Dragusanul - Blog - Part 5

Un monstru de femeie

 

 

 

 

„Noi aici vom împărtăşi trăsăturile unui monstru femeiesc, care fusese născută nu din clasa proletarilor, ci din o familie aristocratică dintre cele mai de frunte ale Transilvaniei şi Ungariei, adică familia Báthory. Ce e drept, din sânul familiei Báthory mai ieşiseră şi câţiva bărbaţi tirani, însă Elisabeta (Erzebet) Báthory întrecuse cu barbaria sa tirania şi cruzimea pe toate furiile pământeşti întru atâta, încât faptele ei infernale fuseseră luate, mult timp, numai ca de fabule, ca de nişte tradiţiuni urâcioase, care ar fi rămas în gura poporului ca simbol de ură în contra aristocraţiei. Din acea cauză, înainte de aceasta, cu vreo 33 de ani, cenzura nu suferea ca să se scriae şi publice lucruri rele despre acel monstru de femeie. În fine, însă au ieşit la lumină acte oficiale judecătoreşti, din care s-a restaurat adevărul.

 

Cercetarea judecătorească în contra Elisabetei Báthory a decurs în 2 Ianuarie 1611, adică înainte de aceasta (deci, de data publicării articolului, anul 1871 – n. n.) cu 260 de ani, în oraşul Biche din Ungaria.

 

Judecători pentru acel caz au fost onorabilii Daniel Eördeögh, castelanul Gaspar Byrky, Gaspar Kora şi un notar.

 

Martori au fost patru inşi, anume Ioan Urváry alias Ficzkó, care fusese servitor al Elisabetei Báthory, apoi Elena Jó, Dorothea Szentes şi Catarina Beniczky, toate trei femei bătrâne, care treceau drept fermecătoare, drept strigoi şi erau foarte crude. Acelea trei spurcăciuni de femei înşelau şi aduceau fetiţe tinere în locuinţa Elisabetei, doamnei lor, pentru ca să le tortureze şi omoare în modul cel mai fioros din lume. Numărul fetiţelor omorâte de Elisabeta Báthory nu se ştie cu exactitate de ajuns. Ficzko, servitorul ei, arată la tribunal un număr de 37 fetiţe, care locuiseră la doamna Elisabeta, în castelul Csejth, în diferite timpuri, care însă au dispărut de acolo în mod misterios, iar despre alte şapte ştia tot Ficzko că erau înmormântate împrejurul acelui castel.

 

Din contra, baba Elena Jó a mărturisit că ea ştiuse despre 71 de fetiţe, care fuseseră omorâte mai mult prin conlucrarea celeilalte babe, anume Dorothea Szentes, numită şi Dörte pe ungureşte. Acea Dorothea sau Dörte arătase numai 36 fetiţe, care ar fi fost omorâte cu ştirea şi conlucrarea ei. Este însă de observat că Dörte locuise numai şase ani la Elisabeta Báthory, când, din contra, Ficzko servise la ea 16 ani. În fine, Catarina Beniczki mărturisi pentru 50 de fetiţe torturate şi omorâte din porunca tiranei.

 

Aceia care au voit să esplice acea cruzime barbară, din punct de vedere psihic, au cercetat şi după cauzele acelei tiranii fioroase. Spre acel scop, s-au şi cules unele date, din care aflăm că Elisabeta Báthory fusese femeia frumoasă, însă şi trufaşă, deşartă, totodată brutală şi tiranică cu toate persoanele subordonate dânsei. Înaintând ea în etate şi observând cum frumseţea ei merge spre veştejire, fu cuprinsă de mare grijă şi supărare, apoi începu a se ocupa cu ideea de a-şi închina sufletul său satanei, numai ca el să-i ajute ca să-şi restaureze juneţea şi frumuseţile.

 

În una din zile, fata din casă, pieptănând părul cel des şi galben al doamnei sale, din eroare o trase cevaşi. Atunci Elisabeta, înfuriată, trase bietei fetiţe câteva palme cu atâta putere, încât i se şi porni sângele din nas şi din gură, care curse peste faţa şi braţele doamnei sale. Atunci Elisabeta, ştergând sângele cald cu o cârpă moale, se zice că, uitându-se în căutătoare (oglindă – n. n.), ar fi observat, spre nespusă bucurie, cum pieliţa ei udată de sânge omenesc se făcu mai moale şi oareşcum se întineri. Din acel moment, crezând tirana că sângele omenesc proaspăt ar reîntineri pe om, îşi propuse, cu tot dinadinsul, ca, cu ajutorul unor strigoi, bătrâne îndiavolite ca şi ea, să-şi câştige în locuinţa sa fetiţe tinere, cât s-ar putea mai multe, pentru ca, omorându-le, să le scurgă sângele şi să-şi spele cu el faţa şi corpul.

 

 

Numărul fetiţelor omorâte, încât acela ieşise din cercetările judecătoreşti, se văzu mai sus; dară locuitorii bătrâni din ţinutul castelului Csejth spun, după oareşicare tradiţiune, că numărul fetiţelor omorâte de Elisabeta Báthory ar fi ajuns la vreo 300, până când, apoi, căzu abia şi capul ei, de securea călăului (carneficelui, în text – n. n.).

 

Mai multe împrejurări, de care au fost însoţite cumplitele crime ale Elisabetei Báthory, sunt constatate pe deplin din actele judecătoreşti. Aşa este ştiut că Ficzko şi femeia Dörte chemau şi atrăgeau pe fetiţele tinere dimprejur şi din ţinuturi mai depărtate, sub pretext că voiesc să le câştige loc de cameriere şi cusătoare la doamna din castel. Unele fetiţe erau din familii bune, altele ţărăncuţe, pe care le chemau numai în calitate de spălătorese şi servitoare. Pentru ca tiranei să nu-i lipsească niciodată holocaustele (jertfele), s-a organizat în toată forma unu fel de recrutare de fetiţe pe la comunele învecinate, precum Sárvár, Taplanfalva ş. a.

 

Multe femei aduceau, din timp în timp, fetiţe, dintre care unele abia erau de câte doisprezece ani, pentru care tirana le plătea câte ceva, iar de aii, încolo, acelor femei nu le mai păsa de soarta acelor fiinţe nefericite, însuşi spurcatul Ficzko şi câte trei strigoi de bătrâne îşi aduseră aminte, cu oareşicare compătimire, mai ales de o fetiţă frumoasă, de talie trasă ca prin inel şi născută din familie nobilă.

 

La întrebarea judecătorilor că în ce mod se torturau şi omorau acelea fetiţe, Ficzko răspunse: „Fetiţelor li se legau mâinile, întoarse la spate, atât de strâns, încât li se învineţeau cu totul şi înţepeneau, după aceea erau bătute cu funii înnodate, până când le cădea pielea şi carnea în bucăţi, murind ca vai de ele.

 

La o ocaziune, unei fetiţe i se deteră peste o sută de lovituri. Dorothea Szentes (Dörte) tăia carnea de pe mâinile şi braţele fetiţelor cu foarfeci rele, neascuţite. Când Elisabeta Báthory se afla în toane rele şi-i era sete de sânge omenesc, ceea ce se întâmpla des, chem la sine pe cele trei strigoaie în o chilie separată, ce se numea „camera de tortură”. Un servitor conducea acolo pe una sau şi pe mai multe fetiţe, pe care apoi acelea trei femei de tigru feros le torturau în modul cel mai rafinat şi cu o cruzime ce ar face să îngheţe sângele în vene. Atunci Elisabeta Báthory simţea plăcere infernală, văzând cum, de exemplu, acelea trei tigroaice ardeau ochii fetiţelor cu fierul de încreţit părul, cum le rupeau nasul, gura şi carnea de pe gât. Elisabeta înţepa corpul bietelor fetiţe cu ace şi cu cuţite, le muşca degetele până când le rupea cu dinţii. Pe unele fetiţe le scotea în cap de iarnă în curtea castelului, în pielea goală, după aceea turna apă peste ele, până când, îngheţând, se prefăceau în statui îmbrăcate în crustă groasă de gheaţă.

