Dragusanul - Blog - Part 3

e. ar. zaharia: fuga prin pădure

 

 

 

 

„E. Ar. Zaharia face parte din scutierii unui lirism delirant şi năvalnic, ce-şi mână neastâmpărul interior de pe frunţile încoronate de cetină ale Carpaţilor şi de pe ţărmurile şerpuite ale râurilor de graniţă, în epocile îndepărtate ale istoriei naţionale” (Traian Cantemir).

 


E. Ar. Zaharia: O nouă interpretare a literaturii

desen de Rudd Rybiczka

 

S-au încercat, în ultimii 50 de ani, fel de fel de arme din investigaţie în câmpia astrală a literaturii româneşti, fiecare aducând, odată cu senzaţia noutăţii, şi un coeficient de interpre­tare, care a rămas măcar în parte utilizabil. Mai în urmă, i s-au aplicat literaturii române reflectoare apusene şi metode moderne de analiză, accen-tuându-se fie o latură, fie alta. Unii au văzut, în anumite perioade de eflorescenţă. un rezultat al influenţelor depărtate, bizantin-ortodoxe sau occidentale. Alţii au judecat-o, unilateral, din punct de vedere al sentimentului estetic pur ori din marginea concepţiilor sociale şi politice. Din toate a ră­mas un ce valabil, iar diferitele compartimen­te ale literaturii române s-au ales cu o lim-pezire.

 

I s-au suprapus perspective pretenţioase, de sono-ritate europeană sau a fost atacată cu puncte de vedere de calibru considerabil. La toate acestea, literatura română a rezistat, nu fiindcă este într-o corespondenţă spirituală cu ritmul Europei, ci fiindcă are în ea însăşi ma­teria vieţii, substanţa divină de rezistenţă în faţa forţelor nimicitoare. Aşa cum cântecul popular românesc rezistă şi e tot atât de fru­mos şi valoros ca poveştile nordice, romanţele iberice şi baladele sârbeşti, literatura română are ceva atât de specific latin, încât, oricât s-ar strădui unii s-o minimalizeze, nu vor reuşi de­cât în măsura în care ar putea diminua va­loarea unor opere lirice şi artistice din tezau­rul spiritual al popoarelor neolatine.

 

Mereu s-au interpretat fenomenele române­şti prin lentile imens europene, cu dezavantaj pentru noi.

 

În cele ce urmează să expun, voi schiţa re­zultatul la care am ajuns, după un studiu de câţiva ani, în domeniul literaturilor latine, dar mai ales al celei româneşti.

 

Se ştie de toţi că în cântecul popular domină una sau două note exterioare ca forţă lirică şi a căror prezenţă se perpetuează major în cele mai caracteristice opere de spiritualitate românească. Autenticul românesc nu se poate elibera de fatalitatea acestei peceţi, care vine din aceleaşi izvoare de sensibilitate ca şi la alte popoare apropiate nouă ca fond sufletesc. Pentru cine stă să mediteze asupra acestui fe­nomen, nu mai este nimic excepţional, ci firesc de logic.

 

În cântecul popular predomină ca sentiment acea nestinsă aspiraţie spre altceva, spre alt­cineva, spre ceva drag, depărtat, inaccesibil. Acesta este sentimentul dorului de a cărui prezenţă sunt pline toate producţiile geniului creator românesc. Nu ne interesează acum in­terpretările parţiale ale acestui sentiment străvechi şi caracteristic regiunilor muntoase şi întinderilor de ape; nici personificarea, nici ipostazarea, nici apropierea lui de acel vag sufletesc rusesc nicevo, cum e în unele poezii de Esenin. Constatăm numai că unanimitatea producţiilor lirice şi o mare parte din cele epice, creaţii spontane ale poporului român, sunt străbătute, ca o nebuloasă, de un foc ce­resc, de sentimentul copleşitor al dorului. Fie­căruia îi vin în minte versurile necesare. Re­versul dorului îl găsim tot în doină. E jalea românească, stare de suflet profund măcină­toare de forţe reactive. Când nu e dor, e jale în lirica şi epica populară română. Între aceste două culmi sufleteşti e totul.

