Dragusanul - Blog - Part 5

Văratecul doamnei Marina Ina

 

 

„Pe locul lui, a fost codru. Cel dintâi aşezat aici a fost Simion Bucşă. El şi-a durat casă din lemnul tăiat de pe loc, pe costişa pârâului, unde e, astăzi, casa orfanilor Gheorghe I. Gherasim. Simion Bucşă a făcut poiană în mijlocul pădurii, în jurul casei lui. Vitele sătenilor din Dumbrăvenii apropiaţi, umblând, în timpul verii, la păşune în pădure, se furişau la acest loc, unde era răcoare, apă, pe coasta pârâului. Aici stăteau la stanişte. Numai aici ştiau sătenii din Dumbrăveni că le găseau în timpul verii. Şi, de întreba cineva unde le-a aflat, spuneau: La Văratec. De unde a şi rămas şi numele acestui sătişor”[1]. Legenda rămâne legendă, dar o fărâmă de adevăr tot cuprinde în ea. Ceea ce ştim cu precizie este că, la Văratec, s-a ridicat biserică, în anii 1795-1797, prin stăruinţa preotului Pavel ot Drăgoieşti, iar pe spatele icoanelor dăruite bisericii încă se mai află numele unor credincioşi: Ion FRIGĂ şi soţia Luchiana Iancu MĂLAIACRU şi soţia Ilinca. În broşura preotului Neculai Filip mai sunt menţionate câteva familii, precum şi provenienţa acestora: MIRON şi ALBU din Arbore HULUŢĂ din Satu Mare (Rădăuţi), ONUCU din Uideşti, Profira FĂGĂDĂU din Ardeal. Nu este menţionată însă familia Gheorghicesei, care, prin faptul că pârâul Văratic s-a numit, mai întâi, Gheorghicesei, pare să fi fost prima care s-a stabilit în acele locuri.

 

1830: În 1830, satul Văratec avea, conform unei hărţi întocmite de C. C. Giurescu, pentru lucrarea sa „Principatele române la începutul secolului XIX”, 44 gospodării. În sat existau 2 dulgheri, 1 fierar, 2 stoleri, 1 ciubotar, 2 sumănari, 2 cojocari.

 

1864: Tabele speciale pentru împroprietăriţii din Văratec, la 1864, nu există, sătenii fiind trecuţi în listele Dumbrăvenilor.

 

1881: În satul Văratec existau, 78 gospodării şi 314 suflete.

 

1890: Şcoala din Văratec a fost înfiinţată în 1890, după şase ani de demersuri zadarnice ale sătenilor pe la autorităţi pentru construirea unei şcoli, într-o casă veche. Primul învăţător a fost Grigore Cârja, care fusese învăţător şi în Salcea, dar se călugărise în 1884. În 1890, Grigore Cârja acceptă să părăsească mănăstirea, vine dascăl la biserică şi învăţător, plătit cu câte 3 lei de familie.

 

1900: Văratic făcea parte, ca şi în 1945, împreună cu Sălăgenii şi Vereştii, din moşia şi comuna Dumbrăveni[2].

 

1902: Văraticul, sat pe moşia Dumbrăveni, în partea de sud-vest a comunei Dumbrăveni, judeţul Botoşani, plasa Siretul, pe valea pârâului Văraticul sau Gheorghicesei. Are o populaţie de 312 locuitori”[3].

 

1910: Satul Văratec grupa 145 gospodării şi 654 suflete. În acest an, 60 capi de familie aveau strânşi, la Casa de Economie, 15.210 lei. Recensămintele ulterioare înregistrează un spor demografic nespectaculos; în 1912 – 160 gospodării şi 687 suflete (332 bărbaţi, 355 femei), în 1930 1912 – 196 gospodării şi 871 suflete (420 bărbaţi, 451 femei; 869 români, un german şi un rus), în 1956 1912 – 329 gospodării şi 1.047 suflete (518 bărbaţi, 529 femei), în 1966 1912 – 371 familii şi 1.274 suflete (627 bărbaţi, 647 femei), iar în 1971 1912 – 1.372 suflete. 2004: În Văratec trăiau 1.447 locuitori, 468 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase case fiind construite de Ovidiu Miron, Aurel Chihaia, Dragoş Aghiorghicesei, Viorel Miron, Costache Mitrea şi Dumitru Stanciu.

 

1917: Eroul locotenent Vespasian FILIP, fratele generalului Agricola FILIP, din Văratic, cade răpus la asaltul dealului Caşinului. Povestea sacrificiului său a fost descrisă de I. Missir, în cartea „Fata moartă” (numele unei cote a dealului Caşinului), publicată în 1967, la „Editura pentru literatură”. Au murit pentru România Mare: Ilie CIOBANU, Niculai DAVID, Costache DASCĂLU, Dumitru ELISEI, Vasile ELISEI, Emilian FILIP, Vespasian FILIP, Costache GHERASIM, Gheorghe GHERASIM, Dumitru HULUŢĂ, Costache MIRON, Andrei MIRON, Gheorghe MITREA, Niculai MITREA, Dumitru ONCIU, Iancu MIRON.

