Dragusanul - Blog - Part 2

Octavian Beu: Franz Liszt, Rumänische Rhapsodie

 

 

 

În cartea sa „Lăutarii și muzica lor în Ungaria“, Franz Liszt ne destăinuieşte că, în anii 1846-47, când a trecut prin Ţările Române, a făcut o colecţiune din melo­diile artistice ale lăutarilor români, în timpul lungilor seri petrecute în tovă­răşia lor. Melodiile româneşti le-a notat în carnetul său de schiţe, cu o preciziune care este o vie mărturie a simţului său folcloristic.

 

Din cronicile muzicale româneşti reiese că, la sfârşitul concertelor sale din Bucu­reşti, Iaşi şi la Constantinopole (Octavian Beu omite concertele de la Cernăuți și de la Cernauca, în casa lui Doxache Hurmuzache ascultându-l pe Nicolai Picu și preluând horele și Corăbeștile – n. n.), în faţa Sultanului, Liszt a cântat la pian improvizaţiuni asupra unor vechi melodii româneşti. Acestor improvizaţiuni le-a dat o formă definitivă în Rapsodia română, compusă dintr-un bogat material de folclor românesc. Manuscrisul original nu este o schiţă sau lucrare premergătoare altor rapsodii, ci o operă care întruneşte toate elementele unei compoziţii desăvâr­şite. Temele poporale sunt păstrate în întregimea şi originalitatea lor, fără să-şi piardă, prin o stilizare prea personală a compozitorului, caracterul şi coloritul naţional. Liszt n-a avut timpul necesar să aprofundeze în aşa măsură folclorul românesc ca să-şi formeze un stil muzical românesc. Geniul său totuşi a prins şi a fixat caracterul şi, în special, ritmica dansurilor noastre cu o preciziune uimi­toare. În orânduirea temelor româneşti, întreaga concepţiune arhitectonică a rapsodiei este de o măreţie incontestabilă.

 

Motivul introductiv din „allegro vivace“, grefat pe acompaniamentul de cobză al Bătutei este identic cu melodia cu care începe Imnul Regal Român (compus ulterior de Hubisch – n. n.). Acest motiv îşi are probabil originea într-unul din vechile imnuri domneşti. Liszt, în dorinţa de a-şi arăta recunoştiinţa pentru gran­dioasa primire de la Palat, a început rapsodia cu această închinare Domni­torului.

 

„Hora bătrânească“ „allegro moderato“, cu largi acorduri, e scrisă in ritmul hore­lor româneşti. Tema, grefată pe un acom­paniament de triole, se leagănă în nota specific românească a horei. Prima parte e mai mult instrumentală. În partea a doua iese în relief mai mult caracterul vocal al dansului, care, în unele ţinuturi, se joacă cântând. Hora poartă indicaţiunea „Hermannstädter“, adică de la Sibiu, o dovadă că Liszt a auzit-o în acel oraş. Dansul este însă moldovenesc (cred că este vorba de Hora I – Boiereasca a lui Nicolai Picu, notată astfel de Karol Mikuli – n. n.). Este una din numeroasele hore, care, trecând Carpaţii, s-a popularizat şi în Ardeal.

 

După un moment de reculegere, acom­paniamentul de cobză, cu care începe Rapsodia, anunţă o Bătută din Ardeal (allegretto vivace). Rapsodia e construită pe osatura acestui dans. În jurul Bătutei se grupează celelalte dansuri româneşti. Totul poartă pecetea personalităţii mare­lui romantic. Melodia, prinsă într-un ritm fantastic, rămâne până la sfârşit clară şi luminoasă. Această claritate, caracteristi­că coloritului muzical românesc, nu se întunecă nici în cele mai mici amănunte ale dansului. La a doua reluare, o uşoară înclinare spre melancolie, cu rar accent oriental, dau un caracter moldovenesc Bătutei din Ardeal (în 1640, la asediul Oradei Mari, o cânta taraful călăreților moldoveni, diind cântecul din 1502, cântat la Krakowia și notat de Jana z Lublina drept Haiducii, pentru că îl dansau gărzile domnești; este, de fapt, melodia notată și de Sulzer, înainte de 1781, și de Frerrio, în 1830, și de Burada, în 1915, drept Călușarii – n. n.). Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenesc. Dansul prelucrat de Liszt este identic cu bătu­tele care se joacă și azi în valea Someşu­lui şi în regiunea Sibiului. Tema Bătutei apare în finalul Rapsodiei pentru a treia oară. După Bătută, urmează o Ţiitură, pe care o cântă lăutarii ca preludiu la dansu­rile de Brâu (în 1889, la Paris, taraful lui Dinicu a cântat-o drept Țigăneasca – n. n.). Şi în Rapsodie, Ţiitura este o introducere la dansul moldovenesc Corăbeasca (în 1889, așa s-a cântat și la Paris – n. n.). Din Ţiitură, se trece în „tempo decizo“, la dansul moldovenesc Corăbeasca. Ritmul hotărât al acestui dans este o complectare a ritmului aşa de variat al celorlalte dansuri din Rapsodie. Ţiitura și Corăbeasca se repetă la a treia reluare, non legato, în forma unei variaţiuni. Dansul Corăbeasca încheie ciclul melodiilor a căror origine românească este indiscutabilă.

 

În afară de melodiile pur româneşti, Liszt a prelucrat, în prima parte a Rapso­diei (lento a capriccio malinconico) o ro­manţă. Această melodie a introdus-o Liszt, mai târziu, şi în a VI-a rapsodie ungurească, în care a tratat-o însă mult mai scurt și cu o stilizare diferită de cea din Rapsodia română. Nu încape îndoială că prelucrarea mai liberă din Rapsodia română este anterioară celei mai închegate din rapsodia ungară.

 

În partea care urmează. după a treia reluare a dansului Corăbeasca, apare un grup compus din fragmente de teme de dans, împletite cu pasagii cromatice de mare efect pianistic. O parte din aceste teme Liszt le-a prelucrat, mai târziu, și în partea „Stretta“ din a XII-a rapsodie ungurească, luându-le tot din Rapsodia română.

 

Manuscrisul original al Rapsodiei ro­mâne, provenind din colecţiunea G. A. Petter, se află în arhiva societăţii Gesellschaft der Musikfreunde din Viena, căreia îi exprim cele mai călduroase mul­ţumiri pentru amabila permisiune a publi­cării. O copie a rapsodiei, scrisă de com­pozitorul Joachim Raff, fostul secretar al lui Liszt, se păstrează în arhiva Muzeului Liszt din Weimar. În cartea mea despre că­lătoria lui Franz Liszt în România[1], am scris pe larg despre existenţa acestei rapsodii, care, în literatura muzicală, e menţionată ca a XX-a rapsodie. Rapsodia română a fost compusă în anii 1846-1847 şi a fost cântată, în primă audiţiune, la 17 Decem­brie 1931, la Bucureşti, în sala Atheneului român, de pianista Aurelia Cionca. Rapsodia română apare în anul come­morativ, ca un omagiu românesc geniului etern al lui Franz Liszt.

 

*

 

Rapsodia română apare, în întâia ediţiune, după manuscrisul original al lui Franz Liszt, luându-se în consideraţiune şi copia făcută de Joachim Raff. Manuscrisu­lui și copiei lui Raff le lipseşte, fireşte, cea din urmă revizuire a maestrului. Manuscri­sul are mai ales numeroase greşeli de orto­grafie și scăpări din vedere, care au făcut necesare o rectificare şi unele schimbări de redacţiune.

 

Rectificările sunt: Din motive formale au fost şterse două variante aproape iden­tice a motivului principal din „Sempre vivace spirituoso“; 42 măsuri la pagina 21 şi 17 măsuri la pagina 25.

 

Din motive pianistice au fost dublate 10 măsuri a „Ţiiturei“, în pasagiile con bra­vura, la pagina 18; ultimele două măsuri din pagina 22 au fost transpuse cu o octavă mai jos, iar la pagina 24, pasagiile în octave-simple din manuscris au fost transformate în octave-duble despărţite.