 

Nu e necesar să scuturăm fiecare specie pe rând,  pentru a-i vedea intima structură de dor şi jale. Se impune observaţia că şi melo­dia românească şi hora noastră sunt în con­cordanţă cu dorul şi jalea, ca sentimente lati­ne şi apoi româneşti.

 

Dar dorul şi jalea au invadat literatura ro­mână cultă. Această afirmaţie nu este o bu­tadă, ci o realitate permanentă de a cărei în­semnătate psihologică şi artistică încă nu şi-au dat seama criticii şi istoricii literari români.

 

Toată literatura română este expresia, când mai lucidă, când mai ascunsă, a sentimentului românesc de dor, fie că e Iancu Văcărescu, fie că sunt alţii, ca Eminescu, Macedonschi, Alecsandri, Goga, Nichifor Crainic sau Emil Giurgiuca; iar dintre prozatori, cine nu va re­cunoaşte în Sadoveanu un extraordinar dor de trecut, de peisaj moldovenesc, în Rebreanu do­rul de pământ, în Gib Mihăescu dorul eva­dării înspre interstiţii?

 

Nu e locul să arăt amănunţit că tot ce e mai caracteristic în opera fiecăruia este o ema­naţie bogată a sevei pământului nostru, o po­tenţare a dorului în forme uneori depărtate de matca doinei sau a horei, dar care totuşi se recunosc.

 

Dar nu e numai atât.

 

Creaţia românească stă integral sub semnul divin al dorului, ori al negativului său: jalea.

 

Muzica lui George Enescu este cea mai filtrată expresie a dorului românesc, în Rapsodii şi chiar în ultima sa creaţie „Impresiuni din co­pilărie”. Este dorul care împinge din adâncuri ancestrale; este jalea dispariţiei acelor figuri şi timpuri. În Ciprian Porumbescu, de asemenea, deşi stins repede, s-a exprimat dorul ro­mânesc străbun şi, astfel, opera e substanţial românească. Şi ceilalţi compozitori români, fără să vrea, sunt expresii fericite ale unei porunci de suflet românesc, fie Dinu Lipatti ori Ion Filionescu.

 

Şi pictura intră în albia uriaşă a dorului român, aşa cum e realizată de N. Grigorescu, în aspiraţia sa spre lumină, culoare, natal; în Luchian, în Andreescu, în Băeşu şi, recent, în Ştefan Dumitrescu, I. Vlasiu etc. Peisajul lor e un dor sublimat. Numai covârşit de dor aprig cântă sufletul lor de nebunia culorii.

 

În sculptură, cea mai desăvârşită exprimare a dorului românesc este incontestabil un ge­niu care vine din mediul rural şi, deşi este considerat drept un foarte înaintat modern în arta lui, este atât de românesc, încât unora li-i ruşine. C. Brâncuşi a dus dorul ca senti­ment de intensă propulsiune spre infinit până la ultima formă interpretabilă. „Pasărea măia­stră” este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor, în care reziduurile pământeşti s-au dezbrăcat de imaginea suplă a zborului suprem. Opera lui Brâncuşi este nostalgia simplicităţii perfecte, a formei ce se caută cu invidie pe drumul luminii, al gândirii.

 

În alt domeniu, ca să spun incidental, Aurel Vlaicu este o încarnare a dorului de zbor, a strigătului ancestral de depăşire a umanului. Aceasta înseamnă că dorul, ca stare general românească, se face operă de artă în sufletul celor înzestraţi cu geniul exteriorizării. Fiecare român, cum au dovedit-o ieşirile contempo­rane peste frontiere factice, simte acel dor im­perial, care era un atribut constituţional al romanilor. Din punct de vedere al credinţei noastre ortodoxe (deşi mai la vale se va ve­dea că intră tot atât de bine şi catolicul, căci e vorba de specia umană), dorul se exprimă superb prin ceea ce numeşte dl Nichifor Crainic „nostalgia paradisului”, dorul de perfec­ţiunea şi înălţimea supremă.

