Calea strămoşilor lunari: Calendarul

Cele câteva repere calendaristice, care marcau prin ceremonii rodiri similare celor comunitare, fiind, totodată şi calendarul rudimentar, prin care se semnalau ceremoniile sărbătoreşti[1], dar şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[2], fuseseră descifrate pe roata cerului (Ur-Anu), acolo unde, poziţia unor stele în raport cu Luna, în diferitele ei faze, stabileau zilele prielnici pentru semănături sau pentru recoltări, conferindu-i Lunii statutul de reper fundamental şi care nu putea fi decât sacru. Lunistiţiile erau identice, în repetarea neostenită a celor două repere luminoase şi ale altor două întunecoase, care parcă marcau ciclul vieţii pământeşti, dar imaginau şi mituri care aveau să fie împământenite, precum cel al furtului miresei, inspirat de dispariţia Lunii de pe cerul suprateran, „mireasa cosmică” fiind închisă în cerurile subpământene, de unde avea să o elibereze Soarele primăverii şi s-o aşeze în simetria poziţiei sale. Evenimentul era prilej de bucurie, aşa că la răsăritul Pleiadelor, în prima decadă a lunii mai, se desfăşurau carnavalurile cunoscute astăzi prin relicve ale jocurilor cu măşti de tip „malanka”, toate mutate de creştinism, ca şi nuntirile cosmice, descrise de colinde, în 25 decembrie, primăvara pierzând statutul creaţiei, în favoarea celui al renaşterii, care avea să inspire, la rândul său, simbolul porţii cereşti, poarta Raiului.

Soarele, vestitor al fiecărei zile, prin răsărit, şi nopţi, prin amurg, nu avea cum diferenţia zilele între ele şi nu favoriza desluşiri ale „legilor scrise pe cer”, rol care avea să-i revină Lunii şi, astfel, „cultul Lunii, legat de calendarul lunar, a existat probabil în societatea nomadă. Aceasta a fost originea Sabatului, care este încă de mare importanță în religia iudaică. Cu toate acestea, la început nu a fost o zi de odihnă, ci cel mai probabil ziua de sărbătoare a „Lunii noi” sau a Lunii pline. Încă din epoca regală, evreii sărbătoreau luna nouă”[3].

Cum anume funcţionau, în zorii civilizaţiei omeneşti, calendarele lunar şi solar este imposibil de aflat, chiar dacă toate cărţile religioase ale începuturilor mistice abundă de informaţii, perspectivele târzii conservând, probabil, şi elemente ale perspectivelor iniţiale.

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

Prin urmare, cu trimitere la vremurile vechi, se afirmă că, în ceremoniile comunităţilor umane, care nu erau „decât simboluri imperfecte”[4], se foloseau „simboluri solare și lunare complementare pentru a desemna cerurile în general”[5], simboluri care, în principal, „se refereau la agricultură, dar principala lor referință era la fenomenele astronomice”[6].