 

 

 

 

[1] Despre călătoria lui Franz Liszt în Ro­mânia: Octavian Beu „Franz Liszt in ţara noastră“, editura Krafft-Sibiu 1931.


ca să ne-ncredem doar în bine

 

 

stă scris în necuprinsul roţii

cereşti cu litere de seu

că dacă am muri cu toţii

ar fi răpus şi Dumnezeu

şi-atunci cui vor rămâne spinii

ce încă sângeră pe frunţi,

cobzarii glăsuind luminii

închişi în stâncile din munţi

 

 

cum vor putea să-ndure rana

săpată-n coasta tuturor

şi-nchipuirii, în Nirvana,

cine-i va fi Mântuitor

şi cine va urca pe cruce

să-nfrunte moartea, pentru cine?

deasupra cerul clar străluce

ca să ne-ncredem doar în bine

 

 


Povestea aşezărilor sucevene: Şaru Dornei

 

 

 

ŞARU DORNEI. Toate aşezările dornene, odinioară moşii ale câmpulungenilor, s-au format, după 1700, cu urmaşi ai proprietarilor şi cu transilvăneni, care au primit acceptul din partea celor 12 bătrâni câmpulungeni, care formau, practic, un fel de instanţă muntenească supremă. Inclusiv Dorna însemna un teritoriu câmpulungean al familiilor Candrea şi Tolovanul şi al altor neamuri de ale lor, aşa că istoria aşezărilor dornene îşi are începutul în cea a Câmpulungului Moldovenesc.

 

1776: „La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune: Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna Gura-Negrii, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire, se formează comuna Şaru-Dornii, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra-Şarului. Astfel, din vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna-Vatra şi ale noastre: Dorna, Şarul şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stăpâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii, revoltaţi contra unor evrei, ucid, în cârciuma satului de la Gura-Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în judecată, Vodă Alex. Ipsilante ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (Hrisovul e în stăpânirea preotului Gh. Ortoan din Dorna, împreună cu toate actele răzeşiei). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce în­căpu în acelea ale familiei Balş“[1].

 

1789: Într-o a doua călătorie în spaţiul românesc, care începe la Hotin şi continuă prin nordul Basarabiei, prin Moldova de dincoace de Prut şi prin Transilvania, Hacquet vizitează, iarăşi, şi Bucovina, venind, de la Bistriţa, pe valea Bârgaielor şi peste Pasul Tihuţa, dând de „frumoase păşuni de munte („pojane”), pe care păşteau cirezi mari de vite cornute şi de cai, ce aparţineau armenilor,care fac comerţ cu ele prin toată Moldova, ca şi aici, în Bucovina şi în Galiţia”. La Şaru Dornei, naturalistul breton constată că „această apă e dintre cele mai tămăduitoare” şi că „ar fi de dorit ca această apă, care se află chiar la graniţa Bucovinei, să rămână în proprietatea statului austriac, întrucât s-ar putea executa, cu puţină cheltuială, şi vasele pentru trimiterea, de aici, a acestei ape minerale”[2].

 

1857: „Călătoria la Şaru Dornei nu este mai puțin plăcută. De pe partea de sud-vest a dealului, spre ultimele case din Dorna, puteți vedea Ouşorul și Suhardul dominând lanțul nordic. La est, vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei și Pietrosul anunţă granița cu Moldova. Pe latura moldovenească a Pietrelor Doamnei există o mănăstire și un loc de pelerinaj. Călătorind de-a lungul pârâului Neagra, timp de aproximativ o oră, ambele părți, de sud-est și nord-vest, oferă o vedere mai uniformă, dar la fel de plăcută. Culmi împădurite, între care curge pârâul Neagra, pajiști luxuriante, sate de munte împrăștiate pe coastele munților până în depărtare, munții înalți, grupați în splendide peisaje montane. În Șaru Dornei sunt izvoare minerale, a căror analiză nu a fost încă realizată. Alte călătorii care se pot face din Vatra Dornei sunt la Iacobeni, pe cele șapte mari Măguri și satele fermecătoare învecinate”[3].

 

1878: „În ziua de 26 iulie 1878, de către locuitorul Ioan Olariu, din comuna Şarul Dornei, s-au adus la obor: o iapă cu mânz, murgă-întunecată, înfierată pe şoldul drept de dinapoi cu literele „V. I.”; o iapă murgă-întunecată, pintenoagă de piciorul drept de dinapoi, cu cercel în urechea dreaptă, de dinapoi şi înfierată pe şoldul drept de dinapoi, însă nu se poate cunoaşte; o costruşă murgă-întunecată, cu cercel în urechea dreaptă de dinapoi şi cu ţintă în frunte; un cal armăsar, murg-întunecat, cu cercel în urechea dreaptă dinapoi; şi până în prezent, neivindu-se nimeni de stăpân al lor, prefectura le-a declarat de pripas, sfârşit pentru care publică prin aceasta ca proprietarul lor, în termenul şi cu probele prevăzute de legea poliţiei rurale, să se prezinte la această comuna, spre a-şi primi zisele vite”[4].

 

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară, a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[5].

 

