ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Ishtar si simbolul solar

Sinele Universal (II)

Despre rădăcinile pelasge („capetele negre”) ale religiei sumeriene există mult mai multe mărturii, care au contrazis, încă din faşă, „arianismul” lui Max Müller. Isaac Taylor[1], de pildă, considera că, „în 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11). Dar „această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8), porneşte de la cuvântul „Aryan, un termen inventat de profesorul Max Muller, este aproape la fel de inacceptabil ca termen sanscrit deoarece desemnează, în mod corespunzător, numai limbile indo-iraniene, în care sens este folosit de mulţi cercetători europeni… Astfel, în „Prelegeri despre ştiinţa limbilor”, publicată în 1861, în loc de a vorbi doar despre un arianism primitiv al limbilor, el vorbeşte despre o „rasă ariană”, despre o „familie ariană” şi afirmă că a existat o vreme „când primii strămoşi ai indienilor, perşilor, grecilor, romanilor, slavilor, celţilor şi germanilor trăiau, împreună, în aceleaşi ţinuturi, ba, mai mult, sub acelaşi acoperiş”, iar el susţine că, deoarece aceleaşi forme de exprimare sunt „conservate de toţi membrii familiei ariene, rezultă că, înainte, strămoşii indienilor şi ai persanilor au început să se deplaseze spre sud şi spre vest, devenind antecesorii grecilor, romanilor, celţilor, teutonilor, slavilor” şi că doar un mic clan de arieni s-a stabilit, probabil, pe cea mai mare altitudine din Asia Centrală, fără să vorbească o limbă încă sanscrită sau greacă, sau germană, dar care conţine dialectic germeni din toate aceste limbi” (pp. 2-4).

Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29), iar Karl Penka („Origines Ariacae”, Wien, 1883) „susţine că cel mai pur sânge arian se găseşte în Scandinavia, printre blonzii cu ochi albaştri, suedezii dolicocefali. Arienii puri, susţine, sunt reprezentaţi numai de germani din nord şi de scandinavi, care sunt mai prolifici, de statură înaltă, cu forţa musculară, energia şi curajul splendid al unei naturale dotări, care le-a permis să cucerească populaţii mai slabe, în est, sud, vest, şi să impună limba lor străveche popoarelor supuse” (p. 46)

„În 1868, Theodor Benfey s-a aventurat în a declara că, „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare” (pp. 54, 55).

În cele din urmă, odată cu excesul de antropologie, „teoria finică” a fost acceptată. Arheologii „au afirmat că, înainte de neolitic, Europa a fost ţinta unei migraţii ariene, iar populaţiile băştinaşe finice, care au fost întâlnite, au fost exterminate de invadatorii arieni, înarmaţi cu arme de bronz, pe care le-au adus cu ei din Est. De asemenea, s-a afirmat că aceste invadatori arieni au introdus în Europa cele mai multe dintre animalele noastre domestice şi plantele cultivate, şi că au fost, de asemenea, în posesia unei mitologie elaborate, constând, în principal, din zei ai furtunii, din fecioare ale zorilor şi din eroi solari” (p. 125).

Iar Fligier, deşi plusase pe un pre-arianism, vehement combătut ulterior[2], ajunge, în 1881, la concluzia că „adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[3], iar Theodor Benfey, susţinând, încă din 1868, că „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare”[4].

Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[5], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[6], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[7]. Şi, desigur, instrumentele boreazilor, care, după Pindar, citat de Herodot, dintr-un text pierdut, erau vioara, cobza şi naiul.

Prin legile pelasgine, cunoscute, ulterior, drept jus valachicum, au rezistat, în faţa insensibilităţii mileniilor, memoria subconştientă a divinilor pelasgi[8] şi, indirect, cea a iniţiatorului Pelasg, din mitologia grecească, în ciuda faptului că legiuitorul „pelagus” (principal, în latină), a fost, conform Tăbliţelor de la Tărtăria, „Anu, bărbatul cel mai integru, din Oraşul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, pelasg – desigur, ba chiar pelagus, pe care Fiul Muntelui (Enlil)[9], devenit Marele Păstor, avea să îl transforme în Cer, nu doar în străbun din Cer. Mărturii în favoarea ipotezei că Marele Păstor[10] al Pelasgilor („capetele negre”)[11] a primit „legile divine” [12] se găsesc în mai toate cărţile religioase străvechi, acolo unde mitul grecesc al iniţiatorului Pelasg îşi găseşte corespondent în liderul pelasg religios, care „a stabilit regulile” morale şi astronomice, acestea din urmă fiind şi repere pentru calendarul muncilor agricole, stabilite de „nuntirea” Cer-Pământ, numite, prin hiperbolizare specifică epocii metafizice din istoria omenirii, sine, spiritei sau suflete („Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului”)[13], mereu invocate ca atare[14]. În Cartea Shu, regăsim componenţa judeţului cu 12 păstori din „Iliada”, dar şi din judecăţile româneşti îndătinate de până prin anii 1800, implicată în stabilirea cosmogoniei iniţiale. Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori” (p. 40), „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[15], aceeaşi stăpâni ai munţilor, pelasgii, fiind mărturisiţi drept legiuitori iniţiali şi de istoriografia greacă şi latină, pe considerentul, ulterior confirmat, că „şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[16]: „Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[17]; în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[18]; misterele – de la pelasgi[19]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[20].

Regulile de convieţuire socială, stabilite de omul pelasg, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că degradarea consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, se regăsesc integral, şi cu termene de prescripţie, într-un document românesc din 19 februarie 1782, adică în scrisoarea Divanului Moldovei, „Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg”, iscălită de „boierii Divanului: Ioan Cantacuzino vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Neculai Ruset vel Vornic. / Gheorghe Stur­za vel Vornic. / Laskaraki Ruset vel Vornic / Scarlatache Sturza Hatman”, Doc. Nr. 291, pachet XXII; A. R, publicată în „Uricariile” lui Codrescu[21], dar omisă de toată lumea ştiinţifică.

În plus faţă de fragmentul citat din „Iliada” lui Homer, cu trimitere la „răscumpărarea capului”, descrisă de marele bard al antichităţii, în scrisoare se dă şi „hotărârea prescripţiei”, care „socoteşte stăpânirea a celor 30 de ani”[22], dar şi elemente de jure vicinitas (întâietatea neamului celui mai apropiat la cumpărare), precizându-se că şi „cel ce va cădea la datorie sau pen­tru altă trebuinţă va vrea să vândă moşia sa, are datorie să întrebe, întâi pe fii săi, în­să de vor fi de vârstă, şi pe neamuri, şi pe răzeşi, şi când nu vor vrea aceia să o cum­pere, atunci poate să o vândă şi la străini; iar când nu va înştiinţa pe fiii săi, de vor fi de vârstă, şi pe neamuri şi pe răzeşi, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau ră­zeşii, după ce vor afla de vânzare, au voie, până în patru luni, după pravilă, şi până în şase luni, să tragă judecata şi să răscumpere; iar de nu vor afla de vânzare, nici or şti nimica, şi până la 10 ani au voie să tragă judecata şi să răscumpere, însă încredinţându-se judecătorul că n-au aflat mai înainte, şi sorocul acest de zece ani este la cei ce nu vor fi înstrăinaţi din pământul lor; iar când mo­şia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăţii, la mezat, atunci n-are datorie să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeşi, nici pot să mai răscumpere, fiind vân­zare cu publicaţie”[23].

Dreptul acesta milenar păstrează, dar şi obturează definitiv memoria subconştientă a pelasgilor.

Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[24], cum s-ar traduce termenul)[25], ci o astralitate[26], cu naraţiuni astrale[27], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[28] şi dans[29], în cadrul unor ceremonii carpatice[30] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[31] şi până în Sumer[32], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[33] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[34] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[35].

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[36] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[37], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[38], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[39], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[40]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[41], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[42].

O genealogie cronologică sumeriană confirm aceste susţineri, Enki fiind „fiul lui Anu, întâiul născut”[43], iar „războinicul Ninurta, fiul lui Enlil”[44]. În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”[45]. Şi pentru că „Anu şi Enlil, suflet al Cerului şi Sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine”, chiar şi „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[46].

În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Nouă l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează” (p. 70). În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

În „Legenda lui Sargon, regele din Agade”, care începe cu precizarea că „Sargon, regele puternic, regele Agadei, sunt eu, / Mama mea a fost smerită, dar pe tatăl meu nu l-am ştiut, / Iar fratele tatălui meu locuieşte în munte”, există nişte trimiteri enigmatice la mitul lui Moise (pus într-un coş şi slobozit pe Eufrat), dar şi succesiunea la a guverna „popoarele capetelor negre” (p. 91). Însuşi legendarul legislator Hammurapi (2125-2081 î. Hr.) preciza că, atunci „când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad” (p. 110[47]).

