ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Încreştinarea păgânismului

Există, în creştinism, elemente-rădăcină, moştenite din religia arhaică („lectura continuă (a vechilor cărţi religioase – n. n.) revelează, prin excelență, unitatea fundamentală a fenomenelor religioase şi, în acelaşi timp, noutatea inepuizabilă a expresiilor lor”[1]), religie care „a existat printre cei din vechime și nu a încetat niciodată, de la nașterea neamului omenesc, până în vremea când Hristos s-a întrupat, timp din care adevărata religie, care exista deja, a început să se numească religie creștină”[2], dar şi elemente ignorate şi uitate, dar conservate în sate, adică în pagane, pe care, pentru că nu le-a putut anihila, creştinismul le-a asimilat, aşa cum este cazul echinocţialelor colinde (Ko Lin Da – Naşterea Luminii Întărite), care, prin texte hristice, aveau să renască drept solstiţiale colinde creştine, fără a pierde sensul iniţial, Lumina Întărită până la Iluminare fiind, desigur, Hristos, a cărui naştere a fost fixată în ziua din Capricorn când, după aparenta biruinţă a întunericului, lumina triumfă, renaşte din ce în ce mai biruitoare.

Un al exemplu, şi mai important, mai ales că este întărit de Iisus, îl reprezintă „Tatăl Nostru care eşti în ceruri” (Anu Yahve, în armaica în care predica Iisus), apelativ care, deşi aparent derivă din cultul strămoşilor, derivă din statutul de Creator, pe care l-a avut cel care este cel ce este, nenumit, dar unicul, deci, ca şi în religia arhaică, Sinele Universal, Spiritul Universal şi nu stăpânul zeilor, pe care tot el i-a creat. Întrebat de Fecioara Înţeleaptă, deci de Venera, care în creştinismul iniţial avea să fie numită Sfânta Vineri, iar după cumpărarea unor moaşte ciuntite, de către Vasile Lupu, Sfânta Parascheva, cum i se spune, scandinavul Odin, deci un similar al Sinelui Creator, avea să răspundă că, „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, iar celelalte popoare, care doreau să i se închine”, i-au conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): „1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[3]. „Există cel puţin patru naraţiuni care explică originea omului. Ele sunt atât de diferite încât trebuie să presupunem o pluralitate de tradiții. Un mit relatează că primele ființe umane au ieșit din pământ aidoma ierburilor. După o altă versiune, omul a fost făurit din lut de anumiţi lucrători divini; apoi zeița Nammu i-a modelat inima și En-ki i-a dat viața. Alte texte o arată pe zeița Aruru drept creatoare a fiinţelor umane. În fine, după o a patra versiune, omul a fost făcut din sângele a doi zei Lağma, jertfiți în acest scop. Această ultimă temă va fi reluată și reinterpretată în celebrul poem cosmogonic babilonian Enuma eliș”[4].

De strămoşii mitici s-au ocupat mulţi filosofi şi teologi, eforturile lor fiind încununate de concluzii aproape identice. În capitolul „Tatăl suprem” şi strămoşii mitici, Mircea Eliade susţinea, pe bună dreptate, că în toate mitologiile lumii există „reprezentarea acelui primordium al Marelui Tată ceresc”[5]. De aici şi împărţirea oarecum istorică între „Timpul sacru” şi „timpul profan”[6], cu precizarea că, „între aceste două feluri de timp există, bineînţeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece” cu uşurinţă de la durata temporală obişnuită la Timpul Sacru”[7], timpul sacru al începuturilor devenind, prin reluări şi retrăiri îndătinate, timp liturgic, timp al oficierilor străvechi moştenite. „Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporară „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit”[8].

O altă trimitere la „Tatăl Nostru”, anterioară creştinismului, dar cu aceeaşi rădăcină în religia arhaică, dar iarăşi cu trimitere la Timp, se află în mitraism. „În misterele mithraice pare să fi existat şi o asociere cu cele şapte trepte de iniţiere care erau ocrotite de Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Lună, Soare şi Saturn. Începând cu primul grad de iniţiere, cel de corax (corb), şi trecând prin rangurile următoare, adică nymphus (mirele), miles (soldatul), leo (leul), Perses (persanul), heliodromus (mesagerul soarelui), până la cel de-al şaptelea şi ultimul rang, cel de pater (părintele), iniţiaţii mithraismului erau supuşi la o diversitate de probe şi erau investiţi cu însemnele fiecărui grad la care ajunseseră. Printre „părinţii” mithraici, care erau aşezaţi sub pavăza şi secera lui Saturn, cel mai prețuit era aşa-numitul „Părinte al Părinților (Pater Patrum) din mijlocul celor zece conducători”, care în Enciclopedia Catolică este considetat – poate cu prea multă asprime – „un fel de papă, care a trăit întotdeauna la Roma”… Sunt greu de stabilit până şi elementele de bază ale doctrinei şi mitologiei cultului care la un anumit moment părea gata să concureze cu creştinismul la convertirea Imperiului roman”[9].

Există, desigur, şi formularea Dumnezeu-Timpul, cu trimitere directă la actul Creaţiei, iar de la această relaţionare cu timpul a apărut nefericita formulare „Dominus Dei”, adică Dumnezeu, pe care o care o regăsim în toate traducerile din literaturile religioase ale omenirii, mereu în contrazicere cu statutul de singurul. Chiar şi în legământul de credinţă bisericească, formulat iniţial de Tertulian, există contradicţia „Cred în unul Dumnezeu”, când logica elementară („cred în Unu”), elimină statutul minimalizant de stăpân al Celui care au creat şi oamenii, şi zeii, şi tot ceea ce există şi, mai ales, desluşim şi conştientizăm că există, desluşirea fiind stopul de iluminare interioare, deci „suflarea” însufleţitoare cu care ne-a binecuvântat Creatorul. În fond OM (se scrie AUM, dar se citeşte OM)[10] ne-a creat, după chipul şi asemănarea lui, drept… oameni, iar faptul că, dintre toţi munţii planetei, doar Carpaţii adăpostesc un pisc numit OM-ul (păstrând primului nume ale Atoateziditorului[11]) ar trebui să ne dea de gândit.

În textele egiptene, în care se precizează că pe „Zei, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; iar cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[12], Cerul stăpânind şi constelaţia zodiacală a Taurului (Taurul lui Anu, Taurul lui Osiris), din postura de „creator al zeilor, care a întins cerurile şi a făcut pământul solid”[13], Sfântul Cer (Anu) fiind „ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor”[14].

Mitul jertfirii Învăţătorului, fără a nega crucificarea lui Iisus Hristos şi nici „principiul pe care îl încarna”[15], vine, iarăşi, din religia arhaică, iar similitudinea dintre personaje, ca şi în cazul „tatălui tuturora” pare să indice un acelaşi sacrificiu, atribuit altor nume de către cei care au crezut într-un astfel de cosmic destin. De pildă, lui Orfeu, care este şi Apollo, deci grecizatul Anu (Cerul), şi Dionysos, şi legiuitorul Licurg.

„Orfeu a fost sau a devenit foarte strâns legat de cultul lui Apollo şi, după cele scrise de Eschil, el l-a proslăvit pe Helios, zeul-soare, în care l-a recunoscut pe Apollo, „cel mai măreț dintre zei”, motiv pentru care a provocat furia şi răzbunarea lui Dionysos. Acesta a trimis asupra lui Orfeu discipolele sale posedate, bassaridele (menadele). Mitologia ne spune că Orfeu a fost sfâşiat de către menade, iar în una dintre poveştile mitice legate de moartea lui se afirmă că, după omor, capul său tăiat a fost îngropat în Lesbos, iar pe locul respectiv s-a înălţat mai târziu un templu al lui Dionysos. Se mai spune că lira lui Orfeu a fost aşezată în templul lui Apollo, căci Orfeu era considerat o imagine a „masculinităţii pure”, catharos, întruchipată de Apollo. Urmare a mărturiei lui Diodor asupra transformărilor petrecute în ritualurile dionisiace, precum şi comentariului lui Olympiodorus, care afirma că în viziunea lui Orfeu Helios avea multe în comun cu Dionysos prin intermediul lui Apollo“, faptele mitice ale lui Orfeu au fost adesea interpretate ca o reformă a misterelor dionisiace, o reconciliere a tradiţiilor cultice solare sau apollinice cu cele dionisiace, ambele atestate atât în Grecia, cât şi în Tracia”[16].

Şi totuşi, „genealogia mitologică a lui Orfeu este incertă. El apare drept fiu al lui Apollo sau al regelui trac Oiagros, a cărui dinastie se spune că ar fi fost întemeiată de Dionysos (Bacchus) atunci când zeul a invadat Europa, venind din Asia, prin Helespont, şi l-a detronat pe regele trac Licurg, care îi era duşman… Legendara figură a lui Orfeu apare strâns legată de sfera religioasă a tracilor, cu puternicele lor curente spiritualiste şi cu recunoscutul lor interes pentru viaţa de apoi, care le impunea unor triburi tracice să jelească la naşterea unui copil şi să se bucure la înmormântare”[17].

Surprinzător este că în „Noul Testament” din „Biblie” există doar „cinci referiri la execuția lui Isus, ca fiind efectuată prin suspendarea lui fie de un copac (Arborele Vieţii – n. n.), fie de o bârnă de lemn înfiptă în pământ, şi care nu dau în niciun fel impresia că se referă la două bârne de lemn bătute în cuie împreună, sub formă de cruce. / Mai mult decât atât, nici măcar în textul grecesc al Evangheliilor nu există măcar o singură insinuare, în „Biblie”, în sensul că instrumentul folosit, de fapt, în cazul lui Isus ar fi fost în formă de cruce”[18]. Tocmai de aceea, „anumite lucruri, despre care se presupune că sunt de origine relativ modernă, au fost descoperite în cele mai îndepărtate epoci istorice ale lumii… / În ceea ce privește simbolul Crucii, poate fi neplăcut pentru sentimentele unora să li se spună că recunoașterea originii sale pur creștine este o greșeală și că era la fel de obișnuită la păgâni ca și în vremuri mai târzii; nemulţumiţii pot găsi totuși consolare în faptul că adevăratul său început a fost încă şi mai înainte în istoria lumii și că, la păgâni, crucea a fost, așa cum fusese și la creștini, pur și simplu un simbol favorit adoptat”[19], chiar dacă „niciodată nu s-a săvârșit o gafă mai mare sau una mai ignorantă decât afirmaţia că simbolul crucii își datorează originea instrumentului morții lui Hristos, iar creștinul, care găsește mângâiere, apăsând-o de buze, în ceasul devotamentului sau la necaz, trebuie să ştie că şi egipteanul antic a făcut un lucru asemănător”[20].