 

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ALEXA, Gheorghe AGHIORGHICESEI, Pintilei BOBU, Vasile BURCĂ, Niculai CHIHAIA, Mihai COJOCARU, Vasile DAVID, Gheorghe GHERASIM, Ion GHEORGHIU, Gheorghe IACOB, Dumitru MIHAI, Niculai PINTILIE, Iancu SAMUILĂ, Ion VĂTĂMANU, Petru ALEXA, Gheorghe BOBU, Gheorghe BURCĂ, Iancu CHIHAIA, Gheorghe COCIERU, Mihai DAVID, Dumitru GHERASIM, Iancu GHERASIM, Gheorghe HULUŢĂ, Ioan MANOILĂ, Gheorghe MITREA, Dumitru ROTARU, Dumitru VASILIU.

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Oliciuc Lucreţia, de la Borzeşti, Dorohoi, la Văratic, Dumbrăveni, IV, soţ preot”[4].

 

Pentru mine, Văratec va însemna, întotdeauna, prietenia întemeiată în anii liceului cu Traian Huluţă, coleg de bancă, şi Mihai Cocieru, căruia îi ziceam Miky şi care stătea în banca următoare, împreună cu Codru Florişteanu.

 

Cu Traian Huluţă, colegul meu de bancă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

 

[1] Filip, Preotul Neculai, 30 de ani în parohia Văratec, Botoşani, 1911

[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[3] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 733

[4] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, pp. 9500, 9501


Poezii cristice, la români. Rugăciunile poeţilor

 

 

 

Tendinţa filosofării, în favoarea şi mai ales în disperarea propriului adevăr, amplifică metodele sincerităţii până la a transforma fiecare rugăciune într-o amară spovedanie, în care simţi cum clocoteşte şi sângele lui Iisus. Poetul, flămând, zdrenţăros, torturat, ucis, are demnitatea Celui pe care nu şi l-a luat doar ideal, ci pe care îl trăieşte nepământeşte de profund. Tocmai de aceea a fost pentru mine o dezamăgire să constat că nu există o antologie a rugăciunilor poeţilor, nici la noi, nici oriunde altundeva, apoi, pentru că simt nevoia unui astfel de univers luminos al încredinţării, am alcătuit-o pe aceasta, care ar putea însemna doar un început, dacă se vor găsi şi alţii, care să adune din uitate şi neştiute pagini fărâmele vii de dumnezeire, care sunt rugăciunile poeţilor (Ion Drăguşanul).

 


ion drăguşanul: calea strămoşilor lunari

 

 

 

Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,

stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.

Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,

pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.

 

În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;

se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;

le dă lumina de pe umeri de eternitate

şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.

 

Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus

şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece

prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus

de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.

 

 

 

Mircea Streinul, Isus în pădure

 


Calea strămoşilor lunari: Calendarul

 

 

Cele câteva repere calendaristice, care marcau prin ceremonii rodiri similare celor comunitare, fiind, totodată şi calendarul rudimentar, prin care se semnalau ceremoniile sărbătoreşti[1], dar şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[2], fuseseră descifrate pe roata cerului (Ur-Anu), acolo unde, poziţia unor stele în raport cu Luna, în diferitele ei faze, stabileau zilele prielnici pentru semănături sau pentru recoltări, conferindu-i Lunii statutul de reper fundamental şi care nu putea fi decât sacru. Lunistiţiile erau identice, în repetarea neostenită a celor două repere luminoase şi ale altor două întunecoase, care parcă marcau ciclul vieţii pământeşti, dar imaginau şi mituri care aveau să fie împământenite, precum cel al furtului miresei, inspirat de dispariţia Lunii de pe cerul suprateran, „mireasa cosmică” fiind închisă în cerurile subpământene, de unde avea să o elibereze Soarele primăverii şi s-o aşeze în simetria poziţiei sale. Evenimentul era prilej de bucurie, aşa că la răsăritul Pleiadelor, în prima decadă a lunii mai, se desfăşurau carnavalurile cunoscute astăzi prin relicve ale jocurilor cu măşti de tip „malanka”, toate mutate de creştinism, ca şi nuntirile cosmice, descrise de colinde, în 25 decembrie, primăvara pierzând statutul creaţiei, în favoarea celui al renaşterii, care avea să inspire, la rândul său, simbolul porţii cereşti, poarta Raiului.

 

Soarele, vestitor al fiecărei zile, prin răsărit, şi nopţi, prin amurg, nu avea cum diferenţia zilele între ele şi nu favoriza desluşiri ale „legilor scrise pe cer”, rol care avea să-i revină Lunii şi, astfel, „cultul Lunii, legat de calendarul lunar, a existat probabil în societatea nomadă. Aceasta a fost originea Sabatului, care este încă de mare importanță în religia iudaică. Cu toate acestea, la început nu a fost o zi de odihnă, ci cel mai probabil ziua de sărbătoare a „Lunii noi” sau a Lunii pline. Încă din epoca regală, evreii sărbătoreau luna nouă”[3].