În epopeea lui Ghilgameş[48], alte trimiteri la iniţiatorul pelag Anu (Cerul, deşi şi Soarele) şi la munţii din care a venit, confirmă citatele anterioare. În Uruk, păstorul Ghilgameş „a făcut templu pentru zeul cerului Anu şi pentru Ishtar, zeiţa dragostei”, iar „Anu i-a acordat cunoaşterea deplină” (p. 1). Prietenul păstorului Ghilgameş, Enkidu, era vânător: „Un singur tovarăş are, ei vin din munţi, / El este cel mai puternic de pe pământ, / Este puternic precum un menhir al lui Anu” (p. 3). Când a murit Enkidu, „Gilgamesh a pus un giulgiu ca un voal de mireasă pe prietenul său. El a început să urle de furie ca un leu, ca o leoaică jefuită de puii ei…. Şi-a smuls părul, împrăştiindu-l în jur, şi-a rupt hainele sale splendide şi le-a arunca pe jos ca şi cum acestea ar fi fost nişte zdrenţe” (III, p. 15). Apoi, plecând să întâlnească spiritul lui Enkidu, în munţi, „el a urmat drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte” (deci, de la est, la vest!), deci prin peştera întunecoasă (IV, p. 16), care se luminează abia după a douăsprezecea leghe. În text, este menţionat, în mod repetat, şi „tatăl zeilor, Enil al muntelui” (VII, p. 24), ceilalţi zei fiind descendenţii lui, muntenii.

Ca şi în mitologia greacă a „Teogoniei” lui Hesiod, şi la sumerieni erau identificate generaţiile de oameni vorbitori în epocile în care Soarele răsărea dintr-o constelaţie zodiacală sau alta, ajungând, însă, până în vremurile noaste: Generaţia de Aur, în Leu (Soare), Generaţia de Argint (Lună), în Rac, Eroi în Gemeni (Mercur), Bronz, în Taur (Venus), Fier, în Aries (Marte), Lumea Modernă, în Peşti (Jupiter), New Age, în Vărsător (Saturn)[49].

Mulţi termeni sacri din arhaica religie sumeriană au corespondenţi în geografia ţinuturilor româneşti, cum ar fi: Deva – „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”[50]; „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”[51]; „Aţi existat înainte de creaţie!… După ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin firul alb al zilei şi firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două direcţii de închinare, spre zei (Devas) şi părinţi (Pitris)! Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire”[52]. Dar, pe lângă toponimele care păstrează nume de zeităţi, deci de protopărinţi (Şieu, Ghimeş etc), există numele muntelui lui Dumnezeu, OM-ul. E vorba de cel mai vechi nume, dat pentru invocaţii, Atoateziditorului, nume primit, mult mai târziu, şi de către cei care există „după chipul şi asemănarea lui”, oamenii.

„1. OM înseamnă Brahman (respiraţie). 2. OM înseamnă toate acestea. 3. OM înseamnă ascultare. Când a fost rostit „OM, vorbesc!”, se vorbeşte. 4. După OM ei cântă liturghiile. 5. După OM ei recită imnuri. 6. După OM Adhvaryu dă răspunsul. 7. După OM preotul stabileşte ordinea ritualurilor. 8. După OM sacrificiul este permis”[53].

„OM este arcul, Sinele este săgeata, Brahman (răsuflarea) este scopul său”[54].

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[55].

„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[56].

„Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”[57].

„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. / Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”[58].

„Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în el însuşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea”[59].

„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”. Se scrie „AUM şi se pronunţă OM” ca în „foam” (spumă), se precizează în subsolul paginii[60].

„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[61].

„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. / Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”[62].

„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”[63].

„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu, îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor”[64].

„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”[65].

„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”[66].

„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca Unu indivizibil”[67].

„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM (ca laitmotiv – n. n.). Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”[68].

Singurii munţi din lume, care au un vârf OM-ul şi un monument megalitic BaBa (cei doi strămoşi iniţiali), sunt Carpaţii României. După această constatare, orice întrebare ar fi pur şi simplu retorică.

*

[1] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[2] „În 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11); „Această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8); Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29); „În 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger” (p. 41) – citate din Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[3] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[4] Ibidem, pp. 54, 55

[5] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[6] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[7] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[8] Homer, Iliada, versul 415 al Cântecul X, versul 125

[9] Heidel, A.,  The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, VII, p. 24

[10] Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”), care, atunci când i s-au înmulţit turmele, a coborât, dinspre civilizaţia polară, înspre cea boreală, „spre spaţiul luminos, spre sud”, iar „acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara” – Zend-Avesta, Vendîdâd, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta / The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3,traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12, 13 şi 19

[11] „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, tradusă de James Legge, Oxford, 1879 p. 63)

[12] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[13] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[14] „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 64)

[15] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, The Canon of Shu, pp. 40 şi, respectiv, 39

[16] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[17] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[18] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[19] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[20] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[21] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[22] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 16

[23] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 8

[24] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[25] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[26] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[27] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[28] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[29] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[30] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[31] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[32] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[33] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[34] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[35] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[36] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[37] Ibidem, p. 50

[38] Ibidem, p. 91

[39] Ibidem, p. 65

[40] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[41] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[42] Panaitescu, Paul în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[43] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10

[44] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 11

[45] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 63

[46] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, pp. 64, 65

[47] Toate aceste citate, în Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917

[48] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[49] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[50] Katha-Upanishad, III, 9, 16

[51] Mahabharata, VII, p. 65

[52] Mahabharata, III, p. 49

[53] Taittirîyaka-Upanishad, VIII, 1, 50

[54] Mundaka-Upanishad, II, 4, 38

[55] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[56] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38

[57] Eesha-Upanishad, p. 15

[58] Eesha-Upanishad, p. 15

[59] Eesha-Upanishad, p. 15

[60] Katha-Upanishad, I, p. 30

[61] Katha-Upanishad, I, p. 31

[62] Katha-Upanishad, I, p. 32

[63] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[64] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[65] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[66] Mandookya-Upanishad, p. 59

[67] Mandookya-Upanishad, p. 61

[68] Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, VIII, p. 67

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Sinele Universal (I)

În vremurile în care poeţii[1] descifrau poruncile Atoateziditorului pe cer, „Sinele Individual şi Sinele Universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[2]. Se, îmbinau, atunci, două fenomene ale cunoaşterii, similare „fenomenului” lui Kant şi „imanentului” lui Blaga, pentru că se considera că prin „cunoaşterea naturală se ajunge la un rezultat, iar prin cunoaşterea supranaturală, la altul”[3], şi asta pentru că însăşi istoria… preistoriei se afla incifrată şi disimulată în „mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[4] .

Vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea şi recunoscând dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[5]), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[6]), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc[7], în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[8] sau „cruce, trupului stricăcioasă”[9] săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere”[10], iar „Fiinţa este Sinele”[11]; „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni”[12]; „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[13].

Omul arhaic (nu pot accepta termenul „primitiv”, datorită consistenţei sale metafizice), imagina idei şi argumenta logic, fără se apeleze la pildele caracteristice epocilor golirii din ce în ce mai rapide de metafizic. Există în limbajul ştiinţific două generalităţi impersonale, „reminiscenţe păgâne” şi „om primitiv”, care nu doar că nu spun şi nu stabilesc nimic, dar înceţoşează minţile cu confuzii între pagane = sat, deci sintagma corectă ar fi „reminiscenţe săteşti” şi nicidecum idolatre, în vreme ce „omul primitiv” este, de fapt, omul metafizic, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurolară a omenirii”[14], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [15] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[16].

Zadarnic, însă, au existat, în istoria spiritualităţii europene, deschideri şamanice de tipul Klages, Schelling sau Blaga, câtă vreme totul se judecă doar din perspectiva ideologică a prezentului nostru cenuşiu, în care legendarea patriotardă nu deschide ferestre, ci le obloneşte cu bezna suficienţei, întotdeauna categorică, atunci când îşi închipuie că în mimeticele sclipiri de făptuiri stilistice străvechi „sunt numai reminiscențe păgâne, care ies la iveală prin asemenea cercetări și care ne arată ce fond primitiv și străvechi se găsește încă viu, prin asemenea obiceiuri, în poporul românesc”[17].