 

Uneori spurcata tirană înfierbânta câte o cheie până se înroşea, apoi poruncea fetiţei ca să o strângă cu mâna. De s-ar fi întâmplat ca vreuna să afle vreo monetă şi nu o ar fi adus doamnei sale, la moment, atunci aceasta, punând moneta în foc, înfiera pe fetiţă în faţă, pe frunte, alteori le ardea şi limba. Când tigroaica venea în extaz de sânge, trântea pe fetiţe de pământ, le rupea veşmintele, sfâşia cu dinţii săi bucăţi mari de carne de pe ele, apoi le sugruma, până când sau leşinau sau chiar mureau.

 

Cele trei tigroaice mai aveau datina de a bate pe fetiţe cu beţe groase, până când le sfărâmau mâinile şi picioarele. Aceleaşi furii alteori înţepau pe fetiţe cu ace pe sub unghii şi prin ţâţe, iar Elisabeta le sfâşia buzele cu ace.

 

Fetiţele lucrau, peste zi, în casă, iar dacă nu erau gata cu lucrul la timp, atunci le transportau în camera de tortură, „uneori şi câte zece însă pe zi, legate de mâini ca şi cum se leagă oile”. Această mărturisire a făcut-o femeia Dörte.

 

 

Odată, veniseră palatinul Ungariei şi domnul Emeric Megyery în vizită la Elisabeta Báthory. Atunci acea tirană ascunse opt, până în zece fetiţe torturate în o cameră separată, pentru ca oaspeţii să nu le vadă. Însă atât ea, cât şi oamenii ei uitară ca se le mai dea de mâncare şi aşa muriră toate de foame, apoi rămaseră în acea stare până când putoarea de cadavre străbătu prin toată locuinţa, încât nu mai putea sta nimeni într-însa.

 

Dintre cadavrele fetiţelor omorâte, unele se înmormântau pe ascuns, în cap de noapte, iar altele, ziua mare, prin câte un preot, la sunetul campanelor.

 

Toţi locuitorii din castel şi mulţi alţi oameni din satele învecinate cunoşteau criminalele fapte ale aristocratei ungureşti Elisabeta Báthory; cu toate acestea însă ea a fost în stare ca să continue cu torturile şi cu omorurile cele mai fioroase şaisprezece ani, fără ca să o denunţe şi să o turbure cineva, până când, nu se ştie cum, căzu totuşi abia în mâinile dreptăţii.

 

Într-adevăr, de nu ar fi la mijloc acte judecătoreşti autentice, toată această istorie înfricoşată despre Elisabeta Báthory ţi s-ar părea o simplă fabulă, din cauză mai vârtos căci nu-şi poate imagina cineva cum să nu se afle, în 16 ani, nimeni dintre părinţi şi alţi consângeni ai fetiţelor, care să caute de fiicele lor, să întrebe, să cerceteze după ele cu tot dinadinsul. Dacă toate fetiţele ar fi fost tot numai de iobagi, adică din familii de sclavi, care erau proprietate (res) a tiranului, atunci tot s-ar mai putea explica lucrul încâtva, pentru că tiranul, în asemenea caz, răspundea: Cine mă poate opri ca să nu iau viţelul de sub vacă, mielul de sub oaie, şi să-l tai după a mea plăcere?”[1].

 

 

[1] Transilvania, Anul IV, nr. 15, Braşov 1 august 1871, pp. 176-178

 


Nobilii din Cluj, vânându-l pe Horia

 

 

 

 

Familia 1866 ianuarie 15 Horia şi Cloşca

Familia 1866 ianuarie 15 Horia şi Cloşca

 

 

1785, martie: „Contele Csáki se dezvinovăţeşte în faţa împăratului pentru acțiunea lui şi a nobilimii din comitatul Cluj în timpul răscoalei[1].

 

După ce acest Mare Principat al Ardealului fu împărţit, din porunca Maiestăţii Sale, principelui nostru, și împăratului roman Iosif al doilea, în 11 comitate, când comisarii încredinţaţi cu aceasta, anume Excelenţele lor baronul Bánffi Farkas şi contele Kemény Farkas, împreună cu sasul Carol Salmen, au rupt cercul de jos al nobilului comitat al Clujului şi l-au dat nobilului comitat al Turzii, iar cercul de jos al comitatului Turda, precum şi nobilul scaun al Arieșului întreg, le-au alipit la cercul de sus, rămas, al nobilului comitat al Clujului; după ce aceștia plecară din Cluj, mai departe, pentru continuarea muncii ce le-a mai rămas şi după ce, fără ştirea şi împotriva voinţei Stărilor acestei țări, fu săvârşit acest amestec al puterilor locale, în curând urmă un alt jalnic prăpăd, căci, anume, prostimea valahă se ridică în nobilul comitat al Zarandului, unit acum cu comitatul Hunedoarei, și începu să ucidă şi să nimicească pe nobili. Care veste, când sosi la Cluj, comitele suprem de atunci al nobilului comitat al Clujului, domnul conte Ioan Csáki, chemi numaidecât, pe ziua de 12 Noiembrie Scaunul Marchal (Adunarea generală a nobililor comitatului), la care, fiind de faţă mulţi din domnii (magnaţii) şi nobilii fugiţi la Cluj din calea prăpădului, onoratul domn comite suprem, îmbrăcat întreg în arme, cu lacrimi în ochi arătând Stărilor nobilului comitat, adunate pe malul Someșului, acest lucru nemaipomenit, îi rugă pe toţi să se gândească la înlăturarea primejdiei, care întruna se apropie, căci el, pentru fericirea scumpului său neam, ar fi gata să-și jertfească cheltuială, osteneală şi chiar sângele, dacă va trebui. La ceea ce toate Stările nobilului comitat, cu fierbinte pornire, de asemeni își închinară puterile pentru ajungerea acestui scop de folos şi pe loc şi hotărâră, ca fiecare domn sau nobil să-și socotească de neapărată a sa datorie să se înfăţişeze, sub grea pedeapsă, care poate călare, care nu pe jos, în curs de trei zile la Cluj. După care hotărâre, în ziua de 15 Noiembrie, se aflau în arme, adunați la Cluj, vreo 200 de domni și nobili călare şi vreo 50 pedeştri. Înţelegând aceasta, comitele suprem, în ziua următoare, anume în 16, puse să se scoată steagurile nobilului comitat și să se dea semn, prin doi trâmbiţaşi, la care semn, adunându-se călărimea şi pedestrimea sosită, în piață, se arătă şi el călare, şi, după ce luă în seamă oamenii adunați, hotărâră împreună ca atât călărimea, cât și pedestrimea, pentru mai bună rânduială, să fie împărțite în anumite grupe, în fruntea cărora să fie numiţi comandanți și toți cei adunaţi să fie scriși cu numele; cu împlinirea cărora încredinţându-se unii dintre ei, în aceeași zi hotărâră să fie:

 

 

Comandant general, contele Ioan Csáki

Subcomandant, baronul Gheorghe Bánffi

Colonel, Paul Matskási

Strajemeşteri (plutonieri), contele Ștefan Lázár şi contele Gabriel Haller

Încartiruitori, care să se îngrijească, totodată, de fân și ovăs:

Francisc Zámbo, vice-comite substitut

Francisc Kabos

Sigismund Ketzeli

Auditor (iudex militaris), Stefan Boér

Adjutant, Ioan Mohai.

