Dragusanul - Blog - Part 4

1848: Moldova lui Ştefan, sub lăcuste şi holeră

 

În 1848, de prea multe decenii, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt era doar o iluzie; nordul Moldovei intrase în stăpânirea austriacă, iar între Prut şi Nistru ruşii îşi făcuseră „provincia danubiană” din povestirile lui Gorki, rămăşiţa de Moldovă, aflat sub suzeranitatea turcilor, fiind, din 1770, ca şi Valahia, ca şi Bucovina, până în 1774, sub controlul armatelor ruseşti, deşi la Iaşi încă mai era onorat drept „comisar împărătesc” turc în Moldova. În 1848, acest comisar, al cărui fiu de doisprezece anişori murise de holeră şi fusese înmormântat, cu onoruri, la Frumoasa, se numea Tala-at Efendi. Dar dincolo de împărţirea Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între trei imperii, suferinţele erau aceleaşi, cu puseuri cumplite în 1848, când asupra ei au năvălit, de-a lungul Siretului, Prutului şi Nistrului, nouri grei de lăcuste şi, odată cu lăcustele, a izbucnit şi o epidemie de holeră, care s-a răspândit în întreaga Moldovă dinspre Galiţia, focarul iniţial al holerei.

*

Deci, anul 1848, marcat, în Bucovina, de o invazie a lăcustelor, de secetă, de foame şi de holeră, iar „pe cer se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau, noaptea, dinspre asfinţit” (Grămadă, Ion, Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 225), de pribegia revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi şi Cernauca, dar şi de o dovadă de fidelitate bucovineană faţă de coroana habsburgică, reprezentată de izgonirea armatelor revoluţionarea maghiare, care răzbiseră până la Mestecăniş, dincolo de Bârgaie, cu puţin înainte de a se fi invit prin târgurile şi satele bucovinene „regimente de pedestrime muscălească şi de cazaci fioroşi, trimeşi în grabă de ţarul rusesc ca să scape pe prietena Austrie de bucluc; că şi era urgie mare în ţara ungurească împotriva asupririi nemţeşti” (Grigorovitza, Em., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911, p. 9), a cam rămas necercetat şi, dacă nu ar fi curiozitatea unui prieten faţă de invazia lăcustelor în Bucovina, despre care aflase dinspre străbunici, nu aş fi căutat mărturii din acele vremuri, în care Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt nu mai exista. În fond, lăcustele istoriei nu devorează doar vegetaţia, ci pământurile ţării, din care înşfacă, mereu şi mereu, hălci cât mai mari. Dar despre lăcustele istoriei nu am de gând să vorbesc, pentru că mi-e teamă de întâlnirea repetată şi deja istoricizată a neputinţei neamului nostru. Deci, doar despre lăcuste cu „pârâiri ca de trestie uscată, când le calci cu piciorul” (Grămadă, Ibidem, p. 228) şi despre holeră aflu mărturii, dar şi acestea venind doar dinspre Iaşi, tradiţionala capitală a neputinţei neamului moldovenesc de după voievozii eroi şi martiri.

„Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră.

*

Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

*

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării.

*

Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea” (Albina românească, XX, 45, Iaşi, duminică, 6 iunie 1848).

*

„De la ploaia şi descărcarea electrică de alaltăieri, care mult au răcorit şi curăţit atmosfera, numărul bolnavilor a scăzut, de la 160, la 90, şi, în proporţie mor mai puţini. Ca metodă mai nimerită s-a învederat luare de sânge, spălături la stomac, frecatul şi asudatul trupului… După rapoartele primite la Comitetul Sănătăţii, holera s-a întins mai în toată âara, cu deosebire până acum de ţinuturile: Fălciu, Romanul, Suceava, Dorohoiul, cum şi o parte din ţinutul Iaşi; în Galaţi conteneşte.

*

Furia ei seceră mai cu cumplire în Iaşi. Cele mai multe jertfe ce au căzut, după începerea ei, din 4 iunie, au urmat între 11 şi 12, când, pe zi, au murit 110, spre 13 şi 14, când au murit 134, şi între 14 şi 15, 181 morţi, afară de acei de pe la Spitalul Militar şi de la Balahape, spre 18 au murit 171.