Acest fel superior de a gândi, descoperit în cărţile religioase ale antichităţii, pus în balanţă cu bigotismul necondiţionat al epocii lui, pare să-l fi enervat chiar pe autorul traducerilor, James Legge, dar şi pe G. G. Alexander, care considerau că „nu există nici o dovadă care să arate că, într-o perioadă foarte timpurie, a existat o cunoaștere, oricât de umbrită, a lui Dumnezeu, sub denumirea de „Tao”, deși sensul cuvântului a fost modificat, până când a devenit puțin mai mult decât o expresie pentru calea, drumul sau mijlocul prin care comunicarea a fost menținută între Dumnezeu și om, deși, la fel de des, mai ales în astfel de cazuri, „Cerul” și „Calea” către sau dinspre el au fost adesea folosite ca și cum ar fi termeni sinonimi”[18], că „cea mai populară și caracteristică dintre toate lucrările practice taoiste este „Cartea acțiunilor și a răzbunărilor lor”, atribuită „Celui Prea Înalt”, nume care este în mod obișnuit considerat ca însemnând Lao-tsze”[19], că „Lao-tsze este, probabil, un titlu de respect, echivalent cu „Bătrânul sau Venerabilul Filosof (în realitate, Lao-Tsze înseamnă Bătrânul Înţelept, ceea ce face ca a doua definire făcută de Legge să fie suficient de apropiată de sens)”[20], şi că „textul și ilustrațiile acestui volum îi reprezintă pe cei care, alături de Lao-tsze, pretind venerație sau închinare din partea taoiștilor sau a eclecticilor de astăzi – sau de ieri. Este, prin urmare, un conglomerat de fapte și ficțiuni, istorie și mit, sub influențe formative care provin din budism, confucianism și chiar din magie primitivă (o a patra „religiune” care nu este înregistrată oficial în China, dar a fost cea mai puternică)”[21].

Fără nici un fel de probe, s-a decis că „cel numit Lao Tsze, autorul nemuritor al Regelui Tao Teh, singura scriere pe care a lăsat-o posterității, s-a născut în anul 604 înaintea erei creștine, în al treilea an al împăratului Ting-Wang, din dinastia Chow, care expiră, în ceea ce este acum provincia Ho-nan, dar care atunci făcea parte din marele stat Kau”[22], şi că „Lau-tsze a rătăcit mai mult decât rivalul său (Confucius), dar este mai precaut decât s-ar fi putut aștepta de la independența sa. El s-a înălțat în regiuni și înălțimi unde alții nu l-au putut nici urma, nici vedea; şi, în timp ce se pierdea uneori în labirinturi rătăcitoare, trebuie mărturisit că, alteori, avea mai mult succes şi se întorcea cu o „bijuterie în sânul lui”. Cât de mult le datora Lau-tsze predecesorilor săi nu avem nici un mijloc de a afla, dincolo de puținele cazuri în care pare să citeze o maximă a vremii lui sau o zicală tradițională”[23]. Dar, cu siguranţă, afirmă comentatorii, „ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual”[24].

În prefaţa primei traduceri, publicată în 1868, a cărţii lui Lao Tze, se recunoştea, totuşi, că „Speculațiile metafizicii, politicii și moralității „Bătrânului filozof” Lau-Tsze”[25], înseamnă o carte de filozofie şi, implicit, de poezie străveche, care a zguduit lumea plată a religiilor lumii. „Din păcate, informațiile istorice pe care le avem despre persoana lui Lao Tsze sunt extrem de sărace și, în plus, parțial nu foarte credibile. Dacă separăm nucleul istoric presupus de acoperirea legendară, obținem următoarele date, care pot fi considerate oarecum credibile. Numele Lao-tsze, prin care se face referire de obicei la filosof, nu este un nume propriu, ci doar un nume onorific, care i-a fost dat de discipolii și urmașii săi și înseamnă „vechi maestru”. Numele său real era Li-poh-yang”[26].

Elbert Duncan Thomas schimbă numele presupus drept real în Li Er, după ce se întreabă oarecum retoric: „Lao Tzu a fost el mit, om sau Dumnezeu? În scopul acestui studiu, nu contează. Cuvintele „Lao Tzu” înseamnă „Bătrânul filozof”. Prin urmare, este mai degrabă un titlu, decât un nume. „Li Er” era numele adevărat al vechiului filozof…

Lao Tzu este considerat de unii ca fiind doar un mit; dar nu pare să existe nici un motiv să ne îndoim de istoricitatea persoanei sau de autenticitatea cărții sale, „Tao Teh King” („Canonul rațiunii și al virtuții”). El poate să fi fost mit; cu toate acestea, de mai multe ori, în istoria gândirii politice, teoriile care au avut efecte de durată asupra guvernărilor omului s-au întemeiat pe idei nu mai bune decât pe mituri. Acest lucru este sigur, mituri din abundență au crescut cu privire la viața și nașterea lui Lao Tzu.

Deși filozofia confuciană a devenit vedeta călăuzitoare a guvernului chinez, Lao Tzu și gândurile sale s-au fixat ferm în mintea chineză. Discipolii lui Lao Tzu au dus mistica taoistă mai departe decât a făcut-o el. Au mers atât de departe ca o credință în alchimie și într-un elixir al vieții.

Lao Tzu a fost onorat de diverși împărați, de-a lungul veacurilor, iar în 666 d. Hr., Împăratul Kao Tsung l-a canonizat și i-a dat un rang printre zei ca Marele Suprem (T’ai Shang), ca Zeul Împărat al Primei Cauze întunecate. În 1013 d. Hr., Huan Tsun i-a dat titlul de Tae Shung Lao Chiun („Marele Înălțat, Stăpânul antic”)[27]”

În scrierile lui Lao Tze, concepute în versuri, dar traduse în proză, cu o singură excepţie, sunt dese intervenţiile celui care le-a copiat, de pe un ultim exemplar uzat, şi le-a încredinţa viitorimii, Confucius introducând, de fapt, relaţionările împărat-stat. Dacă Lao Tze şi Confucius ar fi fost contemporani, poetului filozof nu i s-ar mai fi spus „Bătrânul Înţelept”, iar scrierile ar fi rămas semnate cu numele lui de fiecare zi, indiferent cine ar fi fost acesta. Dar conceptul Tao (nu are nume, dar Lao Tse îl numeşte aşa, deşi nu are nume, deci nu se vremelniceşte, ca să înţelegem la cine se referă) era atât de vechi, ca şi născocitorul lui, încât Confucius „a transmis (doctrinele) lui Tâo și Shun, ca și cum ar fi fost strămoșii săi și i-a prezentat elegant, luându-i drept modele”[28].

Deşi modificate de Confucius, dar numai prin relaţionările pământeşti, cred că nu ar fi rău să reproduc câteva dintre „Principiile şi atributele Naturii”, în ordinea în care au fost scrise:

„Numai el (Tao) este cel care astfel nu se bazează pe meritul său; şi de aceea meritul lui nu se îndepărtează de el”[29].

„La originea sa este ca și cum ar fi strămoșul tuturor lucrurilor… Nu știu a cui este urmașul. A existat înainte ca Dumnezeu să existe”[30].

„Spațiul dintre Cer și Pământ poate fi comparat cu o vas gol, cu Raiul drept capac și Pământ drept podea”[31].

„Spiritul Adâncurilor este nemuritor; se numește Azur [Raiul] și Mama [Pământ]. Culoarul dintre aceste Două Influențe, care iese și intră, se numește rădăcina creației vizibile. Ele sunt neîncetate în acțiune, ca și cum ar fi permanente și pot fi atrase [folosite sau supuse contribuției] fără a fi niciodată epuizate”[32].

„Raiul este veşnic; Pământul rezistă. Motivul rezistenței Cerului și Pământului este că nu au fost auto-produse. Prin urmare, ele sunt capabile să reziste pentru totdeauna. Astfel, deși Înțeleptul [în imitarea lor] consideră cultivarea corpului său ca fiind de importanță secundară, corpul său încă progresează [de la sine]; el își aruncă trupul și totuși trupul său este păstrat. Prin urmare, el este capabil să-și îndeplinească toate dorințele [în îndeplinirea principiilor lui Tao în propria persoană]”[33].

„Bunătatea Domnitorului seamănă cu apa [în flexibilitate, adaptabilitate și putere de fertilizare]. Bunătatea apei este benefică pentru toate lucrurile, și asta fără a te lupta. / Locul de sălaş [al bunătății imperiale] este disprețuit de mulțime [căci este umil – referindu-se la cursul descendent al apei]; și prin urmare este aproape de Tao. Oriunde locuiește, sfințește locul. În inimă, proprietățile sale sfințitoare sunt de nepătruns. Prin dăruire, el sfințește bunăvoința; vorbind, el sfințește credibilitatea; în administrare, sfințește guvernul; în împlinirea muncii zilnice, el sfințește capacitatea; în adoptarea măsurilor publice sfinţeşte acţiunea sezonieră. El singur nu se luptă niciodată împotriva [sau se pune în opoziție cu] nimănui; și de aceea nu dă naștere la resentimente”[34].

„Este mai bine să renunți cu totul, decât după ce s-a înțeles odată [Tao], să te mândreşti cu autosuficiența cuiva. Cercetarea, dacă este dusă la un punct prea ascuțit, împiedică conservarea corpului [grăbește moartea]. Când o sală este umplută cu aur și bijuterii, nu poate fi păzită intactă. Când bogăția și onorurile sunt combinate cu aroganța, ele înșiși invocă dezastrul. Să te păstrezi în plan secund, când meritul a fost atins și faima a urmat în urma lui; aceasta este calea Raiului”[35].