 

Vreau să subliniez că dorul este manifesta­rea sufletului românesc în tot ceea ce înseamnă mişcare, gândire, faptă.

 

Însă nu e totul.

 

Dorul este un fenomen latin, care, în sectorul carpatic, a căpătat expresia cea mai acută, mai necesară, din cauza vicisitudinilor geografice şi istorice. E demn de alăturat cazul altui po­por latin, care, fiind, ca şi românii, depărtat de centrul de radiere romană de la Roma, a prins culoarea dulce-amară a dorului. E vorba de portughezi, cu al căror saudade ne confun­dăm dorul român.

 

Se înţelege că dorul, ca şi saudade, nu e un senti-ment simplu, unilateral, ci cuprinde o gamă de nuanţe, un complex de suflet, care se reflectează constant în operele literare şi artistice. El nu e o manifestare sporadică nici la alte popoare latine. Dacă dorul, în sens larg, latin, roman, e durere, regret, amar, melan­colie, dor de altceva, nostal-gia celor cunoscute ca şi a celor necunoscute, apoi toate aceste note constitutive se găsesc din belşug în lite­raturile şi operele franceze, italiene, spaniole şi portugheze.

 

Dorul – dolus – e un sentiment cu puteri magice, care s-a transmis de la romani în toate ţările ocupate de dânşii. Acest dolus a primit ulterior bogăţia de suflet şi de nuanţe a regiunii, a poporului. Dar între toate este o apropiere, uneori o coincidenţă.

 

Şi astfel artele popoarelor latine pot fi ju­decate prin ochiul acesta străvechi al doru­lui, ramificat în răsărit şi apus. Dorul româ­nesc, derivat din cel latin, se găseşte în opere care niciodată n-au fost interpretate din acest punct de vedere.

 

În literaturile romanice, mai ales, sentimen­tul dorului, ca fenomen latin, se găseşte din abundenţă exprimat. Petrarca este un cântă­reţ în care dorul a vibrat în consonanţă cu jalea iubirii. „Divina Comedie” trebuie racor­dată acestei realităţi. Leopardi e numai dor şi jale. Baudelaire este dorul francez; Ronsard, Musset, Valéry tot prin acest sentiment se rezolvă.

 

„Don Quijote” al lui Cervantes este dorul de aventură; Luisiadele lui Camòens sunt dorul de descoperire; Antero de Quental e dorul colorat pesimist.

 

Cele mai reprezentative opere literare lati­ne sunt astfel fructuos judecate prin prisma dorului.

 

Dar mai ales literatura română, şi cea sim­bolistă, este o expresie a dorului. Cea mai fi­delă expresie a dorului românesc este creaţia Gândiriştilor.

(Gândirea, Anul XXIII,

Nr. 6, 1944. pp. 293-295)

 


Ion Drăguşanul: Cronici sentimentale. Cărţi

 

 

 

Cronici ale unor cărţi scrise de Anton Achiţei ¤ Mălina Aniţoaei ¤ Paul Arva ¤ Tiberiu Avram ¤ Gabrel Baban ¤ Mădălina Boca ¤ Gruia Bodnărescu ¤ Radu Boeru ¤ Tiberiu Cosovan ¤ Mihai Cotos ¤ Lili Crăciun ¤ Maria Elena Cuşnir ¤ Marius Costel Eşi ¤ Constantin Horbovanu ¤ Roman Istrati ¤ Maria Getica Mitoceanu ¤ Octavian Nestor ¤ Doru Olaş ¤ Dumitru Oniga ¤ Marian Palade ¤ Constantin Papuc ¤ Ion Paranici ¤ Viorica Petrovici ¤ Adrian Poruciuc ¤ Gheorghe Scântei ¤ Constantin Severin ¤ Daniel Tănase ¤ Dumitru Teodorescu ¤ Ilie Vasile Tipa ¤ Vasile Tudor ¤ Mihai Sultana Vicol


george drumur: oaspetele din urmă

 

 

 

Faceţi CLICK pe copertă, dacă doriţi să răsfoiţi sau să descărcaţi cartea.