1894: Şaru Dornei, comună rurală situ­ată la vestul plasei Muntele şi la 100 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comunele Dorna şi Broşteni, la vest cu comuna Neagra Şarului şi Transilvania, la nord cu comuna Broşteni şi Transilvania. Are forma unui poligon nere­gulat şi e compusă din satele: Şar, Plaiu, Şărişor, Panaci, Drăgoiasa şi Păltiniş, cu reşe­dinţa în cel dintâi. Populată cu 663 capi de fa­milie, ce numără 2.426 suflete sau 1.222 bărbaţi şi 1.240 femei (70 izraeliţi). Contribuabili sunt 858. Are 4 biserici, servite de 3 preoţi şi 8 cântăreţi, şi 2 şcoli rurale mixte, frecventate de 100 şcolari. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 8.490 lei şi, la cheltuieli, 8.397,30 lei; iar al dru­murilor, 1.890 lei venit şi 1.810 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 1.830 cai, 738 boi, 1.353 vaci, 6.180 oi, 461 capre şi 381 porci. Altitudinea comunei, de la ni­velul mării, în vârful Lucaciului e de 1.777 m. E udată de Neagra Şarului, cu afluenţii Şărişorul Mare şi Mic, Pârâul Mare, Vâlcelele, al Pichetului, Pietrenilor, Rusului şi Mândrilă; Călimănelul, cu afluenţii săi; Neagra Păltinişului, cu afluenţii Tomnaticul şi Drăgoiasa Mică şi Mare, Pârâul Varului, Glodului, Glodişoru; şi Negrişoara, cu afluenţii Scoruş, Păltiniş, Catrinari, Bra­dului, Opcioarei, Săhăstriei, Toplicioara şi Dârmoxa. Cel mai însemnaţi munţi ai comunei sunt Şerba, cu vârfurile Lucaci, Vârful Şărbei, Ru­sul, Vânătu, Boambei, Panaci, Călimănel, Buzileanu, Mihaileţu şi Bucinişu. Întinderea teritorială a comu­nei e de 12.284 hectare, din care 4.147 hectare pădure, 11 hectare cultivabile, 8.000 hectare fân şi res­tul stânci şi locuri sterpe. Moşia e proprietate răzeşească.  Locuitorii se ocupă cu exploatarea pădurilor lor, creşterea şi eco­nomia vitelor şi plutăritul. Semănături nu se fac decât foarte puţine; nu atât din cauză că n-ar reuşi, cât pentru  că locuitorii nu sunt deprinşi. În toată comuna  nu se găsesc 2 pluguri. Ultimul an, s-au cultivat 9 hectare cartofi, aproape 2 hectare in şi 50 ari ovăz. / În comună sunt 5 izvoare de apă minerală: 1). „Carmen Sylva”, renumi­tul izvor de apă minerala bicarbonată, al dlui Dr. Polyzu, aflător pe ţărmul drept al pârâului Şaru, într-o poziţie de­schisă foarte frumoasă. Izvorul e abundent. / „După analizele făcute de Haquet, în 1789, Abrahamfi, în 1833, Dr. Stenner, în 1856, Dr. Pribram, în 1878, Dr. Bernath, în 1889 şi Dr. Istrati, în 1890, 1000 grame de apă din acest izvor conţine: Carbonat de sodiu 0,37300; Carbonat de potasiu 0,01614; Carbonat de litiu 0,00074; Carbonat de fier 0,00405; Carbonat de mangan 0,01409; Carbonat de magneziu 0,00254; Carbonat de bariu 0,00193; Carbonat de stronţiu 0,00071; Carbonat de calciu 0,26650; Clorură de calciu 0,05840;  Fosfat de calciu 0,00030; Sulfat de calciu 0,04233; Siliciu anhidru 0,04900; Sesquioxyd de aluminiu 0,00034; Anhidridă arsenică 0,00177; Anhidrida carbonică 2,02600; Substanţe organice 2,02600. / Maladiile în contra cărora se recomandă sunt Anemia, Chlorosa (paloarea feţei), Scrofulosa, Impaladismul, Eczema, Psoriazisul, Lichenul, pelagra, Guta şi chiar Reumatismul. / 2). Burcutul lui Mândrilă; 3). Burcutul lui Caşvan, dia stânga pârâului Negra; 4). Burcutul iul Ştefan Sil­vestru, conţinând şi multă pucioasă şi 5). Burcutul lui Gh. Ţarcă. Tote aceste izvoare conţin cam aceleaşi compoziţiuni ca şi cel dintâi[6]. / Şaru, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei, îşi trage numele de la terenul roşiatic, numit „şar”, ce conţine mult arsenic, ce altădată se exploata, trimiţându-se în Austria. Mineralul se găseşte în bucăţi. Înşirat pe ţărmurile pâraielor Neagra Şarului, Vâlcelei, Rusului şi Pârâul mare, numără 73 case, în care trăiesc 60 capi de fami­lie sau 300 suflete, din care 141 bărbaţi şi 159 femei (13 izraeliţi), fiind 79 contribuabili. Lo­cuitorii răzeşi sunt buni gospo­dari. Are o biserică, clădită de lemn, cu patronul „Duminica Mare”, servită de  un preot şi 3 cântăreţi, împroprietărită cu 18 fălci. O şcoală rurală mixtă, înfiinţata în 1863, cu un învă­ţător plătit de stat, frecventată de 48 şcolari; în sat sunt 44 băieţi şi 53 fete între 7-12 ani. Drumuri principale sunt la Panaci (5 km), la Neagra Şarului (5 km) şi la Dorna (8 km)[7]. / Plaiu, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe ţărmul drept al pârâului Neagra Şarului, numără 90 case, în care trăiesc 81 capi de familie sau 300 suflete, din care 146 băr­baţi şi 154 femei, iar din ei 106 sunt contribuabili. Biserica şi şcoala din Şaru serveşte şi acestui sat[8]. / Drăgoiasa, sat pe moşia şi în comuna răzeşească Şaru Dornei. Înşirat pe pârâul cu acest nume, numără 76 case, populate cu 83 capi de familie sau 245 suflete, din care 120 bărbaţi şi 125 femei. Are o biserică de 1emn, cu patronul „Sfinţii Arhangheli”, servită de preotul dm Păltinişu şi 2 cântăreţi. Împroprietărită cu 18 fălci de pământ. Şcoala din  Panaci, departe de 8 km, serveşte şi acestui sat[9]. / Panaci, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Aşezat pe ţărmurile pâ­raielor Călimăneşti şi Tăieturii, nu­mără 200 case, în care trăiesc 246 capi de familie sau 970 suflete, din care 490 bărbaţi şi 480 femei (12 izraeliţi). Are 380 contribuabili. O biserică, cu patronul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, servită de un preot şi doi cântăreţi. Împroprietărită cu 12 fălci de pământ, şi o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1891, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 35 şcolari, din 36 băieţi  şi 15 fete cu etatea de şcoală, cu local propriu, clădit de preo­tul Teodor Mândrilă, care l-a înzestrat şi cu 40 prăjini, loc de grădină în jurul şcolii[10]. / Şărişor, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe ţăr­mul drept al pârâului cu acelaşi nume, numără 110 case, în care trăiesc 109 capi de familie sau 359 suflete, din care 172 băr­baţi şi 187femei, fiind 142 con­tribuabili. Locuitorii sunt răzeşi şi gospodari bunişori. Biserica şi şcoala din Şaru serveşte şi aces­tui sat[11]. / Păltinişu, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe coastele dealuri­lor ce ţărmuresc pârâul Neagra Păltinişului, numără 79 case, populate cu 84 capi de familie sau 288 suflete, din care 148 bărbaţi şi 140 femei. Are 75 contribuabili. Biserica din Drăgoiasa şi şcoala din Panaci ser­vesc şi acestui sat[12]”.

 

1897: „Din Fălticeni ni se telegrafiază că ploile din urmă au cauzat noi dezastre şi nenorociri. Râul Bistriţa, venind din nou mare şi cu furie, a luat nouă plute de pe Domeniul Coroanei din Broşteni şi mai multe plute ale companiei Göetz din Dorna. Ploaia torenţială, care a căzut duminică, a stricat cu desăvârşire drumul, după dealul Vânăt, şi acel de la Şarul Dornei”[13].

 

1913: „În ziua de 15 Mai 1913, Spiritualul consistoriu bisericesc va judeca procesul preotului Aurel Gheorghiţanu din parohia Panaci, judeţul Suceava”[14].

 

1916: „Perioada de după respingerea ruşilor a fost, inițial, folosită de noi pentru organizarea regrupării de trupe. Rezistența vrăjmaşului a scăzut doar ușor, în ciuda pierderilor și în ciuda faptului că 800 de soldați răniţi i-am înlocuit, pe frontul din sud, cu aproximativ 1.000 de rezervişti. După 24 octombrie 1916, numărul trupelor noi a sporit, treptat, până la aproximativ 18.000 de puști, datorită repartizării unei divizii de cavalerie… În afară de propriul regiment, Obstlt. Schönwerth a primit mai multe alte formațiuni, împreună 4.200 de puști. I-aş fi oferit şi aproximativ 1.200 de rezervişti, unii pentru Dorna Watra, alții pentru Şaru Dornei, dar au rămas la dispoziția mea… Artileria trebuia, în general, să tragă și să se flancheze: artileria de pe Bărnărel, liniile inamice de la sud de biserică ( notată 835), artileria de la Şarul. chiar acolo, artileria de la Ulmul, asupra linie inamice, la nord de Bistriţa, iar artileria de la Dorna Watra, în mare parte, la fel, dar, din păcate, nu era eficientă de acolo“[15].

 

1926: „Prin „deciziune ministerială” din 5 ianuarie 1926, se numeau noi secretari de plasă: „În judeţul Fălticeni: 1. Mateescu Constantin. 2. Gabor Gheorghe”[16]. „În circumscripţia tribunalului Fălticeni. Dl Dimitrie Chirică, judecător inamovibil la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în locul nou înfiinţat. Dl Ioan Silivestru, ajutor de judecător la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în postul nou înfiinţat”[17].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[18], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Andrioţchi Nicanor, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Şaru Dornei, jud. Câmpulug, mort la 12 iulie1941; Cojocaru Nicolae, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Şarul-Dornei, jud. Câmpulung, mort la 7 iulie 1941”. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[19]: Ungureanu Vasile, soldat, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna Şaru Dornei, judeţul Câmpulung, mort la 2 iulie 1941; Rusu Ioan, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu în comuna Neagra Şarului, judeţul Câmpulung, mort la 2 iulie 1941”.

 

1941: „Un livret militar, pe numele sergent Stratula Ion, născut în anul 1905, în comuna Şarul Dornei, fost judeţ Suceava, astăzi Baia, ctg. 1927, din Batalionul 12 Vânători de Munte, foaia matricolă Nr. 991, Cercul Militar Câmpulung Moldovenesc. Actul pierdut de către Ionel Stratula, din comuna Şarul Dornei, jud. Câmpulung Moldovenesc, se declară, nul, fără valoare şi fără nici un efect juridic, în mâinile oricui s-ar afla”[20].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Ecohici Gh. Ioan, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Panaci, Şarul Dornei, postul IV, jud. Câmpulung; Vasile Gh. Petre, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Şarul Dornei, postul III, jud. Câmpulung”[21]. „Se înaintează la gradul I în învăţământul primar, pe ziua de 1 Septemvrie 1942, învăţătoarele şi învăţătorii de la şcolile primare şi învăţătoarele de la grădinile de copii trecuţi în alăturatele tablouri, întocmite pe Regiuni şcolare – Regiunea şcolară Cernăuţi: Bârsan Vasile, învăţător comuna Sărişor, Şarul Dornei, jud. Câmpulung”[22].

