Dragusanul - Blog - Part 4

Gabi, din celebrul neam al Havriliucilor

 

 

Gabriela Havriliuc este colega noastră, a celor de la Centrul Cultural „Bucovina”; colega și prietena fiecăruia dintre noi, pentru că s-a născut cu un suflet luminos și cu o fire dinamică, iar aptitudinile implicării firești întru slujirea culturii nu pot fi vreodată nereceptate. S-a născut în celebrul neam al muzicienilor Havriliuc din Siminicea, dar are propria ei personalitate, o personalitate distinctă, deci inconfunabilă, în care valorile umane primează și definesc, semnifică și ierarhizează.

 

 

Gabriela Havriliuc, Gabi de la Centrul Cultural „Bucovina”, e o zi de primăvară, care împrospătează cerul și pământul cu o cumsecădenie și cu o generozitate netrucate, ci respirate odată cu viața, de care se bucură cu aceeași dezarmantă seninătate. Gabi este un model de echilibru, de la care ne inspirăm și împărtășim, ori de câte ori ne zburătăcesc vremuirile.

 

 

La mulți ani, Gabi,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


ca dar dumnezeiesc şi ca destin!

 

hai, pune-ţi cântul să îl ai merinde,

iar iarba încălţare pentru drum,

pe când zăreşti în depărtare cum

amurgul doar o candelă aprinde

ca să o mute printre stele mute

în cine ştie care alte zări

pădurile visând îndepărtări

de vremuri toropite şi ştiute

 

de parcă te-ar visa din nou mesteacăn

la un ospăţ cu candelabre grele

la care-ai pus în buzunare stele

şi-abia aştepţi petrecerea să treacă-n

înaltul cel înalt, fără prihană

în care se aleargă pe poteci

şi când nu vrei să ştii spre unde pleci

culegi din câmpuri câte-o sânziană

 

să-ţi fie pentru leac şi vremuire

precum icoana mamei estompată

pe care o visezi câteodată

de parcă-ai aştepta să-ţi dea de ştire:

hai, pune-ţi cântul drept pahar cu vin

şi pâine sfântă pentru veşnicie

să poţi să le găseşti în poezie

ca dar dumnezeiesc şi ca destin!

 


Bucovina cea Mică, Bucovina Hotinului

Asediul Hotinului

 

Cândva, după întemeierea Moldovei, undeva, la răscrucea drumurilor comerciale care duceau spre renumitul târg[1] de pe Prut al lui Tăbuci cel Bătrân din Marele Boian[2], spre Toporăuţii maramureşeanului Cernauca[3] şi spre puternica cetate a Hotinului, în codrii seculari dintre Prut şi Nistru numiţi, ca ţinut, Bucovina Mică[4] sau Bucovina Hotinului[5], cum o numea, în 1867, germanul Rudolf Kuleman, când călătorea „peste locurile belite de păduri, spre Hotin, şi suntem expuși la pericolul de a ne degera mâinile și picioarele de suflarea vântului rece, dacă nu ne învelim bine în cojoace”[6].

 

Locul era bun, cu splendide locuri de moară pe pârâul Vilia, care se varsă în Nistru, şi cu pârâul Larga, grăbind înfiorat spre Prut, iar cel care a durat vatră de sat, lărgind poiana răscrucii de drumuri, Simca sau Simko, fusese adus, ca şi Szisko, întemeietorul Şizcăuţilor, de către cel mai mare stăpânitor de pământuri din Moldova, Mihail de Dorohoi, numit în documentele de cancelarie domnească şi Dorogunschi, datorită foloaselor aduse domniei în negocierile cu polonii. De unde l-am scos pe Simca? Din relaţionarea uricului din 8 iunie 1456, prin care Sin de Hotin primeşte întărire pentru o bună parte din satele moştenite de soţia sa, nepoata lui Mihail de Dorohoi, inclusiv „Șizcăuți, unde este Hodorici, și, mai sus de acesta, Zamcăuți” cu uricul din 20 decembrie 1437, prin care Mihail de Dorohoi primeşte întărire, printre altele, pentru satele lui „Şizco, încă satul Dzinăuţi, încă satul unde a fost Malici, lângă Giurgică, încă satul de lângă Simca”, satul lui Simca, Sincăuţii sau Săncăuţii (Zamcăuţi, în 1456), nefiind încă, în 1437, proprietatea lui Mihail de Dorohoi, fiul acesta, Iurie (socrul lui Sin de Hotin), care îşi avea curţile în „satul lui Szisco”, deci în Şizcăuţi, izbutind să-l acapareze şi să-l lase danie fetei sale.

 

De unde venise Simca la răscrucea celor trei drumuri din codrii seculari ai Hotinului? Probabil că din Polonia, iar sugestia aceasta se bazează pe faptul că şi în această ţară există câteva sate Săncăuţi, întemeiate de alţi Simca sau Simko, şi numite în poloneză Sinkowza[7], iar în ruteană, Sankoutz.

 

Fără a da credit lui Bugnion, care, cu aprobarea cenzorului ţarist Knorre, publica, în 8 ianuarie 1845, la Laussane şi la Odessa, prima istorie a Basarabiei[8], o istorie „scitică”, prin care să legitimeze rădăcinile „rusești” ale Basarabiei și ale basarabenilor, afirmaţia acestuia, conform căreia, „din vremurile cele mai îndepărtate, pământurile roditoare ale Basarabiei au atras, fără întrerupere, coloniști străini”[9], este cât se poate de adevărată, dar cu o atenţionare asupra faptului că toţi aceşti colonişti au adoptat, imediat, portul, obiceiurile şi limba locuitorilor băştinaşi, încadrându-se firesc în componenţa şi în contemporaneitatea acelor obşti. Prin urmare, nu contează dacă Simca, moş-strămoşul vetrelor de sat Săncăuţi şi Cotiujeni venise din Polonia sau din Moldova, dacă era descendent al legendarei „naţiuni scitice”, din care se revendicau ruşii, şi a cărei origini „se găsește înainte de anul 1511 înaintea erei noastre; primul lor rege s-a numit Targitaűs”[10], după cum îi dicta cenzorul ţarist Knorre lui Bugnion, prin anul 1844, asigurându-l, printre altele, că Larga[11], megieşia Cotiujenilor, este unul porturile rusești importante de pe Prut. „În interiorul districtului”, pe al cincilea drum de comunicație, se distingeau, în 1845, după acelaşi monograf, localitățile „Poliana, Bouchkaoutsi, Chilovtsi, Malintsi, Zarojani, Charoutsi, Nedobaoutsi, Beresta, Forvetna, Cherbintski, Koteloou, Tolbouriani, Nesvoia, Kichlazelena, Larga, Kolmintsi, Loukatcheni, Gramankaoutsi, Karlaksou, Romankaoutsi, Kobolotchin, Kolalna, Tabani, Karapoucheni, Marcaoutsi, Glinoia, Gordinechti, Khalakhoreni, Vaskaoutzi, Bourlanechti”[12].

