Dragusanul - Blog - Part 2

Poezii cristice, la români. Rugăciunile poeţilor

 

 

 

Tendinţa filosofării, în favoarea şi mai ales în disperarea propriului adevăr, amplifică metodele sincerităţii până la a transforma fiecare rugăciune într-o amară spovedanie, în care simţi cum clocoteşte şi sângele lui Iisus. Poetul, flămând, zdrenţăros, torturat, ucis, are demnitatea Celui pe care nu şi l-a luat doar ideal, ci pe care îl trăieşte nepământeşte de profund. Tocmai de aceea a fost pentru mine o dezamăgire să constat că nu există o antologie a rugăciunilor poeţilor, nici la noi, nici oriunde altundeva, apoi, pentru că simt nevoia unui astfel de univers luminos al încredinţării, am alcătuit-o pe aceasta, care ar putea însemna doar un început, dacă se vor găsi şi alţii, care să adune din uitate şi neştiute pagini fărâmele vii de dumnezeire, care sunt rugăciunile poeţilor (Ion Drăguşanul).

 


ion drăguşanul: calea strămoşilor lunari

 

 

 

Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,

stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.

Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,

pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.

 

În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;

se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;

le dă lumina de pe umeri de eternitate

şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.

 

Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus

şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece

prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus

de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.

 

 

 

Mircea Streinul, Isus în pădure

 


Calea strămoşilor lunari: Calendarul

 

 

Cele câteva repere calendaristice, care marcau prin ceremonii rodiri similare celor comunitare, fiind, totodată şi calendarul rudimentar, prin care se semnalau ceremoniile sărbătoreşti[1], dar şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[2], fuseseră descifrate pe roata cerului (Ur-Anu), acolo unde, poziţia unor stele în raport cu Luna, în diferitele ei faze, stabileau zilele prielnici pentru semănături sau pentru recoltări, conferindu-i Lunii statutul de reper fundamental şi care nu putea fi decât sacru. Lunistiţiile erau identice, în repetarea neostenită a celor două repere luminoase şi ale altor două întunecoase, care parcă marcau ciclul vieţii pământeşti, dar imaginau şi mituri care aveau să fie împământenite, precum cel al furtului miresei, inspirat de dispariţia Lunii de pe cerul suprateran, „mireasa cosmică” fiind închisă în cerurile subpământene, de unde avea să o elibereze Soarele primăverii şi s-o aşeze în simetria poziţiei sale. Evenimentul era prilej de bucurie, aşa că la răsăritul Pleiadelor, în prima decadă a lunii mai, se desfăşurau carnavalurile cunoscute astăzi prin relicve ale jocurilor cu măşti de tip „malanka”, toate mutate de creştinism, ca şi nuntirile cosmice, descrise de colinde, în 25 decembrie, primăvara pierzând statutul creaţiei, în favoarea celui al renaşterii, care avea să inspire, la rândul său, simbolul porţii cereşti, poarta Raiului.

 

Soarele, vestitor al fiecărei zile, prin răsărit, şi nopţi, prin amurg, nu avea cum diferenţia zilele între ele şi nu favoriza desluşiri ale „legilor scrise pe cer”, rol care avea să-i revină Lunii şi, astfel, „cultul Lunii, legat de calendarul lunar, a existat probabil în societatea nomadă. Aceasta a fost originea Sabatului, care este încă de mare importanță în religia iudaică. Cu toate acestea, la început nu a fost o zi de odihnă, ci cel mai probabil ziua de sărbătoare a „Lunii noi” sau a Lunii pline. Încă din epoca regală, evreii sărbătoreau luna nouă”[3].

 

Cum anume funcţionau, în zorii civilizaţiei omeneşti, calendarele lunar şi solar este imposibil de aflat, chiar dacă toate cărţile religioase ale începuturilor mistice abundă de informaţii, perspectivele târzii conservând, probabil, şi elemente ale perspectivelor iniţiale.

 

 

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

Prin urmare, cu trimitere la vremurile vechi, se afirmă că, în ceremoniile comunităţilor umane, care nu erau „decât simboluri imperfecte”[4], se foloseau „simboluri solare și lunare complementare pentru a desemna cerurile în general”[5], simboluri care, în principal, „se refereau la agricultură, dar principala lor referință era la fenomenele astronomice”[6].

 

În calendarele lunare religioase, anul are 12 luni şi în calendarul lunar, şi în cel astronomic sau solar, cu diferenţa că fiecare lună lunară începe, odată cu Luna nouă, pe la jumătatea lunii astronomice, cam în felul în care încep şi zodiile. Nu se ştie dacă „luna lunară (care) corespunde unei lunistiţii”[7], era un an în sine sau dacă se însumau douăsprezece „lunistiţii”, conform numărul arcanelor cereşti, stabilit de egipteni, prin preluare de la pelasgi, aşa cum se întâmplă, în calculul datei unor anumite sărbători, şi astăzi, în mai toate bisericile. Deci, „numele lunii lunare era determinat invariabil de luna nouă, care forma adevăratul început al celor două săptămâni ale sale strălucitoare. Căci luna lunară lua numele lunii solare în care are loc acea lună nouă”[8]. „Aflarea numelui lunii lunare, în funcție de luna solară în care a avut loc luna nouă, se poate face dacă știm în ce zile au început lunile solare”[9], pentru că „Este evident că doar o parte a lunii lunare cade în luna solară eponimă; ultima parte a lunii lunare se extinde în luna solară următoare”[10], precum zodiile.