 

Pe „oaspetele din urmă”, George Drumur, îl putem afla lumină lină „în Bucovina (în care) totul se întunecă“, unde oficiază cu ritmicităţi păgâne pentru sufletul neamului.

 


1943, Zoe Felea: În Ţara de Basm a Bucovinei

 

 

Visez, uneori, şi acuma că mai sunt elevă. Că port uniformă cu număr şi stau la sfat şi râs cu prietenele, acolo, în colţul nostru, pe zidul gros ca un prag ce da înspre grădina plină de stânjenei şi de caişi.

 

Mă prinde, însă, o frică ciudat de intensă, când îmi dau seama câte ore de latină mai am de făcut şi cum va trebui să dau bacalaureatul. O frică mult mai mare decât aceea pe care am avut-o vreodată în realitate. Şi, atunci, mă trezesc reluând fericită cunoştinţă de existenţa mea de astăzi, când diploma de licenţă stă aşezată frumos şi inutil alături de alte asemenea hârtii, într-un plic pe care stă scris: acte şcolare­.

 

Şi totuşi, de curând am trăit un vis de tine­reţe, care, frumos ca visul, a fost de data aceasta… aievea. Am fost din nou studentă, nu elevă, dintr-o sâmbătă, până într-o joi.

 

 

 

AM FOST DIN NOU STUDENTĂ!…

 

Şi, în fond, este mult mai frumos să fii stu­dentă, decât elevă. Viaţa de studentă este un amestec de copilăresc şi serios, o îmbinare de didactic şi înclinare spre extravaganţă, o noţiune elastică între fetiţă şi domnişoară, care-ţi permite nesfârşite nuanţe în purtări. Poţi îmbrăca o rochie simplă ca la şcolari, dar ai voie să ai un adorator, poţi ţine lucrări pedante la seminar şi poţi fuma la un ceai, poţi face, în sfârşit, tot ce tinereţea este în stare să născocească, ştiind dinainte că cei mici au să te ad­mire, iar cei mari au să te îngăduie, cu socoteala că, la vârsta lor, vei fi totuşi ca ai, adică vei purta umbrelă, când plouă, nu vei călca unde scrie „trecerea oprită” şi vei privi, la rândul tău, îngăduitor spre altă tinereţe la fel de zburdalnică.

 

Aşadar, am fost din nou studentă, dar nu la examene, ci doar într-o excursie, pe care am făcut-o cu Societatea studenţilor în Istoria literaturii române vechi.

 

Cum, nu interesează, dar într-o sâmbătă, după masă, m-am trezit cu o valiză în mână urcând treptele unui vagon, pe care era scris şcolăreşte cu cretă „Excursia Facultăţii de litere”. Mare şi citeţ, aşa cum s-a scris în copilăria fiecăruia şi se scrie mereu pe toate tablele din lume, din când în când.

 

Vine vacanţa. Lipseau doar obişnuitele completări în imagini cu ghiozdanul aruncat sub pat şi aritmetica arzând pe rug. Ar fi fost naiv să se desemneze aşa-ceva, dar în ochii tuturor celor de la geamuri strălucea un „vine vacanţa” luminos şi flăcările pe care arseseră cursurile pedante de istorie literară sau filologie, ardeau acum doar în privirile şi zâmbetele studenţilor, căci excursia aceasta, din păcate, ca în mai toate împrejurările de astăzi, număra mai mult fete.

 

Băieţii, cei câţiva care apăreau printre cape­tele cu zulufi şi bucle, aveau aerul dezorientat şi timid al celor care nu ştiu cum să facă faţă unei împrejurări fericite. Să pleci la drum cu atâtea fete, când ai douăzeci sau abia peste douăzeci de ani, este plăcut, dar te întrebi de vei putea să le fii pe plac tuturor?

 

De aceea, mi-am strecurat foarte discret va­liza cam mare în compartiment, pentru ca să nu se întristeze careva gândind că va fi poate vreodată obligat să o poarte.