În toate textele vechi greceşti, obiectul martiriului lui Iisus era numit „stauros”, ceea ce înseamnă, în limba greacă, ţăruş, par, bârnă, trunchi de copac, dar toate textele latine au tradus cuvântul „stauros” prin „crux” (cruce), pentru că „primii creștini venerau semnul și figura crucii ca simbolul vechi și larg acceptat al Vieții și al lui Dumnezeu-Soarele”[21], deşi „Clement Alexandrinul, la începu-tul secolului al treilea, a făcut o listă cu simbolurile pe care creștinilor li se permitea să le folosească, şi a menționat Peștele și Porumbelul, dar nu a spus nimic despre Cruce”[22].

Ca obiect al torturii, indiferent că fusese „stauros” sau „crux”, crucea de lemn nu doar că nu era venerată, dar nici măcar admisă în simbolistica noii credinţe: „Cruci, de altfel, noi, creștinii, nici nu cinstim și nici nu ne dorim – scria Minucius Felix[23]. Într-adevăr, cei care consacrați unor zei de lemn venerează cruci de lemn, poate ca părți ale zeilor lor. Pe însăși stindardele și steagurile lor sunt cruci aurite și împodobite”. Această denunțare remarcabilă a Crucii ca simbol păgân, de către un Părinte creștin, care a trăit până în secolul al treilea după Hristos, merită o atenție specială; și cu greu se poate spune că confirmă relatarea ortodoxă a originii crucii ca simbol creștin. În orice caz, este clar că crucea nu era simbolul nostru recunoscut la acea dată; și că este mai probabil să fi fost adoptat treptat de către noi de la închinătorii lui Dumne-zeu-Soarele”[24].

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fie păgânizat (sau, aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat). În anul 431, s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586. În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.

O parte dintre sărbătorile creştine, cu mare notorietate astăzi, sunt produsele unor decizii preoţeşti, care se considereau „singurii depozitari ai cunoaşterii religioase; numai ei aveau adevărata tradiție cu ajutorul căreia puteau fi interpretate scrierile şi simbolurile religiei publice şi, fără o supunere oarbă şi totală fata de ei, nu se putea şti ce era necesar pentru salvare”[25]. Preoţii, cu „autoritatea supremă asupra credinţei, puteau să lase să iasă puţin sau mult, după cum li se părea util, şi „ascunderea“ sau „reținerea“ în ceea ce priveşte predarea marilor adevăruri ale religiei era un principiu la fel de esenţial în sistemul Babilonului pe cât este el astăzi în catolicism sau tractarianism. Această revendicare preoțească asupra stăpânirii peste credința oamenilor a fost cea care „prin nedreptitudinea lor [au ţinut] adevărul prizonier” în lumea veche, astfel încât „întunericul acoperea pământul şi bezna popoarele“. Aceeaşi revendicare în mâinile preoţilor romano-catolici a adus pe scenă întunecatul Ev Mediu când, de-a lungul a multe secole triste, Evanghelia a fost necunoscută, iar Biblia o carte pecetluită pentru milioane de oameni care purtau numele lui Cristos”[26].

Odată cu protestantismul, s-a început o adevărată arheologie biblică, iar cunoaşterea a stabilit raporturi din ce în ce mai limpezi între arhaic şi creştin. „Acum să examinăm Paştele. Ce înseamnă termenul în sine? Acesta nu este un nume creştin, ci are o origine caldeeană foarte clară. Paştele nu este nimic altceva decât Astarteea, unul din titlurile lui Beltis, regina cerului, al cărei nume, pronunţat de niniviteni, a fost evident identic cu cel aflat în uz comun în această ţară. Această denumire, aşa cum a fost ea descoperită de Layard pe monumentele asiriene, este Iştar (Luna – n. n.)“[27]. „Abstinenţa postului de patruzeci de zile a fost împrumutată direct de la adoratorii zeiţei babiloniene. Un asemenea Post Mare de patruzeci de zile „în primăvara anului“ a fost remarcat la Yezidis sau închinătorii păgâni ai diavolului din Kurdistan, care l-au împrumutat de la stăpânii lor, babilonienii. Un asemenea Post Mare de patruzeci de zile era ținut primăvara de mexicanii păgâni, aşa cum citim la Humboldt, acesta relatând despre ritualurile mexicane: „La trei zile după echinocțiul de primăvară începea un post solemn de patruzeci de zile în onoarea soarelui“. Un asemenea post de patruzeci de zile era şi în Egipt, aşa cum remarcăm consultând lucrarea Egyptians de Wilkinson. Acest Post Mare egiptean de patruzeci de zile era ţinut, conform lucrării Sabean Researches a lui Landseer, întru comemorarea lui Adonis sau Osiris, marele zeu mijlocitor”[28]. „Printre păgâni, Postul Mare părea a fi un preliminariu indispensabil pentru marele festival anual în comemorarea morţii şi învierii lui Tammuz, care era celebrat prin alternarea bocirii şi bucuriei, şi care în multe ţări era mult mai târziu decât serbarea creştină, fiind respectat în Palestina şi Asiria în iunie şi de aceea numit „luna lui Tammuz“, în Egipt la mijlocul lunii mai, iar în Britania cândva în aprilie”[29].

„În Dionysiaca sau misterele lui Bacchus, aşa cum erau ele sărbătorite în Atena, o parte a ceremoniei nocturne consta din consacrarea unui ou. Legendele hinduse celebrează oul terestru ca fiind de culoare aurie, iar japonezii îşi fac oul sacru din bronz. La această oră, în China, ouă vopsite sau pictate sunt folosite la festivaluri sacre, la fel ca în tara noastră?! În vremurile străvechi, ouăle erau folosite în ritualuri religioase ale egiptenilor şi grecilor, fiind agăţate, pentru scopuri mistice, în templele lor.

Aceste ouă sacre pot fi găsite din Egipt până pe malurile Eufratului. Poeţii clasici abundă în referinţe mitologice la oul mistic al babilonienilor şi astfel povestea lui este spusă de Hyginus, egipteanul, custodele învăţat al bibliotecii de palat a Romei, în vremea lui Augustus, care era versat în toată înţelepciunea ţării sale natale:

„Se spune că un ou de dimensiuni minunate a căzut din ceruri în râul Eufrat, iar peştii l-au rostogolit la mal, unde porumbeii şi-au făcut cuib pe el şi l-au clocit, astfel încât de acolo a ieşit Venus, care apoi era numită Zeița Siriana”, adică Astarteea. De aici, oul a devenit unul din simbolurile Astarteei sau lui Easter; şi, ca urmare, în Cipru, unul din locurile alese ale venerării lui Venus sau Astarte, oul de dimensiuni fermecătoare era reprezentat la scară largă”[30].

„Sărbătoarea numită „Ziua Doamnei“ (Buna Vestire – n. n.) este celebrată la Roma în data de 25 martie, întru comemorarea pretinsă a zămislirii miraculoase a Domnului nostru în pântecele Fecioarei, în ziua când îngerul a fost trimis să o anunțe cu privire la onoarea specială ce urma să fie revărsată asupra ei ca mamă a lui Mesia. Dar cine ar putea spune când a fost anunţată această veste? Biblia nu ne oferă nici un indiciu cu privire la timpul acestei veşti, însă aceasta n-a reprezentat vreun impediment. Fie că Domnul nostru a fost conceput sau născut, exact acea zi – acum deja stabilită în calendarul papal drept ,,Vestirea Fecioarei“ – a fost respectată în Roma păgână în onoarea Cybelei, Mama lui Mesia babilonian.

Este evident că Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt în relaţie strânsă una cu cealaltă. Între 25 martie şi 25 decembrie sunt exact nouă luni. Dacă, deci, falsul Mesia a fost conceput în martie şi născut în decembrie, ar putea cineva crede pentru un moment că concepția şi naşterea adevăratului Mesia poate avea o sincronizare atât de exactă nu doar în ce priveşte luna, dar şi ziua? Este ceva incredibil. Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt deci pur babiloniene”[31].

Răspunsul la întrebare nu poate fi afirmativ, pentru că oamenii au nevoie să creadă în mituri cunoscute aşa cum au nevoie să creadă în viaţă, deşi cele două credinţe se interferează, se împletesc într-un şnur alb-roşu, pentru că, vorba lui Cicero, „aplicarea misterelor în viața de zi cu zi a dus la apariția legilor morale, materiale şi ale credinţei, şi datorită lor omul a fost scos din viaţa lui sălbatică şi stearpă, către civilizaţie şi bucurie. Tot el spune că am învăţat din mistere să murim încrezători. Am devenit astfel conştienţi de natura noastră divină şi de nemurirea sufletului”[32]. Deci, nu contează de unde vin, ci doar că există şi ne sunt suficiente prin însuşi statutul lor de mistere, de inaccesibilităţi spirituale. S-a spus că „avem, şi în religii, micile şi marile mistere… Natura inferioară a omului trebuie purificată (prin Micile Mistere), astfel încât el să poată să acceadă la cunoaşterea spirituală înaltă, prin Marile Mistere”[33]. Contradicţia dintre efemerităţi şi veşnicie nu a surprins şi nu surprinde pe nimeni. Încă „numim „Infinit” ceea ce omul nu va înţelege niciodată, ceea ce nu va avea niciodată sfârşit, pentru că nu a avut niciodată început. Denumim „Cap”, „Punctul suprem”, căci pornind de aici încep misterele inteligibile. Aceste mistere au însă pentru noi un sfârşit, la fel cum au și un început. Dar esenţa Infinitului este fără de sfârşit; aici nu întâlnim nici intenţie, nici lumini, nici claritate; toate luminile emană din Infinit, dar niciuna nu este îndeajuns de strălucitoare pentru a ne conduce spre ceea ce este Infinitul. Este o Voinţă supremă mult mai misterioasă decât toate misterele”[34].

Mitul Sfintei Vineri este, prin rădăcină, unul lunar-venusian, separarea, prin atribute benefice, între Lună şi Venus făcându-se prin dobândirea celor două identităţi orfice, cea ce Ishtar (Luna) şi de Inana (Venus). „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[35], cerească fiind şi Iar această dublă identitate a caracteristicilor feminine şi, în principal, ale celor legate de logodnă, nuntă, naştere, rodire.

