Dragusanul - Blog - Part 3

Mircea Streinul: Divertisment. Câteva poezii pentru prieteni

 

 

 

Moarte-n pădure

 

În ploi de verde luminiş aleargă cerbii

mai albi ca luna-n versurile mele;

Diana junghie-n culcuşul cald al ierbii

grumajii ciutelor cu ochi de stele.

 

Pândesc săgetătorii chiotul să vină,

zvâcnind în aer ca o inimă în sânge;

Diana goală-şi scutură din păr lumina

Şi-n ţarc tăcerea paşii mătăsoşi şi-i strânge.

 

Amantul refuzat ia arcul şi-l struneşte;

năierii turbură cu râsul lor frunzarele;

pe dealuri, toarnă Pan în struguri soarele,

pe când săgeata ţinta şi-o loveşte.

 

O clipă a tăcut pădurea; doar ogoarele

treceau cu ierburile-n naiul vântului;

apoi, cu fluierul, porni Pan iar izvoarele –

şi iar răsună-n-nalturi cântecul pământului.

 

 

Cetatea de apă

 

Atlantica îşi fremăta florinii aurii de lună;

oraşul iriza beţiile marine – ca-n genunchi

s-asculte mateloţii cum pietrişul mările şi-l sună, –

şi voluptatea-i pătrundea, adâncă, până la rărunchi.

 

În horă, înecaţii îşi ritmau la stele nostalgia,

pe care-atâta de frenetic le-o mai dăruia destinul –

şi valurile viorii înţelegeau că bucuria

îmbată uneori întregul cer şi oamenii, ca vinul.

 

Râzând cu ochii tulburaţi de visul serilor agreste,

Se-ndeasă ciutele din smârcul codrilor de stelărie;

enorm, atunci, şi-amar, oceanul creşte cu dorinţa peste

cetatea-n care se ridică fabrici mari de bucurie.

 

 

Migrare

 

Îi turbură pe reni prea multul dimineţii soare

şi-un freamăt nou spre calme norduri îi recheamă;

de-atâta primăvară, inima îi doare

şi-amiezile privirea le-o umbresc de teamă.

 

Aurore verzi halucinează-n codri depărtarea

şi dânşii tremură visând zăpezile eterne;

sălbatică, prin sânge iar le flutură-nserarea

cu nostalgii suave după tundrele materne.

 

Deşi-i aşteaptă-n drum atâtea uragane, renii

pornesc şi bucuria revederii îi agită;

banchize străvezii, în care au îngheţat lichenii,

ei simt de-acuma aspru răsunându-le-n copită.

 

Oricât le-ar sta-mpotrivă lupii, dându-le târcoale,

pe renii lânceziţi de-azur îi duce mai departe

mirajul irizatelor aurore boreale –

să-ngenuncheze-n liniştea zăpezilor şi-n moarte.

 

 

Monolog

 

Buza cum de vânt ţi-i arsă şi de soare,

câmp mă simt, pe care să-l săruţi;

umbră ţi-am căzut, ca lutul, la picioare –

trec pe mirişti nouri neştiuţi.

 

Umeri cu lumină rară de dumbravă,

iar vă plouă zeci de dimineţi;

culmile în hău te chiuie şi-n slavă –

chiotul sălbaticei vieţi.

 

Totuşi, depărtări ai dat; singurătatea

Bate-n frunzele cu gust amar;

drumurile se deznoadă-n vastitatea

miriştii cu nouri grei de var.

 

Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,

Sună-n dealuri râsul veşniciei –

cad cu ploile, să-ţi crească sub tulpina

clară hrana viermilor şi-a gliei.

 

 

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

 

Conturul tău cădea suav pe flori, pe-oglinzi, pe-o carte,

te profilai albastră-n stinsele amiezi;

acum, doar amintirea te mai tremură departe

pe apa serii, care flutură-n livezi.

 

Ţâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente,

călătoream cu cizmele-mi de şapte poştii

şi străbăteam grăbit pe zi vreo patru continente,

de-nmărmureau cu gura la ureche proştii.

 

Din amintire, iarăşi mă sfidezi alintătoare,

te furişezi prin ierburi, ca şopârla, şi te

înalţi, mai limpede ca remuşcarea mea, la soare,

de când picioru-mi a-ncercat să te evite.

 

O zi, odată, va veni – fii sigură că vine! –,

în care mâna-mi nu va ezita şi-atunci

în crude-azururi de ţărână-i putrezi cu mine –

dar pietre-n care suflet o să mai arunci?

 

 

Pasărea măiastră

 

Robind-o-n lanţuri după lupta-ndelungată,

semeţ ai poruncit de aur colivia

să-i fie şi-ai ştiut că-n suflet niciodată

mai fără margini n-o să-ţi crească bucuria.

 

Privind prizoniera pasăre măiastră,

ai desluşit cum în privirea ei umilă,

sfidându-te, străbate-o flacără albastră –

şi-atunci, cu ghearele-i, te prinde-atâta milă,

 

că-n generos elan îţi creşte răsuflarea

şi hotărârea ta-i definitivă:

îi dăruieşti cu simpla-ţi bunătate zarea,

s-o-ncerce iar măiastră pasăre captivă.

 

Dar lanţu-şi scutură ca, fără să tresalte,

cu pliscul să-ţi sfâşie-n trup – şi peste-o clipă

se-avântă-n golul liniştii de brumi înalte,

simfonizând eternitatea din aripă.

 

 

Dimineaţa cea mare

 

…ein dunkles unverwundnes

grausames Etwas …

            Rainer Maria Rilke

 

Te cheamă cornul; rătăcind, nu ştii de unde.

La urmă-ngenunchezi. Îţi cade mâna. Urlă

un câine. Sau un lup – şi moartea te pătrunde

încet; şi Dumnezeu s-a coborât din turlă.

 

Un glas mai strigă prin pădure după sine;

apoi, în frunze, ploaia lungă l-a pierdut;

L-auzi pe Dumnezeu prin negură cum vine,

sunând lumina strânsă-n stelele de lut.

 

Ce burniţă! – şi peste piept pădurea-ti trece

cu paşi mai grei ca anii, care te-au umilit.

Cum intră amintirea, vesel! Ai petrece,

dar zâmbetul în lacrimă ţi s-a oprit.

 

Atâta ploaie! Stinşi se furişează zorii.

Ai vrea s-o termini. Arma ţi-o apeşi şi-n mână

e veşnicia. Cum se miră căpriorii! –

şi arma are zgomot moale, ca de lână.

 

 

Navigatorul

 

… drumul întoarcerii nu-1 mai ştiu…

                                   Lucian Blaga

 

Coralierii orchestrează-n mări meduze

şi maluri grele de-aur surpă-n valuri zarea

amurgului, când vâsla bate leneş marea,

pe care-o limpezeşte-n naiuri aşteptarea

înaltelor tărâmuri de zăpezi ursuze.

 

Pe frunte e-o lumină peste timp şi care

organizează-n ritmuri verzi eternitatea;

îi tremură sub mâna fermă cantitatea

imensă de azur ce-ncercuie cetatea

legănătoarei zări şi-a depărtării clare.

 

Pământurile stau în amintire, joase –

Ca-n vastul continent al visului; delfinii

amurgului se joacă-n apele luminii

şi-aproape luna albă-şi pregăteşte crinii…

 

Departe abureşte marea de sargase!

 

 

Eroul

 

… O Musik der Kräfte!

       Rainer Maria Rilke

 

Pădurile arhaice vestesc departe,

în zorii morţi de ploaie, vânători regale;

un semn ciudat îi cade-n ceaţa de pe carte –

stejarii au pornit cu turlele la vale.

 

Chemarea sângelui răsună-n văi şi bate

sălbatic în frunzişul fagilor, prin care

va luneca un chiot de eternitate –

cu focuri ciobăneşti şi iz de depărtare.

 

Cu steaua viitoare vei porni;

amară va undui cu linişti stinse zarea noastră

de-arhangheli răsăriţi pe lutul tău de seară,

dar iată cum pe tâmpla ta de stei, albastră,

 

luceşte-al veşniciilor elan

şi ţărna rumânească-ţi stă de logodire;

dar tu din cenuşiul ploii lan

ascultă cum trecutu-ţi dă de ştire!

 

 

Tristeţe de rai

 

Şi-n rai va trebui să fie moarte – o lină cântare

de îngeri, şi tăcute lumini

vor fâlfâi ca peste-o simplă, calmă plimbare

prin omeneştile grădini.

 

Ascultând, vor veni copiii morţi demult

la îngereasca, slobozitoarea ceată –

să moară încă o dată

într-al sunetelor dulce tumult.

 

 

28 februarie 1937

 

În tâmpla ta mai linişteşte seara

lumini târzii de crepuscul apos;

coboară ploaia să asculte umbra

pe mâna ta cum cântă de frumos.

 

Pe-obraji mireasma cimbrului îţi urcă

un abur de câmpie, amărui;

tăcerea bate-n lampă zumzet de lumină…

Iar ai plâns! De dorul cui?

 

Îngenunchez şi plânsul ţi-l sărut,

dar fruntea-ţi cade, pasăre, pe carte.

Doamne, simt de-acuma cum îţi sună-n lut

cerurile tale moarte.

 

 

Făt-Frumos

 

Salonul corespunde-armurilor din galerie,

care azi îmbracă descendenţi de carte veche, –

şi aria re-nvie Făt-Frumosul de hârtie,

pe care-l râd bufonii apucaţi de streche.