„După ce a primit, prin naștere, un suflet viu, fiinţa este capabilă, păstrându-și individualitatea [pură și necoruptă] să prevină dezbinarea [de originalul pur]. Controlând forța vitală și aducând-o la cel mai înalt grad de flexibilitate, fiinţa poate deveni din nou ca un prunc [revenirea la starea nevinovată]. Spălându-se și curățându-se de ceea ce numai Cerul poate vedea [păcatele secrete], cineva poate deveni fără de pată. Guvernând Imperiul prin iubire față de oameni, stăpânitorul este capabil să-i împiedice pe supuşi să cunoască răul [vor trăi într-o atmosferă de mulțumire și încredere].

Când Ușa Raiului este acum deschisă, acum închisă, atunci Principiul Feminin (Yin) va dispărea; [totul va fi Yang pur].

Dacă înțelegerea cuiva ajunge în toate direcțiile, el poate ignora cunoașterea [ca atare; nu va exista, pentru el, ignoranţa]. Ceea ce produce el hrănește. Producând, el nu pretinde posesia [de virtute]; acţionând, el nu presupune [aptitudinea lui]. Deși este un bătrân printre semenii săi, el nu își asumă nici o autoritate asupra lor. Aceasta poate fi numită Virtute Sublimă [cea mai înaltă dezvoltare a lui Tao]”[36].

„Treizeci de spițe, unite într-un cadru, au fost folosite [în vremuri vechi], înainte de inventarea trăsurilor. Lutul, transformat cu ustensile, era folosit înainte de vremea palatelor și a locuințelor [când nu existau vase de sacrificiu, pahare sau boluri]. O uşă şi o fereastră, săpate [în partea de deal], făceau parte dintr-o reşedinţă (bordei – n. n.), înainte de ridicarea caselor. Prin urmare, deținerea acestor lucruri poate fi considerată benefică, în timp ce [fosta] lor absența se poate spune că a fost utilă [în sensul că a dus la necesitatea ca acestea să fie făcute]”[37].

„Cele cinci culori orbesc ochii oamenilor. Cele cinci tonuri le asurzesc urechile. Cele cinci arome le viciază gustul. Galoparea și vânătoarea induc tulburări ale minții. Obiectele care sunt dificil de atins îi fac să întâmpine obstacole [sau răni – în urmărirea lor].

Astfel, Înțeleptul are grijă de eul său interior și nu de ceea ce ochiul său poate vedea; motiv pentru care îl aruncă pe cel din urmă și îl păstrează pe cel dintâi”[38].

„Favoarea și dizgrația sunt deopotrivă un motiv de frică. Onorurile aduc o mare calamitate asupra corpului. Ce anume se numește favoare și rușine? Rușinea înseamnă decăderea; pierderea unuia și supunerea față de celălalt sunt în egală măsură cauze ale reținerii. Prin urmare, se poate spune că favoarea și dizgrația ambele dau naștere fricii.

Și ce se înțelege prin a spune că onorurile aduc nenorociri asupra corpului? Dezastrele care vin asupra mea sunt consecința deținerii unui corp; dacă nu aș fi avut unul, de ce calamități aș ​​putea suferi?

De aceea, dacă onorurile care vin asupra mea personal sunt din cauza poziţiei mele de lider, atunci întregul Imperiu mi se va supune; iar cei care cultivă bunăvoința personală în conducere se pot angaja Imperiului pentru totdeauna”[39].

„Ceea ce poate fi căutat, dar se dovedește invizibil, se numește Depărtare. Ceea ce poate fi ascultat, dar care se dovedește in-auzibil, se numește Vacanță. Ceea ce poate fi strâns, dar care se dovedește intangibil, se numește Subtil. Cuvintele sunt inadecvate pentru a examina aceste trei proprietăți; de aceea ele se îmbină și devin Una.

Deasupra, nu este luminos; dedesubt, nu este slab. Continuarea în rezistență nu poate fi numită. Revenind la vid, poate fi numită Forma fără formă, Imaginea Inexistentului; din care motive este imposibil de căutat.

Stând în faţa lui, nu se poate vedea capul [față]; urmându-l, nu se poate percepe spatele [sau urmele de picioare].

Obținerea etichetei din timpurile străvechi și aplicarea acesteia, ca ajutor pentru metodele în vogă în zilele noastre, astfel încât cineva să poată ajunge la o cunoaștere a originii sale demult trecute, poate fi numită [obținerea] germenului, sau Indiciu a lui Tao”[40].

„Tao-ul celor vestiți pentru înțelepciune din vremurile de demult era subtil, misterios, ascuţit și pătrunzător; adâncurile sale erau de nerecunoscut de alții. Aceștia, [neadepții], fiind incapabili să o învețe, s-au străduit, prin forță, să o acționeze în practică. Ei au îndrăznit [greutățile căutării lor] ca cei care văd pârâurile iarna. Ei au fost precauţi, ca cei care se tem [de ridicolul] vecinilor lor; ei erau reverenți, ca cei care găzduiesc un vizitator; erau expansivi, ca gheața pe punctul de a se topi; ei erau simpli și nelustruiţi, ca lemnul netăiat; erau liberi ca o râpă; lipsiţi de discernământ erau ca o apă tulbure.

Cine este capabil să facă apa tulbure să devină limpede, treptat, reducând-o la liniște? Cine este capabil să dea viață [nesfârșită] celui care este în repaus, punându-l în mișcare perpetuă? Cei care păstrează acest Tao nu doresc deplinătate; de aceea, neavând deplinătate, ei sunt capabili să o păstreze în inimile lor pentru totdeauna și nu necesită niciodată să fie reînnoită”[41].

„Când extrema vidului este atinsă [ca prin Rai] și liniștea păstrată rigid [ca de către Pământ], atunci toate lucrurile sunt produse simultan; și prin acest [exemplu] observ revoluțiile lor. Toate lucrurile, după ce au înflorit ca planta Yün, revin fiecare la aceea din care a izvorât. Revenirea la această sursă se numește liniște, iar aceasta implică o întoarcere la rânduiala inițială [a Raiului]. Revenirea la rânduiala originală [a Raiului] este numită baza sau pivotul Tao. Cunoașterea acestui lucru poate fi numită iluminare, în timp ce necunoașterea ei duce la un lucru nesăbuit al propriului eu. Cine știe suportă pe ceilalți.Faţă cu alții, el este drept; fiind drept, este apt să fie rege; fiind rege, este asociatul Cerului [al cărui mandat îl deține și ale cărui rânduieli le îndeplinește]. Cerul este [odrasla lui] Tao; iar Tao supraviețuiește morții celui care este întruchiparea ei, trăind nevătămat pentru totdeauna”[42].

„Cei cu înțelepciune și puritate preeminentă cunoșteau [această Etichetă] intuitiv, de la nașterea lor, și așa au posedat-o. Cei de rangul doi – oamenii virtuții – s-au apropiat de ea și l-au elogiat. Cei de rangul al treilea – care erau încă deasupra comunității – erau înfricoșați de asta. Cei de rangul cel mai de jos îl țineau în ușoară consideraţie. Credința lor în ea era superficială sau imperfectă; în timp ce erau chiar unii care nu credeau deloc în asta.

[Primul] a vorbit numai cu chibzuire și socoteală, ca și cum le-ar onora cuvintele. Când munca lor [publică] s-a realizat, iar afacerile au progresat nestingherite, toți oamenii au spus: „Aceasta este condiția noastră naturală și spontană”[43]”.

„Când Marea Etichetă [a celor cinci conducători și a celor trei dinastii] a căzut în nefolosire, au apărut bunăvoința și rectitudinea. Au apărut bărbați cu înțelepciune și bunătate și apoi ipocrizia a început să se răspândească [oamenii buni au fost alterați de josnicie]. Discordia a apărut în familii și aceasta a manifestat [prin contrast] virtuțile evlaviei și compasiunii filiale. Statul a fost aruncat în anarhie, iar acest lucru a dus la apariția unor miniștri (slujitori) credincioși”[44].

„Când înțelepții sunt îndepărtați ca conducători și serviciile celor înțelepți sunt abandonate, bogăția oamenilor va crește de o sută de ori [căci toate inimile lor vor fi puse în lăcomie]. Când bunăvoința și rectitudinea [în guvernare] sunt abjurate, [atunci va fi apogeul dezordinii, pe care] oamenii vor reveni la calitățile lor naturale de evlavie și compasiune filială [prin pură forță de reacție]. Când se va renunța la ingeniozitatea luxului și a dorinței de câștig, nu vor mai exista tâlhari [căci nu vor exista acumulări de bogății care să merite furate]. Aceste trei propoziții arată că simplele exterioare sunt insuficiente pentru o bună guvernare și, prin urmare, fiecărui om ar trebui să i se ordone să se limiteze la îndeplinirea propriei sale lucrări speciale în viață”[45].