 

Şi trenul s-a desprins ca întotdeauna. la aceiaşi oră, când pleacă spre Cernăuţi. Pentru noi însă altfel, căci eram toţi nerăbdători şi zâmbetele şi fluturările de mâini de pe peron ne îmbătau de bucuria plecării, a depărtărilor şi cunoaşterii. Foamea de ceva nou. nemaipomenit…

 

… Când am coborât dm acelaşi vagon, pe care mai stăruiau literele scrise şcolăreşte şi alb în cretă, deşi prin munţi fuseseră de multe ori plouate, eram poate toţi cam nedormiţi şi nespălaţi.

 

Florile pe care Irina de-abia le ducea în braţe erau desigur ofilite şi ţigăncile Capitalei nici nu le-ar fi privit măcar, dar fuseseră culese în ajun din pământul drag al Bucovinei, purtau în ele versurile atât de cunoscute:

 

„Dulce Bucovina

Veselă grădină”

 

şi cu le ştiam parfumul pe care îl răspândi­seră în compartimentul nostru, care ne devenise familiar întocmai ca o casă.

 

Eram toţi puţin ameţiţi de lumina atât de stridentă a Capitalei, ne înăbuşeau aburii care se ridicau din asfaltul proaspăt stropit şi sunt sigură că în sufletul fiecăruia cânta o toacă de mănăstire şi fiecare ar fi dorit să poarte în braţele ostenite un buchet în care să-şi culce obrazul şi să găsească ceva din aerul şi colo­ritul pe care l-a părăsit.

 

 

 

ACOLO UNDE PESTE VEAC AU POPOSIT DOMNIŢELE…

 

Ce-aş putea scrie pentru alţii din ce a fost marşul nostru prin ţara amintirilor? Prin locurile sfinte ale Istoriei noastre? Aş vrea să prind doar câteva imagini, disparate, aşa cum îmi vin în minte, pentru toţi care au cunoscut Bucovina, ca şi pentru cei care vor să o cunoască. Mai ales, vreau să scriu pentru prie­tenii mei de compartiment şi de excursie, pentru cei cu care am împărţit câteva zile pâinea, canapelele înguste şi râsul. Pentru prietena mea Rolanda, studentă şi doamnă în acelaşi timp, pentru ochii ei negri şi vese­lia care a împrăştiat-o. Această fetiţă doam­nă, pe care poate n-am s-o mai văd niciodată şi care, acuma, desigur undeva în Bucureşti, se joacă de-a casa cu păpuşi pentru un bărbat care o ia în serios. Pentru Tancred Bănăţeanu, cel mai politicos şi cuminte băiat, care desigur lua premiul I în scoală şi nu-şi supăra niciodată părinţii. Pentru el, care ne-a făcut rost de casă şl pat, într-o clipă când aveam mare nevoie, şi ne-a dat prima masă, când pofta stârnită de aerul de munte se arăta alarmantă. Pentru Ion Diaconescu, animatorul excursiei, asupra căruia a apăsat toată grija reuşitei şi care mai avea timp să cânte şi din acordeon, şi mai ales pentru profesorul Dan Simionescu, tânărul şi neobositul nostru îndrumător, pe care nici ploaia, nici nesomnul. nu l-au împiedicat să fie pri­mul în toate părţile – pe ruinele cetăţii Su­ceava, ca şi în clopotniţa bisericii armeneşti, la toate întreprinderile serioase ca şi la circul care ne-a distrat pe toţi, într-o scară, şi la alte asemenea toane ale noastre.

 

Imaginile mele sunt ca oglinzile. Cioburi în care se răsfrâng lumini.

 

Suceava. Un parc lângă o biserică. Băteau clopotele, că era duminică dimineaţa. Şi noi aşteptam să fim încartiruiţi. Peste drum, un restaurant şi o cofetărie. Acolo am petrecut clipele cele mai plăcute, când ne-am putut odihni picioarele şi aranja impresiile atât de îngrămădite.