În calendarele lunare religioase, anul are 12 luni şi în calendarul lunar, şi în cel astronomic sau solar, cu diferenţa că fiecare lună lunară începe, odată cu Luna nouă, pe la jumătatea lunii astronomice, cam în felul în care încep şi zodiile. Nu se ştie dacă „luna lunară (care) corespunde unei lunistiţii”[7], era un an în sine sau dacă se însumau douăsprezece „lunistiţii”, conform numărul arcanelor cereşti, stabilit de egipteni, prin preluare de la pelasgi, aşa cum se întâmplă, în calculul datei unor anumite sărbători, şi astăzi, în mai toate bisericile. Deci, „numele lunii lunare era determinat invariabil de luna nouă, care forma adevăratul început al celor două săptămâni ale sale strălucitoare. Căci luna lunară lua numele lunii solare în care are loc acea lună nouă”[8]. „Aflarea numelui lunii lunare, în funcție de luna solară în care a avut loc luna nouă, se poate face dacă știm în ce zile au început lunile solare”[9], pentru că „Este evident că doar o parte a lunii lunare cade în luna solară eponimă; ultima parte a lunii lunare se extinde în luna solară următoare”[10], precum zodiile.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Explicaţii pentru „poruncile divine”, care se pot desluşi dintotdeauna, există berechet, în scripturile celor dintâi religii, cu mult anterioare celei evreieşti. „Lumea de foc a corpurilor cereşti are trei ritmuri ciclice importante. Cea mai evidentă este călătoria cerească zilnică a zeului-soare, adesea concepută ca având loc într-o luntre sau caleaşcă, urmată de o întoarcere misterioasă la punctul iniţial printr-o lume subterană întunecoasă, câteodată concepută ca pântec al unui monstru lacom. Ciclul solstiţial al anului solar amplifică acelaşi simbolism, încorporat în literatura noastră de Crăciun. Aici accentul cade pe tema luminii renăscute, ameninţată de puterile întunericului. Oricare i-ar fi fost rolul preistoric, pentru poezia occidentală ciclul lunar a avut puţină importanţă în decursul istoriei. Dar succesiunea ei crucială, lună veche, „cavernă interlunară” şi lună nouă poate constitui – căci există evident o analogie – sursa ritmului tridiurnal al morţii, dispariţiei şi renaşterii, întâlnit în simbolismul nostru pascal”[11]. În acele vremuri, spre deosebire de anterioarele timpuri şamanice, dar tot „în epocile timpurii ale credinţelor solare și lunare, oficiul preoțesc nu era ereditar în familii; era o profesie”[12]. „O lună lunară este timpul unei singure lanțiuni. Este alcătuit din două paksha sau două săptămâni, cea strălucitoare (śukla, śuddha) două săptămâni, sau timpul lunii în creștere; și două săptămâni întunecate (krishna, bahula) sau timpul lunii în descreștere. În nord, două săptămâni întunecate preced cele două săptămâni strălucitoare; în sud, îl urmează. Dar cea de-a doua zi strălucitoare este întotdeauna aceeași, atât în sudul, cât și în nordul Indiei.

Luna lunară ia numele acelei luni solare, în care are loc adevărata lună nouă, formând începutul celei de două săptămâni strălucitoare a lunii lunare luate în considerare. Luna nouă (prima, dacă există două) în Chaitra solară (sau Kârttika, pentru unele epoci) formează începutul anului luni-solar. Fiecare paksha este împărțită în 15 tithis. Un tithi este timpul necesar mișcărilor combinate a soarelui și a lunii pentru a crește (în două săptămâni strălucitoare) sau pentru a diminua (în cele două săptămâni întunecate)”[13].

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

Dar sursa principală de informaţii asupra calendarului în general o reprezintă creştinismul, teologi recunoscuţi de Biserică prin operele lor pronunţându-se în texte pe care ar fi nedemn să mi le asum şi să nu le reproduc exact aşa cum au fost formulate şi sub girul autorilor, chiar dacă unele „trageri la temă”, involuntar semnalate în capitolele anterioare, mă provoacă. Explicaţia abţinerii constă în faptul că tradiţia neamului meu este una creştin ortodoxă, chiar dacă, pe crucea mormântală a stră-străbunicului nostru, dăinuiau totemic elemente ale străvechilor civilizaţii totemice.