Escadronul întâi, în care erau 100 de nobili călare:

Căpitanul întâi, baron Adam Radák

Căpitanul al doilea, contele Nicolae Bethlen

Locotenent, David Dindár

Sublocotenent, Sigismund Biro

Plutonier, Alecsandru Ketzeli

Caporali, Grigore Farkas, Iosif László, Sigismund Gergely, Antonie Miháltz

Escadronul al doilea, în care erau de asemenea 100 de nobili călare:

Căpitanul întâi, baron Alexandru Josinczi

Căpitanul al doilea, contele Bethlen Farkas

Locotenent, baron Iosif Torotzkai

Sublocotenent, Ladislau Palatkai

Plutonier, Alecse Sombori

Caporali, Moise Hertzeg, baron Bánffi Farkas, Alecsandru Gyarmati, Alecsandru Kabos.

 

 

Nobili pedeştri fiind vreo 50, în fruntea acestora a fost numit locotenent Gheorghe Biro.

 

După ce astfel se orânduiră comandanții şi se întocmiră şi unele reguli, care hotărau, anume, buna rânduială şi ascultarea faţă de cei mai mari și după ce încă în aceeaşi zi fură scrise şi întărite, comisia chemă înaintea sa pe ofițerii numiţi şi le dete în scris atât regulile rânduite, cât şi numele nobililor puși sub comanda lor, cu porunca să-și adune, pe cealaltă zi la un ceas, oamenii săi fiecare, cu care, atunci când se va da semn cu sunet de trâmbiţă, să poată pleca la Feneșul Săsesc (azi, Floreşti). După care poruncă, în ziua de 17, dându-se semn cu trâmbiţa, în așa de frumoasă rânduială se înșiruiră în piaţă atât călăreţii, cât şi pedeştrii, încât puţina miliţie și chiar unii ofiţeri încercati în serviciu mărturisiră că o adunare în așa de frumoasă rânduială nici de la soldaţi cu instrucţie de un an nu s-ar fi putut cere. Fiind înştiinţat despre adunare, comandantul general ieşi din cartierul său călare şi în arme şi, după ce le mulţumi că şi cea dintâi poruncă i-au împlinit-o cu atâta credinţă, şi îi sfătui ca şi de acum încolo să-i dea aceeaşi ascultare, pu-se numaidecât să se dea semn de plecare şi, pornind el în frunte cu ofiţerii mai înalţi, după ei urmară călăreţii şi apoi pedeştrii şi carele. Mergând în marş pe uliţa de mijloc a orașului, în acest frumos rând, cu steaguri desfășurate, în sunet de trâmbiţe şi bătaie de tobe, priviţi de o mulţime fără număr, domni de viţă veche, doamne, orăşeni, pe seară oastea nobililor ajunse la Feneş, unde se aşeză la cartierul său rânduit fiecare.

 

În cealaltă zi, anume în 18, chemând la sine comandantul general pe ofiţerii mai înalți, se sfătuiră în care parte să o ia şi, pentru că spionul, cu numele Gavrilă Oneţ (despre care se poate spune că, deşi era român şi om plăcut lui Horia, s-a purtat, totuşi, după cum se va vedea din cele ce urmează, cu destulă credinţă faţă de oastea nobililor), aduse vestea că o parte din oastea de adunături a lui Horia, care a prădat în Trăscău, are de gând să pornească spre Iara-de-Jos, se luă hotărârea ca întreagă oastea nobililor să se mute, încă în seara acelei zile, în Feneșul-Românesc (Vlaha) și, de acolo, să pătrundă, în sus, spre Iara. Dar oastea nobililor se aşezase în Vlaha şi cei mai mulţi se dăduseră la odihnă, când numitul Gavrilă Oneţ aduse ştirea hotărâtă că turbatul şi smintitul căpitan al românilor, de frica miliției care a plecat, de la Abrud, în munţi, ar fi trimis prin unele sate din jurul Huedinului niște oameni ai săi de încredere, cu vorba ca acelea așa să fie pregătite, că, la târgul de ziua Sfintei Ecaterina (din 25 noiembrie, la Huedin) va fi fi el acolo, pentru ca, astfel uniți, cu puteri noi să pornească pe văile Almașului şi Agrişului, în jos, să pustiască mai departe. Asupra căreia comandantul general, sfătuindu-se, atunci, noaptea, cu ofiţerii înalți, oastea nobililor, încă înainte de miezul nopţii se întoarse la Feneşul-Săsesc. La 19, trecu apoi în Căpușul-Mare, ziua de 20 о petrecu acolo, iar la 21 se aşeză în Huedin, unde, ţinând sfat, la 22, după hotărârea ce o luară în acela, jumătate din escadronul al doilea, cu căpitanul şi sublocotenentul trecură în Mărgău, al doilea căpitan, cu 25 călăreți, în Valcăul Unguresc (azi Văleni), locotenentul, cu 25 călăreți, în Ciula (azi Ciuleni), iar cealaltă parte a taberei nobile rămase în Huedin, pentru ca, astfel așezată pe sate, nobilimea să poată veghea mai bine ca Horia să nu-și ajungă ţinta sa. Era într-adevăr mare nevoie ca mica oaste nobilă să cuprindă din vreme aceste sate şi prin aceasta să zădărnicească gândul lui Horia, căci dacă Horia ar fi putut veni la târgul așa de căutat din Huedin, care cade obișnuit în ziua Sf. Ecaterina, fără îndoială nu numai locuitorii din satele românești, care se găsesc multe în acel ţinut, ci chiar şi ungurii, îndemnați de pofta prăzii, s-ar fi unit bucuros cu dânsul și, astfel, coborând pe văile Almașului și Agrișului, în jos, până unde ar fi ajuns pustiirile jalnice săvârşite până atunci, oricine are o minte sănătoasă şi cunoaște starea și aşezarea acelor sate, ușor o poate vedea. Așa că, dacă Horia și-ar fi putut împlini acest gând primejdios, și-ar fi sporit așa de mult oastea pustiitoare, că după aceea cu greu i s-ar mai fi putut pune vreo piedică. Că Horia a făcut din vreme toate pregătirile, ca să vină de ziua Sf. Ecaterine la târgul din Huedin, de unde să-și întindă mai departe jafurile, te vei putea încredința şi mai bine, cititorule cu inimă maghiară, din cele ce urmează:

 

1). Chezaşii spionului Gavrilă Oneţ, adică Ignat Pleșa, Petru Haiduc, Onu și Robotin Bălaș, jurati și cercetaţi în Huedin, când s-au întors a doua oară din Albac, anume în ziua de 26, povestiră pe drept sufletul lor cum tâlharii români din Albac şi din jur toţi le spuneau că ei, încă la 24 Noiembrie, au venit, în frunte cu Horia, în valea numită Supt Petroasa, dincoace de Albac, cu gândul să dea năvală în târgul de Sf. Ecaterina din Huedin, iar în drum să se oprească să pustiiască în Zam şi Sâncrai, dar, sosindu-le vestea că în Huedin și satele din jur s-au aşezat mai înainte nobilii, de frică iarăşi s-au întors.