„Privind mereu realitatea lucrurilor, ajutând la păstrarea căii simple, [oamenii] vor deveni mai puțin egoiști și vor avea mai puține dorințe; și ducându-și cercetările [în Doctrină] până la limita maximă, ei pot evita întristarea.

Cât de mică este distanța care împarte o afirmație promptă de un consimțământ adulator; [totuși] cât de mare este aceea dintre virtute și moralitate! Nu pot să mă tem de ceea ce se tem de alții. [Bursa lor] cât de neglijată este! Cu ei este încă noapte.

Lumea este veselă și luminoasă ca într-o zi de jertfă sau ca cei care urcă o colină frumoasă primăvară. Eu singur prefer singurătatea și liniștea și caut să nu intru în viitor. Sunt ca un prunc înainte ca acesta să devină copil; rătăcit încoace și încolo, de parcă n-aș avea nici o casă în care să merg. Mulţimea are belşug şi de cruţat. Eu singur sunt ca unul care a renunțat la orice lucru. Am eu, deci, inima unui prost? Confuz și întunecat, în timp ce vulgarii sunt [aparent] luminați. Eu singur sunt în întuneric. Aruncat încoace și încolo ca marea; rătăcind fără încetare. Mulţimea are cu ce să-şi folosească energiile. Numai eu sunt prost ca un măscărici. [Dar] Eu singur mă deosebesc de toți ceilalți prin aceea că o respect pe mama care alăptează”[46].

„Apariția Virtuții în cea mai deplină exuberanță a sa nu este mai mult decât rezultatul conformării cu Tao. Tao, considerat ca o entitate, este obscur și vag. Vag și obscur, totuși în el există Forma. Obscur și vag, totuși în el există Substanță. Vag și obscur, totuși în el există Energie Chintesențială – și aceasta este extrem de reală. În el, de asemenea, există încredere; din cele mai vechi timpuri, până în timpurile moderne, numele său nu a fost niciodată pierdut; prin el pot include în raza observaţiei mele întreaga natură vie. Cum sunt conștient de acceptarea naturii animate [în Tao]? Prin Tao însuși”[47].

„[În cultivarea lui Tao] există primii muguri; apoi perfecţiunea. În primul rând, există perversiune; perfecţionare. Mai întâi este golul [receptivitatea]; apoi plenitudinea. Mai întâi este distrugerea [vechiului]; apoi renovare. Mai întâi este smerenia; apoi achiziţia. Autosuficiența este urmată de suspiciune [din partea altora]. Prin urmare, Înțeleptul păstrează unitatea [în inima sa] și devine un model pentru întreaga lume. El nu spune că poate vedea și, prin urmare, este perspicace. El nu spune însuși că are dreptate și, prin urmare, se manifestă tuturor. El nu se laudă pe sine și, prin urmare, meritul său este recunoscut. El nu este îngâmfat și, prin urmare, crește [în cunoaștere]. Și cum nu se luptă niciodată cu nimeni, tot așa lumea nu se luptă cu el.

Poate acea zicală din vremuri de demult. „Mai întâi mugurii, apoi perfecțiunea” – să fie numit fără sens? Atingerea perfecțiunii autentice implică o întoarcere [la natura originară a omului]”[48].

„Reticența în vorbire împovărează spontaneitatea. Un vânt zgomotos nu continuă după zori; o aversă de ploaie nu durează mai mult decât ziua. Cine produce aceste două fenomene? Cerul și Pământul. Vedeți, deci, că forțele naturii nu pot dura pentru totdeauna, cu atât mai puțin omul?

Prin urmare, printre cei care își ordonează treburile în armonie cu Tao, cei care înțeleg doctrina sunt identificați cu Tao; cei care sunt posedați de virtute sunt identificați cu Virtutea [sau atributele lui Tao]; în timp ce toţi cei care le pierd pe amândoi sunt identificaţi cu pierderea lor [pentru ca ei să nu recunoască că este pierdere].

Cei care devin, astfel, identificați cu Eticheta, sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Eticheta. Cei care devin identificați cu Virtutea ei sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Virtutea. Pierderea suferită de cei care sunt identificați cu pierderea ambelor se bucură și de cei care se află deja în același caz.

Acolo unde există o insuficiență a credinței din partea unuia, va rezulta o absență totală a credinței din partea altora”[49].

„Un bărbat care se ridică în vârful picioarelor nu poate rămâne stabil. Un bărbat cu picioarele strâmbe nu poate merge [departe].

Cel care spune că poate vedea nu este luminat. Cel care spune că are dreptate nu se manifestă altora. Cine se laudă pe sine nu are merit. Cine se îngâmfă de sine nu va crește [în cunoaștere].

Se poate spune că astfel de bărbați îl caută pe Tao pentru a se hrăni și acționează ca paraziţii; în plus, sunt detestați universal. Prin urmare, cei care sunt locuiți de Tao nu procedează astfel”[50].

„A fost Ceva format din haos, care a luat ființă înaintea Cerului și a Pământului. Tăcut și nemărginit, rămâne singur și nu se schimbă niciodată. El pătrunde în orice loc și nu prezintă nici un pericol [de a fi afectată]. Poate fi numit Mama Universului, nu-i cunosc numele; dar denumirea lui este Tao. Îl voi denumi drept grozav. Fiind grozav, merge mereu mai departe; și astfel spun că este îndepărtat. Fiind la distanță, spun că se întoarce.

Prin urmare, Tao este grozav; Raiul este mare; Pământul este grozav, iar regele este mare. În Univers există patru lucruri care sunt grozave, iar Regele este unul dintre ele. Omul se reglează pe sine prin Pământ; Pământul se reglează pe sine prin Cer; Raiul se reglează prin Tao; iar Tao-ul se reglează prin propria sa natură inerentă – sau în mod spontan”[51].

„Greutatea este sursa luminii; liniștea domină neliniștea. Prin urmare, în timp ce Înțeleptul continuă toată ziua [conform lui Tao], el nu se îndepărtează niciodată de calm sau de gravitate. Deși pot exista spectacole de glorie lumească [pentru a-l atrage], el stă liniștit singur, mult deasupra mulțimii obișnuite. Cum poate un prinț cu zece mii de herghelii de cai să-și considere propria persoană ca fiind mai puțin importantă decât demnitatea sa regală?

Această ușurință [din partea Prințului] îi pierde pe miniștrii săi, în timp ce neliniștea [din partea miniștrilor] îl pierde prințul lor”[52].

„Conduita virtuosului nu lasă nici urmă, nici indiciu. Cuvintele virtuoșilor nu oferă nici un motiv pentru a găsi greșeli. Proiectele virtuoșilor nu necesită intrigi.

Când cei virtuoși sunt obstrucționați [în politica lor], deși nu există niciun zăvor la ușă care să o închidă, ea nu poate fi deschisă. Când cei virtuoşi intră în relații cu ceilalți, deși nu sunt legați de legături contractuale, ei totuși nu se pot elibera [de obligațiile lor].

Astfel, Înțeleptul își folosește întotdeauna bunătatea pentru a-i salva pe alții; şi de aceea nu există nimeni care să fie abandonat. El își folosește întotdeauna bunătatea pentru a salva creația neînsuflețită; și de aceea nu există nici unul dintre aceștia care să fie abandonat. Aceasta se numește a fi dublu iluminat.

De aceea, omul virtuos este învăţătorul sau stăpânul omului rău, în timp ce omul rău este angajat ca material, la care să lucreze, de către omul virtuos. Dacă omul rău nu-l respectă pe celălalt ca pe învăţătorul său, nici omul bun nu-l iubește pe cel dintâi ca pe materialul său; apoi, în ciuda oricărei înțelepciuni pe care o poate avea fiecare, amândoi sunt foarte orbiți. Această doctrină este şi importantă, și sublimă”[53].

„Cel care, conștient de puterea masculină, păzește o slăbiciune feminină, devine canalul întregului Imperiu [în care converg toate fluxurile minore]. Fiind astfel canalul întregului Imperiu, virtuțile cardinale nu se îndepărtează niciodată de el și el va reveni la o condiție de inocență copilărească.

Cel care, conștient de lumină, ține în obscuritate, va deveni un model pentru întregul Imperiu. Fiind un model pentru întregul Imperiu, virtuțile cardinale nu-l vor părăsi niciodată, iar el va reveni la Necondiționat.

Cel care, conștient de gloria lui, păzește smerenia, va deveni valea întregului Imperiu. Fiind valea Imperiului, el va reveni la simplitatea lui originală. Când această simplitate este distribuită, pusă în joc, omul devine un lucru de utilitate [statului].