„CALENDAR (lat. calendarium), popular Călindar – la romani se numea cartea în care se consemnau schimbările de lună; este o modalitate străveche de măsurare a timpului; rădăcinile calendarului le găsim în Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, când se stabileşte măsurarea timpului după mersul astrelor („Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte Și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, şi stelele“ (Facere, 14 şi 16). La început; calendarul s-a întemeiat pe mișcarea astrelor și mai ales a lunii și a soarelui. Legat de ocupațiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a trecerii timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă a pământului în jurul axei sale. Ca unităţi submultiple de măsură, ziua s-a împărțit în ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde. Intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii, ex. dintre luna nouă şi primul pătrar sau de la primul pătrar la luna plină, de la luna plină la ultimul pătrar ș. a.m.d., interval care durează aproximativ şapte zile, a dat săptămâna, iar luna lunară este intervalul de timp în care luna face o rotaţie completă în jurul pământului. Intervalul de timp in care pă­mântul face o rotaţie completă în jurul soarelui, sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară, se numeşte anul tropic, adică anul solar sau astronomic. Ca şi ziua solară, anul tropic este în legătura cu ocupaţiile omului, în aceeaşi ordine a anotimpurilor. Anul tropic este de aproximativ 365 de zile şi un sfert de zi sau exact 365 de zile, 5 ore, 49 minute şi 45 de secunde. Deci, fiindcă anul tropic nu este format dintr-un număr exact de zile, având în plus o zi ce ar fi trebuit să se împartă în două fracţiuni, câte una la doi ani consecutivi, s-a adoptat ca unitate de mătură anul civil sau Calendaristic. Acesta este un an convenţional, obţinut din anul tropic, prin înlăturarea fracţiunii de zi. Pentru a se stabili o coincidenţă a anului civil cu cel astronomic, s-a căutat, în diferite moduri, să se aducă din timp în timp corectări calendarului. Acest lucru l-a făcut, în anul 46 î. Hr., astronomul alexandrin (Egipt) Sosigene, pe vremea împăratului roman (Iuliu Cezar. De aceea calendarul revizuit de Sosigene s-a numit calendarul iulian. Sosigene a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic; apoi a restabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferenţa de 5 ore, 48 minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, durată care, în patru ani, face o zi, Sosigene a hotărât ca această zi să fie adăugată, din patru în patru ani, şi astfel avem un an bisect, din patru în patru ani (catolic: bissextilius, adică un an de 366 de zile). În felul acesta coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare patru ani. Calendarul stabilii de Sosigene şi întrebuinţat în tot imperiul roman, începând din anul 46 î. Hr., a fost moştenit şi de creştini. Aceştia au introdus sărbătorile creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămâni (grupe de câte şapte zile) după sistemul moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană (romanii aveau săptămâna de opt zile, octadă); creştinii au înlocuit şi sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, în calende, ide şi none („idus”, plural „ide”, adică a treisprezecea zi din lună, în afară de 15 a lunii). „Nonae-nonarum”, „nonele” cădeau în ziua a cincea din lună (cu nouă zile înainte de ide, de aceea se şi numeau none), în lunile când idele cădeau în ziua a cincisprezecea, nonele cădeau în ziua a şaptea. Denumirile lunilor anului şi zilelor săptămânii, păstrate în limba română, sunt de origine latină; ele erau aceleaşi întrebuinţate pe vremea romanilor, în afară de sâmbăta, de origine iudaică (sabat), dar venită în limba română tot prin filieră latină (sabbatum). Calendarul iulian întocmit dc Sosigene (365 de zile şi 6 ore) neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-16 secunde pe an) cu care anul civil sau calen­daristic era de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic. Această mică diferenţă a ajuns însă la durata unei zile, după 128 de ani, ceea ce-a făcut ca anul civil al calendarului iulian să rămână în urma celui astronomic cu o zi la 128 şi cu 3 zile la fiecare 384 ani. Această diferenţă s-a remarcat mai ales datorită datei Paştelui.