Numită iniţial Na, apoi Nana, Inana, Venus sau Venera, Sfânta Vineri de mai târziu, este menţionată, mai întâi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, în tableta cu lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, închinată zeiţei Nana, care, ca şi Anu (Cerul), decăzuse la statutul de idol, care avea să fie distrus, şi se spune că „sângele a curs ca apa” şi că ea „peste toate ţinuturile vrăjmaşul a turnat jarişti de foc”[36].

În toate miturile ancestrale ale omenirii[37], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[38], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul”[39], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[40], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[41]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[42]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[43], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[44].

respectiv:

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[45].

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin retrezire la viaţă de către muzicienii trupei de muzică veche „Zicălaşii” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti,  ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele  sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului  valah şi transilvan.

Nu am să iau în discuţie cultul idolatru al moaştelor Sfânta Paraschiva, pe care îl cunosc foarte bine, începând de la relatările călătorilor europeni, care s-au aflat la Iaşi, în zilele aducerii moaştelor şi ale aşezării lor în noua ctitorie a lui Vasile Lupu, pentru că mult mai interesante mi se par a fi textele care anatemizează străvechea credinţă, pe care însuşi Iisus şi-o asumase, cu sacră modestie, când se definea pe sine drept Luceafărul de Dimineaţă.

În textele creştine care mie mi se par importante, se spune că, în cazul religiei arhaice venusiene, „lucrurile se corelează foarte bine şi cu doctrina creaţiei, care face aluzie la păcatul biblic şi care admite că datorită acestuia, omul trebuie să se purifice spiritual şi să se elibereze de influenţa luciferică, iar aceasta se poate face prin rugăciuni către divinitate, prin pocăinţă şi ispăşire. Aceasta ar explica şi suferinţa la care este supus omul, căci numai prin această suferinţă în materie, pe care însăşi spiritele răzvrătite au dorit-o, îşi pot răscumpăra libertatea de a se putea desprinde de influenţa luciferică”[46].

În crescendo, teologii au susţinut că, „La sfârşitul potopului, Dumnezeu a spus: Nu voi mai blestema Pământul din pricina omului, pentru că, întocmirile gândurilor din inima omului, sunt rele din tinereţea lui şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut (Geneza 8: 21 – dar „tinereţea lui” înseamnă Creaţia Tatălui Nostru, de care este pe deplin responsabil – n. n.). / După acest potop, „Dumnezeu a lăsat omului liberul arbitru acela de a cădea sau nu în ispita Luciferică. Cu cât mai repede va evolua spiritul său, cu atât mai repede se va putea reîntoarce în lumea astrală, alături de spiritele rămase credincioase voinţei lui Dumnezeu, altfel vor trebui să sufere nenumărate reîncarnări şi nenumărate suferinţe în materie”[47].

Şi mai grav, „Doctrina ezoterică susţine că femeia a fost închipuirea lui Lucifer, atunci bărbatul a cui închipuire este? Sau admitem că Dumnezeu a conceput pe bărbat, iar pe femeie Lucifer. Dacă ar fi aşa, ar însemna că influenţa Luciferică ar fi mai preponderentă decât cea Hristică, pentru că ştiinţa spirituală susţine că corpul eteric al copilului, se formează în special din corpul eteric al mamei”[48].

Apoi, îmblânzind, domolind cumva vrăjmăşia, sub dangătul clopotelor: „Dumnezeu nu a lăsat omul total dependent de influenţa Luciferică, el l-a lăsat sub influenţa ambilor poli, adică a binelui şi al răului, iar balanţa se va înclina de partea unde omul cade sub influenţa unuia din aceşti doi poli, conform liberului său arbitru. / Dumnezeu l-a trimis pe Hristos pe pământ tocmai pentru a face ca acele spirite venite în materie, să cunoască legile divine şi să se poată elibera de influenţa luciferică ce se exercită în permanenţă asupra omului pământean”[49].

Luceafărul de Dimineaţă nu mai este, conform figurativului asumat de Iisus, iluminătorul, ci simbolul răului absolut. „Lucifer este forţa care are rolul de a te face conştient de partea întunecată, de a te lămuri în privinţa acesteia. Această forţă – să o numim forţa luciferică, căci ea nu este nici persoană şi nici individ – reprezintă cea mai mare depărtare posibilă de Divin, Divinul care s-a depărtat de sine însuşi. De aceea forţa luciferică este de origine divină, dar prin frecvenţă s-a îndepărtat atât de tare, încât abia mai poate respira. S-a depărtat aşa de mult de sursa divină, încât nu mai este capabilă decât foarte greu să o mai simtă. Aici se află originea războaielor voastre, a chinurilor voastre: forţa luciferică din fiecare – care există în fiecare om. Lucifer nu trebuie văzut în figura diavolului, ci în sfera sentimentelor, sentimente foarte îndepărtate de fiinţa divină. De aceea este important să aprinzi lumina în sinele tău, şi să alungi forţa luciferică, şi anume să o cufunzi în lumină.

Fiecare poartă în sine această forţă, acest întuneric. Astfel că Lucifer este adeseori oglinda sufletului din fiinţă, figura demonului. Figurile demonilor oglindesc adesea imaginea interioară. / Diavolul, Satana, aşa cum îl prezintă religiile, nu există. Tu eşti diavolul atunci când vrei şi când permiţi acest lucru, când trezeşti în tine această foiţă”[50].

Spaime, troieniri în spaime. „Realizarea acestui scop înalt este împiedicată de ființele luciferice întârziate care s-au străduit fără încetare împotriva Planului Divin încă din cele mai vechi timpuri și au încercat să găsească un mijloc de a lucra ilegal în forțele umane care se desfășoară. Căci, întrucât condițiile necesare dezvoltării Elohimilor sau Spiritelor Formei nu se mai găseau pe Pământ, ei au părăsit Pământul, când s-a separat de Soare. La plecarea de pe Pământ, Elohim-ii au locuit acum pe tărâmul Soarelui și au continuat să lucreze la dezvoltarea umanității din exterior. Acest lucru a amenințat să lase omenirea în întregime sub influența acestor ființe luciferice retardate. Așadar, pentru a proteja „omenirea copilă”, liderul Elohimilor, în loc să părăsească Pământul, a rămas în urmă ca un sacrificiu pentru a contracara aceste ființe nesănătoase, retardate, luciferice”[51].

Dumnezeu nu mai are „sălaşul în Soare”, precum în Psalmul 18 al lui David, din Biblia ortodoxă. „Păcatul original este absolut luciferic, sexual și pasional. Rădăcina oricărui defect psihologic este sută la sută luciferică. Originea tuturor relelor este în Lucifer”[52]. „Îngerul Păzitor al Purgatoriului spune: „Uite, când intri, să speli aceste cicatrici”. Spălarea picioarelor simbolizează același lucru. Este scris că, la Cina cea de Taină, înainte de a se ridica pe Golgota, Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. Cicatricile celor șapte „P” de pe frunte sunt spălate, puțin câte puțin, pe măsură ce Focul Luciferic este eliminat”[53].

„La mijlocul primei perioade, în jurul vârstei de trei ani, fluxul luciferic intră în om. Acesta este momentul în care bebelușul își spune pentru prima dată „eu”. Acesta este momentul în care începe memoria umană, vremurile de care ne amintim mai târziu”[54]. / „Acest sentiment luciferic al sinelui durează apoi prin viață. Îi dă omului identitatea sa ca ființă temporală. El își identifică amintirile cu „Eul” lui. Cine sunt eu? Eu sunt suma totală a amintirilor mele. Sunt ceea ce îmi amintesc!”[55].

„Dacă oamenii se pot dezvolta doar până la stadiul de Intelectual-Suflet – cu dependența sa de autoritatea externă – atunci nu vor desfășura „individualismul etic” al Conștiinței-Suflet. Această tragedie va deschide posibilitatea ca viitorul Sinelui Spiritual să coboare în omenire din tărâmul spiritelor luciferice, mai degrabă decât din Duhul Sfânt”[56]. / „Spiritele Formei s-au revărsat în om și l-au pătruns și astfel el a devenit capabil să vorbească o limbă… Dacă ar fi fost abandonat în întregime Pământului, dacă influențele cosmico-spirituale nu ar fi coborât pe Pământ și nu s-ar fi revărsat în el, tot ceea ce este legat de vorbirea lui trebuie să fi devenit degradat prin influențele luciferice și ahrimanice. Dacă nimic nu ar fi fost adus de Hristos, omul din epoca atlantă și-ar fi dezvoltat astfel întreaga sa cultură de viață”[57].

Spaimă. Suferinţă. Rupere brutală din armonia universală. Un gol imens, o fantasmă, între Tatăl Tuturora şi fiii săi. Iată cum „înțelepciune originală… învățătură a înțelepciunii răspândite din timpurile străvechi… înțelepciunea primordială… descrisă ca element păgân”[58], devine luciferică, deşi, „în măsura, în care simpla observaţie se încadrează în tehnica cunoașterii paradisiace, observaţia dirijată face parte din cunoașterea luciferică”[59]. „Lucifer este puterea care stârnește în om toate forțele fanatice, toate forțele fals mistice, tot ceea ce fiziologic tinde să aducă sângele în dezordine și astfel să-l ridice pe om deasupra și în afara lui”[60].

„Cunoașterea dăruită lui Adam în paradis era o cunoaștere prin care í se da posibilitatea minunată să împartă nume lucrurilor și ființelor, adică să le recunoască, să le claseze, să le categorizeze. Pentru Adam nu existau „mistere deschise ca mistere”. Şarpele i-a deschis această perspectivă şi i-a promis o cunoaştere divină, o cunoaştere pentru care nu există „ascuns”, şi pentru care totul e prezent. Dar, după consumarea păcatului, care consistă în chiar dorința de-a dobândi o cunoaștere divină, șarpele nu i-a putut da decât cunoașterea de care el era în stare: cunoaşterea luciferică. Cunoașterea luciferică începe prin „deschiderea misterelor ca mistere”, prin provocarea unei „crize în obiect”, şi sfârșește prin încercarea veșnic repetată, niciodată încheiată, de a scoate pe alt plan și cu o anume dobândă obiectul din criza sa. Prin destin şi prin împrejurări cunoaşterea luciferică e profund tragică. Ea se mișcă parcă pe un plan de măreție și blestem. Acest atribut e complet străin cunoașterii paradisiace, care – mitic exprimat – pare a ține de imperiul grației”[61].

*

[1] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 12

[2] Müller, Max Friedrich, Essais sur l’histoire des religions, Paris 1872, pp. VII, VIII, citat din August. Retr. 1, 13. „Res ipsa, quae nunc religio Christian nuncupatur, erat apud antiquos, nec defuit ab initio generis humani, quousque Christus veniret in carnem, unde vera religie quae jam erat, coepit appellari Christiana”.

