Dragusanul - Blog - Part 4

„Dumnezeu adevărat: Soare în raze luminat”

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25][26].

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.

Ishtar si simbolul solar

Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].

 

Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.

 

Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…

 

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-au coborât

De mai sus, din răsărit

Dumnezeu din cer pe scări,

Pe miruri şi lumânări.

Cu-o turmă de oi domneşti

Şi o paşte în serin

Şi-o adapă în nuor lin[36]

(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)

*

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu

(Florile dalbe),

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut,

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pe ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea înfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

La fereastră rândunele”[38].

*

*

[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362

[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881

[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875

[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866

[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858

[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875

[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[19] Du Cange, Calendae

[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860

[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522

[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259

[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184

[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62

[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu

[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364

[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.

[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335

[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368

[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4

[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.

[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394


Carmen Sylva: Nu mai e pom de Crăciun

 

La ce ai mai căzut, zăpadă?

Că e Crăciun aş fi uitat;

Durerea inimii zdrobite

Adânc eu aş fi îngropat.

Acuma, când te văd, tu care

Pământului haină îi eşti,

Acum, din nou, lupta cea veche

În inimă îmi răscoleşti.

*

De ce cu mâna ta cea albă

Îmi zugrăveşti dragul portret

Aşa de-atrăgător şi galeş,

Că mă răpeşte-ncet, încet?

Mergând prin stepă pelerinul,

În dorul său neţărmurit,

A lui frumoasă, scumpă ţară

Ca printr-un farmec a zărit.

*

Coboară-te, o viziune,

La mine, jos, acuma vin’

Şi-mi turbură cu mâna-ţi albă

Somnul care-i de visuri plin;

În trista mea odaie bate

– Nu aştepta ca să-ţi mai spun –

Şi îmi şopteşte cu-ndrăgire:

„O, vino!, sus este Crăciun!”.

CARMEN SYLVA

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

 

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


Deschiderea din anul 1856 (VIII)

Mănăstirea Putna, în 1880

„Deschiderea din anul 1856 / a mormintelor domneşti / care se află

în / Mănăstirea greco-ortodoxă Putna // Protocol şi Acte anexe /

întocmit de / K. A. Romstorfer”

Karl Adolf Romstorfer

Cernăuţi, 1904, Tipografiile Asociate din Cernăuţi

*

Traducere: Dr. ing. Ion Barbu

*

Alte acte

*

(16803)

 

Doctorul de judeţ Dr. Szymonowicz din Rădăuţi anunţă, la data de 27 septembrie 1856, că nu poate participa la Deschiderea criptelor de la Mănăstirea Putna, din cauză că se află în concediu.

*

Se va comunica dlui Doctor al Oraşului Siret, Mrasek, că îl va înlocui pe dl doctor de judeţ Szymonowicz… conform scrisorii din 23 septembrie 1856… [În acelaşi timp, se va înştiinţa şi dl Schönbach, la Putna].

*

(17171)

[Întâistătătorul Mănăstirii Putna roagă, la data de 15/27 septembrie 1856, Înaltul Consistoriu să transmită instrucţiuni în legătură cu Cercetarea criptelor în care se află Răposatul ctitor al mănăstirii, lucrări care ar tulbura, pentru mult timp, serviciul slujbelor bisericeşti].

[La data de 19 septembrie 1856, Nr. 3054, Consistoriul înaintează către Administraţia ţării (Bucovina) un act, prin care solicită întârzierea lucrărilor de deschidere a mormintelor până când va fi terminată capela de iarnă].

[Administraţia ţării transmite, la data de 8 octombrie 1856, scrisoarea nr. 17171 către Schönbach / Mikuli m. p.].

Romstorfer: Chilia de la Putna

(17844)

[Conţopistul de stat Schönbach transmite, de la Mănăstirea Putna, la data de 16 octombrie 1856, scrisoarea nr. 17171 către Administraţia cezaro-crăiască a Bucovinei].

*

„Datorită indolenţei unor zidari din Cernăuţi, care au abandonat lucrările de reparaţii de la Mănăstirea Putna, întâmpinăm mari greutăţi la finalizarea capelei de iarnă… care, până acum, trebuia să fie terminată… După cum m-a asigurat conducătorul lucrărilor de la Putna, H. Pawlowski, pentru terminarea capelei ar fi necesare 8 zile de lucru, dacă ar veni 2-3 zidari de la Cernăuţi… [urmează prezentarea urgenţelor].