 

Cum anume funcţionau, în zorii civilizaţiei omeneşti, calendarele lunar şi solar este imposibil de aflat, chiar dacă toate cărţile religioase ale începuturilor mistice abundă de informaţii, perspectivele târzii conservând, probabil, şi elemente ale perspectivelor iniţiale.

 

 

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

Prin urmare, cu trimitere la vremurile vechi, se afirmă că, în ceremoniile comunităţilor umane, care nu erau „decât simboluri imperfecte”[4], se foloseau „simboluri solare și lunare complementare pentru a desemna cerurile în general”[5], simboluri care, în principal, „se refereau la agricultură, dar principala lor referință era la fenomenele astronomice”[6].

 

În calendarele lunare religioase, anul are 12 luni şi în calendarul lunar, şi în cel astronomic sau solar, cu diferenţa că fiecare lună lunară începe, odată cu Luna nouă, pe la jumătatea lunii astronomice, cam în felul în care încep şi zodiile. Nu se ştie dacă „luna lunară (care) corespunde unei lunistiţii”[7], era un an în sine sau dacă se însumau douăsprezece „lunistiţii”, conform numărul arcanelor cereşti, stabilit de egipteni, prin preluare de la pelasgi, aşa cum se întâmplă, în calculul datei unor anumite sărbători, şi astăzi, în mai toate bisericile. Deci, „numele lunii lunare era determinat invariabil de luna nouă, care forma adevăratul început al celor două săptămâni ale sale strălucitoare. Căci luna lunară lua numele lunii solare în care are loc acea lună nouă”[8]. „Aflarea numelui lunii lunare, în funcție de luna solară în care a avut loc luna nouă, se poate face dacă știm în ce zile au început lunile solare”[9], pentru că „Este evident că doar o parte a lunii lunare cade în luna solară eponimă; ultima parte a lunii lunare se extinde în luna solară următoare”[10], precum zodiile.

 

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

 

Explicaţii pentru „poruncile divine”, care se pot desluşi dintotdeauna, există berechet, în scripturile celor dintâi religii, cu mult anterioare celei evreieşti. „Lumea de foc a corpurilor cereşti are trei ritmuri ciclice importante. Cea mai evidentă este călătoria cerească zilnică a zeului-soare, adesea concepută ca având loc într-o luntre sau caleaşcă, urmată de o întoarcere misterioasă la punctul iniţial printr-o lume subterană întunecoasă, câteodată concepută ca pântec al unui monstru lacom. Ciclul solstiţial al anului solar amplifică acelaşi simbolism, încorporat în literatura noastră de Crăciun. Aici accentul cade pe tema luminii renăscute, ameninţată de puterile întunericului. Oricare i-ar fi fost rolul preistoric, pentru poezia occidentală ciclul lunar a avut puţină importanţă în decursul istoriei. Dar succesiunea ei crucială, lună veche, „cavernă interlunară” şi lună nouă poate constitui – căci există evident o analogie – sursa ritmului tridiurnal al morţii, dispariţiei şi renaşterii, întâlnit în simbolismul nostru pascal”[11]. În acele vremuri, spre deosebire de anterioarele timpuri şamanice, dar tot „în epocile timpurii ale credinţelor solare și lunare, oficiul preoțesc nu era ereditar în familii; era o profesie”[12]. „O lună lunară este timpul unei singure lanțiuni. Este alcătuit din două paksha sau două săptămâni, cea strălucitoare (śukla, śuddha) două săptămâni, sau timpul lunii în creștere; și două săptămâni întunecate (krishna, bahula) sau timpul lunii în descreștere. În nord, două săptămâni întunecate preced cele două săptămâni strălucitoare; în sud, îl urmează. Dar cea de-a doua zi strălucitoare este întotdeauna aceeași, atât în sudul, cât și în nordul Indiei.

 

Luna lunară ia numele acelei luni solare, în care are loc adevărata lună nouă, formând începutul celei de două săptămâni strălucitoare a lunii lunare luate în considerare. Luna nouă (prima, dacă există două) în Chaitra solară (sau Kârttika, pentru unele epoci) formează începutul anului luni-solar. Fiecare paksha este împărțită în 15 tithis. Un tithi este timpul necesar mișcărilor combinate a soarelui și a lunii pentru a crește (în două săptămâni strălucitoare) sau pentru a diminua (în cele două săptămâni întunecate)”[13].