 

2). Pretorul plășii Huedinului, Sigismund Gergely, dete cu ştirea mai marilor taberei nobile, unui român de încredere, cu numele Macavei Bota, o carte de trecere, în înțelesul că, deoarece oamenii din unele sate ale plasei lui obișnuiau să umble înainte pe la Abrud şi Câmpeni, iar acum nu mai îndrăznesc, din pricina tulburării de acolo, trimite pe omul acesta să-i înştiinţeze pe cei de acolo că, pentru păstrarea bunei vecinătăți de până acum, să nu supere pe cei de aici, când merg acolo, după cum şi cei de acolo vor putea coborî aici, ca şi până acum, fără teamă. Acest om, cunoscut şi umblat pe acele locuri, după îndrumările care i s-au dat, avea să-și facă drumul în aşa chip, ca să fie prins şi dus, cu carte, cu tot, în fata lui Horia; care, după ce puse să i se citească şi deslușească, trimise înapoi pe Macavei Bota, cu răspuns scris în limba românească, având acest înțeles:

 

„Luând această carte a solgăbirăului Gergely Sigismund, ca de la un vecin şi din toată dragostea pornită, cu înţelesul ca să fim bine unii cu alții şi să trăim în dragoste, şi noi, închinându-ne dumitale, îţi dăm de ştire că oamenii care se ţin de moșia aceea nu vor avea nici o supărare şi nu vor suferi nici o neplăcere; pentru care şi noi ne rugăm și poftim ca, la târgul viitor, în Huedin, oamenii noștri să poată umbla în pace pentru târgueli, vânzări sau orice alt drum vor avea; altfel s-a isprăvit cu prietenia de vecini. Şi noi de la gândul de acum nu ne strămutăm, ci de acela ne ţinem până la sfârșit, aşa cum ne-a îngăduit nouă Înălţatul Împărat, şi rămânem al dumitale de binevoitor. Dat în Râul, 1784 (11 Nov. stil vechi). / Ursu Nicula Horia / trimisul Împăratului.

 

P. S.: Tot așa îţi porunceşte dumitale, cu ceilalți împreună, și diacul lui, Samuil Martzi din Abrud”.

 

3). Tabăra nobililor era încă în Huedin, când popii şi bătrânii satelor din împrejurime, prinşi şi traşi la răspundere aproape toţi, dar mai ales popii, au mărturisit că Horia a trimis la ei oameni, în ascuns, cu ştirea că, la târgul din ziua Sfintei Ecaterina, va veni şi el la Huedin şi să-i jure credinţă, căci el umblă cu porunca Împăratului. Aceştia s-au şi legat că vor sta alături de el cu credinţă şi, ca unui trimis al Împăratului, vor fi gata să-i împlinească întru toate porunca.

 

Astfel, oastea nobilă, care, după cum s-a scris şi mai sus, era aşezată în Huedin şi în satele din jur, a rămas acolo până în 28, dar până atunci nobilii, ziua-noaptea, au stat de veghe neîncetat şi până sus, pe munţi au patrulat, fără să se cruţe nici de ploile reci, nici de ninsoare; te prinde mirarea cât au suferit, fără a li se urî câtuşi de puțin, ci, dimpotrivă, cu voie bună şi gata la toate, încât ofițeri, din cei care au fost în războaie şi se aflau pe lângă tabăra nobililor, au rămas uimiti cu cât de multă credință şi frumoasă rânduială îşi poartă anevoioasa lor slujbă. Dar, după ce nobilii făcură, în această parte, din nou li-niște, în chipul arătat mai sus, şi după ce zădărniciră planul pustiitor al lui Horia, târziu de tot, în 28, sosi la Huedin, dinspre Oradea, ceva miliție de strânsură, betegită (de unde oricine, făcând asemănare între ajutorul militar din comitatele Alba şi Hunedoara şi acesta va putea vedea cu ce inimă a fost dat el ori de câte ori a fost cerut în această tulburare a lui Horia), de toți vreo 208 soldaţi, şi anume: 59 din regimentul pedestru al prusie-nilor, 41 din regimentul De Vins, 108 din regimentul de husari Berlichingen, sub căpitanul Egermann și locotenenţii Kettzer si Vetsei, care miliţie, așezându-se în satele în care au fost nobilii, s-a odihnit acolo în linişte două săptămâni şi, după ce s-a tămăduit, a plecat iarăşi înapoi.

 

După ce locul nobilimii a fost luat în acest chip de miliție, oastea nobilă plecă, în 29, la Aghireş, iar la 30, spre Gilău, în Feneşul-Sásesc, locul de mai înainte al taberei, dar şi acolo sosi, în aceeaşi zi, marele ajutor militar, anume locotenentul Iosif Torma, cu 50 de soldaţi din regimentul pedestru al lui Francisc Gyulai. În 4 Decem-brie, noaptea, se făcu mare zarvă, căci ceva oameni nelegiuiţi aprinseră, dinspre câmp, grădina de sub „Leányvár” (Cetatea fetei) și astfel, necunoscând atunci încă pricina adevărată a acestui foc, toată tabăra a stat în arme până la ziuă. Lа aceasta, au venit să se adauge și mărturisirile întărite a mai multor oameni din Feneșul-Săsesc şi Luna, că, în ziua aceea, pe înserate, au văzut prin pădurea de la Vlaha mai multi români, venind dinspre Iага, pe care, auzindu-le unii, a căror nume trebuie să le trecem sub tăcere, alergară la Cluj și făcură acolo mare zgomot, încât se închiseră porțile şi cetățenii rămaseră în arme până în cealaltă zi, când, fiind înştiinţaţi de comandantul general despre ce e adevărat din zarva aceea, spaima din oraş se potoli. Din 4, până în 9 Decembrie, tabăra rămase în Feneşul-Săsesc, deprinzându-se, zi de zi, în călărie şi purtarea armelor și patrulând până la Huedin şi Trăscău. În 10, sosi un ofițer din regimentul pedestru secuiesc, cu 80 de soldaţi, de schimbă pe sublocotenențul Torma, care se întoarse la Cluj, dar nici aceşti soldați secui nu stătură decât o zi; în cealaltă, plecară, prin munţi, spre Abrud. Dar se mai întâmplă și un lucru vrednic de însemnat. Anume, un soldat secui, cu mai puţină minte, dar bun la inimă, care era în gazdă, în Feneșul-Săsesc, la un român, întrebă pe contele Csáki, comandantul general, fiind de față și ofițerii: „Măria ta – arătându-şi gazda – de aceștia sunt cei care pustiesc pe unguri?”. La ceea ce răspunzând contele Csáki că din neamul acesta sunt, soldatul iarăși zise: „Noa, Măria ta, dacă sunt toti ca acesta, să ne dai Măria ta pe capete care dintre noi câţi să taie, ca degrabă să-i tăiem şi să mergem acasă”.

 