 

Pe nas îi cade soarele şi-ncepe să strănute;

La-ncheieturi rugina strâns l-a prins şi-l ţine;

zadarnic goarna ştirbă azi ogarii îi asmute

din somnul lor de sub pământ – acolo-i bine! –

 

şi Făt-Frumos se uită-n jur, ceţos, bătrân, săracu’!

Repede-apoi – cu gura plină de sudălmi –

curtenii, care s-au dus acu’ de mult la dracu’ –

şi-exasperat vrea umbra să şi-o ia la pălmi.

 

 

Moarte de primăvară

 

 

Femeia zăpezilor şi-a ridicat mâna, care

lucea străveziu – şi algele inimii prin piele

se vedeau, când înflorea pe mare

bruma albastră de stele.

 

Înotând, au venit la ea morsele molâi

şi urşii albi, tulburând pădurile de ape,

încât nu mai ştia pe care să-i mângâie întâi –

atât de mulţi erau pe-aproape!

 

Risipindu-şi aurorele, banchiza a plecat

spre sudul, în care irizau depărtarea

gheţarii porniţi să se-afunde, – şi cerul destinat

să-i oglindească, şi-a aşternut pe ei uitarea.

 

Când soarele, răsfrânt în valuri, a erupt semeţ,

femeia a mai privit o dată

zăpezile cum scad, şuvoind dezgheţ,

şi s-a topit în curcubeie – şi-atunci imensul soare

a părut o pată

pe suava puritate-a tundrelor din depărtare.

 

 

Isus în pădure

 

Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,

stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.

Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,

pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.

 

În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;

se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;

le dă lumina de pe umeri de eternitate

şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.

 

Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus

şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece

prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus

de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.

 

 

Regret

 

Din groapă m-am întors, să pipăi cum lumina

mai cade-n clară ploaie peste pomi şi ierbi –

azurul sângele şi-l varsă pe grădina

în care vin să-l bea îndrăgostiţii cerbi.

 

Un soare-imens îşi desfăşoară depărtarea

pe umerii livezilor înfiorate

şi parcă-n clopote albastre cântă zarea

în care ca o inimă vecia bate.

 

Dar din adâncuri glasul lutului mă cheamă,

i-aud în fiecare frunză tânguirea;

de-atâta soare a-nceput să-mi fie teamă

şi simt ce-obositoare-i în lumină nemurirea.

 

Mi-i dor de tine iarăşi, noapte, moarte, mamă.

 

 

Mesagiu

 

Eu, ciobănind cu turma prin smârcuri de azur

şi prin geometria caratelor brumoase,

mă limpezesc în norduri pe-un aur mult mai pur

ca seara care plânge în stelele apoase.

 

Când şerpi albaştri suie pe fluier luminişul

pădurilor cu ploaia aurorelor, aud

cum inorogii-şi saltă copitele-n frunzişul

de sângele Dianei răpuse încă ud.

 

La vânătoare şoimii şi-n munţi, pe culmi, furtună.

Stejarii cad în hăuri, pe mâini îmi curge-un clar

amurg, iar Pan, în trestii, elegiac mă sună

şi visul mi-l ascunde cu naiul în şerpar.

 

Sălbătăcind, eu versul îl strâng în cornul aspru,

vânătoresc, şi-n fumul oierilor alint

pe frunză, ca pe frunte, luceafărul albastru

din apele ceţoase şi scorbura de-argint.

 

Târziu, când simt că tâmpla îmi abureşte-n geruri

înalte, unde bate un vânt de nebunie,

îmi iau pe umăr corbul, păşind ursuz pe ceruri,

indiferent să intru cu mine-n veşnicie.

 

 

Clan trist, sufletele

 

…Vedi ch’io son un che piango!

                                         Dante

 

Lăutele de seară urcă-n inimi luna

şi liniştea alungă cerbi prin ochii uzi de ciută;

pândesc din amintiri să cadă, una câte una,

ciutandrele de vis în ploaia nevăzută.

 

Biserici în azur, colină în privire –

atâta cresc fântânile de poezie;

mai mult decât un nume, totul de iubire,

nimic în aburul acesta n-o să fie.

 

 

Moartea şarpelui

 

Priveşte lung asupra depărtării.

Pădurea cade-n somn şi iar adie

ninsori albastre-n largurile zării,

văzduhul reavăn are iz de glie, –

amiaza-i, totuşi, grea şi fumurie.

 

O vulpe-şi linge rănile de-amurg,

izvoarele culeg din marea slavă

lumină pentru-a ciutelor zăbavă,

tăcerile din stânca stearpă curg,

roteşte-n soare-o pajeră bolnavă.

 

Cum vede limpede pădurea, cum

o simte cu întreaga ei răcoare! –

dar şarpele, zdrobit de-atâta soare,

cu pietrele se luptă-n asprul drum

şi muştele-au-nceput să-l înconjoare.

 

Când Pan alege-n naiu-i murmur lin

de-albine-n joc sub cimbruri şi sulcină,

e cântecul o ploaie de lumină

cu stropi de-azur şi sunetul e plin

de flori – ca o mirifică grădină.

 

Zadarnic şarpele privirea-şi pierde

în albăstriul cer cu dulci lumini,

căci noaptea prinde aspre rădăcini

în ochii lui, iar ziua parcă-i verde

şi-l plouă soarele cu-albaştri spini.

 

Când moartea vine în sfârşit, e pace

şi noaptea peste codri-ncet se lasă;

cu turmele-i ciobanul către casă

porneşte; peste şarpe iar se face

lumină. Cine-ascute-n noapte-o coasă?

 

 

Machiavelli

 

Italia se-aprinde, ruguri scânteiază

şi Papa-mparte cardinalilor veninul;

în sânge – proaspăt cade fiecare rază

şi nimeni nu mai ştie care-i e destinul.

 

În timp ce spumegă Savonarola-n piaţă,

artiştii Iasă marmora-n pierzare, ca să

se-ascundă-n pivniţi, unde speră cu viaţă

să scape de nebunul căruia nu-i pasă

 

de linia suavă, modelată-n formă

nepieritoare. Rezemat de balustradă,

şopteşte Machiavel: „Florenţa se transformă.

Nestingheriţi nebunii urlă-n stradă!” –

 

şi râde-ncet când vede stelele: „Doar lor mă

încred…”. Dar zâmbetul dispare:

o stea se clatină să cadă

şi-n negura cetăţii moare.

 

 

Fata în mormânt

 

Ich glaube dich viel weiter.

          Rainer Maria Rilke

 

Ea simte cum deasupra soarele

deschide pe mormântu-i crinii

şi-aude în pietriş izvoarele

cum plâng sub aripa luminii.

 

Prin mâinile-i îşi sapă viermii drum,

în ochi îi mustuie puroiul,

iar inima s-a prefăcut în scrum

şi braţele-i sporesc gunoiul.

 

Deodată, însă, o imensă fericire

îi copleşeşte sufletul, căci simte cum din ea răsare,

făcându-şi loc prin carnea ruptă, un subţire

şi gingaş fir: e pomul, care

va creşte mâine cântece spre soare.

 

 


pentru cireşul năpădit de vrăbii?

 

 

 

 

ce pasăre rostogoli frunzişul

când se-auziră sfinţii lăutari

cum împlântau silabele-n tâlhari

şi modelau în lună cu tăişul

arcuşului, dintotdeauna spadă

de împărţit în două universul,

şi care ierburi îmi veghează mersul

poemelor prin cosmica zăpadă,

 

 

ce aripi se aud şi mă petrec

prin cumpăna târzie a luminii

când furi asmut asupra lunii câinii,

iar caii trag bezmetic la edec,

şi-n general unde se pierd corăbii

în timpul meu scăpate din condei

şi care munte va rămâne stei

pentru cireşul năpădit de vrăbii?

 

 


Mircea Streinul: Corbul de aur

 

 

 

Domnului

Profesor PERPESSICIUS,

respectuoasă preţuire

pentru desăvârşitul poet şi om

aceste pagini scrise

în oraşul dintre ceţuri,

                                M. S.

 

 

 

nevermore

E. A. POË

 

 

Tu, care-mi citeşti rândurile, vei ve­dea

soarele, stelele şi luna. Zăpezile vor

bate în ochii tai. Vântul îţi va mângâia

mâinile. Câmpiile te vor purta sub ceruri

nemărginite.

Când oboseala îţi va pătrunde în

suflet, urcă-te pe-o măgură şi priveşte

răsăritul soarelui. Îngenunchează, apoi,

şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru

viaţa ce ţi-a dat-o. Odihneşte-ţi în rouă

fruntea înfierbântată. Îmbrăţişează sfânta

ţărână.

Gândeşte-te, atunci, la mine. Eu nu

le voi mai vedea toate acestea. Dar,

poate, voi fi şi eu undeva, în iarba cu

iz de pădure sau în murmurele

izvoarelor, care îngână rostogolirea de brume

a înaltelor planete.

 

 

 

Corbul de aur se-aude zburând,

din aripi cum bate

ca valurile mării vibrând

în lumini depărtate.

 

Corbul de aur prin neguri se-aude,

lopătând, lopătând

ciudat, nevăzut,

parc-ar trece prin frunzele ude

un mort neştiut.

 

Pretutindeni răsună …

 

Cine te ştie de unde

adii prin colbul de lună

atâtea veşnicii,

că nu le mai pot ascunde

sub toamne şi copilării?

 

Aud cum râzi, adânc, parc-ar fi un plâns

în frunzele pădurii înserate;

deasupra ta, Dumnezeu a strâns

amurgurile-nsângerate.