 

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

 

Dar sursa principală de informaţii asupra calendarului în general o reprezintă creştinismul, teologi recunoscuţi de Biserică prin operele lor pronunţându-se în texte pe care ar fi nedemn să mi le asum şi să nu le reproduc exact aşa cum au fost formulate şi sub girul autorilor, chiar dacă unele „trageri la temă”, involuntar semnalate în capitolele anterioare, mă provoacă. Explicaţia abţinerii constă în faptul că tradiţia neamului meu este una creştin ortodoxă, chiar dacă, pe crucea mormântală a stră-străbunicului nostru, dăinuiau totemic elemente ale străvechilor civilizaţii totemice.

 

CALENDAR (lat. calendarium), popular Călindar – la romani se numea cartea în care se consemnau schimbările de lună; este o modalitate străveche de măsurare a timpului; rădăcinile calendarului le găsim în Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, când se stabileşte măsurarea timpului după mersul astrelor („Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte Și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, şi stelele“ (Facere, 14 şi 16). La început; calendarul s-a întemeiat pe mișcarea astrelor și mai ales a lunii și a soarelui. Legat de ocupațiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a trecerii timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă a pământului în jurul axei sale. Ca unităţi submultiple de măsură, ziua s-a împărțit în ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde. Intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii, ex. dintre luna nouă şi primul pătrar sau de la primul pătrar la luna plină, de la luna plină la ultimul pătrar ș. a.m.d., interval care durează aproximativ şapte zile, a dat săptămâna, iar luna lunară este intervalul de timp în care luna face o rotaţie completă în jurul pământului. Intervalul de timp in care pă­mântul face o rotaţie completă în jurul soarelui, sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară, se numeşte anul tropic, adică anul solar sau astronomic. Ca şi ziua solară, anul tropic este în legătura cu ocupaţiile omului, în aceeaşi ordine a anotimpurilor. Anul tropic este de aproximativ 365 de zile şi un sfert de zi sau exact 365 de zile, 5 ore, 49 minute şi 45 de secunde. Deci, fiindcă anul tropic nu este format dintr-un număr exact de zile, având în plus o zi ce ar fi trebuit să se împartă în două fracţiuni, câte una la doi ani consecutivi, s-a adoptat ca unitate de mătură anul civil sau Calendaristic. Acesta este un an convenţional, obţinut din anul tropic, prin înlăturarea fracţiunii de zi. Pentru a se stabili o coincidenţă a anului civil cu cel astronomic, s-a căutat, în diferite moduri, să se aducă din timp în timp corectări calendarului. Acest lucru l-a făcut, în anul 46 î. Hr., astronomul alexandrin (Egipt) Sosigene, pe vremea împăratului roman (Iuliu Cezar. De aceea calendarul revizuit de Sosigene s-a numit calendarul iulian. Sosigene a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic; apoi a restabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferenţa de 5 ore, 48 minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, durată care, în patru ani, face o zi, Sosigene a hotărât ca această zi să fie adăugată, din patru în patru ani, şi astfel avem un an bisect, din patru în patru ani (catolic: bissextilius, adică un an de 366 de zile). În felul acesta coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare patru ani. Calendarul stabilii de Sosigene şi întrebuinţat în tot imperiul roman, începând din anul 46 î. Hr., a fost moştenit şi de creştini. Aceştia au introdus sărbătorile creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămâni (grupe de câte şapte zile) după sistemul moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană (romanii aveau săptămâna de opt zile, octadă); creştinii au înlocuit şi sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, în calende, ide şi none („idus”, plural „ide, adică a treisprezecea zi din lună, în afară de 15 a lunii). „Nonae-nonarum”, „nonele” cădeau în ziua a cincea din lună (cu nouă zile înainte de ide, de aceea se şi numeau none), în lunile când idele cădeau în ziua a cincisprezecea, nonele cădeau în ziua a şaptea. Denumirile lunilor anului şi zilelor săptămânii, păstrate în limba română, sunt de origine latină; ele erau aceleaşi întrebuinţate pe vremea romanilor, în afară de sâmbăta, de origine iudaică (sabat), dar venită în limba română tot prin filieră latină (sabbatum). Calendarul iulian întocmit dc Sosigene (365 de zile şi 6 ore) neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-16 secunde pe an) cu care anul civil sau calen­daristic era de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic. Această mică diferenţă a ajuns însă la durata unei zile, după 128 de ani, ceea ce-a făcut ca anul civil al calendarului iulian să rămână în urma celui astronomic cu o zi la 128 şi cu 3 zile la fiecare 384 ani. Această diferenţă s-a remarcat mai ales datorită datei Paştelui.