Pe când astfel se petreceau lucrurile, se ivi și pizma și începură, după știri mincinoase, prigonirile împotriva acestei oaste nobile, căci se găsiră, nu numai printre neamurile străine ci, ceea ce e şi mai dureros, chiar printre fiii patriei, de aceia care îndrăzniră să bârfească așa de mult ridicarea nobilimii din comitatul Clujului și plecarea ei la oaste, că nici nu o socoteau altfel decât ca o desfrânare; poate de aceea, fiindcă multi dintre domnii strâmtorati în Cluj, dar mai ales contele Mihail Rhédei, baronul Alecsandru Bánffi, contele locotenent-colonel Grigore Bethlen, baronul Gabriel Alvintzi, contele Josif Gyulai, soția contelui Nicolae Bethlen, soția generalului conte Adam Bethlen şi soția contelui Alecse Kendeffi i-au ţinut din belșug cu banj, vin și pâine. Dar ceea ce e şi mai mâhnitor e că n-au pregetat să o numească rebeliune. Doi trădători a avut, de la început, după cum s-a descoperit mai pe urmă, această oaste nobilă, care nu i-a pierdut din ochi mișcările, faptele, purtările și care, răstălmăcind şi pe cele mai nevinovate din ele, toate le-au scris generalu-lui comandant de la Sibiu, cu numele Francisc Preiss: întâiul a fost fiul unuia care cocea turte dulci la Viena, se numea Lebzeltern şi era colonelul neamţ al regimentului unguresc de pedeștri Francisc Gyulai; al doilea, un neamţ fără căpătâi, maior pensionar, numit Schlichten, care s-a pripăşit la Cluj și trăia de la masa contelui Csáki. Aceștia n-au contenit cu pârile; au făcut arătare, anume, că nobilii şi-au numit ofițeri dintre ei, întocmai ca soldaţii, că sunt înarmaţi şi îşi fac arme întruna, cu care nu contenesc să se deprindă și că și-au făcut uniforme. Comandantul numit mai sus deci era înțeles cu guvernatorul sas de atunci, Samuil Brukenthal, care, chiar dacă nu el singur a pornit, cum îndeobşte se crede, faimoasa tulburare a lui Horia, dar, pentru a-și împlini planul iscodit în taină împotriva nobililor, n-a fácut nimic pentru a o stinge, atunci când, printr-o înţelegere cu comandantul, foarte uşor s-ar fi putut, la întâiele ei scântei, ceea ce imprejurările de atunci prea bătător la ochi au dovedit; dar pe care apoi Dumnezeu, care toate le răzbună, în curând îi pedepsi pe amândoi, prin îndepărtarea din slujbele lor. Sosind astfel din Sibiu întruna știri neplăcute, nobilimii îi trecu orice poftă de a mai rămâne în tabără, căci abia acum băgă de seamă că pizma a urzit într-atât lucrurile, încât răsplata neașteptată va fi pentru râvna cu care, după cum se poate vedea din cele de mai sus, a pus zăgaz pustiirilor lui Horia, pentru atâta frig şi necazuri pe care le-a îndurat numai pentru a-şi dovedi credinţa către principe și dragostea față de scumpul lor neam, care toate au fost pe dos tălmăcite de cei de sus. De aceea, cu tot atâta durere în inimă, cu cât îndemn s-a strâns la un loc, această oaste nobilă, s-a împrăștiat unul câte unul, într-o săptămână, cu amar luându-și rămas bun unii de la alţii. Că aceste judecăţi strâmbe și învinuiri nedrepte au străbătut, din pizma purtată nobilimii, până la Înalta Curte, dovadă e mustrarea părintească, din porunca Guvernului regesc, primită de nobilul comitat al Clujului, la începutul anului următor”[2].

 

 

[1] Duрă o copie, fără indicarea datei şi autorului, dintr-un volum, cuprinzând copii de documente pentru răscoala lui Horia şi de alte acte din veacul XVIII-XIX, păstrat în Arhiva Muzeului Ardelean Cluj, grupul Colligata, fără signatură şi paginaţie.

[2] Anuarul Institutului de Istorie Naţională, anul VII – 1936-38, Cluj 1939, pp. 404-411


Sfinţirea Catedralei ortodoxe române din Cluj

 

 

 

„Duminecă, 5 Noemvrie, s-a făcut la Cluj, cu o solemnitate înălţătoare, târnosirea catedralei ortodoxe, ridicată cu mari jertfe şi cu strădania, pentru care nu ajung destule cuvinte de laudă, a P. S. S. Nicolae Ivan, Episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului. A asistat la sfinţire şi M. Sa Regele, ca şi acum zece ani, când ca principe moştenitor a fost de faţă la punerea pietrei fundamentale, rostind cuvinte însufleţite pentru a arăta importanţa unei asemenea catedrale în capitala Clujului românesc şi făgăduind sprijinul Său şi în viitor acestei sfinte biserici”[1].

 

Date mai importante din istoria bisericii catedrale. Ideea zidirii Catedralei din Cluj a pornit de la P. Sf. Sa Episcopul nostru Nicolae Ivan, când, la 7/20 Iulie 1919, în calitate de preşedinte al Consistoriului episcopiei reînviate a Vadului, Feleacului şi Clujului, a lansat un „hrisov de ctitorie”, colectând cea dintâi sumă, de 55.000 coroane.

 

La 22 August (4 Sept.) 1919, s-a hotărât, în cea dintâi şedinţă a Consistoriului din Cluj, pornirea unei colecte generale.

 

Consiliul Dirigent a votat un ajutor de 2 milioane lei.

 

În toamna anului 1920 se aprobă în mod definitiv cedarea din partea Primăriei Municipiului Cluj a terenului pe care s-a zidit Catedrala.

 

La 11 Ianuarie 1921 se publică concurs pentru planul de zidire şi la 31 Martie 1922 se alege (din 8 lucrări prezentate) planul întocmit de arhitecţii C. Pomponiu şi Gh. Cristinel din Bucureşti, aprobat de sinodul eparhial în sesiunea din 11-24 Aprilie acelaşi an şi premiat cu 30.000 lei.

 

Se întocmesc planurile detailate (1 Febr. 1923) şi se publică concurs pentru construire.

 

O delegaţie, în frunte cu P. Sf. Sa Episcopul Nicolae Ivan, la 9 Martie 1923 se prezintă la Regele Ferdinand şi apoi la primul ministru Ion I. C. Brătianu pentru solicitarea ajutoarelor necesare zidirii. Li se promit.

 

Rezultatul celui dintâi concurs pentru Construire nefiind satisfăcător, se publică al doilea, la 4 Mai 1923. Se primeşte oferta pe preţuri unitare a firmei constructoare „Creditul tehnic, Ing. Tiberiu Eremia, Bucureşti”, încheindu-se contractul la 6 Iulie 1923, în cadrul unor lucrări de 5 milioane.

 

La 7 Septemvrie 1923 se face sfeştanie şi se încep lucrările.

 

Punerea Pietrii fundamentale se face cu o deosebită solemnitate, la 7 Octomvrie 1923, în prezenţa M. Sale Regelui Carol al II-lea, atunci principe moştenitor.

 

Lucrarea se continuă, an de an, pe măsura obţinerii ajutoarelor băneşti, care la început se luau în bugetul anual al statului. Obţinerea ajutoarelor a mers din ce în ce mai greu, ajungând în 1932 să se sisteze lucrările…

 

Pictura cupolei principale a fost executată în frescă de către dl prof. pictor At. Demian, Cluj, cea de pe bolta superioară din altar, tot în frescă, de către dl prof. pictor Catul Bogdan, Cluj, iconostasul (tâmpla) a fost proiectată şi pictată de către dl pictor Gheorghe Russu din München.

 

Partea de tâmplărie a iconostasului a fost executată de dl Moise Şchiopul, tâmplar artistic din Cohalm-Rupea.

 

Decoraţiile în piatră artificială, amvonul, scaunele regal şi arhieresc, au fost executate de dnii Tofan şi Candida, din Bucureşti, după desenele date de dl arhitect Gh. Cristinel.

 

Mozaicul pardoselii, firma Petro Tofolo, Bucureşti, uşile firma Borza şi Nagy din Cluj, stranele Gh. Beu, instalaţia electrică şi apeduct firma Roşca şi Orban din Cluj, chivotul de argint de pe pristol l-a executat argintarii Fraţii D. N. Popescu, Bucureşti, policandrul, dăruit de M. Sa Regele Carol II-lea, a fost executat în fier forjat de firma Peter Feld, Bucureşti, iar policandrul donat de Î. P. Sf. Sa Patriarhul Miron Cristea, de către firma N. Popescu din Bucureşti, ferestrele Sofron Ghişe şi sticlăria Boca”[2].

 

 

 

[1] Neamul Românesc pentru popor, Nr. 22, apud Renaşterea, Anul XI, n3. 49, Cluj 1933, p. 3

[2] Renaşterea, Anul XI, Nr. 44, Cluj 1933, p. 6


1918: Jertfe studenţeşti clujene pentru Unire

 

 

 

Acum să trecem în o sumară revistă mişcarea studenţească din anul 1918.