[3] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[4] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 49

[5] Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, HUMANITAS, 1994, p. 135

[6] Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Cap. II, Timpul sacru şi miturile, HUMANITAS 2000, pp. 54-87

[7] Eliade, p. 54

[8] Eliade, p. 54

[9] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, pp. 62, 63

[10] „Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor” – Prashna-Upanishad 6, p 46) // „Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte” – Prashna-Upanishad 6, p 46. // „Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” – Mandookya-Upanishad, p. 59 // „Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil” – Mandookya-Upanishad, p. 61.

[11] „Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat” – Prashna-Upanishad 6, p 46.

[12] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[13] Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6-8

[14] Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 50, 51

[15] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 48

[16] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, p. 22

[17] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, p. 20

[18] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, pp. 18, 19

[19] *** The Masculine cross…, Princeton 1904, Introductory

[20] *** The Masculine cross…, Princeton 1904, p. 2

[21] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 40

[22] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 39

[23] De Praescrip. xl.

[24] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 35

[25] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 18

[26] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 25, 26

[27] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 189

[28] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 191, 192

[29] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 193

[30] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 198, 199

[31] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 187, 188

[32] Bucin, Mircea, Crata Repoa sau Iniţierea în vechea Societate secretă a Preoţilor Egipteni, 1770, Cluj-Napoca 2015, p. 112

[33] Bucin, Mircea, Crata Repoa sau Iniţierea în vechea Societate secretă a Preoţilor Egipteni, 1770, Cluj-Napoca 2015, pp. 113, 188

[34] Avram, Gabriel, Cartea Strălucirii: pagini alese din Zohar, Herald, Bucureşti 2012, p. 29

[35] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[36] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 59

[37] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[38] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[39] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[40] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[41] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[42] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[43] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[44] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[45] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[46] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, pp.113, 114

[47] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 115

[48] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 122

[49] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 123

[50] Helsing, Jan van, Omul negru a venit, Antet XX Press 2005, pp. 22, 23

[51] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 102

[52] Weor, Samael Aun, The Solar Bodies (Corpurile Solare), 1967, p. 43

[53] Weor, Samael Aun, The Solar Bodies (Corpurile Solare), 1967, p. 20

[54] O’Neil, George, The human life, New York 1990, p. 75

[55] O’Neil, George, The human life, New York 1990, p. 75

[56] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 142

[57] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 150

[58][58] Steiner, Rudolf, The Ahrimanic Deception, London 1954, p. 2

[59] Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, în Gândirea, anul XII, no. 7-9, Cluj 1933, p. 41

[60] Steiner, Rudolf, The Ahrimanic Deception, London 1954, p. 4

[61] Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, în Gândirea, anul XII, no. 7-9, Cluj 1933, p. 30

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Potopul

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste, traducere italiană a unor texte care nu au fost modificate de Confucius), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer), sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7] şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion (sau Gogaion), toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3800 î. Hr. (în anul 2356, Împăratul Taou-T’ang „a primit, de la barbarii din Yue-shang, tributul Marii Țestoase, prin care, din figurile gravate pe spatele ei, a aflat despre ceea ce s-a întâmplat înainte de zilele potopului, în veacuri care trecuseră de mult”[11]), când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[12] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[13] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[14], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[15], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

Într-o superbă alegorie a colindelor româneşti, despre viaţa renăscută din ape este purtată în coarnele Taurului, ceea ce înseamnă că potopul, ca şi în scrierile deja menţionate, s-a întâmplat odată cu începerea epocii în care Soarele răsărea din Constelaţia Taurului:

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[16].

O descriere lirică scandinavă susţine că potopul s-a petrecut după ce „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18), iar „Întunericul avea să crească până la soare, Iar în timpul verii au venit furtuni puternice” (41, p. 18). / „Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii” (46, p. 20), iar în Constelaţia Dragonului, care arată nordul, „Luminoşi erau solzii şarpelui pe cerul de sus” (55, p. 23). Acestea ar fi fost cauzele potopului.

„Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, /  Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (57, 58 şi 59, p. 24)[17].

Dar cele mai precise detalii despre marele diluviu le datorăm unui autor sumerian cu opera pierdută, numit Berosus, dar cu fragmente întregi salvate de înţelepţii Greciei şi ai Romei, texte care probează originea sumeriană a mitului lui Noe, scrierile sanscrite vorbind şi despre oameni care s-au salvat, urcând pe munţi, în afară de cei din arca mult mediatizată, dar despre care J. A. Vaillant[18], „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, avea să lanseze surprinzătoarea teorie a arcanelor cereşti. teoria arcanei tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină  pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[19] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[20], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[21].

Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie. Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu Soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[22], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[23], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[24].

Corabia lui Noe se numea şi se numeşte, în latină şi în toate limbile religiei catolice, arca, dar arca semnifică, în toate aceste limbi, şi chivotul lui Moise. Dacă nu ar exista celelalte mărturii ale lumii despre potop, am putea presupune – şi poate că ar trebui să o facem, în condiţiile în care au fost mulţi, mulţi supravieţuitori – că arca lui Noe  şi arca lui Moise sugerează acelaşi tip de iniţieri secrete, altele decât „poruncile” încredinţate neiniţiaţilor, şi destinate, din generaţie în generaţie, drept Arcana (Taină) a celor aleşi pentru a avea acces la astfel de mituri şi mistere. În fond, „Arcanele cerești, cuprinse în Sfânta Scriptură sau Cuvântul Domnului, s-au desfășurat, începând cu cartea Genezei”[25], iar „în fiecare cuvânt al Scripturii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a ascuns un mister suprem, care este sufletul acelui cuvânt, cât şi alte mistere mai puţin adânci, care sunt învelișul primului mister. Omul neştiutor vede în fiecare cuvânt doar trupul, adică sensul literal. Dimpotrivă, oamenii clarvăzători văd în fiecare cuvânt învelișul care înconjoară sufletul şi, dincolo de acest înveliş, ei întrevăd sufletul, chiar dacă vederea clară și precisă a acestui suflet este cu neputinţă de dezvăluit înţelegerii lor”[26].

În cărţile religioase anterioarei Bibliei, potopul este descris pe larg, cu alte sugestii de localizare, ceea ce se explică prin faptul că multe mări şi lacuri de pe continentele de sub Ursa Mare, sub torentul ploilor necontenite, au sfârtecat munţii sau colinele, săpând defileuri şi albii, prin care apele acelor mări şi lacuri s-au scurs, făcând să se ivească uriaşe teritorii de uscat, pe care, peste generaţii, s-au aşezat unii dintre supravieţuitorii care nu au avut loc în corabia salvatoare, dar au biruit vitregiile retrăgându-se pe munţi, mai ales că potopul fusese din vreme prorocit, pentru primăvara acelui an 3800 îainte de Hristos.

„După moartea lui Ardates, a domnit, timp de optsprezece sari, fiul său, Xisuthrus. În vremea lui s-a întâmplat marele potop, a cărui istorie este dată în acest fel. Zeitatea Kronus (Timpul sau Cernunos, deci constelaţia Capricorn – n. n.) i-a apărut într-o viziune și l-a avertizat că, în a cincisprezecea zi a lunii Daesia, acolo va fi un potop, prin care omenirea va fi distrusă. El i-a îndemnat pe învăţaţi să scrie o istorie a începutului, progresului și încheierii finale a tuturor lucrurilor, până înainte de potop și să îngroape aceste tăbliţe într-un loc sigur din oraşul Soarelui, la Sippara; şi să construiască o corabie, în care să-şi poată lui prietenii și cunoscuţii; şi să urce la bord tot ce este necesar pentru a susține viața și să ia, de asemenea, toate speciile de animale care fie zboară sau păşesc pământul.

După ce a întrebat divinitatea către ce anume urma să navigheze, i s-a răspuns: „Către zei”; atunci a rostit o rugăciune pentru binecuvântarea omeniri. Și a ascultat de îndemnul divin și a construit un vas lung de cinci stadii și lățime de două stadii. În el a pus tot ce a pregătit; apoi şi-a îmbarcat soția, copiii și prietenii.

După ce, cu timpul, potopul ce fusese pe pământ s-a atenuat, Xisuthrus a trimis niște păsări de pe corabie, care, pentru că nu au găsit mâncare, nici un loc unde să-și odihnească picioarele, s-au întors la el. După un interval de câteva zile, le-a trimis a doua oară, iar acum s-au întors cu picioarele pline de noroi. A procedat la fel şi a treia oară, dar păsările nu s-au mai întors la el; de unde el a tras concluzia că suprafața pământului era acum deasupra apelor. Făcând o deschidere în bordul corăbiei şi uitându-se afară, a văzut că vasul se îndrepta spre coastele unui munte, şi, când au ajuns acolo, a părăsit imediat corabia, fiind însoțit de soția sa, de fiică și de pilot.

Xisuthrus și-a plătit imediat adorația față de pământ și, după ce a construit un altar, a adus jertfe zeilor.

Aceste lucruri fiind îndeplinite în mod corespunzător, atât Xisuthrus, cât și cei care au ieşit din vas cu el au dispărut. Cei care au rămas pe vas, constatând că ceilalți nu se mai întorc, au ieșit şi ei, jeluindu-se și a strigând întruna numele lui Xisuthrus. Nu l-au mai văzut vreodată, dar putea să-i distingă vocea în aer și să-l audă cum îi sfătuiește-i să acorde atenția cuvenită zeilor. Şi le-a mai spus că, datorită evlaviei sale fost ridicat şi a trăi cu zeii; că soţia lui, fiica şi pilotul au obţinut aceeași onoare.

La aceasta, a adăugat că le cere să profite din plin de drumul lor spre Babilonia și caută scrierile de la Sippara, pe care să le facă cunoscute întregii omeniri; și că locul unde se aflau, atunci când au acostat, era pământul Armeniei.

Ceilalți, după ce au auzit aceste cuvinte, au adus jertfe zeilor, apoi au călătorit spre Babilon. Corabia a rămas în Armenia, în munţii Gordyaean din Armenia… În acest fel s-au întors la Babilon; şi după ce au găsit scrierile la Sippara, au început construirea de cetăți și ridicarea de temple: și Babilonia era astfel locuită din nou – Chroniconul lui Syncellus”[27].