 

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

 

Explicaţii pentru „poruncile divine”, care se pot desluşi dintotdeauna, există berechet, în scripturile celor dintâi religii, cu mult anterioare celei evreieşti. „Lumea de foc a corpurilor cereşti are trei ritmuri ciclice importante. Cea mai evidentă este călătoria cerească zilnică a zeului-soare, adesea concepută ca având loc într-o luntre sau caleaşcă, urmată de o întoarcere misterioasă la punctul iniţial printr-o lume subterană întunecoasă, câteodată concepută ca pântec al unui monstru lacom. Ciclul solstiţial al anului solar amplifică acelaşi simbolism, încorporat în literatura noastră de Crăciun. Aici accentul cade pe tema luminii renăscute, ameninţată de puterile întunericului. Oricare i-ar fi fost rolul preistoric, pentru poezia occidentală ciclul lunar a avut puţină importanţă în decursul istoriei. Dar succesiunea ei crucială, lună veche, „cavernă interlunară” şi lună nouă poate constitui – căci există evident o analogie – sursa ritmului tridiurnal al morţii, dispariţiei şi renaşterii, întâlnit în simbolismul nostru pascal”[11]. În acele vremuri, spre deosebire de anterioarele timpuri şamanice, dar tot „în epocile timpurii ale credinţelor solare și lunare, oficiul preoțesc nu era ereditar în familii; era o profesie”[12]. „O lună lunară este timpul unei singure lanțiuni. Este alcătuit din două paksha sau două săptămâni, cea strălucitoare (śukla, śuddha) două săptămâni, sau timpul lunii în creștere; și două săptămâni întunecate (krishna, bahula) sau timpul lunii în descreștere. În nord, două săptămâni întunecate preced cele două săptămâni strălucitoare; în sud, îl urmează. Dar cea de-a doua zi strălucitoare este întotdeauna aceeași, atât în sudul, cât și în nordul Indiei.

 

Luna lunară ia numele acelei luni solare, în care are loc adevărata lună nouă, formând începutul celei de două săptămâni strălucitoare a lunii lunare luate în considerare. Luna nouă (prima, dacă există două) în Chaitra solară (sau Kârttika, pentru unele epoci) formează începutul anului luni-solar. Fiecare paksha este împărțită în 15 tithis. Un tithi este timpul necesar mișcărilor combinate a soarelui și a lunii pentru a crește (în două săptămâni strălucitoare) sau pentru a diminua (în cele două săptămâni întunecate)”[13].

 

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

 

Dar sursa principală de informaţii asupra calendarului în general o reprezintă creştinismul, teologi recunoscuţi de Biserică prin operele lor pronunţându-se în texte pe care ar fi nedemn să mi le asum şi să nu le reproduc exact aşa cum au fost formulate şi sub girul autorilor, chiar dacă unele „trageri la temă”, involuntar semnalate în capitolele anterioare, mă provoacă. Explicaţia abţinerii constă în faptul că tradiţia neamului meu este una creştin ortodoxă, chiar dacă, pe crucea mormântală a stră-străbunicului nostru, dăinuiau totemic elemente ale străvechilor civilizaţii totemice.

 

CALENDAR (lat. calendarium), popular Călindar – la romani se numea cartea în care se consemnau schimbările de lună; este o modalitate străveche de măsurare a timpului; rădăcinile calendarului le găsim în Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, când se stabileşte măsurarea timpului după mersul astrelor („Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte Și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, şi stelele“ (Facere, 14 şi 16). La început; calendarul s-a întemeiat pe mișcarea astrelor și mai ales a lunii și a soarelui. Legat de ocupațiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a trecerii timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă a pământului în jurul axei sale. Ca unităţi submultiple de măsură, ziua s-a împărțit în ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde. Intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii, ex. dintre luna nouă şi primul pătrar sau de la primul pătrar la luna plină, de la luna plină la ultimul pătrar ș. a.m.d., interval care durează aproximativ şapte zile, a dat săptămâna, iar luna lunară este intervalul de timp în care luna face o rotaţie completă în jurul pământului. Intervalul de timp in care pă­mântul face o rotaţie completă în jurul soarelui, sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară, se numeşte anul tropic, adică anul solar sau astronomic. Ca şi ziua solară, anul tropic este în legătura cu ocupaţiile omului, în aceeaşi ordine a anotimpurilor. Anul tropic este de aproximativ 365 de zile şi un sfert de zi sau exact 365 de zile, 5 ore, 49 minute şi 45 de secunde. Deci, fiindcă anul tropic nu este format dintr-un număr exact de zile, având în plus o zi ce ar fi trebuit să se împartă în două fracţiuni, câte una la doi ani consecutivi, s-a adoptat ca unitate de mătură anul civil sau Calendaristic. Acesta este un an convenţional, obţinut din anul tropic, prin înlăturarea fracţiunii de zi. Pentru a se stabili o coincidenţă a anului civil cu cel astronomic, s-a căutat, în diferite moduri, să se aducă din timp în timp corectări calendarului. Acest lucru l-a făcut, în anul 46 î. Hr., astronomul alexandrin (Egipt) Sosigene, pe vremea împăratului roman (Iuliu Cezar. De aceea calendarul revizuit de Sosigene s-a numit calendarul iulian. Sosigene a restabilit mai întâi coincidenţa anului civil cu cel astronomic; apoi a restabilit pentru viitor durata anului calendaristic la 365 de zile. Pentru că diferenţa de 5 ore, 48 minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, durată care, în patru ani, face o zi, Sosigene a hotărât ca această zi să fie adăugată, din patru în patru ani, şi astfel avem un an bisect, din patru în patru ani (catolic: bissextilius, adică un an de 366 de zile). În felul acesta coincidenţa (echivalenţa) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare patru ani. Calendarul stabilii de Sosigene şi întrebuinţat în tot imperiul roman, începând din anul 46 î. Hr., a fost moştenit şi de creştini. Aceştia au introdus sărbătorile creştine şi sistemul de împărţire a lunilor în săptămâni (grupe de câte şapte zile) după sistemul moştenit de la evrei, înlocuind astfel octada romană (romanii aveau săptămâna de opt zile, octadă); creştinii au înlocuit şi sistemul roman de numerotare inversă a zilelor lunii, în calende, ide şi none („idus”, plural „ide, adică a treisprezecea zi din lună, în afară de 15 a lunii). „Nonae-nonarum”, „nonele” cădeau în ziua a cincea din lună (cu nouă zile înainte de ide, de aceea se şi numeau none), în lunile când idele cădeau în ziua a cincisprezecea, nonele cădeau în ziua a şaptea. Denumirile lunilor anului şi zilelor săptămânii, păstrate în limba română, sunt de origine latină; ele erau aceleaşi întrebuinţate pe vremea romanilor, în afară de sâmbăta, de origine iudaică (sabat), dar venită în limba română tot prin filieră latină (sabbatum). Calendarul iulian întocmit dc Sosigene (365 de zile şi 6 ore) neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-16 secunde pe an) cu care anul civil sau calen­daristic era de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic. Această mică diferenţă a ajuns însă la durata unei zile, după 128 de ani, ceea ce-a făcut ca anul civil al calendarului iulian să rămână în urma celui astronomic cu o zi la 128 şi cu 3 zile la fiecare 384 ani. Această diferenţă s-a remarcat mai ales datorită datei Paştelui.