*

Un mare număr dintre locuitori au părăsit capitala, ieşind pe la moşii, iar din jidovime, s-au scos la Balahanurile de la Şorogari; nenorocirea bântuieşte mai cu cumplire pe sărăcimea din cvartalele de pe şesul Bahluiului şi valea pârâului Cacaina.

*

De vreo două zile, cerul este nouros şi ploi uşoare răcoresc atmosfera, de această binefacere cerească acum se crede a se hrăni mai mult furia holerei” (Albina românească, XX, 48, Iaşi, joi, 17 iunie 1848).

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri” (Albina românească, XX, 53, Iaşi, duminică, 4 iulie 1848)

„Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului.

*

Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală.  Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit” (Albina românească, XX, 55, Iaşi, duminică, 11 iulie 1848).

„Din toate locurile unde a străbătut holera, târgul şi preajmătul au fost cele din urmă ce au simţit înrâurirea epidemiei. Deşi în astă părticioară se înmulţeşte numărul locuitorilor, prin acei puţini de la Iaşi, totuşi poliţia muntenească, aburirea codrilor, poate şi oarecare măsuri sanitare, luate pe lângă acele ale dregătoriei locale şi de comunitatea de aici, au ferit-o, până la 14 acesteia (ale lunii iulie – n. n.), de formala izbucnire, deşi lovirile urmau de două săptămâni, însă fără caz de moarte. La 16 iulie, însă, numărul morţilor ajunse până la 12, după care cea mai mare parte de locuitori se strămutară în bordeie, printre munţi, până la Brusturi.

*

Mănăstirea Neamţului se bucură, până acum, de cea mai deplină sănătate şi, după voinţa mărinimoşilor ctitori şi dăruitori, împlineşte o ospitalitate pilduitoare. Pe lângă nenumăraţii creştini, ce de la începutul holerei au venit aice pentru evlavie şi după câteva făcură loc altora, ce curg necontenit, apoi mai sunt din acei care şi-au ales aici un adăpost de scăpare şi care mai mult de o lună se află aşezaţi cu familie, casnici şi toată emigraţia lor. Nu numai chiliile şi apartamentele monastirii sunt îndesuite de persoane de toată starea. Ci toţi părinţii s-au mutat prin sihăstrii şi păduri, lăsând chiliile lor în dispoziţia oaspeţilor, care capătă de la monastire toată îndestularea. Afară de trapeză. Toată ziua deschise, se dau în fiecare zi până la 30 mese pentru 5-10 persoane, când aproape, pe alta, se pot număra oaspeţii de la apropiatul schit Intrarea în Biserică, de la Secul…” (Albina românească, XX, 56, Iaşi, joi, 15 iulie 1848).


Radu Bercea, un destin crucificat

Destin crucificat între lumină şi beznă, sub năvala suferinţelor însângerate, Radu Bercea, om şi artist ursit iluminărilor, s-a tot despovărat, de-a lungul anilor, de memoria retinei, încredinţând peniţei povestiri desfăşurate dintr-o suflare, în caligrafii suple şi elegante, care fac din „linia” lui iconografică una unică şi inconfundabilă. Era doar un adolescent, licean la arte plastice, atunci când a căzut victimă cruzimii istoriei, peste aripile sufletului prăbuşindu-se lanţurile zornăitoare ale suferinţei, iar târzia îmbrâncire în „libertatea” statalităţii de tip lagăr de concentrare nu a dus la vindecarea tuturor rănilor, la refacerea aripilor până la ampla lor desfăşurare în zbor. În „libertatea societăţii româneşti multilateral dezvoltate”, Radu Bercea n-a mai putut fi el, din pricina unei prevăzătoare cenzuri lăuntrice, care să atenueze suspiciunile deja îngroşate, care-i împovărau viaţa, şi, din această cauză, s-a văzut mereu obligat să apeleze la o simbolistică proprie şi absolut secretă, în care cioatele, ca dezrădăcinări umane voluntare, zidirile, elementele corporale şi, mai ales, mâna, talpa şi gura, dar şi portretul satirizant al brutelor umane, în veşnică opoziţie cu Soarele, transmiteau mesaje cifrate, greu de înţeles de către generaţiile de cerberi ai activismului românesc, inclusiv al celui post-comunist, pe care doar din prea mult optimism îl numim democratic.