Muncitori ar mai fi şi la firma lui Leibuka Barber, dar şi el tocmai i-a trimis la Cernăuţi. În cazul în care aceştia nu se întorc de la Cernăuţi”, Schönbach adresează rugămintea să se apeleze la Constructorul-Şef din Cernăuţi şi la firmele cu care acesta lucrează, să trimită la Putna pe constructorul Fiala… ca să nu întârzie cu lucrările…

*

Dr. Szymonowicz se va întoarce în 8 zile şi, din această cauză, trebuie desemnat un înlocuitor; în caz contrar, cine ar trebui să vină la Comisie?

Dulapurile pot rămâne în Biserică, iar dacă e necesar, ar putea fi mutate în  turnul în care se află camera comorilor sau pot fi mutate în capela de iarnă].

*

[Aşa cum crede Întâistătătorul Mănăstirii], nu crede că sunt încă multe lucruri princiare (domneşti), care se mai pot găsi la săparea mormintelor, „nu se ştie dacă şi unde se va găsi ceva” şi „s-ar putea ca cei care au vizitat mai înainte mormintele să împiedice sau să scurteze activitatea Comisiei”…

Totuşi, ceva-ceva se va mai găsi „şi atunci Comisia trebuie să facă o descriere exactă a ceea ce va găsi, la deschiderea mormintelor, cărora le va deranja cât mai puţin liniştea”].

*

[De la Administraţia ţării, către Schönbach, la 22 octombrie 1856, Nr. 17944 – După sosirea lui Röll, lucrările pot începe; singura informaţie din Raport aduce la cunoştinţă că s-a reuşit, la insistenţa lui Schönbach, delegarea doctorului Mrazek, de la oraşul Siret, la data de 3 octombrie, conform Scrisorii nr. 16803, care este gata să-şi înceapă activitatea].

(18054)

[ Mrasek face cunoscut, prin scrisoarea din 17 octombrie 1856, Biroului Comunal că el, ca urmare a Ordinului Administraţiei ţării din 3 octombrie 1856, nr. 16803, trebuie să se deplaseze la Putna şi, pentru aceasta, solicită concediu].

[Pietschmann trimite, de la Siret, scrisoarea din 17 octombrie 1856, prin care anunţă Înaltul Birou judeţean că doctorul oraşului Siret, Mrasek, nu poate absenta mai multe zile, pentru a participa la lucrările Comisiei care se întruneşte la Putna].

*

[Oficiul Judeţean Siret trimite, la data de 17 octombrie, actul oficial al Administraţiei Bucovinei].

„După ce doctorul judeţului Rădăuţi s-a întors din călătoria pe care a făcut-o (în concediu), vă comunicăm că nu mai este necesară detaşarea doctorului oraşului Siret, Mrazek. / Cernăuţi 16 noiembrie 1856 / Josefowicz m. p.”.

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

(19357)

„Onorată Administraţie cezaro-crăiască,

Din însărcinarea, primită în 29 luna trecută, ar fi trebuit să transmit Înaltei Administraţii a ţării rezultatele organizării inventarului la Mănăstirile Putna, Suceviţa şi Dragomirna, apoi să trec la finalizarea inventarului bunurilor Mănăstirilor Putna şi Suceviţa şi să le compar cu rezultatele inventarelor elaborate la 29 iunie 1830. În prezent, este împiedicată negocierea (inspecţia) ordonată de guvern, prin înaltul decret din 20 octombrie, pentru stabilirea urgentă a modului de separare a fondurilor pentru mănăstirile Suceviţa şi Putna, în care contează ultima raportare a rezultatelor economice, care a fost prezentată la Cernăuţi, în vederea ajungerii la un acord pentru formarea fondurilor trimestriale, aşa cum ne-a relatat întâistătătorul mănăstirii. Apreciem că nici cel mai devotat funcţionar nu ar putea face faţă la volumul mare de lucrări, ordonate de comisia guvernamentală, într-un timp de scurt.