 

1944: „Doamna Mari lui Emilian Balan din Fundu Moldovei, jud. Câmpulung, a intentat acţiune de divorţ contra soţului său, Emilian Balan, jandarm la Postul de jandarmi Şarul Dornei. Din căsătoria lor a rezultat un copil, cu numele de Gheorghe, născut la 2 Septemvrie 1941. Pârâtul posedă avere 3 fălci de loc în comuna Pojorâta”[23].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Bârsan Virgila, de la Cârlibaba, la Şaru Dornei, Coverca; Vasilescu Mihai, de la Stulpicani, la Şaru Dornei, Sărişor; Amorăriţei Nicolae, de la Valea Seacă, la Şaru Dornei, Sărişor; Onica Nicolae, de la Şaru Dornei, la Dorna Poiana Negri”.

 

1949:  Au fost numiţi directori de şcoli în învăţământul elementar, ciclul I[25]: Bayng Leon, director la Şcoala elementară Vatra Dornei, Şarul; Apetrei Nicolae, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Coverca; Iordache Ioan, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Sărişor; Apetroaie Alexandru, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Şar; Paţa Ioan, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Panaci”.

 

 

[1] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul III, Bucureşti 1900, pp. 195, 196

[2] Călători, X, II, p. 858

[3] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna

[4] Monitorul Oficial, Nr. 187, 24 august / 5 septembrie 1878, p. 4941

[5] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[6] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 295-297

[7] Ibidem, p. 295

[8] Ibidem, pp. 244, 245

[9] Ibidem, p. 110

[10] Ibidem, p. 228

[11] Ibidem, p. 294

[12] Ibidem, pp. 227, 228

[13] Epoca, No. 478, Anul III, vineri 13 iunie 1897, p. 3

[14] Opinia, Nr. 1877, Anul X, duminică 112 mai 1913, p. 2

[15] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 405-407

[16] Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 86

[17] Monitorul oficial al României, nr. 3, 3 ianuarie 1926, p. 29

[18] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[19] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[20] Monitorul Oficial, Nr. 241, 10 septembrie 1941, p. 5397

[21] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[22] Monitorul Oficial, Nr. 192, 19 august 1942, pp. 6965-

[23] Monitorul Oficial, Nr. 46, 24 februarie 1944, p. 1249

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[25] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Regizor român în Milano: la Suceava, i se spunea Marina

 

 

 

În 1985, când a venit actriţă la Suceava, Marina Ştefanache – o fată frumoasă, debordând de o sinceritate aproape sălbatică, veselă şi zgomotoasă, nonconformistă şi aparent rebelă, poate că şi datorită părului negru care se răvăşea în şuviţe, a devenit unul dintre prietenii mei. La fel ca redutabila zeiţă a scenei Carmen Tănase sau poematica Mioara Ifrim şi, desigur, Puşa Darie, în prezent actriţă la Naţionalul ieşean, pe care am mai întâlnit-o, cu prilejul unor recitaluri actoriceşti la Suceava. Le cunoscusem odată cu „Deşteptarea primăverii” (Wedeking) şi intrasem împreună într-o minunată familie, prin „Adio, studenţie” (Vampilov). Prietenia noastră dura şi în preajma scenei, şi în afara ei, tinereţea fiind, în fond, cea mai frumoasă şi mai adevărată democraţie. Pe atunci, îmi purtam fericirea în braţe.

 

 

 

Cu fericirea în braţe

Crăiasa mea a crescut în Teatrul din Suceava, căruia îi devenise mascotă vie, în ciuda concurenţei cu Smaranda, fetiţa actorilor Georgeta Burdujan şi Adrian Păduraru, cu care era, de altfel, cea mai bună prietenă. Cristian Rotaru i-a fost „dădacă” timp de două zile, câtă vreme i-am bătut la maşină, în redacţia ziarului „Zori noi”, textul piesei „Iona”, de Marin Sorescu, cu care a făcut un recital actoricesc, jucat la Iaşi, eu sprijinindu-l cu toate atribuţiunile tehnice. Regretatul Nicolae Manolache fura fructe şi flori pentru ea de prin grădinile localităţilor din cuprinsul turneelor autofinanţării. Carmen Ciorcilă, care avea un băieţel de aceeaşi vârstă la Ploieşti, acum intelectual american get-beget, mi-o lua adesea, ca să o privească în timpul somnului de amiază. Iar Puşa şi Marina se jucau cu ea atât de firesc, de parcă şi-ar fi căutat fiecare propria copilărie. Până ce s-a pus în scenă un basm, al cărui al cărui titlu nu mi-l mai amintesc, în care Puşa Darie era zâna care se ivea dintr-un arbore cosmic (Cozmina îi deschidea, nevăzută, întotdeauna uşa-scorbură), iar Marina Ştefanache juca o nostimă şi năbădăioasă mumă a pădurii cu atâta naturaleţe, încât fata mea născocea o puzderie de soluţii pentru a-i câştiga bunăvoinţa, deşi începuse să o evite şi prin teatru, şi prin autobuz. Cea mai nostimă întâmplare s-a petrecut la Putna, Cozmina culegând un braţ de margarete, pe care, la sfârşitul spectacolului, le-a dus glonţ Marinei Ştefanache, apoi s-a adăpostit, ca o pasăre speriată, în braţele Puşei Darie. Iar întâmplările de acest fel ne transformau pe toţi slujitorii teatrului sucevean, actori şi tehnicieni, într-o familie de neuitat.

 

 

După Revoluţia din 1989, teatrul sucevean s-a desfiinţat, fiecare pornind pe căile doar visate, dar posibile. Orodel Olaru a ajuns actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, Puşa Darie, la cel din Iaşi, iar Victor Dan, regizor. Aflam, din când, veşti, de la Emil Orban şi Vasile Corduş, printre acestea şi despre cariera surprinzătoare a actriţei Marina Ştefanache, care a plecat în Italia, la Milano, unde s-a pus, mai întâi, pe studii la Civica Scuola di Cinema „Luchino Visconti” şi la Accademia Nazionale d’Arte Dramatica „Silvio D’Amico”, deschizând, în 2006, o afacere proprie, „Tac studio Ştefanache”, şi devenind Director la Centro produzioni teatrali e documentari video din Milano.

 

 

 

 

Marina Ştefanache, cunoscută în Italia drept Maria Stefanache, înseamnă un om împlinit, deşi nu a renunţat niciodată la a sluji arta teatrală până la sacrificiul de sine. Văd că a lansat şi câteva concepte interesante de folosire a mijloacelor de expresie ale teatrului în comunicarea socială, văd că are mulţi, mulţi prieteni în patria ei adoptivă, dar şi în cea natală (Crăiasa blondă, pe care o ţine în braţe, este o finuţă de la Cluj) şi mai văd că a rămas aşa cum o ştiu: sinceră, veselă, deschisă, optimistă şi fericită şi de împlinirile prietenilor risipiţi de-a lungul deceniilor. Sunt sigur că voi mai afla multe lucruri despre ea, dacă tot ne-am regăsit din fericită întâmplare. Şi o să vă povestesc, pe măsură ce dialogul va căpăta consistenţă. Deocamdată, vizualizându-i grăbit site-ul, doar v-am schiţat portretul unei actriţe sucevene, născută la Iaşi, care a ajuns regizor la Milano, incluzând în această schiţare şi câteva fotografii, pe care le-am „furat” de pe pagina Mariei Ştefanache din Italia:

 

 


Povestea aşezărilor sucevene: Dorna Arini

 

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

 

 

Dorna Arini: Bazată mai mult pe legende, în ciuda mărturiilor care atestă stăpânirea câmpulungenilor asupra tuturor teritoriilor dornene, în care localităţile se înfiripă, după anul 1700, cu proprietari câmpulungeni ai unor moşii de pe valea Bistriţei, satele comunei de odinioară Dorna au, totuşi, o istorie densă, dar despre care nu se prea vorbeşte, deşi, în vremea în care au fost înglobate în Domeniile Regelui, au beneficiat de o intensă vizualizare, inclusiv fotografică.