 

Corb de aur, corb de aur,

moartea mi-o aduci, o ştiu…

buha mi-a cântat şi ieri,

suna odaia a pustiu

şi nu te vedeam nicăieri.

 

         ■

 

„Eşti ca un stejar, peste care

plouă soarele-amiezii,

dar te-ai făcut depărtare

 pentru plânsul livezii.

 

Eu te simţeam, totuşi, aproape,

deşi depărtat, depărtat

ca luna pe ape

în lin val legănat”.

 

          ■

 

Glasul a sunat

întunecat, îndepărtat,

fără urmă, târziu,

şi-a trebuit să ştiu,

să-i ascult zborul rotat,

care suna depărtat, depărtat,

mai depărtat, depărtat,

într-un veac nelegat:

„Niciodată!”.

 

La urmă, nu mai ştiam:

vorbea corbul de aur sau plângeam?

Lămurit se desluşea

numai sângele care lumina

întreaga dimineaţă

cu ploaie şi ceaţă –

şi-aripa corbului de aur.

 

Striga sfâşietor –

peste munţi, peste ape:

era ca un cântec de dor –

departe şi-aproape.

 

Penele de-aur mă umbreau,

mângâindu-mi obrajii, – şi luminau

dinăuntru, peste ceruri,

podul albastru de geruri.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Mă ajuta la vânătoare,

când alergam după sfântul soare,

îmi îmblânzea cerbii

cu mireasma ierbii,

pe care din pisc o semăna

cu câte-o stea.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Când voiam să ştiu

întorsul lucrurilor cum e la-nţeles,

corbul de aur zbura des,

spunându-mi: „Mai târziu!”,

iar dealurile, valurile-l îngânau: „… târziu,

târziu, târziu!” –

şi nu mai voiam să ştiu.

 

Corbul, oh, corbul de aur!

 

Inaccesibil, depărtat,

înviind din azururi,

dureroasă de-a pururi

serii lumină

te-ai lăsat

ca o pajeră domnească

peste fruntea unui împărat.

 

Simţind odată sfâşietoarea dorinţă

de-a mă odihni, a venit

moartea, blândă, liniştit,

să mă ia din suferinţă,

dar corbul de aur a strigat:

 „Niciodată!” – şi moartea s-a îndepărtat.

 

Doamne, cum aş vrea

să răsar din pământ

stejar sub albastră,

veghetoare la fereastră,

aşteptată stea,

fir de iarbă, purtat de vânt,

spin ori sulcină sărutată de lumină, –

dar pretutindeni aud

corbul de aur cum şopteşte

depărtat, depărtat: „Niciodată!”.

 

Unde eşti, unde eşti,

corbule de aur,

când lumina-mi sună

depărtat, depărtat

ca în inimă seara

fără stele, fără lună,

fără fluier şi mioare,

fără frunză cântătoare.

 

Din vecie nimeni nu răspunde;

Doamne, unde sufletu-mi se-ascunde?

Care semn mi-a fi spre judecată?

Ce luceferi fruntea o să-mi bată?

Iată vale cu zăpezi de seară,

îngeri negri peste mine zboară.

În albastra poeziei ţară,

intră moartea pentru-ntâia oară.

 

Corbul de aur se-aude zburând,

din aripi cum bate

ca valurile mării vibrând

în lumini depărtate.

 

Corbul de aur prin neguri se-aude,

lopătând, lopătând

ciudat, nevăzut,

parc-ar trece prin frunzele ude

un mort neştiut.

 

Zbor depărtat, întunecat,

depărtat, depărtat, depărtat…

 

Cernăuţi, la 25 Februarie 1937.

Dat, spre ştiinţă, de

MIRCEA STREINUL


Mircea Streinul: Opera lirică, 1929-1939, volumul I

 

 

 

De parcă ar fi presimţit că va muri de tânăr, cel mai mare poet al Bucovinei, Mircea Streinul, şi-a adunat, sub titlul de „Opera lirică, 1029-1939”[1], într-o singură carte, o parte dintre cărţile lui de poezie, „al doilea şi totodată ultimul urmând să cuprindă: „Rumâneasca”, „Pământul către planetă”, „Itinerar cu anexe în vis” („Car­tea pământului” şi „Cartea cerului”), „Carte de iconar”, „Sfântul Nil”, „Ţările poetului” şi altele”. Nu am ştiut de existenţa acestei cărţi, care, deşi a văzut lumina tiparului la Cernăuţi, cu sprijinul Guvernatorului George Alexianu, s-a pierdut prin vraiştea războiului sau a fost arsă, în vara anului 1952, în curtea interioară a închisorii din Suceava, sub privirile împăienjenite de suferinţă ale martirilor generaţiei lui Mircea Streinul, inclusiv ale poetul Vasile Pânzariu sau ale câmpulungeanul Ilie Ilisei, care îmi vorbise primul de genocidul împotriva culturii române, săvârşit în incinta actualului Palat de Justiţie din Suceava, dar şi sub ochii fostului Rezident Regal Gheorghe Flondor, anchetat şi condamnat împreună cu Ilie Ilisei.

 

În această carte a cărţilor, Mircea Streinul, care o închină, nominalizând o puzderii de creatori bucovineni, drept „pioasă recunoştinţă deschizătorilor de drumuri culturale sau de realizări literare”, drept „preţuire pentru ostenitorii întru frumos”, „precum şi semn de prietenie tuturor tovarăşilor mei întru scris sau vis”, furnizează informaţii importante despre opera sa lirică, pe care îmi doresc să o recuperez, dacă se va putea, integral, pentru a o încredinţa memoriei româneşti din Bucovina.

 

Pe site, vor urma cărţile de poezie ale lui Mircea Streinul din această carte a cărţilor sale, dar nu înainte de a reproduce paginile introductive, în care Poetul îşi conturează, cu dezarmantă sinceritate, recunoştinţa şi intenţiile (Ion Drăguşanul).

 

 

„Lucrarea „Opera lirică, 1929-1939” a fost tipărită în anul de glorioasă domnie al Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea.

 

Ediţia princeps a acestei lucrări o alcătuiesc zece exemplare tipărite pe hârtie velină şi cu portretul autorului pe Bücherstoff, numerotate A-J, semnate de autor şi rezervate: A. Bibliotecii Palatului Regal; B. Bibliotecii Academiei Române; C. Excelenţei Sale domnului Rezident Regal George Alexianu; D. Excelenţei Sale domnului rezident Regal Gheorghe Flondor; E. Domnului profesor Al. Rosetti, Directorul Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”; F. Domnului profesor Romulus Cândea; G, H, I, J, autorului.

 

Două sute de exemplare, tipărite pe hârtie obişnuită, cu portretul autorului pe Bücherstoff şi semnate de el, au fost puse în comerţ, împreună cu câte o filă de manuscris, pe preţul de lei 250.

 

Tipărirea lucrării „Opera lirică, 1929-1939” s-a executat în Atelierele grafice „Mitropolitul Silvestru” ale „Societăţii pentru Cultura şi Literatura Poporului Român din Bucovina”, sub conducerea domnilor Jeremie Oprişeanu şi Neculai Cepeha, culegerea textului făcându-se de domnii Ioan Galan, Mircea Oprişeanu şi Traian Oprişeanu, iar imprimarea de domnul Carol Zettel. Paginatul s-a făcut de domnii Otto Leo, Francisc Zielinski şi Filip Renner”.

 

*

 

Excelenţa Voastră, Domnule Rezident Regal George Alexianu,

 

hotărât să-mi strâng într-o ediţie definitivă toate lucrările lirice, n-am putut să nu mă gândesc la acela care mi-a dat posibilitatea să realizez aceas­tă operă, în sensul marii re­naşteri pornite să ne înalţe po­porul şi ţara.

 

Însufleţit de vie recunoştin­ţă, am simţit plăcuta datorie morală de-a Va închina această carte, pe care-am alcă­tuit-o şi ca o ofrandă a Buco­vinei literare pentru Excelenţa Voastră.

 

Gândul MAJESTĂŢII SA­LE REGELUI CAROL AL II-LEA de-a dărui Ţării o deplinătate de bunuri culturale ni L-aţi retransmis cu un di­namism şi-o părintească iu­bire, pentru care noi, condeierii din Ţinutul Suceava, Vă mulţumim cu toate stelele cerului nostru liric.

 

Excelenţă,

 

această carte porneşte din tot ceea ce cred că am mai bun în sufletul meu şi ea caută să concretizeze măcar o parte din devotamentul şi respectu­oasa dragoste ce-o port ilus­trei personalităţi a Domniei Voastre;

 

această carte e o confe­siune din marile culmi ale vea­cului, precum şi o încredere deplină în opera mare de refa­cere sufletească, definitivă, care se săvârşeşte sub pri­virea părintească a Domnului Ţării.

 

Excelenţei Voastre,

 

deci, închinare devotată şi respectuoasă această dum­bravă de visuri.

 

Sănătate!

 

Cernăuţi, 16.X. 1939.

MIRCEA STREINUL

 

*

 

Prefaţă sau câteva însemnări dintr-un ad-hoc jurnal de poet

 

1). Această carte apare într-un timp când cultura noastră îşi impune definitiv forma majoră. Fenomenul maturizării cul­turale a României a fost posibil prin grija pe care Domnul Ţării, Maiestatea Sa Regele Carol al II-lea, a purtat-o ne­contenit spiritualităţii autohtone. Prin numeroase instituţii anume create – fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, pe care-o conduce domnul profesor Al. Rosetti, e, desigur, cea mai strălucită – s-a venit atât în ajutorul pro­ducătorilor de cultură, cât şi-n acela al consumatorilor de bunuri culturale. Dacă, în Franţa, avem un secol Louis XIV, în România a început, prin domnia Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, un secol Carol II, în care artele şi ştiinţele se sintetizează într-o strălucită cultură majoră. Cartea de faţă, modestă desigur, se datoreşte acestui semn.