 

Data Paştelui este variabilă de la un an la altul, fiind legată, pe de o parte, de un termen solar fix şi anume echinocţiul de primăvară, iar pe de altă parte, de o dată variabilă, şi anume luna plină de primăvară, adică prima lună plină de după echinocţiu (numită şi luna pascală), echinocţiu pe care Sosigene îl fixează la 21 martie. Aceasta a coincis cu Sinodul I Ecumenic (325), fapt care i-a decis pe parti­cipanţii la Sinod să considere data de 21 martie ca dată a echinocţiului de primăvară. Acest echinocţiu ipotetic (21 martie) ajunsese în sec. XVI, la o diferenţă de 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală (prima lună nouă după 21 martie), deci şi data Paştelui. Această greşeală a calendarului iulian, semnalată încă din sec. XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi răsăriteni, a fost îndreptată in Apus prin reforma gregoriană” a calendarului. Ea a fost iniţiată de Sinodul din Trident, în 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, cu concursul astronomului italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius). S-au suprimat cele zece zile cu care anul civil rămăsese în urma celui as­tronomic (tropic) ziua de 5 octombrie devenind 15 octombrie. Astfel echinocţiul de primăvară din 1583 a fost readus la 21 martie, cum fusese în anul Sinodului I Ecumenic. Tot acum (în 1583) s-a hotărât ca dintre anii bisecţi seculari (1600, 1700, 1800 etc.) să rămână bisecţi numai cei care se împart exact la patru, iar ceilalţi să fie socotiţi comuni (adică de 365 zile); de ex. anii 1600 şi 2000 vor fi socotiţi bisecţi, pe când 1700, 1800 şi 1900 rămân ani comuni. Astfel, prin suprimarea din când în când a ultimei zile a anului bisect (a 366-a zi) se asigura, pe o perioadă de timp mai mare (cam la 3400 de ani), coincidenţa anului civil cu cel astronomic. Acest calendar, rezultat prin reforma din 1582, s-a numit Calendarul gregorian, după numele papei Grigore al XIII-lea, care a făcut reforma.

 

Din 1582 până prin 1900, diferenţa dintre cele două calendare (iulian şi gregorian) a crescut de la 10 zile la 13 zile. Calendarul gregorian a fost adoptat treptat (în sec. XVI-XVIII) de toate bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus; în secolele XIX-XX a fost adoptat de unele state africane şi asiatice necreştine, ca: Japonia(l873), China (19l2), Turcia(1926), Egipt (1928) ş. a. Bisericile Ortodoxe de răsărit n-au acceptat reforma gregoriană din sec. XVI, din motive de ordin confesional, şi au menţinut calendarul neîndreptat (iulian), care se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi stil nou sau catolic. Începând însă de la sfârşitul sec. XIX şi până după primul război mondial, calendarul gregorian (stilul nou) a fost adoptat oficial, în viaţa civilă, de toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria şi Rusia în 1918, în Serbia şi România în 1919, în Grecia în 1923. Nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice a determinat Bisericile Ortodoxe să îndrepte şi calendarul bisericesc. În acest scop s-a ţinut, în 1923, un Congres internaţional la Constantinopol. Congresul a făcut o nouă îndreptare a calendarului, printr-un sistem de calculare a anilor bisecţi mult mai bun decât cel gregorian, suprimându-se şi diferenţa de 13 zile. Prin noul calcul se asigura coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare (c. 4400 de ani), în loc de 3400 de ani, ca în cel gregorian. Dar chiar şi după acest Congres, unele Biserici Ortodoxe autocefale au continuat să rămână încă până azi cu stilul vechi (adică cu calendarul iulian neîndreptat), ca: Biserica rusă, Biserica sârbă, Bisericile din Patriarhia Ierusalimului şi mănăstirile de la Muntele Athos. Credincioşii care ţin încă stilul vechi se numesc stilişti sau calendarişti. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, după Conferinţa interortodoxă de la Constantinopol (1923), folosesc un calendar mixt, deoarece, din soli­daritate cu Bisericile Ortodoxe cu calendar vechi, păstrează, ca şi ele, după vechiul calen­dar, sărbătoarea Paştilor şi toate sărbătorile legate de Pascalic. Sărbătorite cu date fixe se sărbătoresc însă pe stil nou.

 

Calendarul chinezesc, de pildă, sc bazează pe mişcările Lunii şi ale Soarelui raportate la meridianul care trece prin Beijing. Anul începe când Soarele intră în zona zodiacală a Peştilor. Se disting ani comuni, cu 12 luni şi 354 sau 355 de zile (lunile având 29 sau 30 de zile) şi ani plini, cu 13 luni şi 383 sau 384 de zile; anii sunt grupaţi în cicluri de câte 60 de ani.