Înțeleptul angajează oameni de această simplitate și îi avansează la rang înalt; prin urmare, administrația lui este la scară mare și nu se termină niciodată”[54].

„Lucrurile care din vechime au obținut Unitatea sunt:

Raiul, care prin el [yang-ul pur] a devenit clar.

Pământul, care prin el [pare yin] a devenit nemișcat.

Zeii, care prin ea au devenit divin inteligenți.

Văile, care prin aceasta au devenit căderea.

Toate creaturile, care prin ea se reproduc.

Prinți și Regi, care prin ea conduc drept”[55].

„Rezistența este mișcarea lui Tao [sau, mișcarea implică o rezistență la Tao, a cărui esență este odihna]. Toate lucrurile din lume își datorează viața existenței sale [a lui Tao], iar această existență a izvorât din inexistență”[56].

*

„Judecând algebric, TAO este X, sau cantitatea necunoscută, pe care trebuie să o găsim. Iar primul lucru de făcut este să vezi ce se predică despre acest sine misterios; cum este descris; cu ce atribute este creditat; unde se găseşte; de unde a luat naștere, cum există și care sunt funcțiile sale. Atunci ne-am putea găsi în situația de a descoperi ce răspunde la aceste detalii și de a da un nume profan a ceea ce predicatorii ei înșiși au declarat că trebuie să fie pentru totdeauna fără nume.

Ni se spune că a existat înainte de vremea care urma să înceapă. Chuang Tsze spune că nu a existat niciodată o epocă când nu a fost. Lao Tsze afirmă că imaginea sa a existat înaintea lui Dumnezeu Însuși. Este omniprezent; nu există loc unde să nu se găsească. El umple Universul cu măreția și sublimitatea sa; totuși, este atât de subtil, încât există în toată plenitudinea ei în fructul unui păr de toamnă. Face ca soarele și luna să se rotească pe orbitele lor stabilite și dă viață celei şi mai microscopice insecte.

Fără formă, este sursa oricărei forme pe care o vedem; inaudibil, este sursa tuturor sunetelor pe care le auzim; invizibil, este ceea ce se află în spatele fiecărui obiect exterior din lume; inactiv, el produce, susține și vivifică fiecare fenomen care există în toate sferele ființei. Este impersonal, lipsit de pasiune, împlinindu-și scopurile hotărâte cu nepăsarea destinului, totuși debordând în bunăvoință față de toți. „Ce este Tao?”, exclamă Huai-nan Tsze. „Este ceea ce susține Cerul și acoperă Pământul; nu are granițe, nu are limite; înălțimea sa nu poate fi măsurată, nici adâncimea nu poate fi pătrunsă; el învăluie Universul în îmbrățișarea sa și conferă vizibilitate a ceea ce în sine este fără formă. Umple totul în cele Patru Puncte ale Busolei; conține Yin și Yang; el ține împreună Universul și Epocile, și furnizează Luminii libertatea, este atât de subtil, încât pătrunde tot așa cum apa pătrunde în mlaștină.

Prin TAO, munții sunt înalți și abisurile adânci; fiarele merg și păsările zboară; soarele și luna sunt strălucitoare, iar stelele se învârt în cursul lor. Când suflă vânturile de primăvară, ploaia dulce cade și toate lucrurile trăiesc și cresc. Vietăţile cu pene clocesc, iar cele cu blană se înmulțesc și cresc; plantele și copacii își fac toată exuberanța lor glorioasă de frunziș, păsările depun ouă și animalele își produc urmașii; nici o acțiune nu este vizibilă în exterior și totuși lucrarea este finalizată. Umbrit și indistinct, TAO nu are formă. Indistinct și umbrit, resursele sale nu au sfârșit. Ascuns și obscur întărește toate lucrurile din lipsă de formă. Pătrunzând și pătrunzând totul, nu acționează niciodată în zadar”[57].

*

[1] „Dumnezeu (dar nu sub acest nume de „stăpân al zeilor – n. n.) a figurat foarte mult în guvernământul antic al Chinei și în teoria schemei politice chineze. Dumnezeu era Conducătorul – Conducătorul Suprem – și, la început, părea să fi fost personal. Mai târziu, Raiul a devenit ideea supremă. Prin Dumnezeu sau Cer, regii au domnit, iar prinții au fost forțați să conducă cu dreptate prin aceeași influență. Toți erau sub stăpânirea Cerului și erau obligați să asculte. Aceeași idee va fi valabilă pentru ambele școli mari de gândire chineză – confucianismul și școala lui Lao Tzu”[58].[1] „Ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual” – Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p, 10

[2] Katha-Upanishad I, p. 31

[3] Eesha-Upanishad, p. 16

[4] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[5] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[6] Katha-Upanishad, 1, p. 31

[7] „Atunci când viața se termină și legăturile umane vor fi rupte, te vei alătura zeilor și, străpungând norii, vei atinge regiunile supreme” – Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 19, 20

[8] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[9] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[10] Katha-Upanishad, III, 13, 13

[11] Katha-Upanishad, V, 7, 22

[12] Isa Upanishads, 6, 1

[13] Kena-Upanishad, toate în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21

[14] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[15] Ibidem, p. 176

[16] Ibidem, p. 392

[17] Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930, p. 46

[18] Alexander, G. G., Lao-Tsze, the great thinker (Lao-Tsze, marele gânditor), London 1895, p. 44

[19] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 183

[20] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 203

[21] Doré, Henry, Recearches into Chinese superstiotions, Shangai 1931, pp. XI, XII

[22] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p. 3

[23] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868, pp. VII, VIII

[24] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, pp. p, 10

[25] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868

[26] Grube, Wilhelm, Religion und kultus der Chinesen, Leipzig 1910, p. 82

[27] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, pp. 21, 22

[28] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 4

[29] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 3

[30] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 4

[31] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 5

[32] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 6

[33] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 7

[34] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 8

[35] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 9

[36] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 10

[37] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 11

[38] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 12

[39] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 13

[40] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 14

[41] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 15

[42] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 16

[43] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 17

[44] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 18

[45] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 19

[46] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 20

[47] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 21

[48] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 22

[49] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 23

[50] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 24

[51] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 25

[52] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 26

[53] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 27

[54] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 28

[55] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 29

[56] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 30

[57] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, pp. II, III

[58] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, p. 18

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Misterul misterelor

Printr-o aparentă contrazicere a revelaţiilor, menită întregirii desluşirii prin contribuţii individuale, Mircea Eliade susţinea că, dat fiind statutul de „elemente foarte vechi ale mitologiei, misterele trebuie considerate și întruchipările nemijlocite ale fenomenelor naturii”[1], pe care le-a impus „şamanul, omul care ştie şi care îşi aminteşte, adică cel care înţelege misterele vieţii şi ale morţii; pe scurt, cel care împărtăşeşte condiţia spiritului. El nu este numai un extatic, ci şi un contemplativ, un gânditor. În civilizaţiile ulterioare, „filozoful” va fi recrutat dintre aceste fiinţe pasionate de misterele existenţei şi înclinate, prin vocaţie, spre cunoaşterea vieţii interioare”[2]. „Şamanii (preoții) și misterele le-au ordonat, au reglat mișcările și gesturile dansatorilor și au făcut cadenţele, ritmurile mişcărilor să se ajute de accentele cuvintelor, de melodia cântecului și de muzică. Au dansat, cântând melodii, în sunetul puternic al buciumelor, tobelor, cimbalelor, care au scandat invocațiile și clamările vesele ale publicului, au stârnit imaginația mulțimii și au contribuit la inspirarea unei frici superstițioase. Mai târziu, preoții și slujitorii cultelor zeilor și-au rezervat privilegiul de a dansa dansuri religioase; mișcări combinate, în care guvernau gesturile adorației; melodii imaginate pentru a direcționa, pentru a marca mișcările imnurilor, imnuri care exprimau recunoștința sau dorințele credincioșilor dădeau dansurilor religioase un aspect maiestuos, o expresie solemnă, hieratică. Pentru a susține vocea, au adăugat ritmul melodiei, însoțirea muzicii. Dansând, au cântat imnuri și cantate[3], însoțindu-se de liră, harpă și chitare. Publicul a luat parte la dansuri și cântece, în anumite momente[4], prin intervale, pentru a proclama în cor bucuria, durerea sau speranțele lor, pentru a exprima, prin gesturi și mișcări colective, unirea lor, comuniunea lor de sentimente cu preoții care conduceau dansul, pentru a repeta în cor refrenele imnurilor și cantatelor. Aceste dansuri religioase au devenit rituri uzuale pentru a omagia zeii și au fost numite dansuri sacre”[5].