 

După cum spusei adineauri, ne adunam foarte des. Locuinţele Dlor locotenenţi Dr. Octavian Utalea şi Tripa erau locul obicinuit al consfă­tuirilor noastre. Ne frământam tot mai mult în dorinţa de a activa în mod pozitiv pentru realizarea idealului naţional. Simţeiam dureros că nu primim nici o îndrumare de la conducătorii politici fireşti, de la capii Partidului Naţional Român.

 

În fine, la o astfel de consfătuire, s-a hotărât ca 5 dintre noi, care aveau mijloace materiale, să-şi ceară, sub un pretext oarecare, permisie pe 3 zile de la unităţile lor şi să meargă la Budapesta, unde să se pre­zinte dlui Al. Vaida-Voevod şi săl întrebe: „Ce are de gând să facă Partidul Naţional Român? Voieşte să se pună în fruntea mişcării naţionale, căci dacă nu, acţionăm noi fără ei!”.

 

Aşa suna hotărârea noastră tinerească. De unde să fi ştiut noi că fruntaşii români erau la posturile lor de datorie, că la 12 Octombrie se întruniseră la Oradea, sub prezidenţia dlui Dr. Teodor Mihali, şi redacta­seră deja declaraţia care urma să fie citită în parlamentul de pe malul Dunării de către dl Vaida-Voevod?

 

Deci noi am ales şi trimis la Budapesta, în 15 Octombrie, pe urmă­torii ofiţeri: Dr. Utalea, în numele Reg. 35 Artilerie, Dr. Triff, în numele invalizilor, Rusu Simion, în numele prizonierilor reîntorşi din Rusia, Gh. Mureşan, din partea Reg. 63 inf., şi Chirileanu, în reprezentarea  tinerimei universitare. Aceşti delegaţi, ajunşi la Budapesta, conducătorul lor dl Utalea a vizitat pe dl Vaida, la hotelul „Jägerhorn”, cartierul general al fruntaşilor români. Expune scopul şi mandatul; roagă o întrevedere pentru întreaga delegaţie. Dl Vaida arată dlui Utalea că întâlnirea cu toţi ar fi o impru­denţă, deoarece toţi ro-mânii, şi Dsa în special, sunt spionaţi: roagă să comunice aceasta camarazilor şi să-l viziteze tot dl Utalea, singur. La în­tâlnirea ce a urmat, dl Vaida ne se spusese că, între timp, Dsa a luat contact şi cu dl Iuliu Maniu, care se reîntorsese de pe frontul italian, la Viena, şi a exprimat părerea de bine asupra spiritului care domneşte între ofiţeri şi tinerimea universitară din Cluj; ne-a îndemnat să ţinem legătură cu P. N. R., trimiţând la Dsa, săptămânal, câte un curier. Ne-a mai rugat să facem şi să organizăm propaganda ca şi românii, cu ocaziunea concediilor, dezertărilor sau la o eventuală revoluţie, să vină acasă de pe front şi de la unităţile militare, cu arme şi muniţiuni, să fie gata la orice eventualitate.

 

În senzul acesta, după modelul cehilor, instruiam noi şi înainte pe soldaţii români de acasă şi pe cei care plecau la front, îndrumarea dlui Vaida a produs însă intensificarea acestei propagande.

 

Trebuie să amintesc că delegaţii clujeni au informat şi pe studen­ţii aflători în Budapesta, care nu erau mai orientaţi decât noi despre situaţie, comunicând convorb-rea studenţilor Steer Ioan, Păcurar Gheorghe, Nicoară Eugen, Antal Dumitru etc.

 

După instrucţiunile aduse de trimişii noştrii de la Budapesta, consfă­tuirile în locuinţele amintite mai sus au devenit aproape zilnice şi se făceau planuri tot mai concrete. Câteva zile în urmă, în o adunare ţi­nută la locuinţa dlui locotenent Tripa, aflătoare în casa dlui dr. Aurel Isac, s-a sulevat, de exemplu, ideea să ocupăm Clujul cu trupele române de sub comanda noastră. Aceasta era uşor posibil, deoarece aproape întreaga garnizoană era românească, cu excepţia doar a unui regiment de cehi. S-a făcut planul detailat, cum să se purceadă la ocuparea cetăţii, poştei etc. şi s-au împărţit rolurile. Totuşi, cumpăni-rea celor mai bătrâni, că lucrând izolaţi numai noi, clujenii, nu am servi scopul; apoi îngrijorarea că, faţă de atacurile la care am fi sigur expuşi de către trupele pe care le vor trimite ungurii, în contra noastră, din Budapesta, nu o să putem ţine oraşul mai mult de 3-4 zile şi că, de altă parte, şi aşa o să vină curând timpul ocupării întregului Ardeal, toate acestea au făcut ca planul să rămână neexecutat, cu toate că eram absolut siguri de reu­şita momentană.

 

În 30 Octombrie, s-a adunat tinerimea universitară la internatul Petran, unde ne-am înţeles ce directive să dăm soldaţilor români, în vederea de­bandadei armatei, care se anunţa. S-a fixat să-i îndrumăm conform instrucţiunilor primite de la dl Vaida.

 

În 31 Octombrie, tinerimea s-a adunat, convocată de dl dr Frâncu, la banca „Economul”, unde se aflau toţi ofiţerii care îndrăzneau să se afirme ca români, împreună cu intelectualii civili, între care îmi amintesc de dnii: Frâncu, Pop Iulian, Utalea, Poruţiu Valentin, Haţieganu Emil, Socol, Gherman, Dragomir Al., părintele Simu.

 

După cuvântări înflăcărate şi chibzuiri treze, se hotăreşte în unanimitate ca soldaţii români să nu depună jurământul către Republica Ma­ghiară, ci către „Senatul Naţional Român din Ardeal”, ca organ al Ma­relui Sfat Naţional; se mai decide organizarea pretutindeni a consiliilor şi gărzilor naţionale, se dau instrucţiuni şi curierilor veniţi din pro­vincie.

 

O impozantă adunare, cu participarea civililor, s-a ţinut tot la locu­inţa dlui locotenent Tripa, la 2 Noiembrie; s-au rostit înflăcărate discur­suri – îmi amintesc îndeosebi de cuvântarea dlui E. Haţieganu – iar seara, la ora 9, ne-am adunat cu toţii din nou la „Economul”. Eram vreo 200 inşi, mare majoritate ofiţeri şi majoritatea studenţi. Aici a vorbit, în mod deosebit de înălţător, dl Frâncu şi alţii. În rezultat: am jurat cu toţii credinţă Consiliului Naţional Român, ne-am pus tricolorul româ­nesc pe chipiu şi pe braţ apoi s-a constituit „Senatul Naţional Român din Ardeal”, sub prezidenţia dlui Frâncu, având ca membri – după cum îmi amintesc – pe dnii Iulian Pop, Utalea, Valentin Poruţiu, E. Haţie­ganu, părintele Pop din Morlaca şi subsemnatul.

 

La ora 1, noaptea, eram încă împreună, când vine, la „Economul”, ge­neralul Ziegler, comandantul trupelor din Ardeal. Introdus în şedinţa Se­natului, generalul declară că a venit să afle atitudinea pe care o vor lua ro­mânii. Îi răspunde dl Frâncu că stăm pe baza principiului autodeterminării wilzoniene şi nu recunoaştem altă superioritate decât Consiliul Na­ţional Român.