 

Ruinele cetăţii Suceava: ziduri vechi cu amintiri multe şi poezia trecutului. Cu şanţul înconjurător de apărare, cu scările care duc în fosta închisoare şi frânturi de viaţă pe care le reconstitui… Stai culcat în iarba înal­tă şi te gândeşti ce paşi au călcat, altădată, acelaşi loc. Bate un vânt călduţ şi-i soare. Acelaşi soare a încălzit în acelaşi loc domni­ţele istoriei noastre. Cobori cu impresia că te privesc din urmă umbre. Te temi să calci o floare. Poate tocmai floarea pe care şi-a prins-o în păr prima soţie a lui Ştefan cel Mare!

Bisericile Sucevei, podoabele altor vremuri.

Moaştele sfântului Ioan cel Nou te intimidează.

 

Mănăstirea armenească, unde era o babă vorbăreaţă, care avea pui de găină galbeni şi rotunzi ca pufurile de pudră. Şi stâna din vale!

Ne-am încăpăţânat să aşteptăm apusul soarelui acolo, pe deal. Dar cei puţini, care s-au dus la stână s-au întors cu urdă şi pofta de mâncare a întrecut dorinţa de contemplare. Dumnezeu, care ştia câţi kilometri făcusem, după o noapte petrecută în tren, ne-a iertat desigur.

 

Şi totuşi, seara eram în faţa circului şi ne tocmeam studenţeşte. Mai mult din plăcerea tocmelii, în gura mare, decât a economiei. Când ne-am culcat, la unu noaptea, se învârteau în cap turle de biserici şi dansatoarea pe sârmă. Pelinul pe care l-am pus ziua în pat, contra puricilor, ne-a continuat şi în somn mirosul câmpului, aşa că odihna noas­tră a fost mai tare ca piatra cea nesimţitoare.

 

 

 

ŞI CLOPOTELE TE CHEAMĂ MEREU: ŞTEFAN-VODĂ! ŞTEFAN-VODĂ!

 

Să vorbesc despre mănăstirea Dragomirna! Ar trebui să fiu poet pentru asta. Silueta ei subţire ca a domniţelor din vremea în care-a fost zidită alţii o pot spune.

 

Eu ţin minte cum am ajuns acolo într-un camion mare acoperit, în care o parte stăteam jos, pe mantalele de ploaie, şi alţii în picioare, sprijinindu-se reciproc. La cotituri, rândul din picioare se apleca într-o parte şi noi ne aşteptam să-i primim în braţe, aşa cum s-a şi întâmplat de vreo două ori, într-o învălmăşeală din care nimeni nu mai ştia unde să se adune.

 

Cam la o astfel de întâmplare tocurile Rolandei au fost gata, gata să intre în prăjiturile pe care le păzisem cu atâta grijă, ca să le mâncăm la mănăstire.

 

Drumul şerpuia printre copaci şi crengile de nuc, smulse în treacăt, răspândeau parfumul lor amar, care-ţi dădea dădea fiorii vacanţelor cu degetele negre şi genunchii zgâriaţi.

Acolo unde crengile erau prea joase, cineva striga: „Capirt la cutie!”, şi toţi îşi plecau capul jos, la adăpost.

 

Dragomirna a fost la sfârşitul drumului, mai frumoasă decât drumul în aer curat şi veselie tânără.

 

Şi capela cea mică, în care străjuia un policandru strălucitor, dăruit de Caterina cea Mare a Rusiei!

 

Marţi, dimineaţa, plecăm la Gura Humorului. Plecăm din Suceava, care fusese adăpostul nostru, unde ne întorceam la mese sau la odihnă.

Plecam, dimineaţă tare, dintr-un oraş adormit, în care oamenii, puţini câţi or fi fost, visau poate la cele multe fete, care le aduseseră dorul de Capitală, de oraş mare şi de aventuri.

Plecau fetele necunoscute cum veniseră, şi fiecare poate era un mister.

 

Din Gura Humorului, am bătut patru kilometri până la mănăstirea Voroneţ, dar în genunchi să fi făcut drumul şi nimeni n-ar fi regretat.

Cine-a fost, oare, pictorul care a ştiut să pună în culori stropi de suflet şi de poezie.