*

Întreaga artă a lui Radu Bercea, inclusiv pictura şi grafica pastelată, se desfăşoară sub aura Soarelui, sub aura cosmicei nevoi de lumină şi de puritate, iar cartea aceasta de grafică, ordonată pe teme şi începând, fireşte, cu memoria calvarului românesc, contrabalansată spre lumină de biserici şi ţărani, de case ţărăneşti bucovinene şi de dezlănţuiri spre lumină, sugerează o veşnicie a sufletului între Cer şi Pământ, un imuabil al inefabilului desprins din reperele sacre ale condiţiei umane şi devenită, aproape nepremeditat, ci doar inspirat, repere ale dumnezeirii. În fond, prin astfel de repere se diferenţiază artistul de omul de fiecare zi, dar Radu Bercea, în egală măsură poet-pictor şi om întru toate însetat de iluminări, se împrospătează, astfel, într-o minunată tridimensionalitate a artei, cu străluminările de divinitate care ne înconjoară, trecând neobservate de către ochii celor mai mulţi dintre noi. Desenele lui, inclusiv cele care tind spre pictural, spre fastul imagistic al culorilor, sunt dezlănţuiri line, asemănătoare zborului, pentru că în sufletul şi în operele lui Radu Bercea totul poate purta aripi; numai să o dorească şi să-şi conştientizeze aptitudinile metafizice.

 

 

Radu Bercea s-a născut în satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare, în 29 august 1939, din părinţi cu rădăcini în Boian şi în Ostriţa, deşi rădăcinile şi mai vechi ale neamului Bercea ţin de răzeşismul de pe Sireţel, mulţi dintre moşii şi străbunii săi fiind menţionaţi ca martori, statut care consfinţea statutul social de răzeş, în diverse hotărniciri, la care au participat de-a lungul secolului. Calvarul lui Radu Bercea a început în 30 aprilie 1959, pe când artistul (era licean la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Iaşi, deci îşi merita titlul de artist), în vârstă de doar 19 anişori, a fost arestat şi, după un simulacru de proces, condamnat la 20 ani de muncă silnică, din care avea să execute, datorită presiunii internaţionale, numai 5 ani de martiriu necuvenit.

*

Întors în „libertatea” iluzorie a „lagărului socialist”, Radu Bercea, veşnic supravegheat şi suspicionat, n-a mai fost liber decât prin artă şi prin familia lui. Nici măcar după decembrie 1989 n-a mai putut retrăi libertatea, în care se iniţiase până la 19 ani, decât prin artă şi prin familie, arta lui Radu Bercea, inclusiv caricatura, însemnând religia lui, modul lui de manifestare creştin-ortodoxă într-o nestrămutată credinţă în Dumnezeu, iar familia însemnând paradisul care îngăduia străbunilor să intre în armonie cu Dumnezeu. Delicat ca o mladă înflorită, căutând, mereu şi mereu, numai lumina, Radu Bercea există mai presus de vremuri şi de vremuiri.

Există prin operele sale, aflate în colecţii din ţară şi din străinătate, există prin cărţile-mărturie, inclusiv aceasta, pe care le-a „zidit”, de-a lungul ultimului deceniu, drept monument real al memoriei, în locul jalnicei prefăcătorii obşteşti a monumentului eroului necunoscut, există şi prin urmaşii săi, cei care i-au durat în suflet concreteţea pământească a Soarelui. Prin Radu Bercea, memoria românilor bucovineni şi a Neamului Românesc, în general, capătă contururi precise, memoria identifică şi sublimează sau acuză. Prin Radu Bercea, rânduiala durabilităţii, prin asumări şi, în egală măsură, prin delimitări, ni se dezvăluie în toată splendoarea ei, inclusiv în paginile acestei cărţi, care îşi caută şi îşi află locul ei inconfundabil în memoria Bucovinei (I. D.).


Ion Grămadă: De prin anii 1848 şi 1849


pictori şi sculptori din Bucovina (II)


pictori şi sculptori din Bucovina (I)


Pagina 4 din 981« Prima...23456...102030...Ultima »