 

Există, din 1795, şi o geografie moldovenească a Moldovei, prefaţată de Amfilohie Hotiniul, care se trufeşte cu apartenenţa Moldovei la împărăţia turcilor în Europa, în care se precizează că „o parte din Basarabia (care acum se numeşte Bugeag) se stăpâneşte de turci, cu trei cetăţi care se află într-însa, Smilul, Cetatea Albă şi Tighina, care de turci se numesc Ismail, Akerman şi Bender. Această parte de Basarabie odată era o parte a Moldaviei, după cum arată hrisoavele cele vechi şi semnul Bour, care este în poarta Cetăţii Albe, între Nistru şi Marea Neagră”, dar geografiile, ca şi istoriile, ignoră aşezările şi comunităţile săteşti, precum şi chestiunile care ţin de viaţa lor de fiecare zi, de obiceiuri şi de îndeletniciri. Doar călătorii străini, extaziaţi de misterioasele puseuri de cultură străveche, care le ies în cale şi li se desluşesc, încredinţează vremurilor de după ei mărturii interesante şi pururi vii. François de Pavie, de pildă, călătorind de la Boian, la Hotin, scria, în 1583, că „pe aceste drumuri, noi întâlneam, adesea, laolaltă, douăzeci sau treizeci din acele trăsuri mici, pomenite mai sus, și pe fiecare din ele era câte o fată, care se întorcea de la târgul din satele dimprejur, frumoase toate peste măsură și fără meșteșug, cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă în așteptarea măritișului; noi cumpăram de la ele, în trecere, lapte, prepelițe și ouă, cu care mai multe din aceste fete își umpluseră trăsurelele până sus și le așezaseră cu vârful în sus, pe care ele călcau și se sprijineau, fără să le spargă”[13], dar acest tablou idilic, al frumuseţii naturale „şi fără meşteşug”, deci fără de sulemeneli, a fetelor din ţinutul Hotinului, este adumbrit, în 25 februarie 1640, de realitatea faptului că, din fiecare sat din ținutul Hotinului, „țăranii plătesc opt sute de zloți roșii pe lună, deși satul e mic”[14].

 

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[15].

 

În două geografii româneşti, apărute cam în acelaşi timp cu „Descriptio Basarabia” a lui Rudolf Kuleman, accentul se pune, cu o diferenţă de indicator geografic, pe impresionantul râu lunar al Prutului şi, mai ales, după cotul pe care îl face pentru a intra în Moldova acelor vremi: „Prutul este cel mai mare râu al României; el izvorăşte din munţii Carpaţi, la târguşorul Văscăuţii, în Galiţia, intră în Moldova pe la Boian, curge spre răsărit şi, la Rădăuţi (Prut – n. n.)[16], face cea mai mare cotitură, îndreptându-se spre miazăzi şi formând marginea României despre Besarabia rusască, până la satul Cotu-Morii; de acolo, intră cu totul în România şi curge în jos până la Reni, unde îşi varsă apele sale în Dunăre.

 

Afluenţii Prutului, din dreapta, sunt: Părâul Volovăţul, pârâul Başăul, râul Jijia ţi pârâul Ialanul. Afluenţii din stânga îi are pe pârâul Nirnova, Tigheciul şi Larga. Prutul, mărindu-se cu apele acestea, devine plutitor şi pe dânsul, ca şi pe Siret, se duc plute de cherestele la Dunăre, din Bucovina. În 1861 s-a suit pe Prut un vapor, până la satul Ghermăneşti (Cotul-morii). Prutul, în totul este lung de 125 mile: din care 25 sunt în Austria, iar 100 în Moldova, care fac 340 mii stânjini moldoveneşti”[17]. Este menţionată, la pagina 89, şi balta Săncăuţii.

 

Kuleman rămâne, în cele din urmă, singurul mărturisitor temeinic al Basarabiei şi, implicit, al ţinutului Hotinului, relatările lui despre climă, în strânsă legătură cu măcelărirea codrilor seculari, despre viaţa şi portul ţăranilor, dar şi a polcovnicilor care aveau în arendă acele sate, deschizând o fereastră largă înspre trecutul acelor obşti. În sate, „casele sunt departe una de alta, iar tina cea mare, de prinprejurul lor, le dă formă de insule”, şi „nu se vede turn sau acoperământ acoperit cu ţiglă. Casele, una mai scundă ca cealaltă, acoperite cu tulei înnegriţi, zac împrăştiate ca o tină pe neaua lucitoare. De la una, până la alta, nu sunt căi nici vara, pe cum am auzit. Dar, deşi pare satul sărac, nici aici nu lipsesc gardurile, care, din îndătinare se lăţesc, întotdeauna, în asemenea măsură pe cum prosperă şi satul. Ce osteneli şi necazuri trebuie să fi avut aceşti omeni întru procurarea materialului acestuia, nefiind aici păduri!”.

 

„Precum aici, aşa pretutindeni, în locuinţele ţăranilor, am aflat acoperământul sub perinele de cap, aşa încât, la culcare, trebuie să se scoată acela de sub perine. Lângă doi pereţi, se întind două scamne (clupuri) lungi de lemn (laviţe – n. n.), pentru că ţăranul este sărac şi nu le poate căptuşi cu pănuri. Pe un perete agaţă trei icoane sfinte, cu subscrieri în limba rusească şi nemţească. După îndătinare, sunt înconjurate cu diferite soiuri de plante şi flori, şi o cruce, ce zace lângă ele, este făcută din asemenea plante.