 

1749, februarie 13: „Săteni din Dorna” dau măr­turie „la mâna Gherghiţenilor” pentru muntele Păltiniş şi dealul Omului, şi cel „dintre Negre”, faţă de mănăstirea Sla­tina, „şi valea neagră Săcuiască”. „Pentru să se ştie că aceste locuri sunt domneşti, şi în trecută vreme le stăpâneau ungurii, şi se făceau multe pricini şi morţi de om dintr-un ungur, anume Pătru Cotaţ, care pusese mâna pe aceste locuri şi, şezând un strămoş într-acea parte de loc, a Ghiorghiţenilor, s-au sculat şi au ucis pe acel ungur. Şi, după ce l-au ucis, înştiinţându-se pe lăcuitorii Ţării Ungureşti, pe la cei mai mari, au trimes cărţi şi la Domnul Moldovei pentru acea moarte de om. Şi, trimiţând Măria Sa, Domnul Moldovei, care s-au fost întâmplat Domn la acea vreme, ispravnici de ai Măriei Sale de au prins pe strămoşul acestor Ghiorghiţeni, şi ducându-l pe la Domnie, s-a dovedit că locurile acelea sunt ale Moldovei, şi domneşti, iar pentru moarte aceea de om a dat Ghiorghe Ghiorghiţanul, strămoşul acestor Ghiorghiţeni, trei sute de berbeci, şi a rămas moşia să o stăpânească Ghiorghiţan, împreună cu neamul lui. Dar noi, satul Dorna, ne-am le­pădat de acea moarte de om, şi nici la locurile acelea nu ne abatem a-i scoate. / Iscălesc trei oameni care ţinem minte de o sumă de ani: Costantin Ştefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeş, Nechita Nesutuş, Necolai Ursachi. / Face mărturie şi Vasile Başotă, medelnicer, că ştie de când a fost Vornic . / Tot aşa şi un Dumitraşco Medelnicer, „când am fost Vornic”. Pecetea Câmpulungului, deosebită de cea veche: „Această pecete Câmpulungului…, leat 7249 (1741)”[1].

 

1755, martie 12: „Câmpulung, 12 Mart 7263 (1755). Dinu Cantacuzino, pentru trei neamuri din Dorna: Gheorghiţenii, Tăriţenii şi Chilsoenii. Pomeneşte hotărnicia vornicului Costachi şi chel­tuiala, „afară de 100 lei c-au pus hatalm un Sămion Negre la Visterie gospod”. „Loc dezbătut de la Unguri”. Îl împart dornenii, adunându-se „în casă la preotul Mihail din Dorna”. Aici se face „împărţeala bătrânilor”. Arată ce se cuvine celor trei familii: „până în glodeţ, ci este în cotiştea Drăgoeştii cei mari”, „pe supt poala Bibiraucii, margine pădurii, până în Plaiul Voivodesei”, „Fântâna Vămanului”. Semnează: Costandin Cantacuzino Paharnic”[2].

 

1800, august 6: „Hrisovul pre-înălţat Domnului nostru, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevoda, de danie prea-iubit fiului înălţimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moşii, ce-au fost domneşti, la Ţinutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Şarul şi Păltinişul, la marginea ţării Moldovei, ce să hotărăsc cu Transilvania şi cu Bucovina Nemţească; 1800, August 6 zile. / [Şi Domnii de înainte au dăruit nu numai la] biserici şi mănăstiri, ce mai ales către fiii şi rudeniile Domniilor Sale: adică, atât moşii din hotarele domneşti şi ţigani din ţiganii domneşti, cât şi alte mile din însuşi veniturile Domniei, volnici fiind, ca nişte Domni şi stăpânitori, cum mai pre larg do­vedesc aceleaşi hrisoave ce se văd pe toată ziua, care toate se păzesc ca un lucru lăudat, şi se urmează întocmai… Aflat-am că la Ţinutul Sucevei este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fânaţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chiuă de sucmani şi de hirisăia, cu tot venitul din tot locul [o dă lui Alexandru, fiu-său], de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului şi după ponturile ce sunt în Visterie cu pecete gospod. Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai; şi boierii: Costandin Balş Vel Logofăt de Ţara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Ţara de Sus, Teodoraşco Balş Vel Vornic de Ţara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Ţara de Jos, „epistat Vornicii de aprozi”, Vasili Costache Vel Vornic de Ţara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Ţara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Ţara de Sus, „Sandul Sturza Hatman şi pârcălab Sucevschii”, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraş Caliiarhi Vel Cămăraş, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Pa­harnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Şărban Botescu biv Vel Sulger. 6 August 1800”[3].

 

1800, septembrie 9. „Toţi lăcuitorii din Dorna”, către Domn. Îi chemase ispravnicul, pentru a le ceti „mila” dă­ruirii lor către „beizadea Alexandru Voevod”, „spre odihna şi ocrotire noastră”. Mulţămesc pentru „nemărginita bună­tate”: „acum am dobândit bună ocârmuire”. Semnează şi „Ion Cozan Vornic ot Dorna, Toader Ungurian, Chirilă Cărstei, Nechita Săminescul”. „Şi noi, tot satul Dorna şi Şaru şi Păltiniş, neştiind carte, am pus degetele”. Martori: boieri, popi, călugări. Parte din locuitori vin şi la Divan, de arată că aşa e[4].

 

1800, noiembrie 15: „Hotărnicia celor trei sate ale lui beizadea Alexandru. Se hotărăsc „cu munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Cruce”, „cu munţii mănăstirii Slatina, anume Grenţiiaşul”, „cu muntele Chetrosul, ce se stăpâneşte de dumnealui sulgerul Toma Balş”. Se înfăţişează ca vechili: „dumnealui dragomanul Toma Moldovanul”. Arată hotarele despre cei dintâi munţi, locuitorii „din Niagra Se­cuilor, pe Negrişoara în sus, până la Piatra Pinului, şi tot Negrişoara în sus, pâră în gura Toplişoarei, şi Toplişoara, la deal, până în obârşie ei, şi din obârşia ei, în deal, pin capul opcinii Raţei, în opcina Tunzării, şi opcina Tunzării, în sus, până la piatra Tunzării şi până în vârful Tunzării, şi, pe deasupra fântânii Ialovicioarei… Şi de acolo întoarce opcina Mihăileţului, la deal, până în vârful Şarului… Şi de acolo, opcina Bădii, până în vârful Bosuiucului… Şi de acolo, plaiul, la vale, pin Băda şi pe la fântâna Bădii… Şi de acolo, opcina Şandrului, pin vârful Stevii şi în prilog, unde să întâlneşte cu muntele Petrosul” (acestea, între Holda şi Dorna). Balş arată „că acest munte este după neamul Cantacuzineştilor şi că maica dumisale l-a avut zestre”. Oamenii Dornei înşiră hotarele: „din prislop şi drept prin Ciungi, şi în cracul Sunătoriului, şi de acolo, în dealul Călugă­rului, şi de acolo în buza Bagolicului, şi drept în apa Bistriţei, drept gura Colbului”. Ai lui Balş, „care au ţinut în cumpă­rătura de la dumnealui acel munte cu anul”, arată alte semne: pe la „gura Părăului Rău”, „bătca Palmeşului”. Chiril, arhimandritul Slatinei, e chemat apoi pentru Grenţiiaş: arată un act de la 9 Iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica. Hotare: „Glodul Omului, şi în vârful dealului dintre Negre, şi pogoară la vale, prin bătca cu Dărmocza, în buza dealului Bratului”. Pomenite „iadulurile ce sunt între Negre”. Se aduce şi o mărturie a dornenilor, din 13 Februar 7257 (1749), „cu pecetea Câmpulungului întărită, după obiceiul vremii de atunce, dar este adeverită şi cu iscăliturile a doi boieri: răposat Medelnicer Vasăli Başotă, Medelnicer Dumitraşco, care aceşti boieri au fost, în vremile trecute, Vor­nic la Câmpulung”. Altă mărturie, „de la răposatul boier Banul Dinu Cantacuzino, fiind, într-acea vreme, Paharnic şi Vor­nic de Câmpulung, din văleat 7263 (1755), Mai 12”: în acest act se pomeneşte o veche hotarnică, „ce ar fi făcut… un Costachi biv Vel Stolnic, ce era, în vremea de atunci, Vornic de Câmpulung, întâi scris: Botoşeni”. O hotărnicie n-o recunosc dornenii: ar fi făcut mărturia „din silă şi din în­chisoare”, plângându-se apoi lui Alexandru Vodă Calimah. O anulează acum, „pentru că ei sunt nişte lăcuitori ce şed pe moşie domnească şi nu aveau putere nici să dea moşie, nici să ia moşie”. „Nişte oameni ce numai din păscutul bucatelor zic că ştiu”. Despre partea Bucovinei, „Cordonului”, s-ar fi încălcat cinci case. Se împresura şi dinspre Ungaria. Nouă hotare, între care: „părăul Serişorul”, „lunca Vânătorului”, vârful Lucaciului, „tăietura ce este mai la vale de Pietrile Roşii”, „un picior din mijloc, din trei picioare ce se pogoară din dealul Bonbii”, „părăul tăieturii”, „părăul haitei”, „un părăuţ ce vine de la deal, din Ciriboc”, „un picior ce vine din mun­tele Căliman”, „părăul Călimanului, ce se numeşte şi a Bucinişului”, „Arsurile Omului”[5].