 

Calendarul israelit a fost stabilit pe baza ciclului de 19 ani ai Lunii. El deosebeşte trei feluri de ani: ani comuni, care constau din 12 luni lunare de câte 29 sau 30 de zile; ani cu lipsuri, în care una din cele şase luni de câte 30 de zile primeşte tot 29 de zile, aceşti ani având 353, 354 sau 355 de zile; şi ani excepţionali, cu 13 luni lunare, numărând câte 383, 384 sau 385 de zile. Ziua începe la ora 6 p. m. Săptămâna începe sâmbăta. Ziua este împărţita in 24 de ore, ora în 1980 de „părţi” şi fiecare parte la rândul ei în 70 de „momente.

Calendarul musulman, stabilii tot pe baza ciclului Lunii, are anul compus din 354 de zile împărţit în 12 luni de câte 29 sau 30 zile, cu intercalarea unor ani bisextili, de 355 de zile. Toate aceste calendare îşi au imperfecţiunile lor şi de aceea s-au propus diferite proiecte ale unui calendar universal.

 

Potrivit unuia din aceste proiecte, prima lună a fiecărui trimestru trebuie să aibă 31 de zile, celelalte două câte 30 de zile. În total, trimestrul are 91 de zile, respectiv 13 săptămâni. Fiecare din cele 12 luni cuprinde 26 de zile lucrătoare, plus duminicile. Anul calendaristic este alcătuit dintr-un număr par de zile (364), duminici (52) şi luni (12). Pentru ca anul calendaristic să concorde cu cel solar, se adaugă, la sfârşitul anului, o zi suplimentară. În ani bisecţi, se mai adaugă încă o zi – între 30 iunie şi 1 iulie. Ambele zile suplimentare rămân nedatate şi nu sunt incluse în nici o zi a săptămânii”[14].

 

Calea strămoşilor lunari îmi confirmă nu o certitudine, ci o nestrămutată speranţă într-un simetric veşnic al vieţii noastre pământeşti. Nu mă număr printre orgolioşii care îşi închipuie că sufletul lor trebuie salvat în supravieţuire eternă, pentru că am conştiinţa banalităţii fiecărui suflet în parte, în ciuda unicităţii trăirilor. Dar trăirile s-au petrecut şi se petrec aici, nu dincolo. Dar mitul îmi place teribil, pentru că îmi permite să-mi imaginez strămoşii şi străbunii dansând în jurul focului, pe cer, şi provocând cu talpa apăsată a opincilor scânteile care se răspândesc dintr-o zare în cealaltă a întunericului. Mircea Streinul, care avea studii teologice, susţinea, într-un splendid poem, că Dumnezeu este întuneric. Probabil că îşi baza viziunea lirică pe desluşirea poruncilor în universul lunar al misterelor niciodată pătrunse. Eu, însă, am optat, întotdeauna, pentru vestirile lui Iisus, drept pentru care am şi ales un moto al acestei cărţulii, care să sugereze nu doar lăuntricul paginilor, ci şi al strămoşilor lunari care încă mai exisă în mine.

 

 

[1] „sunaţi din trâmbiţă la răsărit de lună nouă, / în ziua însemnată a sărbătorii noastre”, versetele 23 şi 24 din Leviticul, cu explicaţia că „lună nouă”, în „calendarul sărbătorilor era cel lunar”, „se sărbătorea prima zi a lunii, iar aici Targumul precizează că e vorba de prima zi a lunii tişri, începutul anului, sărbătoare cu aclamații (cf; Lev. 23, 24; Num. 29,1), ce preceda sărbătoarea Corturilor, care era la luna plină (cf. Deut, 31,10) – ed TOB, nota ad loc”. Versetul „în ziua însemnată a sărbătorii noastre” se referă „la lună plină, pentru ziua sărbătorii noastre” – Psalmii, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Psalmii / Odele / Proverbele / Ecleziastul / Cântarea Cântărilor, Polirom 2006, p. 216

[2] The Canon of Shu, p. 44

[3] Tokarev, Sergei, History of Religion, Moscow 1989,  p. 226

[4] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 252

[5] Yalouris, Nicholas; Rhomiopoulos, Katerina, The search for Alexander, Washington 1980, p. 121

[6] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 246

[7] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[8] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 950

[9] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 949

[10] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, notă subsol, p. 950

[11] Frye, Northrop, Anatomia criticii, Princeton 1957, Univers 1972, p. 198

[12] Har Bilas Sarda, Hindu superiority, London 1906, p. 31

[13] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 911

[14] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr.; Branişte, Ecaterina, Prof., Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană Caransebeş 2001,  pp. 79-82


Calea strămoşilor lunari: Zeificarea

 

 

Odată cu apariţia primelor religii, care diferă de cea naturală a plăsmuirilor astrale, „omul singur a devenit fiinţă istorică, ceea ce înseamnă permanent istorică, adică o fiinţă care veşnic îşi depăşeşte creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator[1]. Abia atunci îşi pune şi problema creaţiei universale, mutând în ceruri „magiile” pământeşti, pentru întrupare şi, ulterior, coborâre întrupată pe pământ, „din timpuri străvechi”[2] profeţii, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[3], au promulgat îndemnuri, reguli de cârmuire”[4], care, fiind prezentate spectaculos „în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[5], căpătau adeziunea totală a matriarhatului, pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[6].

 

În partea cealaltă a lumii, aproape de malurile Pacificului, tot pe atunci, Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”[7], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[8]. „Cele cinci ceremonii erau în conexiune cu cele cinci relaţii constitutive ale societăţii”, adică relaţiile „între soţ şi soţie, între tată şi fiu, relaţia cu conducătorul, cu fraţii şi relaţia cu prietenii”[9], trei dintre ele fiind şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[10].

 

Dar toate aceste se petreceau în vremea celei de-a treia generaţii de oameni vorbitori, pentru că primele două generaţii au fost montane şi nu cunoşteau religia: „Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[11]– sugestie susţinută şi de Herodot[12]. „Întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur”[13], „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[14]; „murind, părea că-i fură somnul adânc”[15] şi „convieţuiau în armonie”[16]. „Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[17], adică lunară, care a existat în epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Racului, prima generaţie ţinând de vremurile când aştrii fundamentali se iveau din Constelaţia Leului. „A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[18]; a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[19]; „oamenii din vârsta a cincea… asta-i seminţia de fier”[20].