Data Paştelui este variabilă de la un an la altul, fiind legată, pe de o parte, de un termen solar fix şi anume echinocţiul de primăvară, iar pe de altă parte, de o dată variabilă, şi anume luna plină de primăvară, adică prima lună plină de după echinocţiu (numită şi luna pascală), echinocţiu pe care Sosigene îl fixează la 21 martie. Aceasta a coincis cu Sinodul I Ecumenic (325), fapt care i-a decis pe parti­cipanţii la Sinod să considere data de 21 martie ca dată a echinocţiului de primăvară. Acest echinocţiu ipotetic (21 martie) ajunsese în sec. XVI, la o diferenţă de 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală (prima lună nouă după 21 martie), deci şi data Paştelui. Această greşeală a calendarului iulian, semnalată încă din sec. XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni, a fost îndreptată in Apus prin „reforma gregoriană” a calendarului. Ea a fost iniţiată de Sinodul din Trident, în 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, cu concursul astronomului italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat cele zece zile cu care anul civil rămăsese în urma celui as­tronomic (tropic) ziua de 5 octombrie devenind 15 octombrie. Astfel echinocţiul de primăvară din 1583 a fost readus la 21 martie, cum fusese în anul Sinodului I Ecumenic. Tot acum (în 1583) s-a hotărât ca dintre anii bisecţi seculari (1600, 1700, 1800 etc.) să rămână bisecţi numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalţi să fie socotiţi comuni (adică de 365 zile); de ex. anii 1600 şi 2000 vor fi socotiţi bisecţi, pe când 1700, 1800 şi 1900 rămân ani comuni. Astfel, prin suprimarea din când în când a ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) se asigura, pe o perioadă de timp mai mare (cam la 3400 de ani), coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Acest calendar, rezultat prin reforma din 1582, s-a numit Calendarul gregorian, după numele papei Grigore al XIII-lea, care a făcut reforma.

Din 1582 până prin 1900, diferenţa dintre cele două calendare (iulian şi gregorian) a crescut de la 10 zile la 13 zile. Calendarul gregorian a fost adoptat treptat (în sec. XVI-XVIII) de toate bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus; în secolele XIX-XX a fost adoptat de unele state africane şi asiatice necreştine, ca: Japonia(l873), China (19l2), Turcia(1926), Egipt (1928) ş. a. Bisericile Ortodoxe de răsărit n-au acceptat reforma gregoriană din sec. XVI, din motive de ordin confesional, şi au menţinut calendarul neîndreptat (iulian), care se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. Începând însă de la sfârşitul sec. XIX şi până după primul război mondial, calendarul gregorian (stilul nou) a fost adoptat oficial, în viaţa civilă, de toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi Rusia în 1918, în Serbia şi România în 1919, în Grecia în 1923. Nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice a determinat Bisericile Ortodoxe să îndrepte şi calendarul bisericesc. În acest scop s-a ţinut, în 1923, un Congres internaţional la Constantinopol. Congresul a făcut o nouă îndreptare a calendarului, printr-un sistem de calculare a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian, suprimându-se şi diferenţa de 13 zile. Prin noul calcul se asigura coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c. 4400 de ani), în loc de 3400 de ani, ca în cel gregorian. Dar chiar şi după acest Congres, unele Biserici Ortodoxe autocefale au continuat să rămână încă până azi cu stilul vechi (adică cu calendarul iulian neîndreptat), ca: Biserica rusă, Biserica sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului şi mănăstirile de la Muntele Athos. Credincioşii care ţin încă stilul vechi se numesc stilişti sau calendarişti. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, după Conferinţa interortodoxă de la Constantinopol (1923), folosesc un calendar mixt, deoarece, din soli­daritate cu Bisericile Ortodoxe cu calendar vechi, păstrează, ca şi ele, după vechiul calen­dar, sărbătoarea Paştilor şi toate sărbătorile legate de Pascalic. Sărbătorite cu date fixe se sărbătoresc însă pe stil nou.

Calendarul chinezesc, de pildă, sc bazează pe mişcările Lunii şi ale Soarelui raportate la meridianul care trece prin Beijing. Anul începe când Soarele intră în zona zodiacală a Peştilor. Se disting ani comuni, cu 12 luni şi 354 sau 355 de zile (lunile având 29 sau 30 de zile) şi ani plini, cu 13 luni şi 383 sau 384 de zile; anii sunt grupaţi în cicluri de câte 60 de ani.

Calendarul israelit a fost stabilit pe baza ciclului de 19 ani ai Lunii. El deosebeşte trei feluri de ani: ani comuni, care constau din 12 luni lunare de câte 29 sau 30 de zile; ani cu lipsuri, în care una din cele şase luni de câte 30 de zile primeşte tot 29 de zile, aceşti ani având 353, 354 sau 355 de zile; şi ani excepţionali, cu 13 luni lunare, numărând câte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămâna începe sâmbăta. Ziua este împărţita in 24 de ore, ora în 1980 de „părţi” şi fiecare parte la rândul ei în 70 de „momente.