„Berosus (din opera căruia este şi citatul anterior, salvat de Cronica lui Syncellus – n. n.), interpretează tradiția babiloniană, spunând că aceste evenimente au loc conform cursului stelelor; iar el o afirmă atât de pozitiv, încât să fixeze timpul pentru conflagrația generală a lumii și pentru potop. El susţinea că toate evenimentele terestre se vor desfăşura atunci când planetele, care acum își traversează diferitele cursuri, toate vor coincide în semnul Racului (arcana cerească din care va răsări Soarele, deci e vorba de timpul lunar, care urma după cel solar, la constalaţiei Leului – n. n.) și vor fi plasate astfel încât o linie dreaptă ar putea trece direct prin toate globurile lor.

Dar potopul va avea loc, spune el, când aceeași conjuncție ale planetelor vor avea loc în constelația Capricornul (va urma după Vărsător, care încă nu a început, acum Soarele răsărind din arcana Peştilor – n. n.) – din Seneca, Nat. Quaest. III. 29”[28].

„Timp de multe secole, tradiția babiloniană a unui mare potop a fost cunoscută de savanții occidentali doar prin păstrarea ei în fragmentele grecești a unor părţi din opera lui Berosus; a fost rezervată timpurilor moderne onoarea de a recupera versiunea babiloniană originală, din arhivele de mult pierdute ale Asiriei. În cursul acelor săpături de la Ninive, care a fost una dintre gloriile secolului al XIX-lea și care a făcut epocă în studiul istoriei antice, exploratorii englezi au avut norocul să descopere rămășițe ale bibliotecii marelui rege Asurbanipal, care a domnit între 668 și 626 î. Hr., în splendidul apus al imperiului asirian, ducând teroarea armelor sale pe malul Nilului, înfrumusețându-și capitala cu structuri magnifice și adunând în zidurile sale, de departe și de aproape, o vastă literatură istorică, științifică, gramaticală și religioasă, pentru iluminarea poporului său.

Literatura, din care o mare parte a fost împrumutată din originale babiloniene, a fost grafiată cu caractere cuneiforme, pe tăblițe de lut moale, care au fost apoi coapte tare și depuse în bibliotecă. Se pare că biblioteca era amenajată într-un etaj superior al palatului, care, în ultimul eveniment al orașului, s-a prăbușit în flăcări, fărâmând tăblițele în bucăți, în cădere. Multe dintre ele sunt încă crăpate și pârjolite de căldura ruinelor în flăcări.

În epocile ulterioare, ruinele au fost jefuite de anticarii care au căutat printre ele comori îngropate, nu de învățătură, ci de aur, iar prin jaf au contribuit și mai mult la distrugerea și dezintegrarea prețioaselor scrieri. Pentru a le desăvârși distrugerea, ploaia, înmuind pământul, în fiecare primăvară, le-a saturat cu apă, care conține substanțe chimice care au format, în fiecare crăpătură și fisură, cristale care, prin creșterea lor, au despărţit tăbliţele deja sparte, în fragmente mai mici. Cu toate acestea, reunind laborios o multitudine din aceste fragmente, George Smith, de la British Museum, a reușit să recompună acum faimoasa epopee a lui Ghilgameș în douăsprezece cânturi sau mai degrabă tăblițe, al unsprezece-lea dintre ele conținând povestea babiloniană a potopului. Marea descoperire a fost anunțată de domnul Smith la o întâlnire a Societății de Arheologie Biblică, pe 3 decembrie 1872”[29].

„Potrivit istoricului grec Nicolaus de Damasc, un contemporan și prieten al lui Augustus și al lui Irod cel Mare, „mai sus de Minyas, în Armenia, se află un munte mare, numit Baris, la care, după cum spune povestea, mulți oameni au fugit pentru a se refugia de potop și au fost mântuiți; de asemenea, se spune că un anumit om, care plutea într-o arcă, s-a așezat pe vârf și că rămășițele din lemn ale corabiei au fost păstrate pentru o lungă perioadă de timp evreii”. Nu poate fi pus la îndoială că Nicolaus din Damasc a extras această informație fie din tradiția babiloniană, fie din cea ebraică”[30].

„Eroul Ghilgameș și-a pierdut în moarte pe dragul său prieten Engidu, iar el însuși s-a îmbolnăvit grav. Întristat de trecut și îngrijorat de viitor, el se hotărăște să-și caute strămoșul îndepărtat Ut-napishtim, fiul lui Ubara-Tutu, și să-l întrebe cum poate omul muritor să ajungă la viața veșnică. Căci, cu siguranță, se gândi el, Ut-napishtim trebuie să cunoască secretul, din moment ce a fost făcut zeu și acum locuiește undeva departe, în nemurirea fericită.

O călătorie obositoare și periculoasă a urmat pentru Ghilgameș. Trece de muntele păzit de un bărbat și de o femeie scorpion, unde soarele apune: străbate un drum întunecat și înspăimântător, necălcat până acum de un muritor; traversează peste o mare largă şi Apa Morții, printr-un defileu strâmt și, în cele din urmă, ajunge la Ut-napishtim. Dar când îi pune marelui său strămoș întrebarea cum poate ajunge omul la viața veșnică, el primește un răspuns descurajator: înțeleptul îi spune că nemurirea nu este pentru om. Surprins de acest răspuns din partea unuia care fusese bărbat și acum era el însuși nemuritor, Ghilgameș îi cere în mod firesc venerabilei sale rude să-i explice cum a reușit să evite soarta comună. Ca răspuns la această întrebare ascuțită, Ut-napishtim îi spune povestea marelui potop, care s-a desfășurat după cum urmează:

Ut-napishtim i-a spus lui Ghilgameș: „Îți voi dezvălui, o, Ghilgameș, un cuvânt ascuns și-ți voi spune scopul zeilor. Șurippak, o cetate pe care o cunoști, care se întinde pe malul Eufratului, acea cetate era veche și pe zeii din ea i-au îndemnat pe marii zei să trimită un potop. Acolo era tatăl lor Anu, sfetnicul lor, războinicul Enlil, mesagerul lor Ninib, Ennugi, Domnul Înțelepciunii; şi Ea, s-a așezat și el cu ei, şi le-a repetat cuvântul către un om din coliba de trestii, spunându-i: ascultă, o, om din Șurippak, fiul lui Ubara-Tutu, dărâmă casa ta şi construiește-ți o corabie, părăsește-ți bunurile şi ai grijă de viața ta, salvează-ți viața; adu-ți sămânța vie în corabie! Omul va construi, bine planificate în dimensiunile ei, o corabie, cu lățimea și lungimea în proporții bine gândite, cu care să străbată oceanul.

Am luat seama și i-am răspuns lui Ea, stăpânul meu, zicând: „Stăpâne, porunca pe care ai dat-o o voi cinsti și o voi împlini, dar cum voi răspunde cetății, poporului și bătrânilor ei?”. Zeul Ea a deschis gura și a vorbit, și mi-a spus mie, slujitorul său: Așa să răspunzi și să le spui: Pentru că Enlil mă urăște, mi-a cerut să nu mai stau în cetatea ta și să nu-mi mai așez capul pe pământul marelui Enlil. Deci Ut-napishtim a ascultat de zeul Ea și a adunat lemnele și toate lucrurile necesare pentru construirea corabiei, iar în a cincea zi a început construirea ei. A zidit-o în formă de șlep, iar pe ea a pus o casă, cu înălțimea de o sută douăzeci de coți, și a împărțit casa în șase etaje, și în fiecare etaj a făcut nouă camere. El a fixat-o în dopuri, iar exteriorul l-a uns cu bitum, iar pe interior l-a calafat cu smoală. A poruncit să se aducă ulei și a junghiat boi și miei. A umplut borcane cu vin de susan, ulei și vin de struguri; a dat oamenilor să bea și a făcut o sărbătoare ca sărbătoarea Anului Nou. Și când corabia a fost gata, a umplut-o cu tot ce avea de argint și cu tot ce avea de aur și cu tot ce avea din sămânță vie. De asemenea, el a adus în corabie toată familia lui și toată casa lui, vitele câmpului de asemenea și fiarele câmpului, și meșteșugarii; pe toți i-a adus, pe toți. La o oră stabilită, s-a ivit zeul soarelui Shamaș, zicând: „Diseară, stăpânul întunericului va trimite o ploaie puternică. Atunci intră în corabie și închide-ți ușa!”.

S-a apropiat ora hotărâtă, iar stăpânul întunericului a trimis o ploaie puternică, iar eu, dacă am văzut începutul, am încetat să mă uit la furtună, am intrat în corabie și am închis ușa. Pilotului navei, Puzur-Amurri, marinarul, i-am încredințat palatul (plutitor) și tot ce era în el. Când au apărut zorii, devreme, de la orizont a apărut un nor negru. Ramman a tunat în mijlocul acestuia, zeii Mujati și Lugal au mers înainte. Au trecut ca niște mesageri peste munte și pământ; Irragal a smuls catargul navei. Ninib a făcut furtuna să izbucnească. Anunnaki a ridicat torțe în flăcări, iar strălucirea lor a luminat pământul. Vârtejul lui Ramman s-a înălțat în ceruri și toată lumina s-a prefăcut în întuneric. O zi întreagă a năvălit furtuna și apele s-au ridicat pe munți. Nimeni nu și-a văzut semenii, nici oamenii nu s-au mai putut cunoaște. Chiar şi în rai, zeii se temeau de potop şi s-au retras, urcând în cerul lui Anu. Zeii s-au ghemuit ca niște câini, s-au ascuns lângă ziduri. Iștar a strigat ca o femeie la naștere, a plâns cu voce tare regina zeilor, cu vocea ei frumoasă: „Să se prefacă ziua aceea în lut, când am poruncit răul în adunarea zeilor! Vai, că am poruncit răul în adunarea zeilor, că pentru nimicirea poporului meu am poruncit pedeapsă! Ceea ce am adus unde este? Asemenea icrelor de pește umple marea”. Zeii Anunnaki au plâns cu ea, zeii s-au închinat şi s-au așezat plângând.