 

Pornind de la „Teogonia” lui Hesiod, putem opta ca timp al naşterii religiilor pentru epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Gemenilor. Pe atunci, strămoşii, „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[21], stabiliseră „primele-nceputuri” („La început de începuturi fu Chaosul”[22]) „după ce Zeus a înfrânt pe tatăl Cronos”[23], adică după ce lumina (cerul zilei, pe care pelasgii îl numeau Deaus, a biruit cerul întunecat, numit de Pelasgi Cernunos – conform deja citatului Herodot, grecii născocind „porecle” şi alegorii pentru bătălia dintre lumină şi întu8neric, deci dintre viaţă şi moarte).

 

Conform mitologiei greceşti, titanii, „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer… şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[24], au fost „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[25], părinţii oricăror neamuri de pe lume”[26]. Cum „tărâmul celălalt” era, în epoca începuturilor greceşti, malul celălalt al lui Ocheanos, deci al Dunării, cum Tartarul, în care au fost închişi titanii, după bătălia intergalactică cu „zeii” greci, era Transilvania… Tărtăriei celebrelor tăbliţe, şi cum giganţii, care plecaseră spre răsărit erau, de fapt, Blajinii (Rahmnanii), sugestia istorică a primei contaminări religioase a triburilor de pe ambele maluri ale Dunării, prilejuită de o confruntare militară, este mai mult decât convingătoare, împrumuturile mitologice greceşti de la egipteni, făcute mai târziu, fiind tot pelasge, pentru că, în fond, egiptenii, care moşteneau de la pelasgi şi numele zeilor[27], şi misterele[28], erau, la origine, „populaţii pelasge”[29], care au migrat, prin peninsula italică, spre Africa, unde au înfiinţat Cartagina, apoi spre vărsarea şi pe întreg cursul Nilului, parte dintre ei numindu-se felahi, adică pelasgi, iar statuetele strămoşilor din temple, pe care le văzuse şi Herodot, numindu-se „piromis”, deci veniţi din Piroboridava, cetatea de pe Calea cea demnă de admiraţiune a zeilor, ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi în apropiere de Tecuci, în sudul Moldovei.

 

Dacă la greci biruinţa luminii asupra timpului (Zeus, ucigându-şi Tatăl, pe Cronos, care îşi devora copii) doar sugerează indirect că Timpul ar fi fost Creatorul, în alte religii şi mai vechi, s-a scris direct şi fără echivoc, în ciuda introducerii de complementarităţi, că „Timpul este Creatorul”[30], iar „Roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[31]. Ulterior, Timpul – în fond efigie a întunericului, avea să fie înlocuit, dar sinonimic, de „Soarele-Dumnezeu”, însemnat simbolic şi revelatoriu „ca o stea în opt colţuri, în centrul unui disc”[32], semn şi simbol care se păstrează şi astăzi în bisericile creştine, dar cu semnificaţia de Dumnezeu, cel care, conform psalmului 18, al lui David, „în soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”.

 

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

 

Cu mult înainte de a se născoci zeii şi, ulterior un „stăpân al zeilor”, a fost căutată o entitate creatoare mult mai sugestivă decât timpul, care, în fond, era o efigie a întunericului, chiar şi în condiţia ce cer înstelat Ur-Anu, şi s-a conceput „sinele universal”, care poate fi cunoscut prin „sinele individual”, care era, în fond, fir de polen din „sinele universal”. Deşi exprimată altfel, sugestia există în toate religiile lumii, cu trimitere la un veşnic, nedesluşit şi neprecizat, care nu are nume şi tocmai de aceea e veşnic, apoi, pentru că definiţia era prea vagă chiar şi pentru civilizaţiile avansate ale vechimii, s-au căutat sinonime, precum „spirit”, iar ulterior, „duh”. Cu prilejul folosirii acestor sinonimii s-a căutat şi o locaţie a întâlnirii, „cortul lui Dumnezeu”, adică templul, biserica, deşi, iniţial, iar ulterior prin simbolistică, „Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[33], locurile de închinare, şi nu doar de întâlnire, fiind „frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[34], „muntele Cerului şi al Pământului”[35], pe care Mircea Eliade îl identifica drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii[36] este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[37].

 

Reperele timpului, stabilite iniţial după perechile complementare ale cerului înstelat, potenţează, iniţial, Soarele şi Luna. În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează[38]. În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

 

Într-o altă identitate religioasă, „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul… // Apoi au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”[39].

 

Dar dincolo de sugestiile calendarelor solar şi lunar, pe care Luna avea să-l împartă cu câteva planete şi, mai ales, cu Venus, Luceafărul de dimineaţă şi de seară preluându-i importante atribuţiuni şi devenind zeitate în sine, inclusiv creştină (Sfânta Vineri, care, în greaca veche, se numea Parascheva), există pitoreştile explicaţii ale Creaţiei, în care cei doi „luminători” au parcursuri sinuoase diferite sau măcar simetrice („Soarele este viaţă, Luna – materie”[40]), atunci „când zeii Anu, Enlil şi Enki, prin sfatul lor sigur şi după poruncile măririi lor, au hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului. Luna Nouă a fost făcută de Anu, care a hotărât ca ea să apară în mijlocul cerului”[41].