 

Odaia serveşte, totodată, şi de locuinţă de dormit, de culină (bucătărie – n. n.) şi cămară pentru conservarea fruptelor. În unghiurile odăii, am observat, în coşari şi pe jos, cartofi, păpuşoi şi pâini. Trei pisici şedeau pe pat, periindu-se cu labele pe bot, cânii, din contra, sunt alungaţi afară, la frig. Se poate presupune că, într-o odaie de 12 paşi de lungă şi tot aşa de lată, nu se respiră aer curat. Miros de mâncări şi evaporarea din oameni emulează una cu alta. Numai când se deschide uşa, pentru intrarea sau ieşirea cuiva, intră puţintel aer curat. Ferestrele sunt astfel zidite încât nu se pot deschide. Ieşind în culina casei, privesc printre scânduri sau printre crăpături drept spre acoperământul casei, care este de tulei (strujeni – n. n.), printre care se vede cerul. Într-un unghi se află un fel de moară (râşniţa): două pietre rotunde, între care se macină bombele de păpuşoi, întorcând piatra de deasupra printr-un mâner de lemn”.

 

Iar casa polcovnicului arendator, „în proporţie cu celelalte, este mai aleasă, avea 5 ferestre”, dar „nu se vede însă nici o tufă, nici pomi jur-împrejur, vântul bate la casă fără nici un pic de piedică, iar vara este cu totul neumbrită de arşiţa soarelui. Nu departe de ferestre zac, pe paie şi fân, vreo 30 de boi, ce aici iernează. Nu este nici unu gard făcut în jurul lor, pentru ca să-i scutească câtva”. „În dosul casei, observ cam 20 de ţărani, care încărcau nişte gunoi, pe care-l cumpăraseră de la colonel, spre a-l arde acasă sau a-l folosi ca acoperământ la case sau colibe. Cu ce se deprinde colonelul? Cu economia! În odaie, deşi este avut, nu are ziare, nici de cele politice, nici de cele economice, nici de altele, ce ar arăta cultură şi dezvoltare. El a venit aici ca arendator şi, cât de curând, se va duce, cu un câştig în buzunar, într-alt loc, pentru ca să-şi înceapă meseria din nou. Unica ce este mai însemnata în viaţa-i exterioară este aceea că are o trăsură, cu 4 cai, pe care, când şi când, o foloseşte, mergând la un sat vecin, spre uimirea ţăranilor”.

 

Casa polcovnicului Mihail[18], de la Săncăuţi, fusese construită în 1722, de un spahiu, care, în noaptea de marţi, 24 spre 25 martie, îl găzduise pe prietenul hatmanului Mazepa, Filip Orlik, ba chiar l-a „cinstit cu cafea” [19].

 

În aceste sate din părţile Hotinului, „ţăranii se împart în ţărani cu boi şi cai (jageli) şi în ţărani fără boi şi cai (speschi). Un ţăran fără boi şi cai primeşte 3 fălci de pământ; pe o pereche de cai sau boi, vin 4 fălci, pe două perechi de cai sau boi, 8 fălci, pe 4 perechi, 10 fălci. Acesta este maximul ce primeşte un ţăran”, dar „primirea” nu înseamnă împroprietărire, ci încredinţare pentru lucru, pentru că, precum în cele două Principate Dunărene, şi „în Basarabia, relaţiile faţă cu poporul muncitor se bazează pe arendarea pământurilor la ţărani, pentru lucru. Ţăranii nu sunt legaţi de pământ, ci se pot muta unde voiesc, numai se presupune că, mai întâi, plătesc datoriile ce le-au făcut pe pământul ce voiesc a-l părăsi. De cumva proprietarul este avut, înlătură cu plăcere pe ţăranii leneşi din patrie şi îi înlocuieşte cu nemţi, pe care, după cum am zis, îi aduce din Galiţia. Am văzut un proprietar mare întemeind un sat; a adus cam 400 nemţi: bărbaţi, femei, băieţi, pe care, cam deodată, i-a băgat pe toţi într-o şură mare. O comunitate întreagă fugise de la el. Eu îl întrebai: „Eşti dumneata silit ca să primeşti, iar, pe acei ţărani, dacă vor voi?”. „Ba nu”, răspunse dânsul, „îmi pare bine că am scăpat de ei”. în locul lor ar avea să vină nemţii din Galiţia, oameni săraci, care desigur că aveau o poziţie mai rea decât a ţăranilor fugiţi, şi voiesc să folosească ocazia cea mai proaspătă pentru a-şi îmbunătăţi în câtva poziţia”. Fragmentul acesta de mărturie se referă la satele din ţinutul Hotinului, pe care Kuleman le-a străbătut cu pasul, după ce trecuse prin vama de la Novo-Seliţa, în 23 noiembrie (probabil că anul 1866). Şi el, fascinat de cosmicitatea Prutului, s-a ţinut prin apropierea lui, intrând şi în bisericile de lemn de atunci, pe care le descrie pe fondul unei osificări în preistorie, pe care Blaga o numea „veşnicie (care) s-a născut la sat”, deşi nu era decât lipsă de istoricitate.

 

„Intrând în sat, în stânga observ o casă ceva mai mare, cu acoperământ slobozit până în jos, ce consta din scândurele mici, asemenea una alteia (draniţă – n. n.). Aceasta este biserica. Ea e înconjurată cu unu zid de pietre nelipite. Peste cale se află casa popii, care trăieşte într-o locuinţă ţărănească, ca un ţăran, priveghează la boii săi, ce iernează înaintea ferestrelor, ară singur, coseşte, treieră şi, iarăşi îmbrăcând veşmânt preoţesc, se preface în popă. Poarta este legată de gard cu o sfoară. Eu o deschid şi păşesc în curte. Înaintea intrării în odaie se află troaca cu nutreţ pentru porci. În culină este întunecos şi aburesc nişte paie mucede, ce se află într-un ungher, de-a dreapta. De-a stânga, este intrarea în odaia de locuit.