 

Generalul roagă pe prezidentul nostru să se prezinte, cu o delega­ţie, la Senatul Naţional Maghiar, care avea sediul la Primărie, ca acolo să se trateze asupra condiţiunilor conlucrării întru susţinerea ordinii. Dl Frâncu compare la Senatul Maghiar, cu o delegaţie-gardă de şase ofiţeri, comunicând, în o cuvântare demnă, Senatului Maghiar, prezidat de faimosul dr. Ştefan Apáthy, deciziunile luate la „Economul”. Ungurii, adânc emoţionaţi, iau act de aceste hotărâri, declarând că nu vor face nici o piedică la constituirea şi înarmarea gardei româneşti şi rugând spriji­nul acesteia pentru menţinerea ordinii, ceea ce dl Frâncu a şi promis.

 

În aceeaşi zi, s-au luat măsuri ca hotărârile şi iniţiativa de la Cluj să se aducă la cunoştinţa întregului Ar-deal, în special a judeţelor vecine, prin un „Manifest”, semnat de toţi membrii „Senatului” şi trimis în toate centrele, prin curieri speciali.

 

La 3 Noiembrie, s-a constituit garda românească, s-a ţinut un serviciu divin, după terminarea căruia s-a luat un steag tricolor, care era ascuns la biserica gr.-cat., şi s-a sfinţit acel steag, pe care a jurat întreaga asis­tenţă. Apoi s-a transportat în un cortegiu impozant şi s-a arborat pe „Economul”, sediul Senatului Naţional, de unde nu s-a mai coborât acest steag, decât mult după intrarea armatei române în Cluj.

 

La toate evenimentele acestea, la organizarea manifestaţiunilor, în constituirea gărzilor şi consiliilor naţionale pe baze similare în întreg Ar­dealul, studenţimea a avut partea leului.

 

În 4 Noiembrie, s-a început organizarea provinciei. O echipă, în frunte cu dl E. Haţieganu, cu studenţii Chirileanu, Dumitraş Aurel şi Ursace, a mers la Gherla, unde au fost primiţi de către P. S. episcopul Hossu, apoi la Dej, unde au întâlnit pe dnii T. Mihali, Vaida şi L. Micşa. Alţii au plecat în alte direcţiuni. Aşa, la Bistriţa, a fost trimis bravul ca­poral Cornel Ordace, student şi el.

 

În aceeaşi zi, subsemnatul am primit mandat şi am plecat pentru organizarea Munţilor Apuseni, începând cu Turda.

 

Nu mult după aceasta, au sosit din Budapesta studenţii Dumitru Antal şi Ioan Chinezu, cu instrucţiuni – nu-mi amintesc din partea cui – de-a pregăti pe români pentru… plebiscit. Văzând însă acţiunea din Cluj i s-au ataşat, cu trup şi suflet, şi au fost încredinţaţi primul cu organizarea Reghinului, al doilea cu cea a Târgu Mureşului, unde au plecat imediat.

 

În tot decursul revoluţiei, studenţimea fie în Cluj, fie împrăştiată la vatră, a stat în mod natural în liniile prime ale celor ce pregăteau marile evenimente. De multe ori – mai ales în provincie – trebuia să se lupte cu „prudenţa” celor mai bătrâni, spre a constitui Consilile Naţionale, gărzile şi a impune arborarea drapelului naţional pe edificile publice, în semn că a sosit dominaţia românească.

 

În val-vârtejul acestor evenimente şi în activitatea febrilă a revoluţiunii, studenţimea s-a gândit să se organi-zeze din nou şi formal, abia în vederea reprezentării ei la Marea Adunare de la Alba-Julia. Aceasta s-a întâmplat în o şedinţă, din 26 Noiembrie 1918. Cu această ocaziune s-a redactat şi primit în unanimitate o „cuvân­tare”[1], pe care am redactat-o în colaborare cu dnii Laţiu şi Suciu şi pe care ar fi urmat să o citesc în calitate de delegat al studenţimii, în adunarea de la Alba-Iulia, şi care glăsuia astfel:

 

„Tinerimea universitară română din Cluj, nutrind în suflet focul sacru al celor mai sfinte sentimente naţionale şi al celei mai fierbinţi dragoste de neam, în momentele actuale de cea mai mare importanţă pentru soartea şi viitorul „Neamului românesc din Transilvania”, a cărui mlădiţă e, îşi ţine de sfântă datorinţă să-şi spună şi ea cuvântul cu această ocazie. Abstrăgând de la rolul impor-tant al universitarilor, în viaţa publică alor alte neamuri, bazaţi numai pe faptul că în mâinile noastre pline de vigoarea tinereţii se vor depune ca mâine frânele guvernării, rolul deosebit de important al conducerii destinelor unui popor, pentru care numai acum apare în culorile cele mai superbe, mai maiestoase, aurora unui viitor ferice, păşeşte şi ea ca un factor ponderabil de-o importanţă incon­testabilă.

 

Ca atare declară sincer dorinţa sa fierbinte, referitor la organizarea, orânduirea destinelor, precum şi la fixarea cadrelor între care va avea să pulzeze energia vitală a „Neamului ro­mânesc din Transilvania”, asigurat fiindu-i dreptul liberei dis­puneri a sorţii sale, din partea geniului dreptăţii umanitare, a preşedintelui Statelor Unite, Wilson, şi a civilizaţiei „Statelor Apusului”. Recunoscând însă, şi până acum, de singurul factor competent, singurul menit şi autorizat să vorbească în numele românilor transilvăneni, alcătuit acum în „Marele Sfat al Neamului”, pe „Comitetul nostru Naţional”, de­clarăm şi noi, cu această ocazie, în mod solemn, că ne asociem cu trup şi suflet deciziunilor măreţe, ce se vor lua din partea „Comitetului Naţional”, în marea şi istorica adunare a neamului din falnica Alba-Iulie. Sub bagheta magică a celui mai pu­ternic entuziasm, inerent tinereţii noastre, privim cu încredere, extaziaţi de atâta beţie de fericire, ceriul limpede, curat ca lacrima, ce va privi ca mâine un popor ce a scuturat, acum numai, cătuşele greoaie ale unei tiranii de veacuri.

 

Inimile noastre tinere, care au gustat, până acuma, destul din amarul durerii, văzând atâta umilire, atâta asuprire a unui popor din viţă nobilă, se deschid senine vorbind cu sete accentele sublime, ce înfrăţesc în aceste clipe, într-un cuget şi o simţire, toată suflarea românească.

 

„Dând acum mână cu mână,

Cei cu inima română”,

 

văzând realizat visul visat atât de mult, la a cărui înfăptuire se va cutremura şi pulberea strămoşilor în liniştea de mormânt, strigăm deci sus şi tare:

 

„Trăiască Neamul Românesc!”, „Trăiască România-Mare!”.

 

Cum însă tinerimea universitară nu a fost înscrisă la cuvânt, în pro­gramul oficial de la Alba Iulia, „cuvân-tarea” aceasta am citit-o numai la o convenire a tinerimii, ţinută la Alba-Iulia, în hotelul „Europa”, în preziua marii adunări.

 

Este de sine înţeles că, totuşi, studenţimea a fost ceata cea mai însu­fleţită de propagandişti pentru participarea tuturor la Alba-Iulia. Iar aici glasul ei a fost hotărât şi tare – deşi neoficial – rostit pentru unirea fără condiţiuni; după adunare, studenţii au fost solii hotărârilor luate, atât între poporul care participase, cât şi mai ales pentru lumea celor ce nu putuseră să fie prezenţi.

 

La începutul lunii Decembrie 1918, tot doi studenţi universitari, dnii Ursace şi Chirileanu, au fost încredinţaţi, din partea dlui Haţieganu, să ducă şi să predea guvernului român din Iaşi,  pentru conferinţa de pace, din Ardeal, cartiruirea şi informarea ei, mai târziu primirea şi informarea misiunilor străine, primirea generalului Berrhelot, etc. au fost făcute în primul rând de studenţime sau prin ea.