Lucian Blaga postula că „lumea concretă naturală nu ne „revelează” mistere, ci numai ne „semnalizează” prin „semne” şi „indicii” mistere pe care numai noi ni le putem revela (limitat şi înfrânat)”[6], în condiţiile în care „omul „există” astfel încât el, ca subiect, îşi e sieşi un mister într-un orizont saturat de mistere… ca „om”, el există însă în orizontul misterelor, şi e înzestrat cu destinul ce se desprinde ca un corolar din acest mod, cu destinul de a încerca revelarea misterelor”[7].

Sfântul Augustin, pornind de la ideea că „miracolul nu este împotriva naturii, ci împotriva naturii așa cum ne este cunoscută… cine ar putea enumera multitudinea de minuni cuprinse în poveștile profane?”[8], lua în discuţie ceea ce filosofii de mai târziu aveau să numească „mistere mici” (solemnităţi vizibile) şi „mistere mari” („referitor la ceremoniile secrete, nu avem practic nici o mărturie directă”[9]), susţinând că primele sunt „mistere cuprinse în solemnități vizibile, pe care tot poporul le sărbătorește, dintre care un număr mic are inteligență”[10]. Desigur că aceste solemnităţi vizibie, adică „ceremoniile populare, devoţiunile personale şi reprezentațiile publice erau destinate maselor, cărora li se potriveau admirabil. Dar, o doctrină mai filosofică şi practicile secrete se adresau intelectualilor”[11], iar „în cadrul tradiţiilor populare de o complexitate care sugerează misterele, primul loc trebuie să revină balurilor mascate şi ceremoniilor dramatice care însoţesc serbările creştine de iarnă, desfăşurate între Crăciun şi Carnaval”[12]. Şi totuşi, edificiul spiritual al neoliticului nu ne mai este accesibil în ansamblul său, dar fragmente răzlețe s-au păstrat în tradiţiile societăților ţărăneşti”[13], deci în pagane.

Lucian Blaga sesizase că, în ciuda dârzei şi intense cercetări a misterelor, o definiţie a misterelor nu există. „Am putea să ne întrebăm: „La ce folosesc stelele strălucind sau răsăritul soarelui? La ce folosește existența? Acceptăm viața ca pe un fapt și nici nu putem răspunde de ce. Lumea există, și omul există”[14]. Am putea să ne întrebăm, dar au făcut-o doar unii dintre oamenii care au întemeiat religiile arhaice, adică şamanii, primul dintre aceştia fiind legendarul iniţiator Kali Calusar[15] sau Calugar, nume care, iniţial, definea „naşterea limbajului credinţei, dar care acum s-ar putea traduce, printr-o înşiruire sinonimică, justificată de supravieţuirea jocurilor căluşereşti, în forme falsificate de biserici, şi la englezi, şi la poloni, şi la germani, şi la francezi, şi la balcanici, drept Calul Negru, Călăreţul Negru, Centaurul Negru – cu trimitere directă la Marte („calul din capătul primului stâlp îl sugerează pe Marte”[16]), în cadrul unui totemism ancestral, care însemna, împreună cu exprimările totemice prin dans şi muzică, în „accepţiunea cea rudimentară”[17] a civilizaţiei metafizice, „primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[18].

Cea mai veche carte a omenirii, „Shu” („Nobil şi mare”), scrisă între anii 2357-627 înainte de Hristos, deci până când Confucius impune puterea Fiului Cerului pe pământ, consacra poezia drept rădăcină a credinţelor primordiale. Numai că poeţii, de regulă asceţi, aveau, cică, doar revelaţia Spiritului sau a Sinelui Universal, dar nu şi înţelegerea Lui, iar după o îndelungată perioadă în care memorarea şi recitarea însemnau şi defineau pietate, apar maeştrii (învăţătorii – primii critici literari) şi ucenicii (discipolii), care fixează, printr-un dialog excelent premeditat, dogmele religiilor care s-au desprins dintr-un dat iniţial. De la Ti şi Shun ai începuturilor cărţi „Shu”, de la Rishi şi Sauti, fiul lui Suta, care încep dezbaterile în „Adi Parva” (primul capitol din „Mahabharata”) şi până la „Dialogurile” lui Platon, „în această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi când era învăluită, peste tot, de întuneric total”[19], s-au impus iluminările şi iluminaţii, deşi, în mod paradoxal, ei ne şi anti-poeţii au fost cei care au transformat „luga surryannya” („limba iluminării”) în „banala literatură” a textelor din ce în ce mai nepoetice, dar care, dincolo de aparenţa filosofică, deveneau din ce în ce mai persuasiv epice, odată cu inventarea pildei, adică a unui gen de proză scurtă care aparent „luminează” şi cele mai întunecate minţi.

Că poezia este rădăcina credinţelor o probează reperele versetelor, în care au fost scrise, mai târziu, adică la cumpăna mileniilor de răscruce, toate cărţile religioase pe care se bazează religiile încă viguroase, deşi teribil de putrede, de pe acest pământ. Religii care nu diferă între ele decât prin atributele Sinelui Universal, atribute care au devenit dominante în religiile târzii. „Lumea concretă dată nu mai e pentru om şi pentru existenţa sa un orizont în sens absolut, ci numai un semn sau un complex de semnalmente ale adevăratului orizont care este misterul”[20], iar „produsul permanent, corolar al modului ontologic specific uman şi al structurilor sale abisale, este „cultura”… Cultura ţine de om în mod absolut şi intră constitutiv în definiţia acestuia: „omul este fiinţa metaforizantă”; adică omul este: 1). existenţă în orizontul misterului; 2). care mod atrage după sine inevitabil încercarea revelatoare, adică actul creator de cultură, actul al cărui conţinut e impregnat de categorii abisale. Cu alte cuvinte, omul nu va putea fi lipsit de sfera culturii fără de a înceta să fie „om”. Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca regn”[21].

„Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[22].

„Opera de artă, ca şi celelalte creaţii de cultură, este, ca intenţie, act revelator de mistere. Opera de artă, ca şi celelalte creaţii de cultură, rămâne însă substanţialmente metaforică în raport cu misterele şi izolată de acestea prin categoriile abisale”[23], deşi „poeții, fără a se îndepărta foarte mult de adevăr, le atribuie şi demonilor sentimente de ură sau de afecțiune față de oameni; iar dintre poeţi, doar Apuleius a spus că plutesc la mila furtunilor sufletelor lor. Cum putem accepta atunci acest răspuns, din moment ce el s-a exprimat astfel despre demonii fără excepție, ale căror corpuri aeriene îi fac intermediari între zei și oameni? Iată, după el, ficțiunea poeților este aceea că din mai mulți dintre acești demoni ei fac zei, le impun numele zeilor, iar licența poetică nepedepsită a imaginației lor îi împarte după bunul plac, între oameni, ca ocrotitori sau ca dușmani; în timp ce zeii sunt infinit de departe de aceste rătăciri ale demonilor, atât prin sublimitatea șederii lor, cât și prin plinătatea fericirii lor”[24].

Mult mai realişti, sociologii văd în mistere o tentativă de incipienţă religioasă, iar „un tip de organizaţie specific religioasă este societatea de mistere. Deseori, termenul de „religie de mistere” este utilizat într-un sens foarte larg… Cu toate acestea, societăţile de mistere reprezintă un tip distinct de asociaţie religioasă şi sunt întâlnite chiar şi în culturile primitive… Membrii acestor societăţi îşi revendică originea din zei, venerează spiritele strămoşilor şi se pregătesc pentru fericirea de pe lumea cealaltă participând la riturile sacre ale ligii… / Din multe puncte de vedere, societatea de mistere se aseamănă cu societatea secretă. Ea se dezvoltă de obicei în medii culturale destul de complexe şi se caracterizează prin concepte teoretice superior diferenţiate: mituri, o doctrină, o teologie, un ritual mai minuţios, un sentiment de solidaritate mai profund şi mai evident. Toate acestea îşi găsesc expresia în definiţia sensului şi a scopului urmărit. De obicei, societatea de mistere îşi atribuie originea unui fondator mitic, ceea ce nu este absolut necesar în cazul unei societăţi secrete”[25].

„Existenţa în „orizontul misterului”, ca mod specific uman, aduce după sine, ca o consecinţă şi ca un corolar, năzuinţa omului de a-şi „revela” misterul. Existenţa în orizontul misterului are profilul unei permanente tensiuni care cere un deznodământ iarăşi şi iarăşi repetat”[26], sub aura „credinţei într-o supraviețuire post-mortem”[27], iar în această necontenită frământare, „geniul este darul de a trăi cu deosebită intensitate în orizontul misterului, şi mai ales darul de a converti misterele în metafore revelatoare şi de tipare abisale”[28].