 

Într-o variantă asemănătoare, din aceiaşi pagină a textului citat, se spune că, atunci „când Anu, Bel (Babel[42]) şi Ea (Enki, adică Apa – n.n.), Marii Zei, prin sfatul lor, au fixat limitele Cerului şi al pământului, şi în mâinile zeilor mari au fost încredinţate crearea zilei şi reînnoirea Lunii, şi omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[43], poarta solară devenind „intrarea în Rai”[44]. „Și luna, mereu la vremea ei, / este arătare a timpurilor şi semn al veacului. / De la lună vine semnul sărbătorii, / luminător care se micşorează când ajunge la sfârşit. / De la ea vine și numele lunilor; / în chip minunat ea creşte în timp ce se preschimbă, / făclie pentru oştirile din înalt, / strălucind în tăria cerului. / Frumusețea cerului e măreția stelelor, / podoabă care luminează în înălțimile Domnului. / La cuvintele Celui Sfânt, ele vor dăinui potrivit orânduirii Lui şi nu va slăbi straja lor”[45].

 

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul Mănăstirii Moldoviţa

 

Dar Luna era, în acelaşi timp, şi „Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere”[46], poate şi pentru faptul că, „în ţara celor vii”, „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt” [47].

 

În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”[48], „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”, „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările”[49] asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile”[50] şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună”[51], şi să poată locui în „Casa Zeilor”[52], pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat[53]), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut”[54]. Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu”, ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ”[55]. Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[56].

 

Prin zeificare, curând universalizată, „Fata în viaţă”, Luna[57], care încă îşi arăta „chipul de fată, de Zeiţă a Înţelepciunii”[58], deşi, „de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată, iar înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[59], deşi încă se „crede că, peste tot, ea influenţează natura, prin urmare nu se face nimic, în oricare domeniu, fără consultarea Lunii”[60], imaginea intimă a luminătorului şi iluminătorului ceresc are de suferit, chiar dacă, drept sacru tărâm al strămoşilor, nu vizualizează direct un cimitir cosmic, ci o complementaritate simetrică a vieţii pământeşti, deci o viaţă cerească veşnică. Deşi, aşa cum se sublinia în cărţile cele vechi, atunci când „Creatorul, meditând asupra lumii, şi-a imaginat viaţa şi materia”, a statornicit că „Soarele este viaţă, Luna – materie”[61].

 

Chiar dacă „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”, doar „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[62].

 

Şi-atunci?

 

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

 

[1] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 144

[2] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[3] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[5] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[6] Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[7] The Canon of Shu, în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, p. 40

[8] Ibidem, p. 39

[9] Ibidem, pp. 55, 56

[10] Ibidem, p. 44

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[12] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[13] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[14] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[17] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[18] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[19] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[20] Hesiod, Munci şi zile, p. 47

[21] Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III

[22] Hesiod, Teogonia, p. 7

[23] Hesiod, Teogonia, p. 6

[24] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[25] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[26] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[27] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[28] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[29] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[30] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[31] Mahabharata, III, 50

[32] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 30

[33] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[34] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[35] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their

Representation, Groningen, 1997, p. 13

[36] „Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”. Întotdeauna cu 12 rămurele, frunze, fructe etc. – cf. Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[37] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[38] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70

[39] Voluspo, în Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), Cicago, 1923, 4 şi 5, p. 4; 6, p. 5

[40] Prashna-Upanishad, 2, p 40

[41] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[42] Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu” – Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[43] Ibidem

[44] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[45] Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 410

[46] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, III, p. 14

[47] Ibidem, II, p. 7

[48] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 147

[49] Ibidem, p. 153

[50] Ibidem, p. 159

[51] Ibidem, p. 153

[52] Ibidem, p. 154

[53] Ibidem, p. 155

[54] Ibidem, p. 157

[55] Ibidem, p. 159

[56] Ibidem, p. 161

[57] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[58] Kena-Upanishad 4, p. 22

[59] Întrebările – Prashna-Upanishad, IV, 3, p. 40

[60] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 16

[61] Prashna-Upanishad, 2, pp. 39, 40

[62] Katha-Upanishad, I, pp. 27 şi 30

 

 


Calea strămoşilor lunari: Semn şi simbol

 

 

Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asiatice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în  toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu to-tul şi cu totul diferit, înseamnă o realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[1], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor culturale solare sau caracteristice structurii misterelor”[2].

 

De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abandonat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Si-cul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o nedatată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon, folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste insule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei”[3]. O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius[4], poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyper-borei, denumirea mitică dată mai întâi unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geo-grafi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții”[5], deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identi-fică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu[6], atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.

 

Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.

 

În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exem-plare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori”[7], din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[8], „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau”[9], „murind, părea că-i fură somnul adânc”[10] şi „convieţuiau în armonie”[11], deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[12], inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind întregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:

 

„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului,

Trandafirii cerului, cum proroceau anticii,

Se arată şi se oglindesc în apa abruptă

Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie

Dinspre hyperboreica stea glacială”[13].

 

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

 

Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda”[14], dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Volus-po”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:

 

„După ce au zdrobit o revoltă militară,

bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii

impunând o viaţă mai pașnică

pe Axa hyperboreică a Urselor”[15].

 

Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cosmosului, dar care nu au nici o aşezare”[16], pentru că:

 

„Păduri şi munţi invocaţi în transă

În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:

Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii

Pe care îi cinstesc aproape de morminte”[17].

 

În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura po-pulară şi din cea religioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vântul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi”[18]. În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor”[19], dar şi „triumful asupra propriului destin”[20].

 

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

 

„Prin lampa istoriei, care nimiceşte întunericul ignoranţei, tot cuprinsul dintre orizonturi este corect şi complet iluminat”[21], nu putem descifra prea multe su-gestii (doar sugestii, pentru că mărturii nu există), despre acest grup uman non-totemic, în care iniţiaţii „credeau într-un Mare Spirit”, care, „deşi aveau dansuri, nu aveau ceremonii totemice”, care „vorbeau monosilabic” şi „nu aveau nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[22].

 

A vorbi monosilabic, deci a folosi un limbaj şi nu o limbă monosilabică, a însemnat, pentru filosofia culturii, un adevărat nod gordian, care nu putea fi desfăcut nici prin negare, nici prin argumentare. Albert Churchward pare să fi fost singurul care a înţeles că limbajul (semn şi simbol – cum era numit în „Upanishade”) însemna doar o formulă de comunicare, la fel ca şi dansul ritualic – pe care Mircea Eliade îl considera, ca „formă a ritualului de înălţare”[23], doar sugestia unei „călătorii prin văzduh”[24] – Churchward, deci, considera ca fiind simbol chiar şi ceremonialul, în cadrul acestuia, dansul fiind „un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt expri-mate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[25].