 

În apărarea Senatului din Cluj şi a drapelului naţional, arborat pe „Economul”, faţă de bandele secuieşti, înarmate până în dinţi, tot studen­ţimea a fost în linia dintâi: în o asemenea luptă, studentul Petrovici a făcut sacrificiul suprem, căzând mort, lovit de un glonte inamic[2]; sub­semnatul am avut cinstea să comand lupta de apărare, cu mica gardă care se afla de pază acolo. Apărarea a succes, mai ales după ce s-au pus în funcţiune mitralierele noastre, aşezate în ferestrele edificiului şi apoi cu ajutorul venit din partea unităţilor de gardă, aflătoare în cazarma din Calea Victoriei de azi. Afară de regretata moarte a lui Petrovici, noi nu am suferit altă pierdere, decât ciuruirea de gloanţe a drapelului arborat pe edificiu, a păreţilor casei şi spargerea ferestrelor de gloanţele secueşti. Cu acea ocaziune, îmi amintesc că era, în sala Senatului – unde fluerau gloanţele –, dintre civili, dl Dr. Alexandru Dragomir, avocat în Cluj.

 

Când, la 24 Decembrie 1918, glorioasa armată română intră în Cluj, am avut fericirea să o salut de pe piedestalul statuii lui Matei Corvinul, în numele studenţimii, cu următoarele cuvinte:

 

„Domnilor generali! Fraţilor! Năpraznicul război s-a ter­minat cu prăbuşirea totală a barbarismului tiran, în ghearele căruia ne zbăteam de veacuri! Ca ieri căutau încă maghiarii să ne convingă cu pumnul, baionetele şi gloanţele, că şi noi numai în faimoasa „integritate” a Ungariei aflăm fericire. Ba, strângându-mi-se inima de durere, trebuie să vă spun că nici chiar sfânta sărbătoare de azi, a sosirii voastre, nu au lăsat-o să ne fie de tot liniştită[3]. Acum, în fine, nu mai stă nimic în calea fericirii neamului:  lăcomia ţarului, perfidia austriacă şi oarba trufie maghiară, toate zac în pulbere, zdrobite de paloşul dreptăţii sfinte. Sub scutul sabiei lui de foc s-a zămislit visul nostru, cu ale cărui şoapte pe buze au închis ochii cei mai buni ai noştri! După atâtea suferinţe ne-am ridicat din genunchi!

 

În numele universitarilor, vă bineventez din inimă, cu entuziasmul dragostei frăţeşti, pe voi, îndeplinito-rii visului nostru, aici, între zidurile acestui oraş care a fost martorul suferinţelor noastre, zbuciumărilor cumplite şi care azi, prin voi, eroilor, a devenit martorul înălţării neamului românesc, închegat de la Nistru pân’ la Tisa, pentru vecii vecilor.

 

Bine-aţi venit şi să trăiţi la mulţi ani! Ura, Armata Română! Trăiască România-Mare!”.

 

Revelionul Unirii îl organizează, în Cluj, tot studenţimea universitară cu succes splendid. Produsul material al acelei petreceri s-a destinat pen­tru ridicarea, în Cluj, a unei statui eroului martir Avram Iancu. Şi de aci, înainte, orice manifestaţie socială şi de înfrăţire cu fraţii dezrobiţi era aranjată tot de tinerimea universitară, împreună cu Reuniunea Fe­meilor Române, ale cărei mai însufleţite membre erau doamnele: Docan, colonel Telia, Dorina dr. Poruţiu şi dr. Haţieganu.

 

În acest timp, începând cu 1 Decembrie 1918, studenţimea era activ an­gajată şi în opera de „preluarea imperiului”. Aproape nu aflăm autori­tate unde studenţii să nu-şi fi dat tributul lor de muncă.

 

Între timp, se pornise, tot sub conducerea dlui dr A. Frâncu, o ac­ţiune şi propagandă studenţească pentru eliberarea Banatului, ocupat de sârbi. Dar despre această mişcare nu pot da amănunte, căci nu mă aflam în Cluj când s-au ţinut consfătuirile şi întrunirile.

 

Pentru o organizare statutară a studenţimii nu mai aveam timp, în atâtea laturi eram chemaţi să activăm.

 

Abia în 12 Martie 1919 s-a lansat, către studenţimea aflătoare în Cluj, în baza înţelegerii prealabile următorul:

 

„APEL

 

Conştienţi de însemnătatea timpului şi de munca ce ne-o impune schimbarea sorţii noastre, provocăm tinerimea română să dovedească o deplină înţelegere a situaţiei şi să se înscrie cu toţii în „Societatea Universitarilor” – căci numai astfel ne vom putea organiza şi realiza problemele naţionale şi mai ales cele sociale de interes comun, ce ni se impun.

 

În întreaga societate românească parcă zvâcneşte ener­gia, muncindu-se din răsputeri; între astfel de împrejurări, se cade ca şi noi să ridicăm sus stindardul intereselor noastre şi să ne grupăm sub el cu dorinţa izbândei în suflete, căci nu­mai aşa ne vom putea validita.

 

Pentru a putea realiza multele chestiuni de interes mare, ce ne agită, convocam pe mâine, la 5 h. p. m., 13 luna curentă, în loca­lul Magistraturii (etajul I) „Şedinţa Constituantă” a universi­tarilor, obligând moraliceşte pe unul fieştecare universitar şi om de suflet să se prezinte”.

 

Ca rezultat al acestei „Constituante”, s-a dat presei următorul comu­nicat:

 

Constituire.

 

Tinerimea universitară română din Cluj cu satisfacţie dă publicităţii realizarea dorinţei ce a frământat-o atâta timp: organizarea ei din nou, în cadrele unei societăţi literare, care a fost strivită de acel şovinism orb şi păcătos, care predomina în Ungaria.

 

Societatea noastră s-a constituit provizoriu în modul urmă­tor: prezident: Dr. Emil Dandea, v. prezident: Dumitru Ţiganetea, secretar: Nicolae Popoliţa, bibliotecar : Coriolan Suciu, notar: Victor Laţiu”.

 

Regret că, în calitatea oficială atât de onorifică, de preşedinte al acestei societăţi, nu am avut posibilitatea să dezvolt aproape nici o activi­tate, deoarece, deja la finea lunii Martie 1919, am intrat ca voluntar în armata română, care pleca contra ungurilor, iar la întoarcere am ieşit din cadrul studenţesc, fiind numit consilier la Primăria Cluj.

 

După cum îmi amintesc, imediatul meu urmaş a fost prietenul I. Groza, cu a cărui prezidenţie începe epoca de pace a studenţimii, după visul împlinit, la a cărui realizare studenţimea, din care sunt mândru a fi făcut parte, are conştiinţa împăcată că şi-a dat din tot sufletul şi din toată inima tributul de sânge şi de muncă. / Emil A. Dandea / advocat, Tg. Mureş, fost preşedinte al Tinerimii Universitare din Cluj, în anul 1918/19”[4].

 

 

[1] Originalul şi conceptul, predate Centrului Studenţesc din Cluj, spre păstrarea în arhivă, împreună cu „protocolul” şedinţei.

[2] Centrul studenţesc „Petru Maior” din Cluj a fixat, în amintirea lui Octavian Petrovici, în 1927, o placă comemorativă pe edificiul băncii „Economul” (Nota comisiei de redactare).

[3] Înainte cu câteva ore de intrarea armatei, a fost o ultimă ciocnire între garda noastră şi unguri.

[4] Almanahul Societăţii Academice „Petru Maior”, Cluj 1929, pp. 85-98

 


ion drăguşanul: Bosanci, la drumul cel mare al Sucevei

 

 

 

„Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei,

era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele”.

 


Pagina 5 din 1,475« Prima...34567...102030...Ultima »