 

Plutaş pe Bistriţa

 

1801, ianuarie 28: „Condică de toate scrisurile moşiilor Dorna, Şarul şi Păltiniş, de la Ţinutul Sucevei, c-au dat danie prea înălţat Domnul nostru, Măria Sa Constandin Alexandru Ipsilant Voevoda, prea iubit fiului Înălţimii Sale, Alexandru Voevoda, prin luminat hrisovul Înălţimii Sale, şi apoi s-au hotărât de boieri hotarnici, a cărora mărturie hotarnică, cercetându-se de către Preosvinţie Sa părintele Mitropolit şi de către iubi­torii de Dumnezeu episcopi ai Scaunului, de cătră toată boierimea, s-au făcut carte de încredinţare, care s-a trecut aice asemine; 1801, Ghenarie 28… Aflat-am că, la Ţinutul Sucevei, este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fâneţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chio de sucmani şi de hirisăia, cu tot locul”[6] o dăruieşte fiului său, beizadea Alexandru.

 

1809, octombrie 13: „Divanul Cnejiei Moldovei. Costandin Balş biv Vel Logofăt ia cele trei moşii de la Hatmanul Sandul Sturza. Serdarul Gheorghi Tufeccibaşa nu dă alte acte decât condica; restul, până în două luni. Întărită stăpânirea lui Balş şi fără ele”[7].

 

1832, iulie 9: „Alecu Balş, către Logofeţia Dreptăţii. Pentru nişte turci, ce, fără voia lui, s-au suit la munţi, exploatează cheresteaua, nu vreau să dea „zeciuială pentru adetiul moşiei”, au bătut un vătav, „s-au aşezat acolo în sate, luând casă şi având ţiitoare, şi în silă gonind şi despărţind pe bărbaţi de femei”. Se plânge protopopul. Îl leagă şi-l dă Vornicul pe unul din ei, spre a-l trimete la isprăvnicie; se roagă ceilalţi turci a-i da drumul. Era ordin de la Iaşi a-i scoate de acolo”[8].

 

1855: „După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[9], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei”[10].

 

Munteni de pe Bistriţa

 

1865: „În apropiere de Dorna”[11], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi. / Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație. / Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit”[12].

 

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară[13], a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[14].

 

 

1894: „Dorna, comună rurală situată în partea nord-vestică a plasei Muntele, spre apus şi la 110 km de Fălticeni. Se mărginește: la est, cu comuna Broșteni, despărţindu-se prin munţilor Călugărului, Bogolinului, Pietrosul, Ciungii, Prislopul, Gruiul, Obcina Şandrului, Bâda şi Obcioara; la sud, cu Şaru Dornei, despărţită prin râul Vâlcele şi muntele Ursului; la vest şi nord, cu Bucovina, despărţită prin hotarul pârâul Neagra Şarulut şi Bistrița. Are forma unui triunghi dreptunghic. Se compune din: Gura Negrei, Dozănești, Ortoaia, Rusca, Sunători, Zugreni și Dârmoxa, cu reşedinţa în Dozănești. Numele „Dorna” e slav, însemnând sus, şi şi-l trage de la orăşelul Dorna, din Bucovina, cu care, mai înainte de 1777, forma o comună. Populată cu 536 capi de familie, ce numără 1932 suflete sau 972 bărbaţi şi 960 femei, din care 131 izraeliţi. Contribuabili sunt 571. Are 4 biserici, o şcolă rurală mixtă de băieţi şi o alta de fete. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893 are, la venit, lei 5.848 şi, la cheltuieli, 5817,65; iar al drumurilor: 4.402,74 lei venit şi 2.040 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 368 cai, 587 boi, 1.024 vaci, 3.089 oi, 267 capre şi 204 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, atinge, în vârful Pietrosului, 1.704 metri. Udată de Bistriţa şi pâraiele Vâlcele, Rece, Arinul, Arinaşul, Cozănești, Ortoaia, Rusca, Osoiu, Sunători, Secu, Neagra Şarului, Negrişora şi Toplicioara. Cei mai însemnaţi munţi ai comunei sunt: Buza Bogolinului, Pietrosul (1.704 m), Scrânciobul, Ciungii, Prislopul, Vârful Stegei, Şandru, Vărful Bâdei (1.400,1 m), Busuiocul, Obcioara, Vârful Şarului, Dealul Călugă­rului, Palmeşul (1.253 m), Prislopul, Hasca, Colăcelul, Corhana, Pi­ciorul Ortoaei, Dealul Cozăneștilor, al Gogoşenilor, al Ursăriei, al Ciocârlanilor, al lui Monac, Bâtca Ţăranului, Hulturul, Ulmul (1.156 m), Piscul Bucinişul, Călimănelul, Ialogiţa, Mihăileţu, Tunzăria, Rusu şi Buza Toplicioarei. Pădurile ce îmbrăcau altădată munţii, acei codri nestrăbătuţi de brad, molid şi tisă, au fost tăiate şi în mare parte des­fiinţate fără milă. Tisă nu se mai găsește defel. Ea a fost întrebuinţată la cuie pentru acoperit casele cu draniţă. Moşia e răzăşească. Suprafaţa teritoriului comunei e de 10.248 hectare, din care 2.845 hectare fânaţ. Nici un fel de cultură nu se face aci şi acesta pentru că porumbul nu reuşește, neavând timp a se coace, iar celelalte semănături pentru că locuito­rilor nu le place să se de­dea cu ale plugăriei. Anul din urmă s-au cultivat numai 25 hectare cartofi, 3 hectare in şi 4 hectare mazăre. Locuitorii se ocupă cu plutăria şi economia vitelor. Ei îşi aduc alimentele de prin târguri, cei mai mulţi pe cai, în desagi, formând un fel de caravane (caii, legaţi unii de alţii de coadă). Cel puţin o săptămână îi trebuie dorneanului ca să-şi aducă provizii din Fălticeni sau Piatra. / Locurile mai însemnate în co­mună sunt: Piatra Stănoaei, Piatra lui Lazăr, Colţul Acrei şi Co­moara. Mai sunt 5 izvoare cu apă minerală, din care trei burcuturi (apă feruginoasă, al­calină), unul pe Pârâul Arinului, la 3.000 m în sus de la gura sa (acesta a fost analizat de dnul Dr. Bernad); al doilea, pe Osoiul, în cătunul Rusca şi aproape de malul Bistriţei, numit „Burcutul Ţârcovnicului” (asemenea analizat de acelaşi); al treilea, un mic izvor la Gura Arinului; iar ultimele două, la gura pârâului Rusca, foarte abundente în apă sulfuroasă.