 

Data Paştelui este variabilă de la un an la altul, fiind legată, pe de o parte, de un termen solar fix şi anume echinocţiul de primăvară, iar pe de altă parte, de o dată variabilă, şi anume luna plină de primăvară, adică prima lună plină de după echinocţiu (numită şi luna pascală), echinocţiu pe care Sosigene îl fixează la 21 martie. Aceasta a coincis cu Sinodul I Ecumenic (325), fapt care i-a decis pe parti­cipanţii la Sinod să considere data de 21 martie ca dată a echinocţiului de primăvară. Acest echinocţiu ipotetic (21 martie) ajunsese în sec. XVI, la o diferenţă de 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală (prima lună nouă după 21 martie), deci şi data Paştelui. Această greşeală a calendarului iulian, semnalată încă din sec. XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni, a fost îndreptată in Apus prin reforma gregoriană” a calendarului. Ea a fost iniţiată de Sinodul din Trident, în 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, cu concursul astronomului italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat cele zece zile cu care anul civil rămăsese în urma celui as­tronomic (tropic) ziua de 5 octombrie devenind 15 octombrie. Astfel echinocţiul de primăvară din 1583 a fost readus la 21 martie, cum fusese în anul Sinodului I Ecumenic. Tot acum (în 1583) s-a hotărât ca dintre anii bisecţi seculari (1600, 1700, 1800 etc.) să rămână bisecţi numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalţi să fie socotiţi comuni (adică de 365 zile); de ex. anii 1600 şi 2000 vor fi socotiţi bisecţi, pe când 1700, 1800 şi 1900 rămân ani comuni. Astfel, prin suprimarea din când în când a ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) se asigura, pe o perioadă de timp mai mare (cam la 3400 de ani), coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Acest calendar, rezultat prin reforma din 1582, s-a numit Calendarul gregorian, după numele papei Grigore al XIII-lea, care a făcut reforma.

 

Din 1582 până prin 1900, diferenţa dintre cele două calendare (iulian şi gregorian) a crescut de la 10 zile la 13 zile. Calendarul gregorian a fost adoptat treptat (în sec. XVI-XVIII) de toate bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus; în secolele XIX-XX a fost adoptat de unele state africane şi asiatice necreştine, ca: Japonia(l873), China (19l2), Turcia(1926), Egipt (1928) ş. a. Bisericile Ortodoxe de răsărit n-au acceptat reforma gregoriană din sec. XVI, din motive de ordin confesional, şi au menţinut calendarul neîndreptat (iulian), care se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. Începând însă de la sfârşitul sec. XIX şi până după primul război mondial, calendarul gregorian (stilul nou) a fost adoptat oficial, în viaţa civilă, de toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi Rusia în 1918, în Serbia şi România în 1919, în Grecia în 1923. Nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice a determinat Bisericile Ortodoxe să îndrepte şi calendarul bisericesc. În acest scop s-a ţinut, în 1923, un Congres internaţional la Constantinopol. Congresul a făcut o nouă îndreptare a calendarului, printr-un sistem de calculare a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian, suprimându-se şi diferenţa de 13 zile. Prin noul calcul se asigura coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c. 4400 de ani), în loc de 3400 de ani, ca în cel gregorian. Dar chiar şi după acest Congres, unele Biserici Ortodoxe autocefale au continuat să rămână încă până azi cu stilul vechi (adică cu calendarul iulian neîndreptat), ca: Biserica rusă, Biserica sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului şi mănăstirile de la Muntele Athos. Credincioşii care ţin încă stilul vechi se numesc stilişti sau calendarişti. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, după Conferinţa interortodoxă de la Constantinopol (1923), folosesc un calendar mixt, deoarece, din soli­daritate cu Bisericile Ortodoxe cu calendar vechi, păstrează, ca şi ele, după vechiul calen­dar, sărbătoarea Paştilor şi toate sărbătorile legate de Pascalic. Sărbătorite cu date fixe se sărbătoresc însă pe stil nou.

 

Calendarul chinezesc, de pildă, sc bazează pe mişcările Lunii şi ale Soarelui raportate la meridianul care trece prin Beijing. Anul începe când Soarele intră în zona zodiacală a Peştilor. Se disting ani comuni, cu 12 luni şi 354 sau 355 de zile (lunile având 29 sau 30 de zile) şi ani plini, cu 13 luni şi 383 sau 384 de zile; anii sunt grupaţi în cicluri de câte 60 de ani.

 

Calendarul israelit a fost stabilit pe baza ciclului de 19 ani ai Lunii. El deosebeşte trei feluri de ani: ani comuni, care constau din 12 luni lunare de câte 29 sau 30 de zile; ani cu lipsuri, în care una din cele şase luni de câte 30 de zile primeşte tot 29 de zile, aceşti ani având 353, 354 sau 355 de zile; şi ani excepţionali, cu 13 luni lunare, numărând câte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămâna începe sâmbăta. Ziua este împărţita in 24 de ore, ora în 1980 de „părţi” şi fiecare parte la rândul ei în 70 de „momente.

Calendarul musulman, stabilii tot pe baza ciclului Lunii, are anul compus din 354 de zile împărţit în 12 luni de câte 29 sau 30 zile, cu intercalarea unor ani bisextili, de 355 de zile. Toate aceste calendare îşi au imperfecţiunile lor şi de aceea s-au propus diferite proiecte ale unui calendar universal.