Misterele, deci, au fost şi au rămas expresii ale nevoii de a cunoaşte şi de a spera, pe seama închipuirilor, dar cu aceste motivaţii, nu numai grecii, ci toţi oamenii „au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[29], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[30]. De la Herodot, încoace, care considera că egiptenii au preluat miturile de la pelasgi[31], „în faza aurolară a omenirii”[32], miturile şi misterele, deci şi ceremoniile primordiale, ulterior devenite un apanaj doar al celor iniţiaţi, s-au împământenit, adesea prin denaturări, prin clasica „degradare a sensurilor” şi semnificaţiilor, şi astfel dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[33], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[34]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[35] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apollo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[36]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, adesea cu rezultate spectaculoase. Dar nu, în mod obligatoriu, şi adevărate.

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[37], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[38].  Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[39].

Există, în filosofia culturii mondiale, un întrebare retorică, pe care eu o consider deosebit de importantă: „Dacă omul nu este nemuritor, cum poate el înțelege nemurirea?”[40].

Dar filosofia culturii nu are tentative de înţelegere a nemuririi, aşa cum nu o au nici „Ştiințele sacre”, care, aparținând unei forme tradiționale date, sunt într-adevăr o parte integrantă a acesteia, cel puțin ca elemente secundare și subordonate, și sunt departe de a reprezenta doar un fel de adaos accidental, legat de ea mai mult sau mai puţin artificial”[41]. „Misterul ca „orizont” nu este un produs abstract, un elaborat, ci un implicat fără de care procesul teoretic, în adevăratul său sens, nici nu s-ar dezlănţui. Ca orizont primar, iniţial, misterul n-are legătură cu teoria, ci premerge în chip necesar acesteia. Misterul este orizontul omniprezent şi permanent al modului specific de a „exista” al omului. De la modul de a exista ca „eu gânditor” într-o lume dată, pozitiv determinabilă, până la acest mod „de a exista într-un orizont de mistere”, saltul e enorm. Prăpastia dintre cele două orizonturi nu poate fi umplută prin termeni intermediari. E aici o prăpastie fără punţi, iar cele care se încearcă rămân în vid. Existenţa eului gânditor în orizontul lumii date şi existenţa ca mister într-un orizont de mistere sunt două moduri ontologice eterogene”[42].

Altfel spus, dar cu trimitere la creativitatea religioasă, care este în fond o creativitate poetică, în egală măsură epică şi lirică, „pentru istoricul religiilor fiecare manifestare a sacrului este importantă; dar nu e mai puțin evident că structura zeului Anu, de exemplu, sau teogonia şi cosmogonia transmise în Enuma eliș, sau în legenda lui Ghilgameș, relevă creativitatea şi originalitatea religioasă a mesopotamienilor, mai fericit decât, să zicem, riturile apotropaice împotriva lui Lamaştu sau mitologia zeului Nusku. Uneori, importanța unei creaţii religioase este revelată de valorizările sale ulterioare. Există puține informații asupra Misterelor din Eleusis sau a celui mai vechi orfism; totuși, fascinația pe care ele au exercitat-o asupra elitelor europene timp de peste douăzeci de secole constituie un fapt religios adânc semnificativ şi ale cărui urmări n-au fost încă evaluate. Desigur, inițierea eleusină şi riturile secrete orfice, exaltate de unii autori tardivi, reflectă gnosa mitologizantă şi sincretismul greco-oriental. Dar mai ales această concepție a Misterelor şi a orfismului a influențat hermetismul medieval, Renaşterea italiană, tradițiile „ocultiste “ ale secolului al XVIII-lea şi romantismul; Misterele şi Orfeul literaților, misticilor şi teologilor alexandrini au inspirat fără încetare poezia europeană modernă, de la Rilke până la T. S. Eliot şi la Pierre Emmanuel”[43].

Ca şi religia, „Arta este desigur „revelare”, dar această revelare o privim ca rezultat al unei tendinţe specific umane, ca un corolar al modului ontologic în orizontul misterului, iar nu ca inducţie sau substituire divină. Dacă absolutul, transcendentul, divinitatea, Marele Anonim, intervin într-un fel în creaţia artistică, aceasta nu e deloc ca factor revelator – prin inspiraţie sau substituire –, ci, dimpotrivă, ca un factor care pune frâne şi limitează revelarea – prin categoriile abisale – pentru a izola pe om de mistere, în avantajul existenţei cosmice în general”[44]. Şi asta pentru că, „de la începuturile gândirii filosofice şi până la neoplatonism, filosoful „ridică ochii” către misterele cereşti, dar are și revelația a ceea ce stă ascuns „în adâncuri”, după cum spune Democrit”[45].

Iar unul dintre cei mai profunzi gânditori ai omenirii, pe ideile căruia s-a întemeiat, în bună parte – cu excepţia istoriei evreilor, şi creştinismul, îndrăznise să împrumute fericirea şi Atoateziditorului, idee pe care o regăsim, altfel formulată (dubla „intrare în armonie”) şi la legendarul Lao Tze. „Platon, mai îndrăzneț, susține că Dumnezeu a încântat cu bucurie lucrarea sa încheiată. Platon nu este suficient de naiv încât să creadă că noutatea creației se adaugă fericirii divine, dar a vrut să arate că lumea realizată îi plăcea Meșterului suprem în tipul său ideal; nu că cunoașterea lui Dumnezeu este susceptibilă de orice schimbare și primește o altă impresie despre ceea ce a fost, despre ceea ce este deja, despre ceea ce nu este încă; că, în felul nostru, el privește în viitor, îl oprește asupra prezentului, îl întoarce spre trecut; Dumnezeu vede cu o vedere infinit superioară percepțiilor obișnuite ale inteligenței umane”[46].

Misterele, din punctul meu de vedere, sunt efecte şi nu condiţii ale diverselor iniţieri în pretenţii omeneşti nejustivicate de cunoaştere a relaţionalului, adeseori sinonimic, Dumneu-Rai. Misterele au importanţă pentru comunităţile umane doar din perspectiva religiei pe care o împărtăşesc, deşi fără iniţieri, ci doar prin tradiţie şi prin bigotism. Importanţa misterelor nu este pentru credinţe, ci pentru spiritualitatea omenească, veşnic doritoare să înţeleagă, să năzuiască şi să-şi desluşească viitorul în desluşirea trecutului. Nu există o ştiinţă a misterelor, aşa cum nu există nici o ştiinţă a credinţelor, ci doar o istoricitate, în care misterele şi credinţele bătucesc aceleaşi poteci sălbăticite. Iar din punctul de vedere al istoricităţii spiritului uman, din care fiecare dintre noi deţine o scânteie, şi misterele, şi credinţele sunt cu adevărat importante, iar justificare acestui fapt a fost făcută şi într-o snoavă, culeasă de cărturarul bucovinean Procopie Jitariu:

Cică Dumnezeu şi Sfântul Petru drumeţeau pe pământ, încântaţi de hărnicia oamenilor, până ce au ajuns la o casă singuratică, părăginită şi neîngrijită, în preajma căreia se mişcau în dorul lelii doi soţi, care, întrebaţi fiind de ce nu muncesc, au răspuns cu amărăciune: „La ce folos, dacă mâine ni-i sorocul să murim?”. Rămas pe gânduri şi fiind decis să intervină, Dumnezeu nu le-a oferit acelor oameni veşnicie, ci a făcut ca, de atunci, încoace, nici un om să nu mai ştie când anume îi va veni sorocul.

*

[1] Tokarev, S. A., Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică 1976, p. 396

[2] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 136

[3] „Între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult, colindele au fost dansate” – Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39

[4] „În formele autentice pe care le-am putea ști încă – probabil nici una – făcea parte dintr-o mare sărbătoare populară, la care participa întreaga comunitate, câteodată o regiune întreagă, și cu această ocazie călușarii (cei care dansau „călușul” ) – ca și „colindătorii” – mergeau de la o casă la alta, pentru a ura prosperitate” – Prof. univ. dr. doc. Mihai Pop, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997, p. 8

[5] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, pp. 8-12

[6] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 58

[7] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, pp. 19, 20

[8] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom III, Paris, 1922, p. 389

[9] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 137

[10] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, p. 73

[11] Brunton, Paul, Egiptul secret, Polirom 2023, p. 67

[12] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 160

[13] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 44

[14] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism, Chicago 1904, p. 63

[15] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[16] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175

[17] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, XIX

[18] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48

[19] Adi Parva, I, p. 3

[20] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 20

[21] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 23

[22] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[23] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 40

[24] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, pp. 12, 13

[25] Wach, Joachim, Sociologia Religiei, Polirom, Iaşi 1997, p. 103

[26] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 22

[27] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 19

[28] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 41

[29] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[30] Ibidem p. 154

[31] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[32] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[33] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[34] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[35] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[36] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[37] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[38] Panaitescu, Paul în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[39] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[40] Tuttle, Hudson, chivot of Spiritualism, Chicago 1904, p. 39

[41] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 38

[42] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 16

[43] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 11

[44] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 61

[45] Vernant, Jean Pierre, Omul grec, Polirom 2001, p. 181

[46] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, pp. 151, 152