 

Preotului mă recomand ca unul care, la cutare casă domnească, am avut onoare a cunoaşte pe un preot în cutare funcţiune preoţească. Şed, sub fereastră, pe un scaun neacoperit cu pânză; deasupra capului, 9 icoane sfinte, care se întind până la peretele celălalt, pe lângă ungher; sub acestea se află un pat acoperit cu nişte covoare. Alt covor pistricat este pe perete agăţat, pentru scutire de frig, precum şi pentru frumseţe. Popa portă un halat (veşmânt de comoditate), în formă de caftan, pe cum îndătinat o poartă mujicii ruşi, acel halat nu se deschide la piept, ci la spate. Cu o curea de piele este încins. Părul popii este împletit ca la femei şi se sloboade pe spate în două chici. Lângă pat stă o masă înalta la picioare, alta mică – poate fi pentru spălat – stă lângă sobă (cuptor). Preoteasa este îmbrăcată întru toate ca o ţărancă şi stă, cu mai mulţi băieţi micuţi, lângă cuptor, ţinând pe braţe un băiat la piept. O femeie mare, îmbrăcată într-un cojoc scurt, cu călţuni până la poalele cojocului, intră în odaie şi primeşte băiatul din braţele preotesei. O fetiţă cam de 8 ani iese de după cuptor şi păşeşte prin odaie, îmbrăcămintea ei cusută într-o cămeşoaie lungă până la picioarele desculţe, legată pe la chiciuri cu o legătură roşie de lână (brăţară). Biblioteca întreagă zace pe un colţ al mesei înalte şi constă dintr-unu catehism rusesc şi un foliant albastru, scris în limba slavonă, care conţine istoria sfinţilor. Eu îmi exprim dorinţa de a vedea biserica.

 

Preotul numaidecât se învoieşte, îşi îmbracă reverenda. Biserica este cam la 20 paşi îndepărtată de curtea lui. Ţăranii trec pe lângă ea, făcându-şi cruce şi întorcându-şi faţa spre dânsa. Între biserică şi gardul ei de zid, cam la 10 paşi, se află o clădire din lemn, în formă de columbar, pe care se află 3 clopote, în mărimea celor de la curţile căilor de fier, cu care se dau semnele. Biserica constă din trei despărţituri: din intrată, din sanctuar şi din altar, care este la spatele unui perete de icoane, ce are două uşi. Sanctuarul sau, altcum, locul destinat pentru funcţiunile preotului, a cantorilor ce stau pe laturi, după nişte rezemători de lemn (stranele rău numite), pentru servitorii bisericeşti (înţelege epitropii), care însă stau şi în intrata ce este de 12 paşi de lungă şi de 12 de lată. Averea întreagă a bisericii, ca şi care alta nu mai are, este unu bun de 10.000 morgeni prusieni, şi mai are 2 comune, afară de casele ţărăneşti. Când s-a zidit biserica, desigur că nu s-a contat pe îmbulzeală mare de popor şi în adevăr că o cârciumă a unui jidov, din apropiere, are, duminica, mai mulţi cercetători decât sfânta biserică. Odată, fiind preotul forte mâhnit de larma celor din cârciumă, a mers cu crucea la dânşii şi pe toţi i-a alungat în biserică”.

 

Şi portul din acele sate, răspândite prin Bucovina Hotinului, acelaşi de veacuri, beneficiază de mărturia lui Rudolf Kuleman: „Țăranul ce poartă cojoc are, totdeauna, pieptul și gâtul în liber, pe când stomacul este scutit de cureaua lată. În cap are o cușmă înaltă de piele, fără răsfrântură, așadar fără să se poată trage pe urechi, pe care o poartă iarna și mai toată vara; diminețile și serile sunt destul de răcoroase. Călțunii cu turetci late, în care țăranul își vâră nădragii, precum se face în Rusia întreagă, sunt foarte practici; pe acest pământ ce, după puțină ploaie se preface în tină, și pe căile ce, pentru lipsa de pietre, nu sunt scutite de tină, sunt papucii și călțunii de paradă încă pentru câtva timp nerecomandabil. Dintre cojoace, sunt de preferat cele destinate pentru țărani, din piele de oaie, iar nu cele îmbrăcate în pănuri. Pretutindenea, în târgurile orașelor și cetăților, se adună jidovii, cu cojoace, și le vând țăranilor și țărăncilor: cojoacele femeilor nu se deosebesc nicicât de cele ale bărbaților, în timp de iarnă ambele genuri sunt asemenea, deoarece femeile țăranilor încă îmbracă călțuni înalte la turetci. Femeile ce se țin cam pe sus se îmbracă în cojoc din piele de vulpe. Pieile de miei tineri sau stârpiți, negre și albastre, se consideră marfă fină și, într-adevăr, sunt mai prețuite decât cele de vulpe, din cauză că acestea din urmă își pierd părul foarte lesne. Fiindcă în Basarabia se află și lupi mulţi, se dau multe cojoace din piele de lup (volki), care sunt prețuite mai vârtos pentru că nu primesc în sine gavet (necurățenie), de care aici este destul”.

 

Portul este decisiv relaţionat cu clima, iar în ţinutul Hotinului, după împuţinarea pădurilor, „Vara, punând termometrul la soare, se urcă căldura până la 40° R și iarna scade iar, până la 25 și 30° frig. Schimbarea temperaturii, între aceste margini de frig și căldură, este destul de mare, vara și iarna. Un vânt de către miazănoapte, cu ploaie, face, în mijlocul verii, de se schimbă clima cu 20° într-o zi. În contra, a avea, iarna, zile calde nu este raritate. Apoi se mai dau furtuni cu tunete și trăsnete. De cumva, în decursul verii, plouă foarte des, totuşi se dau și cazuri că toate se usucă de căldură fierbinte… Viforele, în Basarabia, sunt cu atâta mai tari, cu cât mai puţin li se opune terenul cel fără de dealuri, fără de păduri, mai mult deşert. Nu arareori se împrăştie turme întregi, se aruncă în gropi şi strânsori, se astupă cu nea şi se înăbuşesc. Boii şi vacile fug cu viforul, caii alergă contra lui, cu capul încordat”.

 

Neamurile vechi ale obştii Cotiujenilor beneficiază de o mărturie completă abia în anul 1770, când feldmareşalul Rumeanţev ordona un recensământ al întregii Moldove, pe care Rusia urma să o stăpânească, dacă nu ar fi intervenit factorul interesat de echilibru, Austria. În 1770, existau în Cotiujeni familiile Andreuţă, Băbuţă, Bărgan, Berdei, Beşliu, Bocan, Bordei, Bordeian, Bortă, Bounegru, Bulduma, Căpăţână, Caraoman, Ciobănaş, Cirimpie, Ciucă, Ciurul, Comănoc, Covaşă, Cucul, Cuflinco, Culeşanul, Curcă, Druţă, Frumuşinco, Gacul, Găină, Ganul, Gănuţul, Gaşcul, Giosan, Grecul, Loisa, Lungul, Mărculesii, Mândru, Minciună, Moroşan, Mortul, Niagul, Olmadem, Ostahe, Posmar, Pulan, Rănibou, Răvenco, Rodinco, Rumbul, Sprânceană, Stâncă, Tătarul, Tiutiuliuc, Tufă, Ţâbârnă, Ţibrica, Ţibrican, Ursulesii, Verenie, Vlase.

