Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asiatice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu to-tul şi cu totul diferit, înseamnă o realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[1], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor culturale solare sau caracteristice structurii misterelor”[2].
De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abandonat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Si-cul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o nedatată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon, folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste insule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei”[3]. O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius[4], poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyper-borei, denumirea mitică dată mai întâi unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geo-grafi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții”[5], deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identi-fică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu[6], atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.
Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.
În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exem-plare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori”[7], din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[8], „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau”[9], „murind, părea că-i fură somnul adânc”[10] şi „convieţuiau în armonie”[11], deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[12], inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind întregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:
„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului,
Trandafirii cerului, cum proroceau anticii,
Se arată şi se oglindesc în apa abruptă
Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie
Dinspre hyperboreica stea glacială”[13].
Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).
Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda”[14], dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Volus-po”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:
„După ce au zdrobit o revoltă militară,
bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii
impunând o viaţă mai pașnică
pe Axa hyperboreică a Urselor”[15].
Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cosmosului, dar care nu au nici o aşezare”[16], pentru că:
„Păduri şi munţi invocaţi în transă
În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:
Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii
Pe care îi cinstesc aproape de morminte”[17].
În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura po-pulară şi din cea religioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vântul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi”[18]. În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor”[19], dar şi „triumful asupra propriului destin”[20].
Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.
„Prin lampa istoriei, care nimiceşte întunericul ignoranţei, tot cuprinsul dintre orizonturi este corect şi complet iluminat”[21], nu putem descifra prea multe su-gestii (doar sugestii, pentru că mărturii nu există), despre acest grup uman non-totemic, în care iniţiaţii „credeau într-un Mare Spirit”, care, „deşi aveau dansuri, nu aveau ceremonii totemice”, care „vorbeau monosilabic” şi „nu aveau nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[22].
A vorbi monosilabic, deci a folosi un limbaj şi nu o limbă monosilabică, a însemnat, pentru filosofia culturii, un adevărat nod gordian, care nu putea fi desfăcut nici prin negare, nici prin argumentare. Albert Churchward pare să fi fost singurul care a înţeles că limbajul (semn şi simbol – cum era numit în „Upanishade”) însemna doar o formulă de comunicare, la fel ca şi dansul ritualic – pe care Mircea Eliade îl considera, ca „formă a ritualului de înălţare”[23], doar sugestia unei „călătorii prin văzduh”[24] – Churchward, deci, considera ca fiind simbol chiar şi ceremonialul, în cadrul acestuia, dansul fiind „un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt expri-mate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[25].
Ansamblul de semne şi simboluri, identic pentru multe popoare străvechi, sugerează o rădăcină comună, măcar la nivelul spiritualităţii, deşi Legge, luând în calcul şi migraţiile ştiute, constata, ca şi Albert Churchward, că „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[26]. Precizând că „Tipul totemului a fost astfel gândit, încât să însemne, indiferent de limbi, o identificare şi un nume”[27], Churchwald concluziona, ca şi James Legge, că, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[28], pentru că „totemismul este primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[29].
Ansamblul de semnificaţii ale semnului şi simbolului favorizau şi determinau revelaţia, deci unica formă de cunoaştere. Limbajul nu însemna o limbă, ci un grup de semnificaţii.
Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?
Reacţia faţă de aceste semne de limbaj avea să fie, la nivel academic universal, exprimată din perspectiva epocilor care se pronunţau asupra perspectivelor unor vremuri atât de îndepărtate, încât se năruiseră în muţenie.
Cercetările asupra posibilităţii existenţei unui limbaj monosilabic în trecutul mult prea îndepărtat al civilizaţiilor umane au început cu modele „primitive” contemporane autorilor, pornindu-se de la premiza că „Limba chineză (care) este exponenta principală a limbii mono-silabice și este pur originală, fără a fi amestecată cu dialectele străine. Limba este formată din două părți, cea vorbită și cea scrisă, care înseamnă lucruri foarte diferite. Limba vorbită este săracă și sterilă în comparație cu cea scrisă”[30]. În China, susţinea Francis Lieber, „dialectele înrudite sunt complet monosilabice; adică fiecare silabă din care sunt compuse cuvintele, cu foarte puține excepții, are un sens adecvat și transmite, prin ea însăși, minții, fie o idee simplă, fie o idee compusă. La capătul opus al scării gramaticale, regăsim limbile indienilor de pe conti-nentul american polisilabele la extrem, compuse din cuvinte unele dintre ele de o lungime enormă”[31].
Un argument pentru folosirea modelului scrierii chineze, care este monosilabică, dar nu şi limba, îl constituia faptul că „se știe că în chineză și în limbile indice au existat, în urmă cu cel puțin 4000 de ani, o limbă mono-silabică și atactică, cealaltă, sau celelalte, polisilabice și sintactice… Același lucru s-ar putea spune despre limba ebraică și despre clasa de limbi numite semitice”[32].