 

Potrivit unuia din aceste proiecte, prima lună a fiecărui trimestru trebuie să aibă 31 de zile, celelalte două câte 30 de zile. În total, trimestrul are 91 de zile, respectiv 13 săptămâni. Fiecare din cele 12 luni cuprinde 26 de zile lucrătoare, plus duminicile. Anul calendaristic este alcătuit dintr-un număr par de zile (364), duminici (52) şi luni (12). Pentru ca anul calendaristic să concorde cu cel solar, se adaugă, la sfârşitul anului, o zi suplimentară. În ani bisecţi, se mai adaugă încă o zi – între 30 iunie şi 1 iulie. Ambele zile suplimentare rămân nedatate şi nu sunt incluse în nici o zi a săptămânii”[14].

 

Calea strămoşilor lunari îmi confirmă nu o certitudine, ci o nestrămutată speranţă într-un simetric veşnic al vieţii noastre pământeşti. Nu mă număr printre orgolioşii care îşi închipuie că sufletul lor trebuie salvat în supravieţuire eternă, pentru că am conştiinţa banalităţii fiecărui suflet în parte, în ciuda unicităţii trăirilor. Dar trăirile s-au petrecut şi se petrec aici, nu dincolo. Dar mitul îmi place teribil, pentru că îmi permite să-mi imaginez strămoşii şi străbunii dansând în jurul focului, pe cer, şi provocând cu talpa apăsată a opincilor scânteile care se răspândesc dintr-o zare în cealaltă a întunericului. Mircea Streinul, care avea studii teologice, susţinea, într-un splendid poem, că Dumnezeu este întuneric. Probabil că îşi baza viziunea lirică pe desluşirea poruncilor în universul lunar al misterelor niciodată pătrunse. Eu, însă, am optat, întotdeauna, pentru vestirile lui Iisus, drept pentru care am şi ales un moto al acestei cărţulii, care să sugereze nu doar lăuntricul paginilor, ci şi al strămoşilor lunari care încă mai exisă în mine.

 

 

[1] „sunaţi din trâmbiţă la răsărit de lună nouă, / în ziua însemnată a sărbătorii noastre”, versetele 23 şi 24 din Leviticul, cu explicaţia că „lună nouă”, în „calendarul sărbătorilor era cel lunar”, „se sărbătorea prima zi a lunii, iar aici Targumul precizează că e vorba de prima zi a lunii tişri, începutul anului, sărbătoare cu aclamații (cf; Lev. 23, 24; Num. 29,1), ce preceda sărbătoarea Corturilor, care era la luna plină (cf. Deut, 31,10) – ed TOB, nota ad loc”. Versetul „în ziua însemnată a sărbătorii noastre” se referă „la lună plină, pentru ziua sărbătorii noastre” – Psalmii, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Psalmii / Odele / Proverbele / Ecleziastul / Cântarea Cântărilor, Polirom 2006, p. 216

[2] The Canon of Shu, p. 44

[3] Tokarev, Sergei, History of Religion, Moscow 1989,  p. 226

[4] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 252

[5] Yalouris, Nicholas; Rhomiopoulos, Katerina, The search for Alexander, Washington 1980, p. 121

[6] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 246

[7] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[8] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[9] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 949

[10] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, notă subsol, p. 950

[11] Frye, Northrop, Anatomia criticii, Princeton 1957, Univers 1972, p. 198

[12] Har Bilas Sarda, Hindu superiority, London 1906, p. 31

[13] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 911

[14] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr.; Branişte, Ecaterina, Prof., Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană Caransebeş 2001,  pp. 79-82


Calea strămoşilor lunari: Zeificarea

 

 

Odată cu apariţia primelor religii, care diferă de cea naturală a plăsmuirilor astrale, „omul singur a devenit fiinţă istorică, ceea ce înseamnă permanent istorică, adică o fiinţă care veşnic îşi depăşeşte creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator[1]. Abia atunci îşi pune şi problema creaţiei universale, mutând în ceruri „magiile” pământeşti, pentru întrupare şi, ulterior, coborâre întrupată pe pământ, „din timpuri străvechi”[2] profeţii, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[3], au promulgat îndemnuri, reguli de cârmuire”[4], care, fiind prezentate spectaculos „în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[5], căpătau adeziunea totală a matriarhatului, pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[6].

 

În partea cealaltă a lumii, aproape de malurile Pacificului, tot pe atunci, Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”[7], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[8]. „Cele cinci ceremonii erau în conexiune cu cele cinci relaţii constitutive ale societăţii”, adică relaţiile „între soţ şi soţie, între tată şi fiu, relaţia cu conducătorul, cu fraţii şi relaţia cu prietenii”[9], trei dintre ele fiind şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[10].