*

Deoarece activitatea mea la Suceviţa şi Putna nu va dura mai mult de 8 zile, găsesc că ar fi bine ca, odată ajuns la ultima mănăstire, să dau curs scrisorii guvernamentale din 23 septembrie, prin care se aprobă deschiderea mormintelor existente la acea mănăstire.

Din ce am aflat, de la domnul înaintestătător al mănăstirii, la ultima întâlnire, de la Cernăuţi, unde trebuia să se stabilească perioada şi membrii comisiei, singura piedică era terminarea capelei de iarnă, care am înţeles că s-a încheiat; mai lipseşte doar sfinţirea acesteia, la care va participa dl episcop, aşa cum m-a asigurat stareţul mănăstirii.

*

După sfinţirea capelei de iarnă, nu ne mai rămâne decât să trecem la executarea ordinului emis de guvernul ţării (Bucovina), iar acest lucru depinde de dl ing. Röll, de la Direcţia de Construcţii, şi de prezenţa domnului doctor al judeţului Rădăuţi Szymonowicz.

În aceste condiţii, când nu mai există nici un obstacol în calea lucrărilor, considerăm că, în 2 zile, se poate trece la deschiderea mormintelor, folosind muncitorii existenţi şi fără a greva noi costuri din partea comisiei. Astfel, mă însărcinez să trec la executarea, în cele mai bune condiţii, a ordinului din 22 septembrie şi să realizez un raport detaliat, cu condiţia ca dl ing. Röll să sosească în zilele următoare. În mod normal, nu ar fi necesare mai mult de 8 zile pentru rezolvarea problemelor în discuţie şi astfel am putea da curs înaltului ordin, primit de la guvernul cezaro-crăiesc.

*

De asemenea, comisia lipovenească (pentru lipoveni), care a fost ordonată de urgenţă printr-un decret al guvernului cezaro-crăiesc, urmăreşte acelaşi obiectiv de pregătire serioasă şi neîntreruptă, în vederea realizării obiectivelor stabilite. Până în prezent, aceasta nu s-a putut întruni, întrucât lipovenii, aşa cum ne-a raportat domnul şef al judeţului Siret, ca răspuns la scrisoarea guvernamentală din Septembrie, anul trecut, sunt ocupaţi cu construcţia unei şcoli în Climăuţi, iar mulţi sunt plecaţi la lucru în Moldova şi în Basarabia.

Săptămâna trecută, mi-a făcut cunoscut şi m-a asigurat că, de îndată ce se instalează vremea rece şi ceţoasă de toamnă, lipovenii vor termina cu lucrările la pământ (săpători?) şi de comerţ, prin Moldova şi Basarabia, şi se vor întoarce acasă, se va putea trece la conscripţia (recensământul) lor, aşa cum s-a ordonat prin decretul guvernamental.

*

Vă asigur, de asemenea, că nu voi neglija scrierea unui raport preliminar către înălţimile voastre guvernamentale şi către Ministerul Cultelor, în cel mai scurt timp posibil. / Mănăstirea Suceviţa / 10 Noiembrie 1856 // Schönbach / Conţopist la Cancelaria de Stat”.


Fotografiile lui Roman Istrati

 

Astăzi, când la mormântul lui Roman Istrati se săvârşeşte slujba de pomenire, cea de un an de la plecare, întâmplarea face să vi-l pot arăta pe tânărul poet Roman Istrati, tip poznaş, inteligent şi talentat – în aceeaşi măsură şi alintat, bucurându-se de viaţă ca nimeni altul. Fotografiile, reproduse cu mobilul de Florin Marius Bruja, au nevoie de scanări profesioniste, în cazul în care poetesa Cleopatra Lorinţiu îşi va ţine promisiunea şi, după sărbători, îmi va trimite scrisorile lui Roman Istrati, din vremea în care era… vânător de munte, cu termen redus. Pentru că ar fi interesantă o carte care să adune scrisori şi fotografii din tinereţea poetului sucevean care, în viaţa de fiecare zi, îl retrăia pe Nicolae Labiş, păstrându-şi propria identitate doar în poemele premeditatei cărţi „Barbut”.

*


Pagina 4 din 1.042« Prima...23456...102030...Ultima »