Foarte curând, dacă nu cumva simultan, pe fondul aceleiaşi neinspirate perspective de abordare, s-a concluzionat că, deşi „s-a remarcat, în mod corect, că în toate limbile există o puternică tendință de a păstra structura lor originală și că, din perioada cea mai îndepărtată, până la care poate ajunge memoria omului, un limbaj monosilabic nu a fost niciodată cunoscut ca devenind polisilabic sau invers”[33], „nici o artă, conexiune sau idei subordo-nate nu sunt unite cu rădăcina grosolană, monosilabică, comunicând astfel bogăție, claritate și eufonie limbii lor slabe. Ideile grosolane, monosilabe, radicale sunt plasate, poate rupte, și desprinse unele de altele, ascultătorul fiind lăsat să furnizeze ideile intermediare”[34]. Prin urmare, „Adelung deduce că aceste limbi monosilabe sunt primitive și strămoșii onorabili ai tuturor celorlalte limbi”[35], deşi „din cele mai îndepărtate vremuri în care poate ajunge memoria omului, nu am văzut niciodată un limbaj monosilabic devenind polisilabic sau invers”[36], iar „limba nu a fost nicidecum o bâlbâială primitivă sau o limbă monosilabică. Nici măcar limb chineză, după cum au afirmat savanți anteriori, care au tras concluzii false din scriere”[37].
Buton cu simbolistica celor trei ceruri
Totemismul lingvistic, din condiţia de perspectivă a vremilor atât de îndepărtate, încât şi-au năruit mesajele, a fost, totuşi, oarecum desluşit, dar din perspectivele religiilor ulterioare, care au avut serioase motive şi justificări pentru modificarea înţelesurilor semnelor şi simbolurilor confiscate şi smulse din memoria ancestrală, pentru a fi replantate în segmente de mistică deja istoricizată. Astfel, se identifică vreo câteva semne şi simboluri drept propo-ziţii şi nu ca semnificaţii multiple, care determină şi favorizează revelaţia.
Albert Churchward stabilea că la druizi, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”, iar pentru egipteni „pri-ma trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic: Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea”[38]; că „triunghiul iniţiatic, înscris în cerul înscris în pătrat” îl reprezintă pe Horus[39]; că „steaua în şase colţuri, cu un braţ mai lung, vertical” îl desemnează pe Marele Unu, iar rombul – Steaua Polară[40]; că „în mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[41]; că „Cesar şi Lucanus afirmă că zeii galilor au fost Stâlpi de piatră şi din trunchiuri de copaci”[42]; că „steaua în opt colţuri (steaua polară, ca inspiraţie, care indică locul Tronului Ceresc, deci pe Dumnezeu Creatorul[43]) simbolizează opt seg-mente de cer (la egipteni erau doar şapte); deci un al doilea zodiac, după cel egiptean, cu şapte zodii iniţiale”[44] etc.
Simbolistica propusă, ca descifrare cu semnificaţii singulare, de Churchward, diferă, desigur, de simbolistica, tot fără semnificaţii multiple, prin care un semnificant înlocuieşte un alt semnificant la fel de limitativ, eliminând revelaţia, încetăţenită de Guenon[45], iar James Legge desluşea în „crucea închisă, prima reprezentare a Axei Pământului”[46], când textele străvechi o definesc drept simbol al Timpului („cruce, trupului stricăcioasă”[47]). Există, la inzii străvechi, şi câteva definiţii inspirate ale semnelor şi simbolurilor moştenite din cultura non-totemică, prin intermediul celei totemice: „Soarele este ochiul lumii”[48]; „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[49]; şi mai există şi o corespondenţă interesantă între Unvivers şi trupul uman, în care Soarelui îi revine, iarăşi, semnificaţia de ochi: „ceruri (cap), soare (ochi), aer (respiraţie), foc (inimă), apă (burtă), pământ (picioare), şi spaţiu (corp)”[50].
Din punctul meu de vedere, primul limbaj mono-silabic, dar care nu a prea lăsat urme în limbile polisilabice de mai târziu, este cel poruncitor, de tipul „dă”, „fă”, „ia”, „du”, „na”, „fii” etc. Limbajul monosilabic identificabil în limbile moderne este cel al unor locuţiuni străvechi, de tipul „arcana”, „colinda”, „calinda” (Calenda), caluşar, „daina” (doina), locuţiuni care au devenit cuvinte în limbile moderne, cu acelaşi înţeles sau cu înţelesuri diferite, dar conducând spre acelaşi tip ceremonial, ceremonialul ca atare fiind făcut, ca „naştere a limbajului credinţei” de către şamanul Kali Calusar[51], adică simbolicul centaur negru[52], care „îl sugerează pe Marte”[53], primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[54], fiind, în cadrul unui totemism ancestral, o locuţiune – ca să folosim termenul lui Eminescu, deci un frazeologism compus din cuvinte monosilabice (ca = naştere, lu = limbă, ar = credinţă).
