat de tămâie, de busuioc şi de vin. Un fum albastru pluteşte în lumina ochilor de geam lipiţi pe de margini cu hârtie. Pe pereţi stau atârnate scoarţe, iar înspre soare răsare, un şir nesfârşit de icoane, în toate mărimile şi de toate felurile. Deasupră-le clipoceşte, aproape să se stingă, candela, iar mai spre margine, tabloul Ţarului Alexandru al II-lea, în mantie de purpură roşie, cu crucea în mână. În rând cu geamul, o masă, peste care zac în neştire cărţi vechi bisericeşti, cu slovă rusească, iar printre ele, câte va numere rătăcite din „Bassarabet-zul lui Cruşevan”[5].
Părintele ne pofteşte să stăm şi, în timp ce se repede afară după o garafă de gin, noi răsfoim prin ceasloave”[6].
[1] Năvălirea cazacilor, conduşi de Constantin Şerban, sub Ştefăniţă, (Papură Vodă), fiul Iul Vasile Lupu, 1659.
Cotropirea Basarabiei de Nogai, sub Iliaş, fiul lui Alexandru Vodă Iliaş, 1666.
Răscoala boierilor, în frunte cu Mihalcea Hâncu, împotriva lui Gheorghe Duca Vodă, care-i bate lângă Chişinău, sprijinit de Turci şi Tătari, 1672.
Expediţia lui Mohamet IV împotriva Cameniţei.
Luptele date în jurul Hotinului, sub Ştefan Petriceicu şi, mai apoi, de Dumitraşcu Cantacuzin, 1674.
Prădarea Moldovei, de la Nistru şi până la Şiret, de Cazacii aduşi de Petriceicu Vodă şi instalarea sa pe Tron, în locul lui Gheorghe Duca-Vodă, care se afla, pentru a treia oară, în scaun, 1685.
[2] De atunci se păstrează, în plaiurile basarabene, zicătoarea atât de des folosită, pentru a arăta răzvrătire şi nesupunere : „Vodă vrea şi Hâncul ba”.
[3] Vezi: Mănăstirile din Basarabia, de Arhimandritul V. Puiu, Chişinău 1919.
[4] de rezervă în infanterie
[5] O gazetă naţionalistă, scoasă de Cruşevan.
[6] Gheorghiu, Aurel J., Pe drumuri basarabene, Bucureşti, 1923, pp. 55-61