 

Din trecutul Dornei. Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce ţin de comuna Dor­na formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târguşor în care se afla şi reşedinţa co­munei. Tot teritoriul era o sin­gură răzeşie, dată de Ştefan Vodă cel Mare, în împrejurările următoare, zice tradiţia: Vodă pornise spre Ardeal, pe valea Moldovei, dar la Vama (cel mai vechi sat din câte sunt în împre­jurimi, unde se crede că se vămuiau toate mărfurile venite din Ar­deal şi Ungaria), se opri cu oş­tirea, neputând înainta, deoare­ce drumul înainte nu era decât o cărare îngustă şi foarte nepracticabilă. Aci, la Vama, Ştefan Vodă puse un stâlp (confuzie, ca şi în cazul Vamei în sine, cu stâlpul lui Mihai Racoviţă – n. n.), ce se vede şi astăzi. Pe atunci, în Câmpulung nu erau decât câteva case şi, de acolo, spre Dorna, cale de o zi, nu mai întâlneai locuinţă omenească, ci nu­mai codri posomorâţi, păduri fecioare. Unde e acum Târgul Dorna, între ape (la gura Dornei, în Bistriţa), se afla o sin­gură gospodărie, casă bună, grajd etc., proprietăţi ale unui oarecare Gheorghiţă, hoţ ves­tit şi rafinat şi vânător neaoş. Acesta croi şi lărgi cărarea ce lega locuinţa lui cu târguşoarele de primprejur. El prăda la depărtări mari şi, astfel, niciodată nu fu prins. Drumul trecând pe dinaintea casei lui, ori­ce călător, boier sau ţăran, de la vlădică, până la opincă, tră­gea la dânsul, unde era foarte bine primit şi în deplină sigu­ranţă că nu i se va întâmpla nimic. Celor mai distinşi din­tre musafirii săi le dădea călăuze devotate, care să-i călăuzească şi să-i apere de orice primejdii. Astfel reuşi el să se facă foar­te cunoscut. Neavând copii cu prima-i soţie, Gheorghiţă, cu învoirea ei, îşi mai ia o femeie, cu care are trei băieţi: pe Gheorghe, Ioniţă şi Grigore. Pentru această faptă, cum şi pentru o prădăciune întâmplată pe drum, dar nedo­vedită, Gheorghiţă e ridicat şi dus, spre a fi judecat de divan şi Mitropolit, la Suceava. Încăr­cat de fel de fel de blănuri, intră Gheorghiţă în Suceava, unde cei cărora le acordase os­pitalitate reuşesc nu numai să-l îndreptățească către Vodă, ci îl prezentară ca pe un mare binefăcător. Vodă, drept recompensă, îi dărui tot locul şi pădurile cunoscute numai lui şi astfel se înfiinţă răzeşia Dornei. Hrisovul lui Ştefan Vodă se păstră până la răpirea Buco­vinei, când nu se știe ce s-a făcut. Cei trei fii ai lui Gheor­ghiţă întemeiară: Gheorghe sa­tul Gheorghiţeni, dar peste Bis­triţa, Ioniţă, poreclit Tărâţă şi Ciocârlan, înfiinţă satul Gura Negrei; iar Grigore rămase în locul tătâne-său şi se deda cu tâlhăria, fiind foarte cutezător. Acesta de mic era ruşinos, nu îndrăznea să se ducă pe la pomeni, dar pândea pe cei de seama lui şi le fura colacii, nu­miţi „cozani”. Omenii îl porecliră atunci Grigore Cozan. Cozan, urmărit pentru tâlhăriile lui, fuge, pe cea dintâi plută, pe Bistriţa, cu familia sa, şi scoboră la Cruce, sat descălicat de el; iar urmaşii săi, după un timp oarecare, vin şi pun începutul satului Cozănești. La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune, Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna-Gura-Negri, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire se formează comuna Şaru Dornei, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra Şarului. Astfel, pe vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna Vatra şi ale noastre Dorna, Şaru şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stă­pâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii revoltaţi contra unor jidani, ce-i exploatau în mod neomenos, ucid, în câr­ciuma satului de la Gura Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în jude­cată, Vodă Alexandru Ipsilante le ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii, neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (hrisovul e în stăpânirea numitului preot, împreună cu toate actele răzeşești, pe care le-am şi citit însumi). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce încăpu în acele ale familiei Balş. Urmară judecăţi peste judecăţi. Mulţi dintre răzeşi au pierit în închisorile Iaşului. Un preot, moş al preotului Gheorghe, însoţit de un turc, căruia i se făgăduise 500 oi, pornește la Ţarigrad, să dea jalbă Sultanului. Dar cei din jurul Împăratului nu i-au făcut loc, pozitiv fiind înștiinţaţi din timp de vreun boier de-ai ţării, ba, ceva mai mult, l-au ameninţat că-şi va pierde capul. Înspăimântat, preotul se întoarce, pe altă cale, acasă, până unde nici nu se aştepta să ajungă cu zile. Se mai spune că domenii erau cât p-aci să intre în luptă cu 50 arnăuţi, trimis să pună pe Balş în stă­pânirea moşiei. Dar, pe când şedeau arnăuţii la masă, pe dealul Prihodului, Axinte Bigeu, vână­tor de frunte, de după tufe, unde sta ascuns, dă foc şi şterge paharul agăi, pe când acesta îl ridica la gură. Speriaţi, cei 50 se retrag. Nu o dată însă apucară dornenii topoarele, cosele şi puștile, ca să îşi apere pământul din moşi-strămoşi de a fi prădat. Astfel se petrec lucrurile până pe timpul lui Mihai Sturza, care, la judecată, hotărăște ca răzeşii să-şi răscumpere mo­şia de la Balş, pe preţul de 12.000 galbeni, plătiţi în trei costuri şi cu condiţiunea ca, de nu vor fi în stare să plătească la timp, Balş să-şi ia moşia şi să le înapoieze banii ce-i va fi primit, fără dobândă. Plătiră o rată, dar când fu la a doua, nu mai avură dornenii de unde face banii. Vodă îi chemă şi le propuse să le dea 4.000 galbeni, însă cu condiţie ca, pen­tru binefacerea ce le-o face, dăruindu-le această sumă, Măria Sa să aibă dreptul a exploata, fără nici o plată, orice mină ar găsi pe moşie, să i se dea locuri pentru instalat fabrici şi tot combustibilul de care ar avea nevoie. De voie, de nevoie se împăcară dornenii. Sosind revoluţia de la 1848, Vodă Sturza fu învinovăţit, între altele, că, sub pretextul de a ajuta pe dorneni, caută a pune dânsul mâna pe moşia lor. Strâns cu uşa, Mihail Sturza rupe actul de învoială ce-l avea de la dorneni şi partizanii săi publică următoarea îndreptăţire: / „Art. 23. – Despre pricina Dornei. La clevetirea despre răşluire de acte însemnătoare din rele, pârâtorii pomenesc de pricina Dornei. Pentru a se încredinţa cineva de adevăr, nu are decât a lua seama la împrejurările atingătoare de această pricină. Satele Dornei, în munţii Carpaţi, sunt locuite mai bine de trei mii suflete, care, din vreme nepovestită bucurându-se în pace de această proprietate, au fost dezbrăcaţi de dânsa de către Domnul Constantin Ipsilante, la 1800, punând a sa stăpânire pe aceste sate, sub pricinuire că se află pe  un domeniu cuvenit ţării. Domnul Ipsilante a făcut-o danie fiului său, mai pe urmă această moşie, prin deosebite tocmeli, a trecut-o, cu preţ de 80.000 lei, în stăpânirea familiei Bălşești, care, sub toate ocârmuirile ce s-au petrecut în Moldova, în curgere de 30 ani, au cerut în zadar stăpânirea ei, din pricina statornicei împotriviri a locuitorilor acelor părţi, care, bizuindu-se într-o stăpânire necurmată de multe veacuri şi, în poziţia lor prin munţi şi poteci nestrăbătute, s-au ţinut în stăpânirea proprietăţii lor; iar îndată după numirea Domnului, fraţii Bălşești au cerut întrebuinţarea puterii înarmate pentru a scoate din stăpânire pe aceşti 3.000 suflete şi tot cu acest prilej ei au pus înaintea Domnului ca să primească acele moşii cu preţ de 6.000 galbeni; însă Domnul a depărtat o asemenea propoziţie, având în vedere neputinţa în care s-au aflat toate ocârmuirile de mai înainte, de a dezbrăca 3.000 suflete, în favorul unei singure familii, precum şi pribegirea acelor 3.000 suflete în Bucovina, care se află pe marginea acestei proprietăţi. În urmare, dar, înălţimea sa a rânduit, prin cererea a ambelor părţi, o comisie, îndemnând pe răzeşi a-şi alege vechili şi toată această gâlcevire, care se înlănţuie de 30 ani, s-a curmat printr-o învoire cu bună primire, în puterea căreia 12.000 de galbeni se dau familiei Bălşeşti de către locuitorii Dornei pentru ca să fie stinsă orice pretenţie în sarcina lor. După această alcătuire, bieţii locuitori, neavând de unde plăti cea dintâi vadea, la împlinirea ei în sumă de 4.000 de galbeni, Domnul a plătit spre înlesnirea unui norod nenorocit această sumă de la sine, fără vreo dobândă şi în singurul scopos a slobozeniei lor. Din această sumă, care s-a numărat fraţilor Bălşeşti, Domnul, până în ceasul acesta, are a primi peste 2.000 de galbeni de la răzeşi” (Uricar, de T. Codrescu, Vol. IX, pp. 7-9). / În socotita celor 2.000 gal­beni, despre care se spune că Domnul i-a primit de la răzeşi, Vodă a luat peste 1.000 de plute din cel mat ales lemn. Pentru ultima rată, de 4.000 galbeni, răzeşii vândură luă Conaki Dealul Omului, munte care acum face parte din trupul moşiei Broşteni. Împărţirea moşiei între răzeşi s-a făcut de inginerul Chefneux, un francez care făcu mulţi bani. / Constantin Şerban (în lupta cu Ghica), respins fiind de tă­tari, trece în Ardeal, de unde, cu moartea lui Racoţi, care cade în bătălia de la Sibiu (22 Mai 1660), pierind sprijinul său din Transilvania, „el (Constantin Şerban) iese din Ardeal, cu 800 oameni, lefegii tot într-ales… şi… a luat poteca peste munţi, pe la Dorna şi a ieşit pe la Câmpulung” (Istoria României, de A. D. Xenopol, Vol. IV,  297 şi Letopiseţul Ţării. Vol. I, p. 368). „Încă din a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711-1716), nemţii încep operaţia ce deveni, mai târziu, atât de fatală Moldovei, a înaintării pajurilor împărăteşti asupra hotarelor turceşti, luând o parte din Moldova, pe la graniţa Dornei. Nicolae Mavrocordat protestează cu curaj contra încălcărilor Austriei şi o sileşte, la sfârşit, să se retragă, ameninţând-o cu război din partea Turciei” (Istoria, Xenopol, Vol. V, p. 11). Prin testamentul lui Gheorghe Lupaşcu Hajdeu, din 1732, Noiemvrie 7, se lasă în munţi satul Buneni şi o parte din Dorna fiului său Nicolai” (Arhive, de B. P. Hâjdeu, Vol. I, p. 55). George Lupaşcu Hajdeu este strămoşul eminentului filolog, dl B. P. Hajdeu şi testamentul său a fost dăruit Arhivei Statului, de către domnia sa. Genealogia: George Lupaşcu > Ştefan Dominic > Ioan > Tadeu > Alexandru > B. P. Hajdeu. În biblioteca Universităţii din Iaşi putem vedea portretele lui Efrem Hajdeu (1630) şi Gheorghe Lupaşcu. (Comunicarea aceasta mi s-a făcut de însuşi dl B. P. Hajdeu, căruia dator sunt a-i mulţumi). / La 1803, Dorna Şarul şi Păltinişul, ale Domnului Alexandru Ipsilante, aveau 175 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 3.184 lei pe an (proprietarului Ipsilante, nu visteriei – n. n.). / Într-o anafora din 1813, Iu­nie 22, întărită de Scarlat Calimah, la 1 Octombrie, în pri­cina moşiei Dorna, de la munte, cu logofătul Constantin Balş, se aduce ca dovadă o carte de la Ioan Nicolae Vodă, din 1747 (Uricar, T. Codrescu, vol. VII, p. 255, şi vol. VI, p. 83). / În comunele Dornei, pe la 1863, se aflau peste 80 turci, care se ocupau cu exploatarea pădurilor. Aceştia erau stăpâni pe avutul şi viaţa dornenilor. Ispravnicul de pe atunci, Nicolae Canta, primind mai multe jalbe de la răzeşi despre modul cum îi tratează turcii, care le stricau bunele moravuri, a stăruit la Bucureşti şi, cu putere dom­nească, a venit să-i scoată din Dorna. El chemă pe toţi turcii la Zastava, unde era compania de dorobanţi şi post vamal, sub pretext că voieşte să-i răfuiască şi să le scoată datoriile de pe la oameni. Strânşi acolo, soldaţii pun mâna pe ei, îi leagă şi, ast­fel încătuşaţi, îi duseră la Făl­ticeni. Pentru a scăpa răzeşii de datoria ce aveau către dânşii, au dat orândele din Dorna, pe opt ani, care bani s-au dat tur­cilor. Astfel scăpară dornenii şi de turci, de la care le-a rămas ca moştenire răul obicei de a trăi cei mai mulţi în concubinaj, dispreţuindu-şi soţiile, şi bolile venerice, de care nu se mai pot tămădui. Aproape jumătate, dacă nu mai mulţi, din copii au pierit[15].