 

Din mâna pictorului, mort acum sute de ani, trebuie să fi răsărit frumoasele albăstriţe din câmpul prin care am trecut.

Este destul să închid ochii şi revăd fondul acela de floare albastră, pe care sfinţii zugrăviţi în cărămiziu şi aur cafeniu şi verde se mişcă în gesturi atât de naive şi simple, încât te înduioşează amintirea oamenilor care au gândit şi pictat aşa.

 

Trebuie să fi fost pe atunci mai mare liniş­tea care şi acum străjuieşte biserica. Din depărtările verzi coboară, înspre seară, miros de fân cosit şi noaptea pe dealuri ardeau focuri.

 

La praznice veneau, în caleştile domneşti, mărimi încoronate şi poate şi cei de-atunci, ca şi noi, cei de-acum, ascultau de la un bătrân po­vestea sfinţilor zugrăviţi. Cum a fost chinuit Sfântul Ioan cel Nou şi cum a fost adus la Suceava, cum au păcătuit Eva şi Adam şi cum au fost izgoniţi din rai.

 

Atmosfera de vrajă creşte la Voroneţ odată cu dangătul clopotelor care strigă prin glasurile lor de bronz neobosit mereu: Ştefan-Vodă, Ştefan-Vodă.

Aerul pur de munte vibrează mai puternic decât în alte părţi şi sunetul poate ajunge pe unde acolo, în cripta de la Putna, la somnul de sute de ani al marelui Voievod, apărător al Creştinătăţii.

 

 

LA PUTNA, LÂNGĂ EMINESCU ŞI BRAZII SUFLETULUI…

 

La mănăstirea Putna am ajuns odată cu zorile. Ne petrecusem noaptea fiecare în comparti­mentul în care ne alesesem loc, la plecarea din Bucureşti. Al nostru era, poate, cel mai vesel sau fie­care şi-o fi închipuit la fel de al lui, dar pro­fesorul şi conducătorul excursiei noastre, dl Simionescu, ne povestea atâtea întâmplări hazlii, domnişoara Stroescu Sabina găsea comicul în orice cu atâta uşurinţă, încât, fără să vrei. te molip­seai şi erai în stare să râzi de orice şi să nu te superi chiar dacă s-ar fi făcut haz de propria-ţi persoană.

 

Din plasa în care se vărsase o pungă de bomboane la plecare, cădeau în braţele câte unuia, ca să nu apun altfel, la toate zguduitu­rile şi tamponările fireşti unui tren, care se spunea că duce şi marfă, câte o bomboană co­lorată, pe care fericitul ales o înghiţea, în faţa celorlalţi, care aşteptau resemnaţi alte zguduituri.

 

Dormeau cu rândul sau toţi odată, preocupaţi fiecare să-şi găsească odihna cea mai comodă pe spaţiul cel mai restrâns.

Singură, Alice Cartojan, atât de politicoasă, încât te făcea să te gândeşti mereu la „Feti­ţele cele Bune” din Biblioteca Rose a Con­tesei de Segur, pe care le-am admirat în copilărie, dar a căror purtare credeam că este un ideal pentru cărţi doar, în toate cele trei nopţi petrecute în tren nu şi-a depăşit o clipă locul, n-a întins picioarele şi nu şi-a scos pantofii niciodată.

 

A fost, mai ales pentru mine, care abia o cu­noscusem, o surpriză extrem de plăcută să văd că, în secolul nostru de fete sportive, băieţoase şi pretenţioase, se mai găseşte cineva care să facă o fericită excepţie cu firea rezervată, cu sensibilitatea ascuţită şi cu încercarea de a face mereu pe alţii fericiţi, uitându-se întot­deauna pe sine.

 

Dimineaţa, ne-au întâmpinat munţii şi noi ne-am spălat somnul în izvorul pe care ei ni-l trimiteau la poalele lor, acolo unde vagonul se oprise ca o cutie de jucării.

Învioraţi, am încuiat casa noastră pe roţi, care avea să se plimbe fără noi până seara, şi ne-am îndreptat către sat.