Arcana, care în latină şi în engleză, inclusiv în cea contemporană, înseamnă „taină” marchează zeificarea planetei Venus (ar = credinţă, ca = naştere, na = Venus), Zeiţa Venus (Dai = zeiţă; na = Venus) fiind omagiată prin cântări vocale, termenul definind, astăzi, în ţinuturile baltice, scandinave, ba chiar şi în cele germanice din nordul ţării, cântecele interpretate vocal. „Această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre ca-re unul, anume din Vendidâd[55], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. mor-genländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merkwürdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[56].
Tot aşa, „Colinda”, înseamnă în limbile slave cântec religios, în limbile semitice deal, înălţime, iar în latină, prima zi a lunilor la romani. Numai că, în limbaj monosilabic, „colinda” înseamnă „muntele luminii întărite” (ko = munte, lin = lumină, da = întărite, puternice), iar „calinda” defineşte „naşterea luminii întărite” (ca = naştere, lin = lumină, da = întărite, puternice).
Despre toate aceste locuţiuni, care supravieţuiesc în mai multe limbi contemporane, am scris pe larg şi cu mărturii, prezentând în anexe texte doveditoare întregi, în „Cartea Datinii”, ultima lucrare pe care am şi tipărit-o în această viaţă, ulterior refuzând oferte editoriale de tipărire chiar şi pentru cărţile de poezie care mi s-au prelins din degete.
Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)
[1] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1
[2] Ibidem p. 154
[3] Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125
[4] Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548
[5] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324
[6] „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)
[7] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16
[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43
[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43
[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 43
[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 43
[12] Ibidem p. 154
[13] Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24
[14] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16
[15] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19
[16] Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726, p. 343
[17] Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72
[18] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323
[19] Ibidem, p. 385
[20] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261
[21] Mahabharata / Adi Parva, I, p. 6
[22] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14
[23] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141
[24] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221
[25] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30
[26] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. III, p. 242
[27] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 47
[28] Ibidem, p. 45
[29] Ibidem, p. 48
[30] Smith, John C., Reminiscences of early Methodism in Indiana, 1879, Indianapolis pp. 131, 132
[31] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon, vol. VII, New York 1831, p. 412
[32] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon, vol. VII, New York 1831, p. 412
[33] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 504
[34] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 505
[35] Dunglison, Robley, Human Physiology, vol. II, Philadelphia 1836, p. 505
[36] Lieber, Francis, Encyclopaedia Americana / a popular dictionary of arts, sciences, literature, history, politics and biography, brought down to the present time / including a copious collection of original articles in American biography / on the basis of the seventh edition of the German Conversations-Lexicon, vol. VII, New York 1831, p. 413
[37] Cheyne, Thomas Kelly; Black, Jon Sutherland, Encyclopædia biblica ; a critical dictionary of the literary, political and religious history, the archæology, geography, and natural history of the Bible, vol. II, London 1901, p. 1211
[38] The Mediterranean Race, în Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 40
[39] Ibidem, p. 41
[40] Ibidem, p. 68
[41] Ibidem, pp. 56, 57
[42] Ibidem, p. 126
[43] Ibidem, p, 214
[44] Ibidem, p. 208
[45] Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, 1998
[46] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891
[47] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16
[48] Katha-Upanishad, 2, p. 36
[49] Katha-Upanishad, 2, p. 37
[50] Mandookya-Upanishad, p. 59, subsol
[51] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4, Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12
[52] centaurul negru „căluşar: Dansul spiritului cailor, dansat de români, atât de păgân, încât este interzis de biserică. El se asemănă cu ceremonia dansatorilor englezi Morris (the English Morris dancers): un prost (mut – n. n.), un bărbat-femeie (Histia, Zeiţa Vetrei – n. n.), o capră (Capricornul – n. n.) și o trupă de dansatori. Aceasta este o fraternitate jurată și precede dansul cu o inițiere, care prezintă un cap de cal (omagierea lui Marte, „centaurul” paznic al Muntelui Soarelui – n. n.) și numărul sacru nouă. Dansul lor rotund (hora – n. n.) și bătălia lor sunt mai aprige decât în dansul Morris, în vremuri vechi chiar sângeros: o înfățișare realistă a bătăliei anotimpurilor. Dansul are loc în sezonul de mijloc și în Ziua tuturor sufletelor” – cf. Leach, Maria, Dictionary of Folklore, Mythology and Legend, New York 1949, p 184
[53] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175
[54] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4, Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12
[55] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of
Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,
American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.
[56] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.