Buzele lor erau strânse împreună. Timp de șase zile și șase nopți a suflat vântul, iar potopul și furtuna au copleșit țara. Când s-a apropiat ziua a șaptea, atunci au încetat furtuna și potopul, care luptaseră între ele ca o oaste. Apoi marea s-a liniştit, s-a coborât; uraganul și potopul au încetat. M-am uitat la mare, s-a făcut liniște și toată omenirea s-a transformat înapoi în lut. În loc de câmpuri, o mlaștină se întindea înaintea mea. Am deschis fereastra și lumina mi-a căzut pe obraz. M-am închinat, m-am așezat, am plâns, peste obraz îmi curgeau lacrimile. M-am uitat la lume și iată că totul era ca o mare. După douăsprezece (zile?), s-a ridicat o insulă, spre pământul muntelui Nisir, iar corabia și-a croit drum. Muntele Nisir ținea nava și nu o lăsa să alunece. În prima şi în a doua zi, muntele Nisir a ținut corabia fixată; în a treia şi în a patra zi, muntele Nisir a ținut corabia țintă; şi în a cincea şi a șasea zi, muntele Nisir a ținut corabia. Când s-a apropiat ziua a șaptea, am trimis un porumbel, care a zburat încoace și încolo, dar nu era loc de odihnă pentru el și s-a întors. Apoi am trimis o rândunică, dar şi rândunica zbura încoace și încolo, căci nu era loc de odihnă pentru ea și ea s-a întors. Apoi am trimis un corb, iar corbul a zburat, a văzut scăderea apelor, a mâncat, a pătimit, a croncănit, dar nu s-a mai întors. Apoi am scos totul în cele patru vânturi, am adus o ofrandă şi am făcut o libație pe vârful muntelui.

În a şaptea zi, am aşezat vasele, sub ele am adunat trestie, lemn de cedru şi mirt. Zeii au mirosit aroma, zeii au mirosit dulceața. Zeii s-au adunat ca muștele în jurul celui care aducea jertfa. Atunci Doamna zeilor s-a apropiat, a ridicat bijuteriile mari, pe care Anu le făcuse, după dorința ei. Ea a spus: „O, zeilor aici, pe cât de adevărat este că nu voi uita bijuteriile de lapis lazuli, care sunt pe gâtul meu, tot atât de adevărat îmi voi aminti aceste zile şi nu le voi uita niciodată!

Să vină zeii la jertfă, dar Enlil să nu vină, pentru că nu s-a sfătuit și a trimis potopul pe poporul meu şi l-a nimicit”. Acum, când Enlil s-a apropiat, a văzut corabia; atunci s-a mâniat Enlil. El a fost plin de mânie împotriva zeilor Igigi (spunând): „Cine a scăpat atunci cu viață? Nimeni nu va trăi după distrugere!”. Atunci Ninib a deschis gura și a vorbit, i-a spus războinicului Enlil: „Cine, în afară de zeul Ea, ar fi putut face acest lucru? Căci zeul Ea știe Totul”. Atunci Ea a deschis gura și a vorbit, spunându-i războinicului Enlil: „Tu ești guvernatorul zeilor, o, războinice, dar nu te-ai sfătuit și ai trimis potopul! Vizitează păcătosul păcatul său, vizitează nelegiuirea lui. Dar ține-ți mânia, ca să nu fie nimic nimic și ferește-te ca nu toți să fie confundați! În loc să trimiți un potop, să vină un leu și să împuţineze omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină un leopard și să distrugă omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină foametea și să risipească pământul! În loc să trimiți un potop, să vină zeul Ciumei și să omoare omenirea”!

Nu am dezvăluit scopul marilor zei. L-am făcut pe Atrakhasis să vadă în vis și astfel am ştiut scopul al zeilor. După aceea, Enlil a ajuns la o decizie și a urcat pe corabie. El m-a luat de mână și m-a scos, mi-a scos soția, a făcut-o să îngenuncheze lângă mine, s-a întors spre noi, a stat între noi, ne-a binecuvântat, spunând: „Până acum a fost Ut-napishtim un om, dar de acum să fie Ut-napishtim și soția lui ca zeii și să locuiască departe de Ut-napishtim, la gura râurilor”! Atunci m-au luat și m-au făcut să locuiesc departe, la gura râurilor”[31].

„O altă versiune foarte veche a legendei potopului s-a găsit la Nippur, în săpăturile efectuate de Universitatea din Pennsylvania. Este scrisă pe un mic fragment de lut nears, iar pe baza stilului de scriere și a locului unde a fost găsită tăblița, este datată, de descoperitorul ei, profesorul H. V. Hilprecht, nu mai târziu de 2100 î. Hr. În acest fragment apare un zeu care anunță că va provoca un potop, care va mătura toată omenirea deodată; și îl avertizează pe cel căruia i se adresează să construiască o corabie mare, cu un acoperiș puternic, în care să-și salveze viața și, de asemenea, să aducă în ea fiarele câmpului și păsările cerului”[32].

„Legendele unui potop distructiv, în care cea mai mare parte a omenirii a pierit, se întâlnesc în literatura Greciei antice. După cum spune mitograful Apolodor, povestea se desfășoară astfel: „Deucalion a fost fiul lui Prometeu. A domnit ca rege în țara Ftihiei și s-a căsătorit cu Pirrha, fiica lui Epimeteu și Pandora, prima femeie modelată de zei. Dar când Zeus a vrut să-i distrugă pe bărbații din Epoca Bronzului, Deucalion, la sfatul lui Prometeu, a construit un cufăr sau o arcă și, după ce a depozitat în ea ceea ce era necesar, a intrat în el, împreună cu soția sa. Dar Zeus a turnat o ploaie mare din cer și a spălat cea mai mare parte a Greciei, astfel încât toți oamenii au pierit, în afară de câțiva, care s-au adunat în munții înalți din apropiere. Atunci munții din Tesalia s-au despărțit și toată lumea de dincolo de Istm și Peloponez a fost copleșită de ploi, arca plutind peste mare nouă zile și tot atâtea nopți, apoi s-a așezat pe Parnas, iar de acolo, când au încetat ploile, au coborât și au jertfit lui Zeus, Zeul Scăpării. Și Zeus l-a trimis pe Hermes și i-a permis să aleagă ce ar fi vrut și a ales bărbații. Iar la porunca lui Zeus, a ridicat pietre şi le-a aruncat peste cap; iar pietrele pe care le-a aruncat Deucalion au devenit bărbați, iar pietrele pe care le-a aruncat Pyrrha au devenit femei. De aceea, în greacă oamenii sunt numiți laoi de la laas, care înseamnă piatră”[33].

Legenda este expusă, în variante asemănătoare, de Apollodorus, Hellanicus, Pindar etc.

În fond, „singurul nostru punct de ignoranță este centrat în noi înșine”[34].

*

[1] În această lume, atunci când pământul a fost lipsit de strălucire şi lumină, şi învăluit în întuneric total, ei au venit în această lume şi au adus, cauză primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create. (Mahabharata, I, p. 3). Din acest ou s-au întrupat seminţiile.

[2] trei regiuni din lume (Mahabharata, I, p. 3)

[3] Ce este această lume? Pământul – jos, Cerurile – sus, Aerul între ele şi Vântul care le uneşte (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 3, p. 66)

[4] Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare (Katha-Upanishad, IV, 2, 18); Soarele ademeneşte toate fiinţele şi toate fiinţele ademenesc Soarele (Brihadâranyaka-Upanishad, V, 5, 114); Soarele, ochiul lumii (Katha-Upanishad 2, p. 36)

[5] Soarele este viaţă, Luna – materie (Prashna-Upanidhad 2, p 40); Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere (The Epic of Gilgamesh, III, p. 14)

[6] Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ (Katha-Upanishad 2, p. 37)

[7] cruce, trup stricăcios (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16)

[8] O, munte, locuinţă a zeilor (The Epic of Gilgamesh, II, p. 9); Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) (Mahabharata,VII, p. 65)

[9] Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire (Mahabharata,III, p. 49)

[10] În Uruk, a făcut templu pentru zeul cerului Anu (The Epic of Gilgamesh, p. 1); Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1); Este puternic precum un menhir al lui Anu (The Epic of Gilgamesh, I, p. 3)

[11] Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 17, 18

[12] Descrierea marelui diluviu, în scrierile vechi: zeii au hotărât să extermine omenirea (The Epic of Gilgamesh, V, p. 20) – povestea lui Noe, povestea lui Shurrupak, care şi-a făcut din „coliba roşie” o barcă, în şapte zile; furtuna a venit odată cu noaptea, iar în zori, un nor negru a transformat ziua în noapte (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21), iar diluviul curgea din ceruri ca mareea; Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21); În jurul zidurilor, s-au făcut şerpi de vânt (Voluspo, 38, p. 7), Întunericul avea să crească până la soare, / Iar în timpul verii au venit furtuni puternice (Voluspo, 41, p. 18), apoi Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii (Voluspo, 46, p. 20). Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24). Apoi s-a auzit un huruit puternic, care semăna cu vuietul norilor la dizolvarea universului. Diferite animale acvatice au fost duse de mare şi strivit de munte, şi au renunţat la fiinţa lor în apa sărată. Şi mulţi locuitori din regiunile joase ale lumii au fost ucişi… Copaci uriaşi s-au dezrădăcinat şi zburau ca păsările, apoi au căzut în apă. Izbindu-se între ei, copacii au produs un incendiu uriaş, care a înconjurat muntele. Şi muntele arăta ca o masă de nori negri, încărcată de fulgere. Focul a crescut şi a ars creaturile care erau pe munte. Şi cadavrele pluteau pe ape. Până ce ploile în descreştere au stins focurile (Mahabharata, XVIII, p. 80).

[13] Ahura Mazda îi mărturisea lui Spitama Zarathustra: Am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4)

[14] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

[15] tatăl zeilor, Enil al muntelu” (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24), iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii

[16] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[17] Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), de Charles S. Peterson, Cicago, 1923

[18] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, în 1857

[19] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[20] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[21] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[22] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[23] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[24] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[25] Clowes, John, Arcana Coelestia, vol. I, London 1749, West Chester 2009, moto

[26] Avram, Gabriel, Cartea Strălucirii: pagini alese din Zohar, Herald, Bucureşti 2012, p. 20

[27] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, pp. 22, 23

[28] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, p. 25

[29] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 110, 111

[30] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 110

[31] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 111-118

[32] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 120

[33] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 147

[34] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism, Chicago 1904, p. 268

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

La Baia, cea mai veche scriere din lume?