 

Ansamblul de semne şi simboluri, identic pentru multe popoare străvechi, sugerează o rădăcină comună, măcar la nivelul spiritualităţii, deşi Legge, luând în calcul şi migraţiile ştiute, constata, ca şi Albert Churchward, că „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[26]. Precizând că „Tipul totemului a fost astfel gândit, încât să însemne, indiferent de limbi, o identificare şi un nume”[27], Churchwald concluziona, ca şi James Legge, că, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[28], pentru că „totemismul este primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[29].

 

Ansamblul de semnificaţii ale semnului şi simbolului favorizau şi determinau revelaţia, deci unica formă de cunoaştere. Limbajul nu însemna o limbă, ci un grup de semnificaţii.

 

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

 

Reacţia faţă de aceste semne de limbaj avea să fie, la nivel academic universal, exprimată din perspectiva epocilor care se pronunţau asupra perspectivelor unor vremuri atât de îndepărtate, încât se năruiseră în muţenie.

 

Cercetările asupra posibilităţii existenţei unui limbaj monosilabic în trecutul mult prea îndepărtat al civilizaţiilor umane au început cu modele „primitive” contemporane autorilor, pornindu-se de la premiza că „Limba chineză (care) este exponenta principală a limbii mono-silabice și este pur originală, fără a fi amestecată cu dialectele străine. Limba este formată din două părți, cea vorbită și cea scrisă, care înseamnă lucruri foarte diferite. Limba vorbită este săracă și sterilă în comparație cu cea scrisă”[30]. În China, susţinea Francis Lieber, „dialectele înrudite sunt complet monosilabice; adică fiecare silabă din care sunt compuse cuvintele, cu foarte puține excepții, are un sens adecvat și transmite, prin ea însăși, minții, fie o idee simplă, fie o idee compusă. La capătul opus al scării gramaticale, regăsim limbile indienilor de pe conti-nentul american polisilabele la extrem, compuse din cuvinte unele dintre ele de o lungime enormă”[31].

 

Un argument pentru folosirea modelului scrierii chineze, care este monosilabică, dar nu şi limba, îl constituia faptul că „se știe că în chineză și în limbile indice au existat, în urmă cu cel puțin 4000 de ani, o limbă mono-silabică și atactică, cealaltă, sau celelalte, polisilabice și sintactice… Același lucru s-ar putea spune despre limba ebraică și despre clasa de limbi numite semitice”[32].

 

Foarte curând, dacă nu cumva simultan, pe fondul aceleiaşi neinspirate perspective de abordare, s-a concluzionat că, deşi „s-a remarcat, în mod corect, că în toate limbile există o puternică tendință de a păstra structura lor originală și că, din perioada cea mai îndepărtată, până la care poate ajunge memoria omului, un limbaj monosilabic nu a fost niciodată cunoscut ca devenind polisilabic sau invers”[33], „nici o artă, conexiune sau idei subordo-nate nu sunt unite cu rădăcina grosolană, monosilabică, comunicând astfel bogăție, claritate și eufonie limbii lor slabe. Ideile grosolane, monosilabe, radicale sunt plasate, poate rupte, și desprinse unele de altele, ascultătorul fiind lăsat să furnizeze ideile intermediare”[34]. Prin urmare, „Adelung deduce că aceste limbi monosilabe sunt primitive și strămoșii onorabili ai tuturor celorlalte limbi”[35], deşi „din cele mai îndepărtate vremuri în care poate ajunge memoria omului, nu am văzut niciodată un limbaj monosilabic devenind polisilabic sau invers”[36], iar „limba nu a fost nicidecum o bâlbâială primitivă sau o limbă monosilabică. Nici măcar limb chineză, după cum au afirmat savanți anteriori, care au tras concluzii false din scriere”[37].

 

Buton cu simbolistica celor trei ceruri

 

Totemismul lingvistic, din condiţia de perspectivă a vremilor atât de îndepărtate, încât şi-au năruit mesajele, a fost, totuşi, oarecum desluşit, dar din perspectivele religiilor ulterioare, care au avut serioase motive şi justificări pentru modificarea înţelesurilor semnelor şi simbolurilor confiscate şi smulse din memoria ancestrală, pentru a fi replantate în segmente de mistică deja istoricizată. Astfel, se identifică vreo câteva semne şi simboluri drept propo-ziţii şi nu ca semnificaţii multiple, care determină şi favorizează revelaţia.

 

Albert Churchward stabilea că la druizi, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”, iar pentru egipteni „pri-ma trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic: Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea”[38]; că „triunghiul iniţiatic, înscris în cerul înscris în pătrat” îl reprezintă pe Horus[39]; că „steaua în şase colţuri, cu un braţ mai lung, vertical” îl desemnează pe Marele Unu, iar rombul – Steaua Polară[40]; că „în mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[41]; că „Cesar şi Lucanus afirmă că zeii galilor au fost Stâlpi de piatră şi din trunchiuri de copaci”[42]; că „steaua în opt colţuri (steaua polară, ca inspiraţie, care indică locul Tronului Ceresc, deci pe Dumnezeu Creatorul[43]) simbolizează opt seg-mente de cer (la egipteni erau doar şapte); deci un al doilea zodiac, după cel egiptean, cu şapte zodii iniţiale”[44] etc.