 

Putna, la ora somnului şi a zorilor, este co­pleşită doar de munţi. De munţii împăduriţi cu brad, de mirosul lor pătrunzător, de aburul ireal, care stăruie spre vârfuri. Intrăm pe aleea care duce la mănăstire, vorbind mai încet, pătrunşi parcă de apropierea lui Dumnezeu sau a unei vrăji, pe care nu vrem să o rupem.

Iarba, umedă de rouă, ni se pare sfinţită şi nu ne miră că prima figură pe care o întâlnim este aceea de bronz a lui Mihai Eminescu. Poetul Doinei noastre veghează aici şi noi îl regăsim mai întreg decât oriunde. Toate versurile lui plutesc în jur. În biserică sunt doar sfinţii şi, sub lespezi de piatră, cel care a fost neînfricatul Domn al Moldovei. În jurul lui, cele trei soţii, împăcate prin moarte.

 

De afară începe să bată mărunt o toacă. Îngenunchem.

 

Când vraja se rupe şi toaca îşi amuţeşte glasul, afară lumina este albă de zi plină. Călugării îşi poartă sutanele şi bărbile de acolo, până acolo, iar studenţii, cu puterea celor tineri de a trece cu uşurinţă de la o stare, la alta, mănâncă cu mare poftă din caşul trimis de la bu­cătării.

Până la prânz, paşii noştri au colindat cărările Putnei. Fiecare colţ ni se părea o amintire pe care o trăiam. În peştera lui Daniil Sihastru (niciodată nu a locuit la Putna sihastrul Daniil, deci e o legendare falsă – n. n.). ne-am gândit la momentul de omenească şovăire, pe care Ştefan cel Mare a avut-o cândva (în realitate, Ştefan trecuse la Kameniţa, unde angaja lefegii şi îşi reorganiza rămăşiţele oştirii, ceea ce făcea şi „tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă”, la Hotin, unde se adăpostise – n. n.).

 

Ne-am închipuit ce pustiu trebuie să fi sunat tropotul calului care purta un Voievod aproape învins şi ce sonor o fi fost galopul lui la în­toarcere, când Ştefan vroia să fie din nou Cel Mare!

Am urcat pe munte şi am stat mult la soare, într-un luminiş frumos ca un tablou de Grigorescu. Şi fiecare clipă pe care am trăii-o ni s-a părut o poveste pe care am fi vrut-o cât mai lungă.

 

 

 

CĂRĂRILE DE VIS ŞI POEZIE AU ŞI ELE UN SFÂRŞIT!…

 

Cea din urma întrunire în masă a fost mai veselă ca oricând, poate şi din cauza berii pe care Toma, casierul excursiei, cel mai original casier din lume, care a izbutit să cheltuiască şi din banii lui proprii, numai ca lucrul să iasă bine, ne-a dat-o.

 

S-au făcut urări pentru cel care ne-a dat berea şi îşi împlinea, cu încă un an, viaţa, pentru ceilalţi care s-au ostenit în folosul tuturor şi pentru orice alt pretext de voie bună.

Am ascultat ecoul acestei veselii culcată pe un trunchi de brad, la soare. Mirosea răşina din coaja lui şi se învârteau, plutind pe lângă mine pui pufuleţi de pasăre.

 

De jur, împrejur, străjuiau munţii cu brazii şi aş fi dormit acolo ca într-un leagăn de linişte şi odihnă deplină. Dar somnul, şi în noaptea care a urmat, l-am fărâmiţat în tren.

Plecările toate, dacă nu sunt triste, sunt grele de melancolie. Niciodată nu ştii dacă ai să te mai întorci acolo, de unde trenul te desprinde. Şi totuşi, s-a cântat şi râs ca în prima noapte de drum, când aproape nimeni nu vroia ăi adoarmă.

 

De la Dorneşti au început despărţirile. Plecau studenţii în vacanţă, cei care nu aveau nevoie să se întoarcă până-n Bucureşti. Rămâneam mai puţini şi ne gândeam că, a doua zi, flecare vom fi la casele noastre doar cu amintirile.

 

 

 


Pagina 3 din 1,46112345...102030...Ultima »