Fără a mă dezice cu nimic de susţinerea primului om modern al umanităţii, cum îl definea Lev Tolstoi pe Sfântul Augustin (Hippo Augustin), cel veşnic prin „această carte, „Cetatea lui Dumnezeu”, unul dintre cele mai frumoase monumente ale antichităţii creştine, care a fost începută în anul 413 şi terminată în anul 427, deci cu trei ani înainte de moartea autorului ei”[1], şi pornind de la convingerea împărtăţită că religia, în ciuda diversităţilor de exprimare (idei, figurative, pilde) şi de manifestare în spaţiu şi timp, are o rădăcină comună, pe deplin sesizabilă şi astăzi, inclusiv prin preluatele obiceiuri din „pagane” (sate, în latină), numite „păgâne” cu trimitere la credinţele îndătinate ale ruralităţii europene, îndrăznesc să încerc o desluşire a elementelor acestor continuităţi a spiritului, în absenţa cărora omul şi-ar pierde şi ultima fărâmă de identitate. S-au scris milioane de cărţi despre credinţă, majoritatea cu partizană abordare directă, altele din perspectiva istoriei şi a filosofiei culturii („faimoasa „metodă istorică”, care, în ciuda tuturor, vrea să vadă „împrumuturi” oriunde vede asemănări”[2]), iar câteva şi din „punctul de vedere inițiatic” („aderăm doar la punctul de vedere inițiatic, iar restul, adică tot ceea ce este doar cunoaștere „profană”, este cu totul lipsit de valoare în ochii noștri”[3]), dar încă mai există lucruri care nu s-au spus. Întotdeauna, funcţie de numărul celor interesaţi de temă, vor exista şi perspective neabordate, care ţin de fiecare individualitatea umană în parte. În fond, „fiecare om este, într-un anumit fel, un filozof al vieții… Filosofia vieții este o conștientizare a vieții, în contact cu viața, și acţionează din interior asupra întregii vieţi”[4].

Ca şi viaţa, „şi religia începe de la viață și se întoarce la ea. Viaţa este punctul său de plecare. Punctul ei de vedere este condiționat de realitatea vieţii. Nu şi pentru omul religios, pentru care această realitate a vieţii poate fi interpretată prin îndepărtare de ea însăși şi nu poate fi înțeleasă decât prin evenimente legendare, care depășesc empirismul vieţii. Dar religia presupune o prelungire a vieții, o transcendenţă a vieţii în raport cu ea însăşi, care este punctul culminant, finalizarea supremă…

Puterea excepțională a religiei constă în perseverența cu care și-a menținut punctul de vedere original”[5].

Un exemplu de astfel de perseverenţă îl constituie runa cerească sau simbolul lui Anu, în perspectivele de Dumnezeu-Soarele (Deaus, deci cerul Zilei), Dumnezeu-Creatorul (Ur Anu sau „roata cerului”, ulterior Uranus) şi Dumnezeu-Timpul (Cernunos, ulterior Cronos, deci cerul întunecat), crucea dreaptă fiind principalul element al „religiei arhaice”[6], deci un fel de dintotdeauna şi pentru totdeauna, simbol cu desăvârşire „pagan”, deci rural, de-a lungul mileniilor. Cerul a fost dintotdeauna desemnat de o cruce dreaptă, axa solstiţială, „în conformitate cu simbolismul ciclului anual”[7], fiind regăsită ca atare, rareori stilizată, în textele sumeriene din anii 4.000 înainte de Hristos (î. Hr.), dar, cu mult înainte, cu mai bine de un mileniu, adică din anii 5.200 î. Hr., şi pe butonii (capacele vaselor) ceramicii dintr-o aşezare preistorică, scoasă la lumină, începând cu anul 2013, de arheologul sucevean Dr. Constantin-Emil Ursu.

Înţelesesem atunci, ca martor al descoperirii, că butonii conţin formule sacramentale străvechi, de tipul rudimentelor lingvistice din colinde „leru-i ler” (legea e lege) sau „linu-i lin” (lumina e lumină), iar după ce văzusem, în anul următor, ceramica încăperii ceremoniale, cu vatra „focului viu” în partea dinspre răsărit, şi cu ornamentaţii ale vaselor ceremoniale din oase măcinate – trimis la laboratoarele din Germania, un ciob mărunt, ornamentat cu alb, mi-a confirmat susţinerea –, ceea ce obligă la o altă localizare în timp, adică prin anii 7.000 î. Hr., când se practica „înmormântarea taţilor în cer”, fie prin ardere, fie prin depunerea trupului pe o stâncă, de unde vulturii mutau totul în cer, cu excepţia unor aşchii de oase, care erau adunate cu pioşenie, pisate şi folosite la ornamentarea vaselor ceremoniale.

În ilustrarea copertei, am alăturat imaginii cartuşului sumerian, se spune că, „în timp ce zeii vorbeau între ei, Dumnezeu-Soarele a sosit la casa lor. În cinstea lui, au pus un scaun, dar el nu s-a așezat. Pentru ca el să mănânce, o masă au întins, dar el nu a întins mâna. I-au dat o ceașcă plină, dar el nu a pus buzele.

Iar Dumnezeul-Furtunii a început să-i vorbească Dumnezeului-Soare: „Este rău cel care a pus scaunul, de nu te așezi? Este rău cel care a pus masa, de nu mănânci? Este rău cel care ți-a dat paharul, de nu ai băut?”[8], cu două imagini ale butonilor de la Baia, în care o cruce este identică, dar anterioară cu peste o mie de ani celei din Sumer, iar cealaltă, stilizată, cuprinde şi cele patru anotimpuri.

În jurul aşezării preistorice de la Baia exista şi un şanţ de apărare, descoperit de colaboratorii germani şi englezi ai arheologului Dr. Constantin-Emil Ursu cu ajutorul satelitului, dovadă că mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori începuse, iar când înfruntarea păstorilor a devenit prea dificilă, agricultorii şi-au ars aşezarea şi au plecat, în anul 5.200 î. Hr., spre răsărit. Deci „sediul tradiției primordiale, transferat în alte regiuni, a putut deveni fie occidental, fie răsăritean – occidental pentru anumite perioade și răsăritean pentru altele; și, în orice caz, ultimul transfer a fost cu siguranță spre răsărit, în epoca complicată cu mult înainte de începutul vremurilor numite „istorice” (singurele vremuri aferente investigaţiilor istoriei „profane”)… considerăm originea tradițiilor ca fiind nordică, și mai exact polară, deoarece acest lucru este afirmat în mod explicit în Veda, precum și în alte cărți sacre”[9].

Înainte de toate, cred că ar trebui să ne lămurim cu lumea cunoscută, pe atunci, cea a civilizaţiei polare, numită şi hyperboreală, şi cea a civilizaţiei europene continentale, numită boreală, înainte de a fi numită pelasgă, apoi traco-dacică, iar mult mai târziu valahă, prin păstrarea memoriei subconştiente a strămoşului pelasg.

Într-o controversă cu Paul Le Cour, René Guénon afirmă categoric: „menținem distincția dintre Hyperboreea și Atlantida față de cei care le vor confunda și vorbesc despre o Atlantida hiperboreană… regiunea (Hyperboreea) din care a apărut tradiția primordial”[10]. În pledoaria lui Guénon, întru dovedirea acestei distincţii, se aduc, drept argumente, convingerele intuitive că trebuie înlăturată „confuzia dintre tradiția primordială, care inițial a fost „polară”, în sensul literal al cuvântului și al cărei punct de plecare este exact același cu Manvantara actuală, și derivatul și secundarul tradiție atlantă, care se referă la o perioadă mult mai restrânsă”[11].

Că „Hiperborea corespunde în mod evident Nordului, iar Atlantida, Vestului; și este remarcabil că, deși chiar denumirile acestor două regiuni sunt clar distincte, ele pot, de asemenea, să dea naștere la confuzie, deoarece nume ale aceleiași rădăcini au fost aplicate ambelor. De fapt, se găsește această rădăcină, sub diverse forme, precum hiber, iber sau eher și, de asemenea, ereb prin transpunere de litere, desemnând atât regiunea iernii, adică nordul, cât și regiunea serii sau apusul, adică Occidentul şi popoarele care locuiesc acolo.

Însăși poziția centrului atlant, pe axa Est-Vest, indică subordonarea sa față de centrul hiperboreean, situat pe axa polară Nord-Sud. Într-adevăr, deși în sistemul complet al celor șase direcții ale spațiului conjuncția acestor două axe formează ceea ce se poate numi o cruce orizontală, axa nord-sud trebuie totuși privită ca relativ verticală, în raport cu axa est-vest… În conformitate cu simbolismul ciclului anual, se mai poate numi prima dintre aceste două axe axa solstițială și a doua axa echinocțială; iar acest lucru ne ajută să înțelegem că punctul de plecare dat anului poate să nu fie același în toate formele tradiționale”[12].

În favoarea mărturiei lui René Guénon există câteva mărturii antice, dar şi acestea legendare şi legendate mult mai târziu, adică atunci când, în Europa şi în Asia capătă amploare scrisul mărturisitor; deci „perioada strict „istorică” începe în secolul al VI-lea înainte de era creștină, de parcă ar exista în acel moment o barieră în timp, imposibil de pătruns prin metodele de investigaţie aflate la dispoziţia cercetărilor obişnuite. Într-adevăr, din acest moment, încoace, există peste tot o cronologie destul de precisă și bine stabilită, întrucât pentru tot ceea ce s-a întâmplat înainte de aceasta se obțin de obicei doar aproximări foarte vagi, iar datele sugerate pentru aceleași evenimente variază adesea cu câteva secole.

În secolul al VI-lea înainte de era creștină, schimbări considerabile au avut loc, dintr-un motiv sau altul, printre aproape toate popoarele, schimbări care, totuși, au variat ca şi caracter, de la țară la țară. În unele cazuri a fost o readaptare a tradiției la alte condiții decât cele predominante anterior, o readaptare care s-a realizat într-un sens riguros ortodox…

Explicația schimbării este totuși destul de simplă: toate construcţiile anterioare erau din lemn şi, prin urmare, nu au lăsat urme. O astfel de schimbare a modului de construcție trebuie să fi corespuns, totuși, unei modificări profunde a condiţiilor generale, care guvernau existenţa fiinţelor umane”[13].

Din perioada strict „istorică”, marcată de „aproximativ douăzeci şi cinci de mii de cărți, care au fost scrise, din zilele lui Platon, pe această temă”[14], se remarcă, în primul rând, legendările lui Solon (630, Atena – 560 î. Hr., Cipru), folosite drept izvor de toţi autorii de mai târziu.

„Solon a fost deosebit de impresionat de o poveste de curaj epic, care se desfășurase în propriul său oraș, Atena; o poveste, i s-a spus, dar, „deși puțin cunoscută, este totuși adevărată”.

Un bătrân preot din Sais, bazându-și relatarea pe textele egiptene antice, a povestit cum o mare armată de oameni din Atlantida a coborât asupra Europei și Asiei Mici și a unit într-o singură putere toate teritoriile vaste, aflate sub dominația lor. Aceste teritorii cuprindeau „multe insule și părți ale continentului de lângă Marele Ocean în nord” și „ținuturile mediteraneene, din Libia până, în Egipt și Europa, până în Tirenia”, prin această putere combinată, Regele popoarelor atlante, vizând dominarea tuturor teritoriilor grecești și egiptene și, de fapt, a tuturor țărilor din Marea Mediterană.