Calendarul musulman, stabilii tot pe baza ciclului Lunii, are anul compus din 354 de zile împărţit în 12 luni de câte 29 sau 30 zile, cu intercalarea unor ani bisextili, de 355 de zile. Toate aceste calendare îşi au imperfecţiunile lor şi de aceea s-au propus diferite proiecte ale unui calendar universal.

Potrivit unuia din aceste proiecte, prima lună a fiecărui trimestru trebuie să aibă 31 de zile, celelalte două câte 30 de zile. În total, trimestrul are 91 de zile, respectiv 13 săptămâni. Fiecare din cele 12 luni cuprinde 26 de zile lucrătoare, plus duminicile. Anul calendaristic este alcătuit dintr-un număr par de zile (364), duminici (52) şi luni (12). Pentru ca anul calendaristic să concorde cu cel solar, se adaugă, la sfârşitul anului, o zi suplimentară. În ani bisecţi, se mai adaugă încă o zi – între 30 iunie şi 1 iulie. Ambele zile suplimentare rămân nedatate şi nu sunt incluse în nici o zi a săptămânii”[14].

Calea strămoşilor lunari îmi confirmă nu o certitudine, ci o nestrămutată speranţă într-un simetric veşnic al vieţii noastre pământeşti. Nu mă număr printre orgolioşii care îşi închipuie că sufletul lor trebuie salvat în supravieţuire eternă, pentru că am conştiinţa banalităţii fiecărui suflet în parte, în ciuda unicităţii trăirilor. Dar trăirile s-au petrecut şi se petrec aici, nu dincolo. Dar mitul îmi place teribil, pentru că îmi permite să-mi imaginez strămoşii şi străbunii dansând în jurul focului, pe cer, şi provocând cu talpa apăsată a opincilor scânteile care se răspândesc dintr-o zare în cealaltă a întunericului. Mircea Streinul, care avea studii teologice, susţinea, într-un splendid poem, că Dumnezeu este întuneric. Probabil că îşi baza viziunea lirică pe desluşirea poruncilor în universul lunar al misterelor niciodată pătrunse. Eu, însă, am optat, întotdeauna, pentru vestirile lui Iisus, drept pentru care am şi ales un moto al acestei cărţulii, care să sugereze nu doar lăuntricul paginilor, ci şi al strămoşilor lunari care încă mai exisă în mine.

[1] „sunaţi din trâmbiţă la răsărit de lună nouă, / în ziua însemnată a sărbătorii noastre”, versetele 23 şi 24 din Leviticul, cu explicaţia că „lună nouă”, în „calendarul sărbătorilor era cel lunar”, „se sărbătorea prima zi a lunii, iar aici Targumul precizează că e vorba de prima zi a lunii tişri, începutul anului, sărbătoare cu aclamații (cf; Lev. 23, 24; Num. 29,1), ce preceda sărbătoarea Corturilor, care era la luna plină (cf. Deut, 31,10) – ed TOB, nota ad loc”. Versetul „în ziua însemnată a sărbătorii noastre” se referă „la lună plină, pentru ziua sărbătorii noastre” – Psalmii, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Psalmii / Odele / Proverbele / Ecleziastul / Cântarea Cântărilor, Polirom 2006, p. 216

[2] The Canon of Shu, p. 44

[3] Tokarev, Sergei, History of Religion, Moscow 1989,  p. 226

[4] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 252

[5] Yalouris, Nicholas; Rhomiopoulos, Katerina, The search for Alexander, Washington 1980, p. 121

[6] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 246

[7] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[8] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[9] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 949

[10] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, notă subsol, p. 950

[11] Frye, Northrop, Anatomia criticii, Princeton 1957, Univers 1972, p. 198

[12] Har Bilas Sarda, Hindu superiority, London 1906, p. 31

[13] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 911

[14] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr.; Branişte, Ecaterina, Prof., Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană Caransebeş 2001,  pp. 79-82