 

Dar toate aceste se petreceau în vremea celei de-a treia generaţii de oameni vorbitori, pentru că primele două generaţii au fost montane şi nu cunoşteau religia: „Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[11]– sugestie susţinută şi de Herodot[12]. „Întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur”[13], „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[14]; „murind, părea că-i fură somnul adânc”[15] şi „convieţuiau în armonie”[16]. „Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[17], adică lunară, care a existat în epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Racului, prima generaţie ţinând de vremurile când aştrii fundamentali se iveau din Constelaţia Leului. „A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[18]; a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[19]; „oamenii din vârsta a cincea… asta-i seminţia de fier”[20].

 

Pornind de la „Teogonia” lui Hesiod, putem opta ca timp al naşterii religiilor pentru epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Gemenilor. Pe atunci, strămoşii, „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[21], stabiliseră „primele-nceputuri” („La început de începuturi fu Chaosul”[22]) „după ce Zeus a înfrânt pe tatăl Cronos”[23], adică după ce lumina (cerul zilei, pe care pelasgii îl numeau Deaus, a biruit cerul întunecat, numit de Pelasgi Cernunos – conform deja citatului Herodot, grecii născocind „porecle” şi alegorii pentru bătălia dintre lumină şi întu8neric, deci dintre viaţă şi moarte).

 

Conform mitologiei greceşti, titanii, „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer… şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[24], au fost „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[25], părinţii oricăror neamuri de pe lume”[26]. Cum „tărâmul celălalt” era, în epoca începuturilor greceşti, malul celălalt al lui Ocheanos, deci al Dunării, cum Tartarul, în care au fost închişi titanii, după bătălia intergalactică cu „zeii” greci, era Transilvania… Tărtăriei celebrelor tăbliţe, şi cum giganţii, care plecaseră spre răsărit erau, de fapt, Blajinii (Rahmnanii), sugestia istorică a primei contaminări religioase a triburilor de pe ambele maluri ale Dunării, prilejuită de o confruntare militară, este mai mult decât convingătoare, împrumuturile mitologice greceşti de la egipteni, făcute mai târziu, fiind tot pelasge, pentru că, în fond, egiptenii, care moşteneau de la pelasgi şi numele zeilor[27], şi misterele[28], erau, la origine, „populaţii pelasge”[29], care au migrat, prin peninsula italică, spre Africa, unde au înfiinţat Cartagina, apoi spre vărsarea şi pe întreg cursul Nilului, parte dintre ei numindu-se felahi, adică pelasgi, iar statuetele strămoşilor din temple, pe care le văzuse şi Herodot, numindu-se „piromis”, deci veniţi din Piroboridava, cetatea de pe Calea cea demnă de admiraţiune a zeilor, ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi în apropiere de Tecuci, în sudul Moldovei.

 

Dacă la greci biruinţa luminii asupra timpului (Zeus, ucigându-şi Tatăl, pe Cronos, care îşi devora copii) doar sugerează indirect că Timpul ar fi fost Creatorul, în alte religii şi mai vechi, s-a scris direct şi fără echivoc, în ciuda introducerii de complementarităţi, că „Timpul este Creatorul”[30], iar „Roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[31]. Ulterior, Timpul – în fond efigie a întunericului, avea să fie înlocuit, dar sinonimic, de „Soarele-Dumnezeu”, însemnat simbolic şi revelatoriu „ca o stea în opt colţuri, în centrul unui disc”[32], semn şi simbol care se păstrează şi astăzi în bisericile creştine, dar cu semnificaţia de Dumnezeu, cel care, conform psalmului 18, al lui David, „în soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”.

 

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

 

Cu mult înainte de a se născoci zeii şi, ulterior un „stăpân al zeilor”, a fost căutată o entitate creatoare mult mai sugestivă decât timpul, care, în fond, era o efigie a întunericului, chiar şi în condiţia ce cer înstelat Ur-Anu, şi s-a conceput „sinele universal”, care poate fi cunoscut prin „sinele individual”, care era, în fond, fir de polen din „sinele universal”. Deşi exprimată altfel, sugestia există în toate religiile lumii, cu trimitere la un veşnic, nedesluşit şi neprecizat, care nu are nume şi tocmai de aceea e veşnic, apoi, pentru că definiţia era prea vagă chiar şi pentru civilizaţiile avansate ale vechimii, s-au căutat sinonime, precum „spirit”, iar ulterior, „duh”. Cu prilejul folosirii acestor sinonimii s-a căutat şi o locaţie a întâlnirii, „cortul lui Dumnezeu”, adică templul, biserica, deşi, iniţial, iar ulterior prin simbolistică, „Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[33], locurile de închinare, şi nu doar de întâlnire, fiind „frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[34], „muntele Cerului şi al Pământului”[35], pe care Mircea Eliade îl identifica drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii[36] este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[37].

 

Reperele timpului, stabilite iniţial după perechile complementare ale cerului înstelat, potenţează, iniţial, Soarele şi Luna. În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează[38]. În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

 

Într-o altă identitate religioasă, „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul… // Apoi au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”[39].