 

2). Însemn aici recunoştinţă gestului domnilor Rezidenţi Regali George Alexianu şi Gheorghe Flondor, care, cu o deose­bită dragoste, au pus la dispoziţia scriitorilor noştri coloanele ziarului „Suceava”, de sub conducerea domnului profesor Romulus Cândea.

 

3). Înainte de-a deveni bun cultural, fiecare operă de artă e o chestiune personală. Abia luarea ei la cunoştinţă de către comunitate o transformă în bun cultural – pe măsura în care opera de artă e realizată sau nu. Înainte de-a deveni bun cul­tural, opera de artă e act de iubire, confesiune şi ritual. Mă apropii de poezia mea cu sfiala unui preot în faţa sfântului pristol. Tot ce e rău, meschin sau uşuratic în mine dispare, în momentul apropierii de poezie.

 

4). S-a spus[2] că scriu 15 poezii pe zi… Cum să reacţioneze poetul în fata unei atari calomnii, poate cea mai odioasă din câte se pot arunca unui creator? Prietenii, pe câţi îi las să pă­trundă în intimitatea creaţiei mele lirice, ştiu ce sforţări uriaşe reclamă fiecare vers al meu. Manuscrisele mele, multe date în păstrare prietenilor George Drumur, Paul Constantinescu, Gh. Antonovici, Neculai Pavel sau la biblioteca Universităţii „Regele Carol II”, dovedesc cu prisosinţă aceasta. Unele terţine din comentariile lirice la poemele într-un vers ale lui Ion Pillat au necesitat o elaborare tehnică de câte 8-10 ore. Timp şi mai mult îmi iau versurile albe, în care suplinesc rimele finale prin rime interioare şi aliteraţiuni.

 

5). Nu cred în inspiraţie. Cred, însă, în necesitatea unei sensi­bilizări lirice în timp. Atunci, cunoaşterea lirică devine acută şi travaliul tehnic e avantajat.

 

6). „Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprinsu de lumea ideală, ci un bietu versificatoriu, tare de rêndu, tempitu pentru lumea acésta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerulu socialu şi literariu, în care a trăitu” (p. 4). / „… poeziile lui deoparte cuprindu în sine atâta veninu pentru tinerime, éră de altă parte nici în viaţa lui nu este nimica, absolutu nimica demnu de imitatu pentru tinerime”. Aşa scria, în 1891, despre Mihai Eminescu, un anonim din Blaj, identificat apoi ca un oarecare Grama[3].

 

7). Fie această lucrare şi o pioasă recunoştinţă deschizătorilor de drumuri culturale sau de realizări literare: C. Berariu, S. Beuca-Costineanu, T. Bocancea, V. Bumbac, V. Calmuţchi, I. Cocârlă-Leandru, D. Dan, Traian Dan, N. Dracea, C. Dracinschi, A. Forgaci, V. Gherasim, I. Grămadă, M. Grigorovitza, Isidor Ieşeanu, Mihai Horodnic, Lascar Luţia, Simion Florea Marian, C. Morariu, Silvestru Morariu-Andrievici, D. Petriuc, M. Popescu, Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Ion Roşca, I. Gh. Sbiera, T. V. Stefanelli, George Stratoiu, Gh. Tofan, Iorgu Gh. Toma, I. Tomoiagă, C. Verdi;

preţuire pentru ostenitorii întru frumos: Silvia Bălan, Felicia Brăteanu, Constantin Cehan-Racoviţă, D. Furtună, Valentin Al. Georgescu, V. Huţan, Constantin Loghin, V. Loichiţă, Octavia Lupu-Morariu, Oltea I. Nistor-Apostolescu, Liviu Marian, Leca Morariu, Victor Morariu, Simeon Reli, G. Rotică, Karolina V. M. Şesan (Vera Mora), N. Tcaciuc-Albu, Laurenţiu Tomoiagă, I. E. Torouţiu, Constantin Turtureanu, G. Voevidca, Elena Niculiţă-Voronca;

precum şi semn de prietenie tuturor tovarăşilor mei întru scris sau vis: Gheorghe Zamfira Antonescu, A. Arghir, Al. Bardier, A. Bogaci, Dem. Bolboacă, Sallustia Bona, Adrian Bondaru, Ştefan Bucevschi, Traian Cantemir, Eusebiu Camilar, Adelina I. Cârdeiu, Mihail Cazacu, Ionel Cerneanu, Liviu Ccrnovschi, Traian Chelariu, Ghedeon Coca, Ionel Creţianu, Ionică a Dariei, Valerian Doboş-Boca, Viorica Doboş-Boca, Tudose Dracea, N. M. Epureanu, Ion Fădor, Aurel Fediuc, George Fonea, George Ionaşcu. Petru Iroaie, D. Loghin, Valter Horodniceanu, George Nimigeanu, George Manoliu, Aspazia Munte, Filaret Ozar, Neculai Pavel, Sebastian Popovici, Sever Procopciuc, Cuchi Lidia Puiu, Gheorghe D. Râncu, Florea Rarişte, Nela Ropceanu, Mircea Ropceanu, Neculai Roşca, Ion Rotaru, D. Rusu, Octav Rusu, Lu Rybiczka, V. Sadovescu, Victor Săhleanu, Au­rel Vasiliu-Sânger, Ioan Sârghie, Vasile Ştefan, Eugen Stoia, Tudor P. Stoica, Neculai Tăutu, George Todiraş, Tudor Ulmanu, Iulian Vesper, Dragoş Vicol, Cristofor Vitcncu, C. Ar. Zaharia.

 

Cernăuţi, 16.XI.1939.

MIRCEA STREINUL

 

*

 

Note şi lămuriri

 

1). Acest volum formează primul tom din „Opera lirica, 1929-1939”, al doilea şi totodată ultimul urmând să cuprindă: „Rumâneasca”, „Pământul către planetă”, „Itinerar cu anexe în vis” („Car­tea pământului” şi „Cartea cerului”), „Carte de iconar”, „Sfântul Nil”, „Ţările poetului” şi altele.

 

2). Din piesele primului tom, n-au fost publicate, în nici o carte, până la apariţia acestei lucrări, următoarele: „Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului”, „Trei fabule”, „Bucolice”, „Cântec de dragoste”, „Ulise reiterat” şi „Poezia”. Piesele retipărite din volume sau plachete au fost revăzute.

 

3). În afară de dedicaţiile menţionate în corpul acestui tom, următoarele poeme sunt închinate după cum urmează: „Moarte-n pădure”, lui AU­REL VASILIU-SÂNGER; „Cetatea de apă”, doctorului N. ROŞU; „Migrare”, lui CONSTAN­TIN FÂNTÂNERU; „Monolog”, lui CONSTAN­TIN STELIAN; „Peter Schlemihl vorbind cu um­bra pierdută”, lui LIVIU RUSU; „Pasărea măias­tră”, lui COZÉ TARNAVSCH1; „Dimineaţa cea mare”, lui LEON ŢOPA; „Navigatorul”, lui TEOFIL LIANU; „Eroul”, lui CICERONE TEODORESCU; „Tristeţea de rai”, lui IONEL TEODORESCU; „28 Februarie 1937”, ad. L.; „Făt-Frumos”, lui RUDD RYBICZKA; „Moarte de pri­măvară”, lui GEORGE DRUMUR; „Isus în pă­dure”, lui LIVIU STAN; „Regret”, doctorului VALERIAN TÂRZIU; „Mesagiu”, lui A. SPERBER-MARGUL; „Clan trist, sufletele”, lui AUREL MA­RIN; „Moartea şarpelui”, Iui ADRIAN BONDARU; „Machiavelli”, pictorului BERTHOLD KLINGHOFFER; „Fata în mormânt”, lui MIŞU WATTS.

 

4). Volumul „Poeme într-un vers”, de Ion Pillat, poartă dedicaţia: Lui ŞTEFAN I. NENIŢESCU. Versurile tipărite cu litere cursive sunt textul poe­tului ION PILLAT. Versurile tipărite cu garmond formează comentariile lui MIRCEA STREINUL. Poemele iniţiale, între „Poemul într-un vers”, până la „San Francesco nel deserto” inclusiv, au apă­rut în volumul „Poeme într-un vers”, de ION PILLAT, editura „Cartea Românească”, Bucu­reşti, 1936. Ultimele două poeme iniţiale ale poe­tului ION PILLAT sunt inedite şi-au fost comen­tate după un manuscris trimis lui MIRCEA STREINUL.

 

DE ACELAŞI AUTOR:

 

Carte de iconar, poeme (epuizat); Itinerar cu anexe în vis, Cartea pământului, poeme, premiul de poezie S. S. R. pe anul 1934 (epuizat); Tarot sau călătoria omului, poem (epuizat); Divertis­ment, câteva poezii pentru prieteni (epuizat); Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi, poem (epuizat); Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat (epuizat); Poeţii tineri bucovi­neni, antologie, lei 60; Aventura domnişoarei Zenobia Magheru, nuvelă, ediţia a II-a, lei 15; Corbul de aur, poem (epuizat); Ion Aluion, roman, lei 90; Guzli sau Tsu-Tsui, romanul unui băiat de stradă, lei 15; Viaţa în pădure, roman, lei 60; Meşterul Manole, libret pentru o operă de Paul Constantinescu; Cele patru poeme în proză ale austriacului Georg Trakl, lei 25.