 

În Săncăuţi, neamurile cu aproape 300 de ani de statornicie, au fost: Bădă, Cernausckii, Donică, Drușmac, Dubiță, Duca, Răvei, Varinca, dar toate aceste neamuri s-au mutat în Cotiugeni, în Lucaceni, în Brăila, ultimele două acum în Ucraina, sau în alte sate din ţinutul Hotinului şi nu numai, după potopul din 1-5 august 1926, când „au fost luate de apă şi dărâmate multe case, lăsând pe drumuri familii numeroase, care umblă, din uşă în uşă, cerşind ajutorul celor care au scăpat” [20].

 

Asediul Hotinului

 

„Hotarul acestor sate, hotarul vechi, pe unde au folosit din veac” nu a fost menţionat în nici un uric, dar poate fi desluşit în deciziile judecătoreşti de expropriere şi de împroprietărire din perioada 1921-1924.

 

Moşia Sancăuţi, de pildă, proprietatea Branei Drumer, se învecina „la Nord, cu proprietatea Pincas Berștein, la Sud cu proprietatea Iulian Dzincovschi, la Est cu Esfir Perper, și la Vest cu Elca Dunaevici”, iar moşia din acelaşi sat a Sarei Berştein, se învecina, „la Nord, cu Leona Bernștein, la Est cu Elca Dunaevici, la Sud cu proprietatea Iulian Dzincovschi și, la Vest, cu nadelul locuitorilor din Larga”, deci începea de la moara de pe Larga, cunoscută în epocă drept „a lui Boris” (Berştein), pe care locuitorii o numesc, în memoria lor legendară, „a lui Bariz”, pârâul Larga delimitând, la sud, hotarul sătesc cu comuna Larga, sătenii de acolo având moşia în partea de nord a satului. Şi mai exista în Săncăuţi o moşie a  Esfiriei Perper, „învecinată, la Nord-Est, cu Pincu Berștein, la Est cu proprietatea Săncăuți a lui Boris Berștein, la Sud-Vest cu proprietatea moștenitorilor Nemiți”.

 

În Cotiugeni, dar şi în Larga, avea o moşie, care se învecina, la răsărit, „nadeiul locuitorilor din Cotiugeni”, biserica din Cotelna. O altă moşie, cea a lui Iulian Dzicovschi, întinsă până în Lencăuţi, „se megieșeste: la Nord, cu porțiunea rămasă proprietarului, la Est cu moșia moștenitorilor lui Ianchel Berștein, la Sud și Vest cu pământul țăranilor din Cotiujeni”; deci hotarul Cotiujenilor, în Prut, este în parte definit, „pământurile țăranilor din Cotiujeni și Larga” fiind la răsărit de această moşie. Biserica din Cotiugeni, care avea o frumoasă moşie, avea să se mulţumească doar cu sesia parohială, formată din 3 loturi a câte 6 ha, sesie „care se megieșește: în partea de Nord-Vest cu pământul bisericii expropriat și la Sud-Est cu nadelul locuitoritor din Cotiugeni, formând un pătrat, având loturi în partea de Nord și Est, după cum se vede în planul bisericii, aflat la dosar”.

 

Cea mai mare proprietate din Cotiujeni, cea a fostului amiral ţarist şi, apoi, bolşevic în Marea Neagră, Alexandru Nemitz, a fost expropriată, cu despăgubiri mai mult decât rezonabile, de circa 750 lei/ha. Moşia se învecina, „la Nord cu Alexandru şi Apolon Nemitz şi obştea satului Cotiugeni, la Est cu proprietatea Tabani Caracuşeni şi Berlinţi, la Sud cu proprietatea Ecaterina Ditmar şi nadelul locuitorilor din Berlinţi, şi la Vest, cu moara, terenul rămas proprietarului”. Konrad Nemitz păstra, printre altele, „12 ha moară, cu toate dependinţele şi vatra iazului, cuprins între ambele maluri de ape, pe malul stâng, patru metri la lat, lung până la podeţ”, dar cu obligaţia „de a lăsa două adăpători şi de a lăsa liberă trecerea vitelor în tot lungul pârâului”, şi „cinci case cu grădini, fără casă în vatra satului, nelovite de expropriere”, proprietatea rămasă lui Nemitz megieşindu-se, „la Nord cu nadelul sătenilor din Berlinţi, la Est cu pământul rezervat morii, la apus cu nadelul locuitorilor din Cotiugeni şi la Nord cu grădina de pomi roditori de le conacul rezervat proprietarului şi cu albia pârâului Vilia”.

 

Celălalt legendar stăpânitor din Săncăuţi şi Cotiujeni, Boris Bernstein, rămăsese, după exproprierea cu despăgubire, doar cu „10 ha de teren arabil, 18 ari poieni în pădure, casa din pădure pentru pădurari, care se megieşeşte: la Nord cu padelul locuitorilor din Lucaceni, la Est cu Tabani, la Sud cu moşia lui Iulian Druncovschi şi Nemiţi şi la Vest cu pământul rămas expropriaţilor”. Om de afaceri inspirat, care folosea, inclusiv la morile sale, tehnologii de ultimă oră, Boris Berştein exporta produse în toată lumea, inclusiv în America. Totuşi, criza economică interbelică pare să-l fi afectat şi pe el, din moment ce, în noiembrie 1933, datora mari sume statului, iar bunurile sale, „situate pe moșia Cotiugeni, megieșite: la Nord cu pământul locuitorilor satului Cotiugeni, la Est cu drumul spre conacul proprietarului debitor C. Nemetz, la Vest cu hotarul moșiei satului Berlinți, la Sud-Vest cu restul cotei proprietarului C. Nemetz” erau scoase la licitaţie de către Administraţia financiară a judeţului Hotin.

 

Bătălia de la Hotin

 

[1] Marele Boian a fost, vreme de veacuri, un târg de mărfuri şi de animale renumit, zilele cele mari pentru activitate negustorească fiind după Înălţarea Domnului, timp de două zile, două zile înainte de Sfinţii Apostoli, precum şi zilele de 25 iulie, 14 septembrie, 21 octombrie şi 21 noiembrie.