 

Dar dincolo de sugestiile calendarelor solar şi lunar, pe care Luna avea să-l împartă cu câteva planete şi, mai ales, cu Venus, Luceafărul de dimineaţă şi de seară preluându-i importante atribuţiuni şi devenind zeitate în sine, inclusiv creştină (Sfânta Vineri, care, în greaca veche, se numea Parascheva), există pitoreştile explicaţii ale Creaţiei, în care cei doi „luminători” au parcursuri sinuoase diferite sau măcar simetrice („Soarele este viaţă, Luna – materie”[40]), atunci „când zeii Anu, Enlil şi Enki, prin sfatul lor sigur şi după poruncile măririi lor, au hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului. Luna Nouă a fost făcută de Anu, care a hotărât ca ea să apară în mijlocul cerului”[41].

 

Într-o variantă asemănătoare, din aceiaşi pagină a textului citat, se spune că, atunci „când Anu, Bel (Babel[42]) şi Ea (Enki, adică Apa – n.n.), Marii Zei, prin sfatul lor, au fixat limitele Cerului şi al pământului, şi în mâinile zeilor mari au fost încredinţate crearea zilei şi reînnoirea Lunii, şi omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[43], poarta solară devenind „intrarea în Rai”[44]. „Și luna, mereu la vremea ei, / este arătare a timpurilor şi semn al veacului. / De la lună vine semnul sărbătorii, / luminător care se micşorează când ajunge la sfârşit. / De la ea vine și numele lunilor; / în chip minunat ea creşte în timp ce se preschimbă, / făclie pentru oştirile din înalt, / strălucind în tăria cerului. / Frumusețea cerului e măreția stelelor, / podoabă care luminează în înălțimile Domnului. / La cuvintele Celui Sfânt, ele vor dăinui potrivit orânduirii Lui şi nu va slăbi straja lor”[45].

 

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul Mănăstirii Moldoviţa

 

Dar Luna era, în acelaşi timp, şi „Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere”[46], poate şi pentru faptul că, „în ţara celor vii”, „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt” [47].

 

În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”[48], „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”, „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările”[49] asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile”[50] şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună”[51], şi să poată locui în „Casa Zeilor”[52], pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat[53]), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut”[54]. Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu”, ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ”[55]. Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[56].

 

Prin zeificare, curând universalizată, „Fata în viaţă”, Luna[57], care încă îşi arăta „chipul de fată, de Zeiţă a Înţelepciunii”[58], deşi, „de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată, iar înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[59], deşi încă se „crede că, peste tot, ea influenţează natura, prin urmare nu se face nimic, în oricare domeniu, fără consultarea Lunii”[60], imaginea intimă a luminătorului şi iluminătorului ceresc are de suferit, chiar dacă, drept sacru tărâm al strămoşilor, nu vizualizează direct un cimitir cosmic, ci o complementaritate simetrică a vieţii pământeşti, deci o viaţă cerească veşnică. Deşi, aşa cum se sublinia în cărţile cele vechi, atunci când „Creatorul, meditând asupra lumii, şi-a imaginat viaţa şi materia”, a statornicit că „Soarele este viaţă, Luna – materie”[61].

 

Chiar dacă „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”, doar „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[62].

 

Şi-atunci?

 

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

 

[1] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 144

[2] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[3] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[5] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[6] Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[7] The Canon of Shu, în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, p. 40

[8] Ibidem, p. 39

[9] Ibidem, pp. 55, 56

[10] Ibidem, p. 44

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[12] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[13] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[14] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[17] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[18] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[19] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[20] Hesiod, Munci şi zile, p. 47

[21] Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III

[22] Hesiod, Teogonia, p. 7

[23] Hesiod, Teogonia, p. 6

[24] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[25] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[26] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[27] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[28] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[29] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[30] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[31] Mahabharata, III, 50

[32] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 30

[33] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[34] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[35] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their

Representation, Groningen, 1997, p. 13

[36] „Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”. Întotdeauna cu 12 rămurele, frunze, fructe etc. – cf. Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[37] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[38] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70

[39] Voluspo, în Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), Cicago, 1923, 4 şi 5, p. 4; 6, p. 5

[40] Prashna-Upanishad, 2, p 40

[41] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[42] Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu” – Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[43] Ibidem

[44] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[45] Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 410

[46] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, III, p. 14

[47] Ibidem, II, p. 7

[48] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 147

[49] Ibidem, p. 153

[50] Ibidem, p. 159

[51] Ibidem, p. 153

[52] Ibidem, p. 154

[53] Ibidem, p. 155

[54] Ibidem, p. 157

[55] Ibidem, p. 159

[56] Ibidem, p. 161

[57] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[58] Kena-Upanishad 4, p. 22

[59] Întrebările – Prashna-Upanishad, IV, 3, p. 40

[60] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 16

[61] Prashna-Upanishad, 2, pp. 39, 40

[62] Katha-Upanishad, I, pp. 27 şi 30

 

 


Pagina 5 din 1,486« Prima...34567...102030...Ultima »