 

ÎN PREGĂTIRE:

 

Trei ode Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea; Lupul din ţara Huţulilor, roman; Drama casei Timoteu, roman; Eu, Vodă Lupşa, clasa IV-a B, roman; Româneasca, poem; Miracolul, s. c. g. l., comedie tragică; Poezia lui Georg Trakl, tra­ducere integrală.

 

TRADUCERI:

 

Deseară se improvizează, după L. Pirandello, pie­să reprezentată pe scena Teatrului National din Cernăuţi, sub direcţia de scenă a lui Nello Bucevschi (câteva pasagii traduse în colaborare cu Silvian Griseanu); Orfeu, versiune (în colabo­rare cu George Drumur) după textele italian, francez şi german ale operei lui Gluck, reprezen­tată pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi, de către societatea „Armonia”, sub conducerea lui Liviu Rusu; Motanul doamnei Katrin, de August Hinrichs, comedie în 3 acte; Ping-Pong, de Hans Jaray, comedie în 3 acte”.

 

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

 

[1] Streinul, Mircea, Opera lirică / 1929-1939, Cernăuţi MCMXXXIX (1939)

[2] Într-o cronică din revista „Reporter”, cronică semnată… „Interim”, în care mi se reproduceau, din lipsa unei minime conştiinţe profesionale, până şi erorile de tipar.

[3] Vezi „Nice geniu, nice poet”, de G. D. Loghin, în No. 45, an. I, din „Jur­nalul literar”.


C. Gane: Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Ghica Vodă

 

 

 

Rezumat din numerele trecute: Grigore Ghica era fiul dragomanului Alexandru, decapitat de Turci în 1741. După moartea acestuia, familia lui rămânând pe drumuri, micul Grigore fu luat şi crescut de Internunţiul (ambasadorul – n. n.) Austriei, Penkler, în casa căruia rămase cinci ani de zile. În 1754, Grigore Ghica, însurându-se cu Ecaterina, fata bogatului grec Iacovachi Rizo, el fu numit în curând Domn al Moldovei. Trecând apoi în scaunul Munteniei, când izbucni războiul ruso-turc, el fugi la Petrograd, unde fu primit cu toate onorurile de împărăteasa Ecaterina a Rusiei. După încheierea păcii de la Cuciuc-Cainargi (1774), Rusia îl impuse din nou Domn al Mol­dovei, în care calitate el luptă din răsputeri împotriva pre­tenţiei Austriei de-a răpi Bucovina, pretenţie sprijinită pe faptul că ea, Austria, ar fi mijlocit pacea dintre ruşi şi turci şi, ca atare, i se cuvenea o răsplată. Cu toată împotrivirea lui Ghica, Bucovina fu cedată de turci Austriei, care, neputând uita atitudinea lui Ghica în această chestiune, îl înnegri atât de mult în ochii Porţii, încât din calomniile ei i se trase Voievodului Moldovei şi moartea. Ghica era însă duşmănit şi de boierii săi, care nu-i puteau ierta faptul că Domnul lor era înconjurat de greci, pe care-i însărcinase să vegheze ca să nu se facă în ţară abuzuri şi samavolnicii. Boierii moldoveni con­spirară împotriva Domnului lor, unii din ei trecând graniţa pentru a merge la Poartă să pârască pe Ghica. În mijlocul acestor agitaţii, află Ghica că un capugiu turc, Ahmed Bey, sosise în capitala Moldovei.

*

Adevărat că Ahmed Bey era un vechi prieten de-al lui Ghica şi sosirea lui la Iaşi n-ar fi avut de ce să îngrijoreze pe Vodă. Pe de altă parte, însă, turcii aceştia, care se arătau deodată în capitalele ţărilor noastre, când nu-i aştepta nimeni, adeseori erau purtători de veşti rele. Măria Sa crezu deci de cuviinţă să fie prevăzător. Când intră turcul pe bariera Iaşilor, îi trimise pe vornicii lui să-i arate unde va fi găzduit şi să-l întrebe cât are de gând să rămână în Moldova. Găzduirea fu făcută la Beilic, casă anume pregă­tită pentru oaspeţii turci, de unde trebui de altfel să se mute Ventura, care locuia acolo. Răspunsul ce trimise capugiul lui Grigore Vodă fu foarte liniştitor. Ei nu vor rămâne în Iaşi decât o zi-două, fiind grăbit a merge mai departe, la Hotin, unde avea treabă. Dar, deocamdată, era obosit de drum şi slăbit de ramazan, căci de nouă zile postea foarte şi se simţea fără puteri, de aceea şi ruga pe Vodă să-l ierte că nu va putea veni să-l vadă. Deocamdată atât, căci lucrurile trebuiau pregătite cu chibzuială.

 

Ghica, liniştit acum din partea aceasta, deoarece turcul nu-i voia nici un rău, îşi întoarse iar privirile spre neastâmpăraţii boieri, care-l amărau de nu mai ştia acum ce să le facă pentru a-i îmbuna. Chemă iar pe nepotul Iordachi, întrebându-l dacă mai are vreo veste de la răzvrătiţi. Acesta însă nu-şi pierduse ziua. Alergase de la unul la altul – uneltise probabil cu ei – şi se întoarse la Curte cu jalbele boierilor în proţap: Ventura, Skeletti şi Hristodalo trebuiesc alungaţi din ţară, altfel nu mai rămâne un boier în Moldova; toţi vor trece graniţa şi vor face arz la Poartă să-l scoată pe Ghica din scaun. Vodă îşi luă capul între mâini, suspină şi răspunse nepotului cam în doi peri, de altfel, că va da boierilor „beiaz”, adică carte blanche[1] pentru orice învoială or vrea dânşii, numai să se întoarcă fugarii de la Hotin.

 

Cum auzi aceasta, Iordachi Sulgearoglu, deşi se făcuse noapte acum, ieşi din Curtea Domnească şi începu din nou a cutreiera ca­sele boierilor, pentru a le da răspunsul lui Vodă. Întruniţi cu toţii împreună – la Ioniţă Conta –, ei hotărâră deci să trimită o scri­soare fugarilor, pentru a le spune ca nu cumva să se întoarcă la Iaşi, dar nici să înainteze vreo plângere împotriva lui Vodă, la Poartă, ci să rămână în aşteptare, până se vor lămuri lucrurile în Capitală. Ioniţă Canano fu însărcinat cu ducerea acestei scrisori. Acest Canano era fratele conspiratorului medelnicer Iordachi, un frate vitreg, şi nepot de soră al Mitropolitului Gavril Callimachi[2]. Pentru a pleca la Hotin ceru omul bani de drum, dar boierii îl trimiseră la Vodă. Hatmanul Iordachi (Sulgearoglu) merse deci la unchiul său, să-i spună toate câte le pusese la cale şi să-i ceară de cheltuială pentru drumul lui Canano. Însă Vodă găsi că n-are de ce plăti el bani pentru nişte răzvrătiţi „şi nu vru să dea nici o para”. Cum nepotul său îl tot îndemna să-şi deschidă punga, Grigore Ghica îi spuse, plictisit: „Ei, dă-i tu ceva şi apoi ţi le dau eu!”.

 

Dar nici Iordachi nu era prost, să scoată bani din chimirul său. El alergă la casa logofătului Ioniţă Cantacuzino, unde erau adunaţi încă boierii, şi, cerându-le acolo din nou cheltuiala drumu­lui, scoase de la ei 250 de groşi, de a putut să pornească, în sfâr­şit, Canano la Hotin – atunci, la miezul nopţii.

 

În timpul acesta, Vodă se sfă­tuia iar cu Skeletti:

– Mare încurcătură, căminarule!

– Nimic, Doamne!, răspunse acesta. Zgomot trecător!

*

A doua zi, 1 Octombrie, dis de dimineaţă, Vodă ieşi la biserică. Dar era tulburat şi dus pe gân­duri. Se vedea că nu dormise deloc. După slujbă, Mitropolitul şi boie­rii merseră la curte, în spătăria cea mare, unde li se dădu dulceaţă şi cafea. Mitropolitul Gavril reînnoi cererile făcute cu o zi înainte, spunându-i, de data aceasta, lui Vodă în faţă că lucru­rile nu se pot linişti, până nu vor pleca grecii din ţară. Ghica răspunse că el nu cunoaşte sfetnicilor săi nici o vină, dar că, dacă e voia boierilor, îi va alunga pe tustrei din Moldova, numai să se împiedice mişcarea pusă la cale. Hotărâră atunci cu toţii să mai trimită după Ion Canano, la Hotin, şi pe boierii Ioniţă Sturdza (viitorul Domn, din 1821) şi Nicolae Rosetti-Roznovanu, pentru a spune fugarilor să se ţină liniştiţi, până se vor lămuri lu­crurile la Iaşi.

 

Dar Vodă lucra pe două fronturi. Pe de o parte, făgăduia boierilor marea şi sarea, pe de alta, nu ştia cum să facă, doar o pune mâna pe răzvrătiţii de peste Nistru, pentru a le administra cuvenita pe­deapsă. Ca atare, el trimise pe doftorul Fotachi – medicul Curţii– la Paşa Ahmed, să vadă dacă e în adevăr bolnav sau dacă se preface, căci ar fi vrut să-l roage pe el să-l ajute a-l scoate din plictisitoarea încurcătură în care intrase.