[2] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414, tatăl Olenei, al lui Pătraşcu şi al Nastei, măritată cu Ion Stârcea.

[3] Cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330,  moş-strămoşul mai multor sate din Bucovina, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, se referă la un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, cel care primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”.

[4] Długosz, Jan, Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae, paginile 133-139 şi 137, în care reproduce tratatul de împărţire a Moldovei, de la Lublau, din 15 martie 1412, maghiarii regelui Sigismun urmând să primească Bucovina Mare, adică ţinutul dintre Carpaţi şi Prut, iar polonii regelui Vladislav, Bucovina Mică, adică ţinutul dintre Prut şi Nistru.

[5] „până lângă Hotin se întindea o pădure frumoasă, având, ici-colea, câte o livadă și puțin pământ de semănat; această pădure oprea și împărțea, cu puterea ei, viforele și furtunile de nea, sub scutul ei păstra mai multe izvoare și lacuri, încălzind și reînviind prin jurul ei prin o energie grandioasă de vegetațiune”.

[6] Citatele din materialele care vor alcătui anexa cu „Arhivele documentare ale Cotiujenilor”, deci cu mărturii reproduse integral în această carte, nu le voi însoţi cu note de subsol, care nu-şi au rostul.

[7] Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 239, 240

[8] Bugnion, La Bessarabie anciene et moderne, Admis par la censure impériale russe, / Censeur Knorre – 8 janvier 1845, Lausanne / Odessa 1846

[9] Ibidem, p. 85

[10] Bugnion, La Bessarabie anciene et moderne, Admis par la censure impériale russe, / Censeur Knorre – 8 janvier 1845, Lausanne / Odessa 1846, p. 10

[11] Ibidem, p. 99

[12] Ibidem, p. 152

[13] Pavie, François de, Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținuturile Sultanului și în diferite locuri din Europa, în Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 184

[14] Taszycki, Achacy, Relația secretarului, în Călători străini despre Țările Române, Vol. IX, București 1997, p. 167

[15] Bugnion, op. cit., pp. 148, 149

[16] „până la cotitura Lipcanilor” – în Laurian, Treb. A, Geografia ţărilor Române, Bucureşti 1863,  p. 31

[17] Gusti, Dimitrie, Geografia ţărilor române pentru clasele primare, Ediţiunea a treia, Iaşi 1867, pp. 7, 8

[18] Bezviconi, Gheorghe G., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Vol. II, Bucureşti 1943, p. 35

[19] Călători, IX, pp. 137

[20] Ghibu, Onisifor, România Nouă, Anul III, No. 41 (264), Chișinău, Luni 19 iulie 1926, p. 3


Satul zicălaşului Petru Oloieru: Hronicul Hotinului

 

Istoria tuturor satelor de prin preajma Hotinului, inclusiv a celor ale lui Simca, de la care vine numele Sincăuţilor sau Săncăuţilor – prima vatră atestată a Cotiujenilor, a fost provocată, istoricizată şi continuată în strânsă dependenţă cu Cetatea de pe Nistru[1], cea mai puternică dintre toate.

 

Există, în cronologia cetăţii, o epocă orgolioasă, mai ales pentru generaţiile moderne, cea a atestării documentare, bazată pe mărturii indirecte, precum: în 1310: prima menţionare documentară a Hotinului, într-o cronică polonă, care susţinea că cetatea ar fi fost construită din lemn şi pământ de către genovezi; în 1333-1370: anii în care, după cronicarul Jan Długosz, ar fi fost construită cetatea Hotinului, de către regele Cazimir cel Mare al Poloniei; în 1347: Hotinul era numit „cetate valahă” într-un izvod de oraşe moldoveneşti, din anexa letopiseţelor ruseşti; 1354: Hotinul se numără, în cronica rusă a lui Byhovic, printre cetăţile lăsare pe seama „volohilor”.

 

Apoi, confirmată de documente şi, implicit de istoria neamurilor din răscrucea est-europeană, există perioada moldovenească, începută cert în 1375, când Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei, prin căsătoria lui Petru Muşat cu Nastasia, fata lui Laţcu Vodă, şi rămâne cu acest statut până în 1712, când Hotinul a fost ocupat de turci.

 

Perioada frământată de numeroase asedii şi războaie a Cetăţii Hotinului şi a satelor bine populate, care asigurau cele necesare garnizoanei şi târgoveţilor, începe, cu un nou statut statal, în 1711, când, sub comanda lui Abdi-paşa sraschierul, „turcii cuprind Hotinul şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[2] (Mavrocordat – n. n.), cetatea fiind în întregime reparată şi întărită. În locul pârcălabilor de peste veacuri, autoritatea o exercita „paşa de Hotin”, care, în urma unui firman al vizirului, a luat „tot ţinutul Hotinului de sub ascultarea domniei Moldovei, cu toţi oamenii ce au fost într-acel ţinut şi cu toate bucatele lor”, Ion Neculce, fost pârcălab de Hotin, notând cu amărăciune că turcii „de cu primăvară, au luat ţinutul Hotinului şi l-au făcut olat cetăţii. Iar la anul au luat şi ţinutul Cernăuţilor, din Prut încolo, să-l facă tot olat, zicând că tot de Hotin au fost”[3]. Am citit prin corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, publicate de Iorga, în seria lui de documente, că mulţi moldoveni fugeau în raia, pentru că paşa de Hotin menţinea o ordine strictă, printre altele stârpind tâlharii din olat şi urmărind încasarea corectă a zeciuielii, ceea ce în Moldova nu se întâmpla. Cronicarii menţionează „nevoile ţării” şi numeroasele „supărări”, pe care le provocau în Moldova turcii, în drum spre Hotin, şi care, „ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi femei înţelepte”[4], iar corespondenţa lui Mavrocordat, adresată delăsătorului pârcălab de Dorohoi, se soldează, atunci când este sesizat Abdi-paşa de Hotin, cu reparaţii şi cu disciplinarea trupelor în trecere prin Moldova. Chiar şi Neculce consemna că „în zilele lui, cât au şezut la Hotin, unde au murit, mult folos a avut ţara despre dânsul”, exemplificând cu faptul că „pe tâlharii care veneau la Moldova din ţara leşească, de jefuiau şi ajungeau până în Bugeac, i-a strâns pe toţi, iar pe tâlharii din Moldova i-a strâns Mihai Vodă, cât în zilele lui puteau să umble oamenii cu galbeni în mână”[5].