Respingând acest asalt, cetățenii Atenei și-au dovedit curajul și priceperea. Atena s-a plasat în fruntea statelor grecești amenințate și, în cele din urmă, pe măsură ce un stat după altul cădea în fața invadatorilor, Atena a continuat lupta singură și și-a păstrat libertatea. Această luptă eroică i-a uşurat şi pe egipteni, care au fost greu încercaţi de armatele invadatoare, dar au reuşit şi ei, în sfârşit, să respingă atacurile poporului atlant…

În același timp, cutremure gigantice și inundații au făcut ca patria poporului atlant să nu mai fie locuită. Atlantida, insula regală a regatului atlant, se spune că a fost înghițită de inundații și scufundată de cutremur într-o singură zi și noapte de teroare. În locul insulei regale a rămas doar o mare de noroi”[15].

„Solon a avut această poveste, care a fost tradusă, inițial, din limba Atlantidei în egipteană, apoi în greacă. Intenționa să scrie un poem epic pe baza lui, dar confuzia pe care a găsit-o la Atena, la întoarcere l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit acest plan. Poemul neterminat al războiului dintre Atena și Atlantida și povestea Atlantidei în sine, a fost transmisă lui Critias cel Tânăr, care l-a citit unui cerc de prieteni, în prezența lui Socrate și a lui Platon. Platon a scris, apoi, legenda despre Atena antică și Atlantida, păstrând-o astfel pentru posteritate”[16].

„Relatare lui Homer, cel mai mare poet al tuturor timpurilor, a scris despre Atlantida și legenda pe care ni-a transmis-o acest păstrător deseori de încredere al istoriei antice”[17] este următoarea:

„Cu o inimă fericită, bunul Ulise a întins pânza pentru a prinde vântul și s-a folosit de navigație pentru a-și ține barca dreaptă cu vâsla. Acolo stătea și nu închise niciodată ochii în somn, ci îi ținea pe Pleiade sau îl privea pe Bootes așezându-se încet, sau pe Mare: Ursul, poreclit Wain, care se învârte mereu în același loc și se uită la Orion Vânătorul cu un ochi precaut. Aceasta era constelația, singura care nu se scaldă niciodată în apa Oceanului, pe care înțeleapta zeiță Calypso îi spusese să-și țină mâna stângă, în timp ce trecea peste mare. Deci, timp de șaptesprezece zile, a navigat pe cursul său, iar în a optsprezecea s-au văzut munții întunecați din țara Phaeacilor (feacianilor), care ieșeau în întâmpinarea lui acolo. Pământul arăta ca un scut așezat pe marea ceață” (Homer: The Odyssey, Book V, page 94. Penguin Classics. Translated by E. V. Rieu)[18].

„Dar când a ajuns în apropierea țărmului, a auzit tunetul surfului pe o coastă stâncoasă. Cu un vuiet furios, mările mari se loveau de pământul de fier și totul era acoperit de stropi. Nu existau golfuri, nici porturi care să țină o navă; nimic altceva decât promontorii care ies în afară, stâncă abruptă și recife golaşe. Când și-a dat seama de asta, genunchii lui Ulise s-au cutremurat și curajul i-a scăzut. A gemut de nenorocire, când și-a rezumat situația pentru sine:

„Când mi-am pierdut speranța, Zeus m-a lăsat să văd pământul și mi-am dat toată osteneala să înot până la el, de-a lungul acelei leghe de apă, doar ca să nu găsesc nici o modalitate de a scăpa de acest val gri și de a scăpa. În largul țărmului, recifele ascuțite se așează într-o mare furioasă; în spate, o stâncă netedă, care se ridică abruptă; apă adâncă aproape în interior; și niciodată un loc în care un bărbat să stea pe ambele picioare și să ajungă în siguranță. Dacă încerc să acostez, s-ar putea să fiu ridicat de vânt și să fiu izbit de stânca solidă. În timp ce, dacă navighez mai departe pe coastă, cu șansa de a găsi un port natural, unde plajele iau valurile oblice, este prea probabil ca o altă furtună să se năpustească asupra mea și să mă alunge, să mă alătur peștilor de adâncime, unde toate gemetele mele nu ar face bine. Sau vreun monstru ar putea fi inspirat să mă atace din adâncuri. Amphitrite are un nume pentru a crea o mulțime de astfel de creaturi în mările ei; și știu foarte bine cum mă detestă marele Earthshaker.”

Această dezbatere interioară a fost întreruptă de un val uriaș care l-a dus înainte, spre țărmul accidentat, unde ar fi fost jupuit și toate oasele i-ar fi fost rupte, dacă zeița Atena, cu ochi strălucitori, nu i-ar fi pus în cap să se năpustească și să stea întins, ținând o stâncă cu ambele mâini. S-a agățat acolo, gemând, în timp ce marele val trecea pe alături. Dar de îndată ce a scăpat de furia lui, acesta l-a lovit încă o dată, cu toată forța sa întors înapoi, și l-a aruncat departe în larg. Bucăți de piele desprinse de pe mâinile lui puternice, groase ca pietricelele care se lipesc de ventuzele unui calmar când este smuls din gaură, au rămas lipite de stâncă. Marele val a trecut peste capul lui Ulise și acolo nefericitul ar fi ajuns la un sfârșit nepredestinat, dacă Atena nu i-ar fi inspirat o idee înțeleaptă. Îndepărtându-se de spărgătoarele de coastă, în timp ce se lupta să iasă la suprafață, acum înota în afara lor, ținând un ochi aţintit spre uscat, în speranța că va zări vreun port natural, cu plaje de nisip. În curând, progresul său l-a scos la gura unui pârâu, care curgea rapid, și şi-a dat seama că acesta era cel mai bun loc pe care l-a putut găsi, pentru că nu era doar lipsit de stânci, ci și adăpostit de vânturi”[19].

Pe baza cărţilor religioase asiatice, numeroşi cărturari au început o adevărată reconstrucţie a tradiţiei primordiale, pe care au numit-o „Înțelepciunea hiperboreană” (Sabiduria Hiperborea), înţelepciune care, fără îndoială, indiferent de locul şi timpul zămislirii ei, s-a răspândit pretutindeni. „Gnoza hiperboreană, de fapt, oferă cunoștințe nelimitate, care nu necesită intervenția rațiunii sau a structurii culturale deoarece se obține în afara structurii psihice, într-o sferă numită Ehre care trebuie creată cu generoasa voință luciferică… pentru aprofundarea Înțelepciunii Hiperboreene și pentru a cunoaște Taina înlănțuirii spirituale, o etapă anterioară a gnozei hiperboreene, este puritatea sângelui, prezența vie a descendenței hiperboreene, memoria primordială”[20].

„Înțelepciunea Hiperboreană propune Inițiatului virya trezit: în primul rând, să dobândească înțelegerea gnostică a Înțelepciunii Hiperboreene prin studiul Fundamentelor Hiperboreene ale lui Nimrod din Rosario. În al doilea rând, să-și dezvolte „Grația Luciferică”, Mistica care se realizează cu Etica Noologică, știință care este întruchipată în stăpânirea Înțelepciunii Hiperboreene. În al treilea rând, Etica Noologică (Teorie idealistă potrivit căreia asupra omului influențează o forță superioară, așa-numita lume a spiritului – DEX) îi va permite să domine runele necreate, iar virya trezită aflată în posesia lor, accesează Pontonica (ştiinţa durată de pontifi – n. n.) și Yoga Marțială Hiperboreană, știință care îi va permite să acceseze rapid, eroic, domeniul microcosmosului său și al subiectul lui psihic”[21].

Poeţii greci susţineau că în templele Soarelui fusese admis „Tracul Pean, cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare” (Proclos din Lycia), iar Strabon completa, susţinând că „paianele” respective se mai numesc şi „Imnele Titanilor”[22], ştiute ca atare din vremurile în care hiperboreii veneau la Delos, ca să aducă daruri şi jertfe Soarelui, printre jertfe numărându-se şi simbolul Ursei Mari, ursul de paie, pe care îl incendiau. „Colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[23]), textele colindelor fiind concepute în „limba zeilor”, deci în limba numită, mai târziu, „latina vulgară”. Şi cum colindele au dispărut din toate limbile europene, dar s-au păstrat cu încrâncenare, în pofida anatemizării bisericeşti[24], doar în limba română, concluzia firească se impune de la sine, şi anume aceea că spiritualitatea românească este continuatoarea celei ancestrale, care a durat „limba zeilor”.

Trimiterile din urmă le-am făcut pentru a reaminti că, la începuturile omenirii, „legile”, deci convingerile religioase, atunci valabile, se păstrau în memoria obştească, prin cântec.

*

[1] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom I, Paris, 1854, p. I

[2] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 39

[3] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 20

[4] Groethuysen, Bernard, Antropologie philosophique, Paris 1952, p. 8

[5] Groethuysen, Bernard, Antropologie philosophique, Paris 1952, p. 9

[6] Prades, José A., Persistence et métamorphose du sacré: actualiser Durkheim et repenser la modernité, Paris 1987, p. 38

[7] „Însăși poziția centrului atlant, pe axa Est-Vest, indică subordonarea sa față de centrul hiperboreean, situat pe axa polară Nord-Sud. Într-adevăr, deși în sistemul complet al celor șase direcții ale spațiului conjuncția acestor două axe formează ceea ce se poate numi o cruce orizontală, axa nord-sud trebuie totuși privită ca relativ verticală, în raport cu axa est-vest… În conformitate cu simbolismul ciclului anual, se mai poate numi prima dintre aceste două axe axa solstițială și a doua axa echinocțială; iar acest lucru ne ajută să înțelegem că punctul de plecare dat anului poate să nu fie același în toate formele tradiționale” – Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY 1946, p. 24

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullicummi, în Journal of Cuneiform Studies, vol. 5, No. 4, 1951, p. 161

[9] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 16

[10] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 15

[11]  Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 22

[12] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 24

[13] Guénon, René, The Crisis of the Modern World, Hillsdale NY 1946, pp. 10, 11

[14][14] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, p. 22

[15] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 19, 20

[16] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, p. 21

[17] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 141-207

[18] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 148, 149

[19] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 152, 153

[20]Rosario, Nimrod de, Fundamentals of the Hyperborean Wisdom (Fundamentele înțelepciunii hiperboreene), 1933, p. 154

[21] Brondino, Gustavo, Hyperborean Martial Yoga, Berserker Books 1988, p. 77

[22] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[23] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[24] „La câte crime n-a-ndemnat religia!” – Carus, Titus, Lucretius, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 22