 

Simbolistica propusă, ca descifrare cu semnificaţii singulare, de Churchward, diferă, desigur, de simbolistica, tot fără semnificaţii multiple, prin care un semnificant înlocuieşte un alt semnificant la fel de limitativ, eliminând revelaţia, încetăţenită de Guenon[45], iar James Legge desluşea în „crucea închisă, prima reprezentare a Axei Pământului”[46], când textele străvechi o definesc drept simbol al Timpului („cruce, trupului stricăcioasă”[47]). Există, la inzii străvechi, şi câteva definiţii inspirate ale semnelor şi simbolurilor moştenite din cultura non-totemică, prin intermediul celei totemice: „Soarele este ochiul lumii”[48]; „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[49]; şi mai există şi o corespondenţă interesantă între Unvivers şi trupul uman, în care Soarelui îi revine, iarăşi, semnificaţia de ochi: „ceruri (cap), soare (ochi), aer (respiraţie), foc (inimă), apă (burtă), pământ (picioare), şi spaţiu (corp)”[50].

 

Din punctul meu de vedere, primul limbaj mono-silabic, dar care nu a prea lăsat urme în limbile polisilabice de mai târziu, este cel poruncitor, de tipul „dă”, „fă”, „ia”, „du”, „na”, „fii” etc. Limbajul monosilabic identificabil în limbile moderne este cel al unor locuţiuni străvechi, de tipul „arcana”, „colinda”, „calinda” (Calenda), caluşar, „daina” (doina), locuţiuni care au devenit cuvinte în limbile moderne, cu acelaşi înţeles sau cu înţelesuri diferite, dar conducând spre acelaşi tip ceremonial, ceremonialul ca atare fiind făcut, ca „naştere a limbajului credinţei” de către şamanul Kali Calusar[51], adică simbolicul centaur negru[52], care „îl sugerează pe Marte”[53], primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[54], fiind, în cadrul unui totemism ancestral, o locuţiune – ca să folosim termenul lui Eminescu, deci un frazeologism compus din cuvinte monosilabice (ca = naştere, lu = limbă, ar = credinţă).

 

Arcana, care în latină şi în engleză, inclusiv în cea contemporană, înseamnă „taină” marchează zeificarea planetei Venus (ar = credinţă, ca = naştere, na = Venus), Zeiţa Venus (Dai = zeiţă; na = Venus) fiind omagiată prin cântări vocale, termenul definind, astăzi, în ţinuturile baltice, scandinave, ba chiar şi în cele germanice din nordul ţării, cântecele interpretate vocal. „Această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre ca-re unul, anume din Vendidâd[55], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. mor-genländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merk­würdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[56].

 

Tot aşa, „Colinda”, înseamnă în limbile slave cântec religios, în limbile semitice deal, înălţime, iar în latină, prima zi a lunilor la romani. Numai că, în limbaj monosilabic, „colinda” înseamnă „muntele luminii întărite” (ko = munte, lin = lumină, da = întărite, puternice), iar „calinda” defineşte „naşterea luminii întărite” (ca = naştere, lin = lumină, da = întărite, puternice).

 

Despre toate aceste locuţiuni, care supravieţuiesc în mai multe limbi contemporane, am scris pe larg şi cu mărturii, prezentând în anexe texte doveditoare întregi, în „Cartea Datinii”, ultima lucrare pe care am şi tipărit-o în această viaţă, ulterior refuzând oferte editoriale de tipărire chiar şi pentru cărţile de poezie care mi s-au prelins din degete.

 

Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)

 

[1] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[2] Ibidem p. 154

[3] Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125

[4] Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548

[5] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324

[6] „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)

[7] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16

[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[12] Ibidem p. 154

[13] Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24

[14] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[15] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

[16] Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726,  p. 343

[17] Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72

[18] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323

[19] Ibidem, p. 385

[20] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

[21] Mahabharata / Adi Parva, I, p. 6

[22] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14

[23] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[24] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[25] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[26] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. III, p. 242

[27] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 47

[28] Ibidem, p. 45

[29] Ibidem, p. 48

[30] Smith, John C., Reminiscences of early Methodism in Indiana, 1879, Indianapolis pp. 131, 132

[31] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography  / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon,  vol. VII, New York 1831, p. 412

[32] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography  / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon,  vol. VII, New York 1831, p. 412

[33] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 504

[34] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 505

[35] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 505

[36] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography  / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon,  vol. VII, New York 1831, p. 413

[37] Cheyne, Thomas Kelly; Black, Jon Sutherland, Encyclopædia biblica ; a critical dictionary of the literary, political and religious history, the archæology, geography, and natural history of the Bible, vol. II, London 1901, p. 1211

[38] The Mediterranean Race, în Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 40

[39] Ibidem, p. 41

[40] Ibidem, p. 68

[41] Ibidem, pp. 56, 57

[42] Ibidem, p. 126

[43] Ibidem, p, 214

[44] Ibidem, p. 208

[45] Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, 1998

[46] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891

[47] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[48] Katha-Upanishad, 2, p. 36

[49] Katha-Upanishad, 2, p. 37

[50] Mandookya-Upanishad, p. 59, subsol

[51] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[52] centaurul negru „căluşar: Dansul spiritului cailor, dansat de români, atât de păgân, încât este interzis de biserică. El se asemănă cu ceremonia dansatorilor englezi Morris (the English Morris dancers): un prost (mut – n. n.), un bărbat-femeie (Histia, Zeiţa Vetrei – n. n.), o capră (Capricornul – n. n.) și o trupă de dansatori. Aceasta este o fraternitate jurată și precede dansul cu o inițiere, care prezintă un cap de cal (omagierea lui Marte, „centaurul” paznic al Muntelui Soarelui – n. n.) și numărul sacru nouă. Dansul lor rotund (hora – n. n.) și bătălia lor sunt mai aprige decât în dansul Morris, în vremuri vechi chiar sângeros: o înfățișare realistă a bătăliei anotimpurilor. Dansul are loc în sezonul de mijloc și în Ziua tuturor sufletelor” – cf. Leach, Maria, Dictionary of Folklore, Mythology and Legend, New York 1949, p 184

[53] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175

[54] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[55] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.

[56] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.

 


Pagina 2 din 1,48212345...102030...Ultima »