 

Mereu tulburat de incursiuni şi vremelnice stăpâniri polone, dar şi de tot mai dese năvăliri ruseşti, Hotinul are parte de vandalizări decisive, deşi, aşa cum o probează recensământul lui Rumeanţev, început în anul 1770, locuitorii nu prea erau năpăstuiţi cu supărări din partea noilor ocupanţi, ruşii încercând să atragă simpatia populaţiei, dar, datorită negocierilor turco-austriece, soldate cu cedarea nordului moldav, şi Hotinul îşi reia statutul de raia, până în 1812, când ruşii răşluiesc Basarabia şi ocupă Hotinul

 

După 1812, Hotinul face parte, şi ca poziţie strategică, din imperiul rus, iar satele din ţinut se depopulează, în primii ani, apoi înfloresc, şi prin întoarcerea locuitorilor caligrafiaţi prin recensământul din 1770-1774, dar şi printr-un adevărat exod de maloruşi şi de moldoveni, inclusiv din Bucovina, căci se încetăţenise ideea, spusă lui Iorga de un ţăran solcan, în 1904, că „acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel bine-credincios, care face pomană cu pământuri largi”[6].

 

Din 1918, încoace, a urmat şi urmează o epocă pătimaşă, pe care doar locuitorii străvechiului ţinut al Hotinului sunt îndreptăţiţi să o facă, eu rezervându-mi doar rolul de adunător de mărturii ale vremilor, în cea mai mare parte necunoscute, în tentativa de a realiza o monografie cât mai amănunţită şi mai obiectivă a obştii Cotiujenilor, în mijlocul căreia a văzut lumina zilei starostele „Zicălaşilor”, muzicianul şi instrumentistul Petru Oloieru, care a tot aprins opaiţele respiraţiei strămoşilor din mai bine de o mie de cântece străvechi. În numele acestei visate respiraţii îi datorez o monografie a comunei Cotiujeni, pe care aş numi-o „Satele lui Sinca”, acest legendar personaj fiind primul om care a lăzuit prin preajma unei poieni din vecinătatea Prutului, pentru a-şi dura vatră de sat (Sincăuţi, Săncăuţi) închinată urmaşilor urmaşilor lui.

 

 

[1] Husar, Alexandru; Gonţa, Gheorghe; Dimitriu-Chicu, Silvia, Cetăţi de pe Nistru, Chişinău 1998. Din această lucrare preiau majoritatea datelor de sinteză cronologică.

[2] Ibidem, p. 47

[3] Ibidem, p. 50

[4] Ibidem, p. 52

[5] Ibidem, p. 53

[6] Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti, 1905, p. 102


„Geografia Moldovei” din 1795

 

O carte ,,pentru învăţătura Gheografiei celorŭ ce voescŭ a şti locurile de fieşte care parte de a pământuluă, înpărăţi, ţări, cetăţi, munţi şi râuri, care să scriu aicé de rândŭ pentru folosinţa tinerilorŭ de a le ţine minte, care în ce parte de locŭ este şi ce anume are, pe câtŭ s-au pututŭ pănă acumŭ de a se cunoaşte asupra acestui globu de pământŭ şi apă”, publicată la Iaşi, în 1795, cu prefaţa lui Amfilohie Hotiniul (tipografi fiind ierodiacon Gherasim şi Pavel Petrov), mi-a atras atenţia prin capitolul „Împărăţia Turcilor din Europa” (capitolul „Geografie moldovenească” doar enunţă definiţii ale geografiei), care nu înseamnă nici geografie, nici istorie (o penibilitate în raport cu „Descrierea Moldovei), ci o mărturi tulburătoare a unor vremi, în care resemnarea sau poate că chiar împăcarea poziţionau Moldova şi neamul creştinilor români din această provincie în cadrul… măreţului imperiu otoman. Există chiar şi un fel de mândrie, care transpare din text, pe justificarea autonomiei boiereşti de care se bucura patriarhul, precum şi „boierii noştri greci”, semn că, atunci, în 1795, românismul se afla într-o periculoasă derivă, ierarhiile bisericeşti şi de administraţie oscilând între bunăstarea din imperiul turcesc şi bunăstarea şi mai balşoi promisă de revărsarea ţarismului peste geografia Europei răsăritene:

 

 

Împărăţia Turcilor din Europa

 

Împărăţia Turcilor s-a aşezat în Europa în vreme când din învrăjbirea Grecilor întru sine şi a sultanilor Egipetului, li s-a risipit împărăţia şi li s-au luat de turci şi scaunele, care, de la acea vreme, de la anul 1452, împărăţeşte cu o deplină stăpânire toată împărăţia, luându-şi titlul de mare împărat.

 

Această împărăţie se întinde în lungime spre răsărit, de la gradul 35 al apusului, până la al 61 (au 62) al răsăritului, iar în lăţime, de la gradul despre amiazăzi 30, ce este în dreptul Egipetului, până la gradul 46, ce este asupra Moldovii, spre amiază-noapte, care, socotindu-se gradele, are în lungime pe aproape de o mie de lege, iar în lăţime, pe lângă patru sute de leghe, dare nu peste tot pământul, căci ca mai a tria parte este peste ape împărăţia. Însă este îndestulată cu noroade, după măsura pământului, nu numai din legea turcească, dară şi din creştini o mare parte se află, şi din jidovi, şi din alte legi şi neamuri, toţi de obşte supuşi împărăţiei, şi nu sunt siliţi ca să-şi mute legile (au credinţa lor) nici unii: şi dau dajdie fieştecare pentru paza slobozeniei lor.

 

Turcii ţin legea care i-au învăţat al lor proroc Mahomed, asupra ţării împrejur, şi poruncile cele mai mari ale legii lor sunt acestea a se opri să nu bea vin, nici alte băuturi beţive, de a face rugăciune, de a da milostenie şi de a călători la închinăciuni, şi li s-au dat voie cel ce va vrea ca să aibă şi mai multe femei de una, cu a lor cununii.

 

Au boieri din a lor lege la trebile împărăţiei lor, întâi este Muftiul, capul Legii lor, cu o deplină stăpânire (după cum, la noi, Patriarhul), al doilea este Vizirul povăţuitor oştilor, al treilea sunt Paşii care chivernisesc ţările şi ţinuturile, cu cetăţile, care sunt în număr de douăzeci şi cinci, şapte în Europa, şi şaptesprezece în Asia, şi unul în Africa, şi aceştia au toţi tuiuri, care mai multe, care mai puţine, după mărirea lor.