 

Fotachi plecă la Beilic, unde fu primit de Paşă, care era rumen la faţă, ochii vioi şi arăta sănătos tun. Dar când doftorul, mirat, îi luă pulsul, el îl simţi bătând atât de slab, încât rămase foarte nedumerit. Ahmed Bey îi tălmăci că, de fapt, nu crede să fie foarte bolnav, numai că, în afară de oboseala drumului, mai e şi slăbit din pricina postului. Totuşi, aşa cum este, a doua zi trebuie neapă­rat să plece, dis de dimineaţă. I-ar fi recunoscător lui Vodă, dacă ar vrea să-i trimită, pentru drumul acela, o caretă închisă cu geamuri. „Dar”, adaugă el, „sunt foarte mâhnit că n-a fost Ghica să mă vadă, că suntem doar prieteni. Când am trecut prin Bucu­reşti, Ipsilanti, pe care abia dacă îl cunosc, a venit la mine ne­poftit, iar un vechi prieten ca Grigore Vodă să nu vină el să mă vadă, când mă ştie atât de slăbit”. Scoţând din pungă 16 „nisfiele” pentru îngrijirea medicală, i le dete doftorului, care plecă de la Beilic foarte încântat de turcul acesta, ce om de treabă este.

 

Cum plecă doftorul, Ahmed Paşa chemă oamenii lui, să-i dezlege braţul, pe care-l înfăşurase foarte strâns, cu o bucată de pânză, pentru a împiedeca pulsul să bată…

*

Dincolo, la Curte, Grigore Vodă nu-şi mai afla locul de nerăb­dare. Îl aştepta pe Fotachi, pentru a prânzi, şi nu înţelegea ce atâta întârziere. În sfârşit, când sosi doftorul, merseră cu toţii la masă, şi Vodă îl întrebă scurt: „Ei, ce este?”.

 

Fotachi istorisi toate, spunând că turcul n-are „călduri”, dar e atât de slab de postul ramazanului, cât abia dacă-i mai bate pul­sul. Şi-i mai spuse toate celelalte, că vrea Paşa o caretă cu gea­muri şi că e adânc mâhnit că nu s-a dus Vodă să-l vadă. S-au sculat, apoi, toţi de la masă, dar Măria Sa n-a mâncat nimic, fiind foarte neliniştit şi întristat. A intrat numai în odaia lui şi îndată a trimis iar după Mitropolit şi după boieri. Când veniră aceştia la Curte, Ghica îi întrebă dacă au plecat Sturdza şi Rosetti la Hotin. Boierii îi spuseră că da, însă Lupu Balş[3] adăugă că el nu ştie dacă vor face mare treabă acolo, fiindcă nimeni nu mai crede pe Măria Sa, care şi în alte rânduri multe a făgăduit şi nu s-a ţinut de cuvânt. Dacă vrea Vodă să fie crezut, apoi să le dea chezaş pe Iordachi Ghica şi să-l facă postelnic, în locul lui Ventura, atunci da! Ilie Catargi, ginerele lui Vodă după Domniţa Elena, s-a pus şi el pe lângă socru-său, ca să primească cererea boierilor, dar nepotul Iordachi se făcea că nu vrea.

 

Scena aceasta, arătată de Caradja, în Efemeride, este foarte ca­racteristică. Se vede clar din ea că nepotul Iordachi (căruia i se zicea, deci, de pe atunci Ghica) era în cea mai bună înţelegere cu boierii şi uneltea împotriva unchiului său, care-l crescuse şi-l fă­cuse om. De altfel, după moartea acestuia, venind Domn în Mol­dova, Constantin Moruzi, care ţinea în căsătorie pe sora acestui Iordachi, grecul nu-şi mai putea stăpâni bucuria, mergând până la Galaţi, să-şi primească cumnatul, şi, întorcându-se apoi, a doua oară, la malul Dunării, să-şi primească sora, pe Doamna Smaragda. Deocamdată, însă, deşi postelnicia lui Ventura – un foarte mare rang boieresc – îi rodea ambiţia, el se prefăcea a nu o vrea. Boierii, părăsind pe Vodă, merseră cu toţii la Mitropolie, să se mai sfă­tuiască în de ei, iar Ghica le făgădui că va veni şi el acolo şi să fie aşteptat, chiar dacă va înnopta.

 

La Mitropolie, Iordachi „se hotărî a primi postelnicia”, iar la Curte, Vodă, care începuse a înţelege cine-i este nepotul, hotărî să nu i-o dea. El mai trimise, între timp, încă o dată la Paşă, pen­tru a-l ruga, de data aceasta pe şleau, să-l ajute împotriva boieri­lor. Ahmed Bey atât aştepta. Trimise pe dată răspuns lui Ghica, să nu aibă nici o grijă, căci el pleacă doar, chiar a doua zi, la Ho­tin, şi-i va trimite pe toţi fugarii, în lanţuri, numai că, pentru a pune la cale lucrul acesta, ar dori să-l vadă pe Vodă. Fără asta, era foarte mâhnit că nu venise Măria Sa să-şi vadă prietenul, cu toate că-i trimisese răspuns şi prin Fotachi lucrul acesta, dar acum, dacă vrea Ghica să fie ajutat de el, apoi să facă bine a se osteni până la Beilic, că el la Curte nu poate veni, fiind încă prea slab. Dar mai trimise Paşa răspuns, dacă o veni Vodă, să vină noaptea, fără alai, tiptil, ca să nu prindă boierii de veste că pun ei ceva la cale împreună.

 

Cum primi Ghica răspunsul acesta, hotărî să se ducă. Porunci să se înhame doi cai la o trăsură şi se găti de plecare. Tocmai sosiră, atunci, Skeletti şi Hristodulo la Curte – căci ei aveau intrările lor libere, la orice ceas – şi, văzându-şi stăpânul gata de ducă, îl rugară de toţi Dumnezeii să nu care cumva să facă lucrul acesta, fiindcă a merge, noaptea, tiptil, la un turc, nu e lucru curat. Să vină, ziceau ei, Beiul, ziua, la spătărie, să arate ce vrea. Dar soarta omului e scrisă din veşnicie în Cartea cea Mare şi nimic nu o poate schimba.

 

În neliniştea lui, Vodă nu mai poate aştepta. Un cămăraş, un comis, trei paji – icioglani –, patru ciohodari şi un tufeccicbaşa, cu 4 arnăuţi, atât fu alaiul cu care porni. Înainte de-a pleca, Grigore Vodă avu o clipă de nehotărâre. Mai că era să rămână. Dar logofătul Vasile Razu veni cu o nouă cerere de la Paşă, prin care i se spunea că este aşteptat. Nu mai putea deci zăbovi. Era târziu. Se făcuse noapte. Porni. Pe drum, nepotul Costachi Sulgearoglu, care ţinuse să-l întovără­şească, îl mai sfătui, o dată, să-şi facă calea întoarsă. Prea târziu. Pe la ceasul unul, după miezul nopţii, careta domnească intra în ograda Beilicului.

*

Felul cum a urmat întâmplarea a rămas ascunsă în noaptea tainelor nepătrunse. Dar drama ce-a avut loc atunci este, alături de tragedia Brâncovenilor, una din cele mai pasionante din Istoria Neamului nostru. Pentru a intra mai adânc în viaţa de atunci şi a înţelese mai bine simţămintele oamenilor care au trăit acele vremuri, vom întrerupe şirul istorisirii, arătând întâi cum s-a răspândit vestea morţii lui Ghica în ţară şi cum a fost ea primită de prieteni şi de duşmani. De fapt, a fost o consternare generală, căci nimeni, nici cei mai înverşunaţi din răzvrătiţi, nu se aşteptau la acest fatal deznodământ shakespearean. Unul din prietenii lui Vodă Grigore, prieten grec din vremu­rile tinereţilor de pe malul Bosforului, era Constantin Ca­radja, autorul acelor Efemeride, despre care am vorbit în mai multe rânduri. Însurat cu o Ghiculeasă, o vară îndepărtată de-a Dom­nului Moldovei, el a fost unul din devotaţii acestuia, care l-a şi urmat în captivitatea sa de la Petrograd. Împreună petrecuseră ei în capitala Imperiului moscovit şi împreună se întoarseră în Moldova. Grigore Vodă îl ţinu pe lângă el, făcându-l agă al poliţiei. Dar Caradja era un om bolnăvicios. În urma unor friguri, care ţinuseră doi ani, cu stăruinţă, şi fiind cu neputinţă să-l vindece „toţi dofto­rii câţi erau aflători în Iaşi, cu toate metodele şi doftoriile lor”, el scrise la Viena, spunând învăţaţilor de acolo felul bolii sale şi chipul în care a fost îngrijit. Dar, nici de acolo nu i-a venit vinde­carea. Doftorii din Iaşi scriseră, atunci, la Constantinopol, medicu­lui Niculachi Mano, care, fiind de părere că Caradja este impaludat, îi prescrise „schimbarea de aer”. Aga Constantin ceru, atunci, lui Vodă să-i dea drumul din slujba ce avea, pentru a merge să se caute în ţinutul Neamţului[4], „unde este aerul mai sănătos”. Grigore Ghica îl făcu mare comis (onorific) şi-i dete răvaş de drum. Şi aşa, la 11 septembrie al anului 1777, plecă grecul, cu nepotul său Iordachi Caradja, care suferea şi el de friguri, la moşia Mărgi­neni a vel logofătului Lascarachi Rossetti, ginerele lui Lucachi Ianculeo. Acest Lascar Rosetti sau Ruset, altul decât tatăl Doam­nei Zoe Moruzi, fiind ispravnic de Neamţ, era nevoit să locuiască la dânsul, la ţară, pe când soţia lui Elenca stătea în Iaşi, împreună cu fiii ei.