 

Sunt şi alţi 9, care se cheamă Bei (sau Behliarbei), cu deosebită stăpânire, după cum Beiul Egipetului şi al Damascului.

 

Au şi creştinii greci cinste de boierii, după obiceiurile vechi, care se ţin de la împărăţie în loc de pravile, întâi se cinsteşte Patriarhul cu deplină cinste şi cu o deplină stăpânire asupra credincioşilor, la cele duhovniceşti, şi nu-l pogoară din scaun niciodată, de nu vor principii credinţei.

 

A doua mare cinste o au Domnii din Moldova şi din Vlahia, cu o deplină stăpânire asupra supuşilor săi, dar nu-i lasă statornici.

Al treilea, dragomanul, care nu se pune dintr-alte neamuri, fără de cât din creştinii greci.

 

Pământul acestei împărăţii este cel mai bun, decât în toate împărăţiile Europei, dar acum nu se lucrează după cum se lucra în vremi când era sub stăpânirea împărăţiei greceşti, căci supuşii acum nu au atâta silinţă, nici stăpânitorii atâta iscusinţă în lucrarea pământului.

 

Stăpânirea acestei împărăţii în Europa se împărţeşte în două, spre amiază-zi şi spre amiază-noapte. În aceasta, dinspre amiază-noapte, sunt nouă ţări, întâi Krâmul şi Basarabia, Moldavia, Ungrovlahia, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Croaţia, o parte din Dalmaţia, Rumelia, întru care este Ţarigradul şi Adrianopol.

 

Krâmul, în vremile cele de demult, era scaunul împărătesc al Skidilor, care se numea de greci Hersonul tabrii, în care stăpânea Hagan, împăratul Skidilor, şi cuprindea cu stăpânirea şi o parte din Basarabia, iar pe urmă, luându-se sub purtarea de grijă a turcilor, s-a ţinut până la anul 1791, iar întru aceşti ani, la aşezarea păcii ce s-a făcut cu moscalii, s-a dat cu tot locul său supt stăpânirea moschicească, până în apa Nistrului.

 

Iar o parte din Basarabia (care acum se numeşte Bugeag) se stăpâneşte de turci, cu trei cetăţi care se află într-însa, Smilul, Cetatea Albă şi Tighina, care de turci se numesc Ismail, Akerman şi Bender. Această parte de Basarabie odată era o parte a Moldaviei, după cum arată hrisoavele cele vechi ţi semnul Bour, care este în poarta Cetăţii Albe, între Nistru şi Marea Neagră.

 

Moldova are al său Domn, care se numeşte Voievod, are Scaun târgul Ieşului şi al Sucevei, dar fiind ţara închinată turcilor, dă dajdie. Hotarele Moldovei se încep din vârful munţilor, despre apus, şi despre răsărit era, odată, cu Marea Neagră, iar acum cu Bugeagul. Asemenea şi Ungrovlahia are al său Domn, al cărui scaun este în Bucureşti şi în Ploieşti, cu dajdie la Poarta Ţaringradului”[1].

*

Deşi tipărită la Iaşi, cartea, care conţine şi o „însemnare” cu cronologia domniile moldoveneşti, cam ignoră Moldova, deşi are un capitol „Despre Moldova”, un capitol „platonician”, adică întrebare şi răspunsul maestrului, pe care îl translatez şi reproduc:

*

Întrebare:  Ce trebuie să luăm aminte despre Moldova?

 

Răspuns: 1). Precum Ardeal, aşa şi aceasta are îndestulare de vin, pământul gras, heleştee, bivoli şi munţi îmbogăţiţi cu aur şi argint, aşijderea păduri, pomăt mult, de tot felul de dobitoace şi mulţime de miere, cai turceşti şi rumâneşti. Lungimea este de 35 de mile şi lăţimea de 28. Mai demult această ţară se numea Dakie Ripensască (sau Alpest rasască), după aceea, de la multe feluri de neamuri, se numea Gepidia şi Goţia, iar de unguri Kumania. Partea despre miază-noapte, pentru apa Moldovei şi muntele Ceahlăului, anume Moldova, iar partea despre amiază-zi, anume Valahia de peste munţi, care, până la anul 1449, da bir ungurilor, iar apoi dă turcului, pe fieştecare an: 58.000 galbeni italieneşti, cai 500 şi şoimi 300.

 

2). Norodul ţine legea grecească şi este supus Patriarhului de Ţarigrad.

3). Românii (sau Romanii) sunt amestecaţi cu sârbi, bulgari, armeni şi tătari.

 

4). Locul cel dintâi în Moldova se numeşte Iaş sau Eş, care este Mitropolia a tot Principatul, aproape de apa Prutului, ce se numea mai demult Hierasum, unde este curtea Prinţului, pentru care însuşi Traian împăratul în cărţile sale face arătare că ar fi zidită înainte de naşterea lui Hristos, pentru locuirea comisului romanilor şi a străjilor lui, în care curte se numără 16.000 de odăi. După aceea, nu puţini ani trecând la mijloc, între toate răzmeriţele s-au înnoit şi s-au scăzut la 20.000 de odăi şi mai mult, pentru trebuinţa Principelui şi a ostaşilor lui, care, la anul 1460, împreună cu tot oraşul de foc s-au risipit.

 

5). Iaşul a luat nume de la străjile romanilor, ce se chemau iaziges şi de la şanţul cel de bătaie, întru care oraş este scaunul arhiepiscopiei.

6). La anul 1465, Ştefan, principele mai sus numitei curţi sau cetate de iznoavă o au zidit, de la care nu puţini ani şi Iaşul se numea Ştefanoveţia, iar după ce Leşii pe Ştefan Vodă l-au izgonit, la anul 1491, iarăşi din pricina focului s-a prăpădit şi, după aceea, trecând ani la mijloc, nu s-au numărat, într-acel loc, mai mult decât 600 de odăi.

7). Al doilea, oraşul Soceava (sau Suceava), nu departe de apa Siretului, întru care mai cu dinadins şade Voevodul Moldovei”[2].

 

 

[1] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 8-13

[2] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 28-30


Pagina 4 din 1.101« Prima...23456...102030...Ultima »