 

Moşia, dar mai cu seamă conacul lui Conu Lascar, îl încântă pe comisul Caradja. Fiindcă acea curte boierească, aşezată pe-un deal, de unde priveliştea asupra câmpiilor, pădurilor şi satelor dimprejur era minunată, el găsea că „este neasemănată între toate din Moldova”, mai ales că era casa înconjurată şi de-o grădină mare, cu copaci stufoşi şi flori din belşug, pe cărările căreia se plimba comisul, culegând trandafiri. Totuşi, boala lui nu se vindeca. Pen­tru a-l face să-şi uite necazurile, spătarul Lascarachi, care pare a fi ţinut mult la el, îi organiza vânători, cu gonaci. Într-un rând, pe când Rosetti şi Caradja aşteptau la Mărgineni pe Iordachi Cantacuzino Deleanu şi pe alţi boieri, pentru a merge la o astfel de vânătoare, le veni vestea că mulţi dintre ei fugiseră peste Nistru, şi că în Iaşi e fierbere mare împotriva lui Vodă. Ast­fel aflară ei, acolo, în munţii Neamţului, întâmplările arătate mai sus. Vânătoarea fu amânată şi gazda, cu oaspetele său, se urcară îndată într-una din butcile boiereşti, trasă de patru telegari, pen­tru a merge prin vecini să culeagă veşti. Nu aflară mare lucru. Întorşi seara acasă, obosiţi de drum, boierii se culcară.

 

„A doua zi” – dau cuvântul lui Caradja –, „a doua zi, cum m-am trezit, am ieşit afară din odaia mea, îmbrăcat încă în halat, ca să mă duc la privată, şi întâlnesc pe Ioniţă, vătavul comişilor de la moşia mea, care păzea acolo, după uşă, până când să mă deştept”.

 

Caradja crezu că a venit omul pentru socoteli de la moşie sau pen­tru vreun bucluc întâmplat acolo, şi se bosumflă. Poruncise să nu-l supere nimeni, pentru nici o pricină, câtă vreme stă la aer, pentru sănătate. Dar Ioniţă, vrând să-l liniştească, îi spuse că e pace bună la moşie şi în toată ţara, numai că pe Vodă l-au omorât turcii şi, în locul lui, va veni Domn în Moldova Costachi Moruzi. La auzul acestor vorbe, Caradja fu cuprins de-un soi de dambla. „Îmi ieşisem din minţi de jale şi numaidecât am alergat în odaie, la spătarul Lascarachi, care se sculase, ca să-mi dea buna dimi­neaţă, şi eu, ca un nebun, i-am zis cu glas sălbatec: Aceşti oameni fără frică de Dumnezeu au ucis pe bietul nostru Domn! Şi am căzut fără simţire pe divan… şi Lascarachi la fel… şi eram numai noi doi în odaie şi nu aveam un al treilea, care să ne vina în ajutor cu spirturi sau alte ape”.

 

Venindu-şi în fire şi fără ajutorul spirtului sau altor ape, boierii Caradja şi Rosetti plecară, în aceeaşi zi, la Iaşi. Acolo aflară lucrurile cum se petrecuseră, din chiar gura lui Costachi Sulgearoglu, nepo­tul mortului voievod. Acesta, ajuns la poarta Beilicului, lăsase pe Grigore Vodă să intre, cu oamenii săi, înlăuntru, iar el se dusese la vel logofătul Ioniţă Cantacuzino, să mai afle ce spuneau boierii şi ce gânduri mai aveau ei. Nevasta logofătului, Coana Zoiţa[5], îi spuse că lucrurile nu se vor potoli, până fratele său nu va fi numit postelnic, iar de nu se va putea, să primească el postelnicia – de unde se vede că jupânesele noastre se amestecau, pe atunci, în politica ţării, cum fac şi unele din doamnele de azi, cu sau fără eficacitate.

 

De la Cantacuzino, căminarul Costachi se duse la Curte, pentru a aştepta întoarcerea lui Vodă. Dar acolo el găsi pe haznatarul agă Ata Efendi, cu câţiva bostangii înarmaţi, care pecetluiau odăile Domnului. Hatmanul Vasile Razu, îmbrăcat în contăş nafè, stătea lângă ei. Sulgearoglu, mut de spaimă, rămase pironit locului, neştiind ce să facă. Nu Îndrăzni să întrebe nimic, dar înţelesese prea bine, fireşte, că dincolo, la Beilic, trebuie să se fi petrecut o dramă. El credea că Razu e Domn şi, deşi acesta îi făcu semn să se uite la încălţămintea sa, pătată de sânge, el nu înţelese şi rămânea cu ochii holbaţi la bostangiii care pecetluiau de zor.

 

În timpul, acesta boierii erau încă toţi adunaţi la Mitropolie, în odaia cea mare, de primire, a Înalt Prea Sfântului. Pe când mai puneau ei acolo la cale alungarea lui Grigore Ghica din scaun, deodată se deschise uşa şi un om de rând intră răcnind:

– Părinte, scoală, că te caută la Curte, împreună cu ceilalţi boieri!

– Cine mă caută?

– Dumnealui vel logofătul Vasile Razu!

 

Unii din boieri începură să râdă, alţii se supărară, bănuindu-se unii pe alţii că au fost trădaţi. Dar un alt om sosi, în curând, spunând că e straşnică poruncă să vină îndată cu toţii la Curte, împreună cu hatmanul Iordachi şi cu Mitropolitul. Întrebat fiind cine l-a trimis, omul răspunse că l-a trimis Razu, fiindcă Vodă nu s-a întors la Curte, iar un turc, cu nişte bostangii de-ai lui, pecetluiesc odăile Domnului. „Atunci au început a bănui boierii că Vodă e mazilit”. Şi de unde, de zile întregi, puneau doar ei la cale mazilirea lui, deo­dată toată adunarea răzvrătiţilor de la Mitropolie se prefăcu într-o jalnică adunare, ca de înmormântare.

 

Unul câte unul, boierii părăsiră casa Mitropolitului, cu Iordachi Sulgearoglu şi cu Dumitrachi Sturdza în frunte, care se urcară amândoi în aceeaşi caretă. Ei găsiră Porţile Curţii Domneşti închise. Înlăuntru se auzea zgomot, oameni care veneau, se duceau, alergau… şi abia peste o jumătate de ceas fură lăsaţi boierii să intre. Turcii pecetluiau acum apartamentele Doamnei, ale beizadelelor şi ale slujnicelor. Razu, tot lângă ei, tăcut. Numai ce arătă boierilor, une­ori, pe ascuns, încălţămintea sa – căci el nu îndrăznea să vor­bească şi voia să-i facă să înţeleagă că sângele acela de pe picioare e stropit din trupul lui Grigore Vodă. Dar, precum nu înţelesese Co­misul Costachi, astfel nu înţelegeau nici boierii sau nu voiau să înţeleagă, fiind uneori lucruri care, cât de vădite or fi, nu încap în mintea omului.

 

Dezmeticirea obştească se făcu abia către dimineaţă, când sosi la Curte aga Ahmed Capugiul, ucigaşul lui Ghica, şi, adunând pe boieri în spătărie, le spuse că „dacă Mactalul s-ar fi supus poruncii împărăteşti şi n-ar fi cercat să se împotrivească, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, şi lui îi pare rău de ce-a fost silit să facă”. Deşi boierii moldoveni nu ştiau turceşte, totuşi sunt câteva cuvinte, în afară de ale mâncării, care, în 300 de ani, le intraseră bieţilor în ureche. Astfel, ei ştiau că mactalul înseamnă decapitatul – şi atunci, în sfârşit, înţeleseră cu toţii grozava tragedie, care se întâmplase. Capugiul îşi drese glasul şi citi firmanele. Erau patru la număr, împărăţia făcea ştiut Moldovenilor: 1). că nu este război; 2). că Vodă Grigore Ghica e un trădător; 3). că el este mazilit; 4). că în locul lui e numit Constantin Moruzi, iar până la sosirea aces­tuia în ţară, caimacami vor fi logofătul Vasile Razu, comisul Costachi Ghica Sulgearoglu, Ioniţă Cantacuzino, Dumitrachi Sturdza, Ior­dachi Balş şi Manolachi Bogdan.

 

Odată formele îndeplinite, turcii plecară înapoi la Beilic, boierii, morţi de oboseală, pe la casele lor, şi rămaseră la Curte numai Doamna Ecaterina, cu beizadelele sale, în paza unor oameni de-ai capugiului.

 

Ce se întâmplase însă la Beilic în noaptea aceea grozavă, şi cum ni-l omorâră pe bietul Vodă Grigore? De fapt, nimeni n-a putut să ştie exact, căci lucrurile se petrecură astfel:

 

Când sosi Vodă la casa turcului şi se dete jos din rădvan, îl întâm­pinară, sus, pe scară, secretarul capuguilui Hafiz-Effendi, portarul Kiani şi doftorul Fotachi. În sala cea mare, îl aştepta capugiul Ahmed, în picioare, lângă uşă. Trecură apoi cu toţii într-o odaie de alături, mai mică, şi acolo, îndată, după obicei, cafegiii aduseră cafelele. Însă ciubucurile zise aga Ahmed că nu le are, cerând lui Vodă iertare şi spunându-i că e vina lui Kiani că nu s-a îngrijit să le pregătească. Ghica îi spuse că nu face nimic şi-l întrebă pe turc (cu asta începu vorba) dacă l-a văzut, la Stambul, pe socrul său, Iacovachi Rizu, căci acesta îi scrisese de venirea sa la Iaşi, încredinţându-l că-i este prieten şi ocrotitor. La vorbele acestea, Ahmed răs­punse un „da” cam pe ocolite, spunându-i că Iacovachi fusese la el, dar nu-l găsise acasă.

 

După ce băură cafelele, de faţă fiind secretarul Hafiz şi doftorul Fotachi, aceştia doi se duseră în altă odaie, unde, aşezându-se pe un divan, începură a sta de vorbă împreună. Pe ceilalţi însoţitori ai lui Vodă, cămăraşul al 2-lea, al 3-lea comis şi cei care mai erau acolo, i-au luat ciohodarii în „odaia cafelelor” şi le-au dat ciubuce. În­lăuntru rămaseră deci singuri, singurei, Vodă Grigore Ghica şi aga Ahmed, capugiul[6], străjuiţi fiind, afară, la uşă, de doi ostaşi cu puştile încărcate. Cine deci poate şti cum s-au petrecut lucrurile acolo? Tot ce se spune e născocire. Un singur lucru e sigur, că aga Ahmed l-a omorât pe Grigore Ghica cu mâna lui[7].

 

Moldovenii din odaia cafelelor şi doftorul grec, din camera lui Hafiz, au auzit deodată gălăgie, ţipete, o scurtă luptă probabil, un horcăit – şi gata. Apărătorul Bucovinei nu mai era decât o tristă amintire în cugetele celor care-l mai iubesc încă şi-l vor mai iubi, cât va bate un suflet de român, undeva, în ţara aceasta.

 

Capul lui Ghica n-a fost jupuit. A fost sărat, pus în cutie şi trimis la Stambul. Iar trupul a zăcut jos, pe podeaua odăii în care fusese omorât, gol, numai în izmene, trei zile întregi. În noaptea plecării lor, turcii îl îngropară, pe ascuns, în grădina Beilicului. A doua zi, trebuiră boierii să răscolească toată grădina, ca să-l gă­sească, şi, dezgropându-l de acolo, îl înmormântară cu cinste, în biserica sfântului Spiridon. Pe piatra lui de mormânt se citeşte că: „a fost smuls de-o năprasnică moarte, iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte”[8].

 

Doamna Ecaterina avu de trăit, atunci, îngrozitoare clipe de spaimă. Ştearsă, în tot timpul domniei bărbatului ei, o regăsim, la moartea acestuia, înnebunită nu numai de durerea sa de soţie, dar şi de grija ce avu de viaţa copiilor ei. Ahmed Aga, care pecetluise toate lucrurile ei, de-o lăsase aproape goală, o înştiinţase că va trebui să plece, împreună cu el, la Constantinopol[9]. Prin intervenţia noului voievod, Costachi Moruzi, despre care se spunea că a contribuit mult şi el la mazilirea lui Ghica, fără a fi mers lucrurile atât de departe, încât să-i fi dorit şi moartea (Moruzi era, de altfel, prin nevastă-sa, nepotul lui Grigore Ghica), prin intervenţia acestui nepot deci. Doamna Ecaterina şi fiii ei rămaseră totuşi la Iaşi până după sosirea noului voievod[10]. Însă intrigile duşmanilor făcură pe Sultan să creadă că un secre­tar al decapitatului Domn ar fi dosit mulţi bani, pe care i-ar fi tri­mis la Viena. El trimise atunci un nou capugiu la Iaşi, cu poruncă să-i aducă îndată pe Doamna Ecaterina şi pe copiii ei la Stambul. „La Porte fait entendre qu’elle ferait décapiter la famille de Ghica, qu’on attend ici dans peu”, scria, la 3 Decembrie, ambasadorul von Graffon regelui său”[11].

 

Ameninţarea, care ar fi fost precedată desigur de închisoare şi schingiuiri, pe care nu le mai cunoaştem, nu se traduse în fapt, din pricină că pârele împotriva Doamnei se dovediră mincinoase. Ave­rea lor fusese sechestrată întreagă şi familia rămase atât de săracă lipită pământului, încât nu se mai putu ridica niciodată[12].

 

În fata indignării ce-a stârnit omorul lui Ghica, în rândul ambasa­dorilor din Constantinopol, Sultanul s-a simţit nevoit să mintă. El a trimis răspuns tuturor că Ahmed Bey capugiul a depăşit misiu­nea ce avea, căci firmanul de mazilire a lui Ghica nu poruncea şi moartea lui. Dar, pentru a îndreptăţi totuşi fapta capugiului (care rămase nepedepsit[13]), Înalta ‘Poartă arată că Domnul Moldovei s-ar fi opus cu violenţă la mazilirea sa. Nimeni n-a crezut-o. Singuri, la Viena, Kaunitz şi Iosif al II-lea râdeau pe sub bărbie”[14].

 

 

[1] Mână liberă. Este expresia întrebuinţată de Caradja, în Efe­meride.

[2] Care Mitropolit era de fapt în fruntea conspiratorilor, cu toată vrâsta lui înaintată, 97 de ani. El ar fi dorit să vadă Domn al Mol­dovei pe Alexandru Callimachi, fiul fratelui său Ion Vodă.

[3] Erau doi Lupu Balş şi nu ştim despre care este vorba. Unul era văr primar cu Nicolae, ginere lui Vodă, celălalt era chiar tatăl lui Nicolae. E greu de presupus ca să fie acesta din urmă.

[4] Nici acolo nu se vindecă Caradja, căci boala lui nu era impaludism, ci cancer. Un an mai târziu, deci mult după moartea lui Ghica, în 1778, medicul italian Rossi îl operă în Iaşi, scoţându-i tot sânul drept. Caradja descrie, în Efemeride, amănuntele intere­sante ale operaţiei ce i se făcu. El se vindecă, de atunci, pe deplin.

[5] Născută Ghica. Fiul lor, Matei, a fost însurat cu Domniţa Ralu Callimachi, iar fiii acestora, trei la număr, au trecut în Rusia, ră­mânând neamul lor acolo.

[6] Numele lui era Cara Hissarli Zadé Ahmed-Bey, Capugibaşa.

[7] Rămâne ciudată pata de sânge de pe papucul lui Razu. S-o fi repezit el în odaie, în timpul omorului sau ce s-o fi întâmplat?

[8] N. Iorga: Istoria Românilor în chipuri şi icoane, vol. I.

[9] „Il lui fit savoir qu’elle se préparât pour le suivre a Constantinople” (Raport către Ambasadorul Rusiei, din 23 Oct. 1777, în N. Iorga: Acte şi Fragmente, II. p. 140

[10] Ibidem, p. 142.

[11] Iorga, Ibidem, p. 143. „Poarta dă să se-nţeleagă că va decapita în­treaga familie a lui Ghica, care este aşteptată aci, în scurt timp”.

[12] Ba chiar el fu înaintat la gradul de şef-Canonier (Topgibaşa), vezi jurnalul lui Frangopulo, în Iengo. op. cit.. p. 147.

[13] Neamul lui s-a pierdut în boierimea Moldovei, fără a se mai putea înălţa. Fiii Iacob, Scharlat şi Alecu au murit fără posteritate, iar beizadea Dumitru, însurat cu Domniţa Eufrosina a lui Nicolae Vodă Caradja, a avut o sumedenie de copii (pe Smaranda Al. Vârnav, pe Iorgu, Costachi, Grigore, Nicolae şi Ion), din care numai fiul Ion, căsătorit cu Ecaterina Tzigara, a avut copii, şi încă aceste erau fete (Polixenia şi Calliope). Aci se stinge deci neamul lui Gri­gore Vodă. / Dar din cei doi nepoţi Sulgearoglu, fraţii doamnei Smaragda Moruzi (despre care am vorbit pe larg în acest capitol), care au luat numele de Ghica, pe când Grigore Vodă era încă în viaţă, şi deci, desigur, cu învoirea lui, s-au tras toate neamurile Ghiculeştilor trăitoare azi în Moldova. Din Costachi, ajuns mare logofăt (mort în l807) şi însurat cu Maria, văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleni (de unde a intrat moşia Deleni în stăpânirea Ghi­culeştilor) se trag neamurile Ghica-Deleni, Ghica-Comăneşti, pre­cum şi Voievodul Grigore al IV-a Ghica, cel ce a domnia în Moldova între anii 1848-1856. Din Iordachi (zis Beiul, fratele mai mare al lui Costachi), însurat cu Anastasia Kostaki, se trag ramurile Budeşti, Trifeşti, Brigadier şi Kefal. / Ghiculeştii din Muntenia sunt Ghiculeşti adevăraţi. Ei se trag cu toţii din Marele Ban Dumitrache Ghica, fratele lui Grigore Vodă al III-lea. Se spune (Radu Rosetti: Amintiri, I, p. 242) că între fiii acestui mare ban Dumitraçhi, din Muntenia, şi între fraţii Iordachi şi Costachi Sulgearoglu, din Moldova, ivindu-se o ceartă, cu privire la numele lor, ei s-ar fi înţeles, până la urmă, în felul următor: Ghi­culeştii din Muntenia să adopte ortografia Ghica, iar cei din Mol­dova Ghyka. Poate fi ceva adevăr în aceste spuse, întrucât autorul acestei cărţi ţine minte că, acum vreo 30 de ani, erau încă Ghiculeşti în Moldova, care iscăleau Ghyka.

[14] Gane, Constantin, Răpirea Bucovinei şi moartea lui Grigore Vodă Ghica, în Realitatea Ilustrată, Nr. 409, Anul VIII, 21 noiembrie 1934, pp. 19-21


Pagina 3 din 1,27512345...102030...Ultima »