 

Gura Negrei, sat, numit, în partea dinspre muntele Şaru, şi plaiul Şarului, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe ţărmul drept al Bistriţei şi pârâul Neagra Şarului şi străbătut de pâ­râul Vălcica, pârâul Rece, Ari­nul, numără 223 case, populate cu 222 capi de familie sau 777 suflete, din care 394 bărbaţi şi 383 femei (46 străini, izraeliţi). Are 230 contribuabili. O vatră propriu-zis a satului nu există, fiind risipit. Biserica satului, cu patronul „Sfânta Maria Mare”, e servită de un preot şi 2 cântăreţi, împroprietărită cu 6,5 fălci. George Caramanlău şi Preotul George Ortoanu făcură o bisericuţă de lemn, în 1785, care arse şi, în 1818, aceiaşi o restaurară şi funcţionă până pe la 1880, când începu zidirea actualei biserici, prin osârdia preotului Gheorghe Ortoanu, ne­pot celui dintâî, şi se sfinţi în 1884, Septembrie 30. O şcoală rurală de băeţi şi o alta de fete, frecventate de 70 elevi, cu local nou propriu, făcut danie tot de preotul Gheor­ghe Ortoanu, care a înzestrat şcola şi cu 680 mp în jurul localului. Lângă sat este o schelă bună şi tot aci e puntul vamal Dorna[16].

 

Ortoaia, sat, numit şi Gioseni, iar în partea de sus, de pe munte Băda, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe dealul Ortoaei şi Poiana Groşenilor, numără 138 case, populate cu 121 capi de familie sau 503 suflete, din care 260 bărbaţi şi 243 femei (21 izraeliţi). Contribuabili sunt 129. Vatra satului propriu-zis nu există, fiind casele foarte risipite. Are 2 biserici: una cu patro­nul „Intrarea în biserică”, care, cu sute de ani în urmă, se spune că ar fi fost schit de călugări, şi o alta, cu patronul „Duminica Mare”. Ambele sunt de lemn, servite de un preot şi 2 cân­tăreţi şi împroprietărite cu câte 8 fălci. Școlile din Gura Negri servesc şi acestui sat[17].

 

Rusca, sat numit, în partea esti­că, Osoiu, pe moşia răzeşească din comuna Dorna. Răşchirat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 52 case, în care trăiesc 56 capi de familie sau 175 su­flete, din care 85 bărbaţi şi 90 femei (11 izraeliţi), fiind 61 con­tribuabili. Vatra satului propriu-zis nu există. Locuitorii sunt bunişori gospodari, ocupându-se cu plutăritul, exploatarea pădurilor, creşterea şi economia vitelor. Biserica din Ortoaia şi şcoala din Gura Negrei servesc şi acestui sat. În sat sunt 2 surse cu burcut (ape minerale feruginoase). Un singur drum duce, pe malul Bistriţei, la Sunători (3 km)[18].

 

Sunători, sat numit şi Sârghieni, pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei şi poalele muntelui Palmeş, e străbătut de pârâul de la care şi-a luat numele şi numără 25 case, în care trăiesc 23 capi de familie sau 73 su­flete, din care 40 bărbaţi şi 33 femei. Contribuabili sunt 27. Vatra satului propriu-zis nu există, satul fiind tare risipit. Biserica din cătunul Ortoaea şi şcolile de băieţi şi fete din Gura Negrei servesc şi acestui sat. Un singur drum principal, în lungime de 2 km, duce la Zugreni[19].

 

Zugreni, sat pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 24 case, în care trăiesc 26 capi de familie sau 105 suflete, din care 51 bărbaţi şi 54 femei, fiind 30 contribuabili. Biserica din Ortoaia şi şcolile din Gura Negrei servesc şi acestul sat. Locuitorii răzeşi şi buni gospodari. Singurul drum principal e cel ce duce la Sunători (2 km). În acest sat, din malul Bis­triţei iese un izvor de apă pucioasă[20].

 

Dârmoxa, sat numit şi Odocheni, pe moşia răzeşească şi în comuna Doma. Îşi trage numele de la un fel de arbore cu frunza lată, numit „dârmox”. Aşezat între pâraiele Negrişoara şi Toplicioara şi pe poalele muntelui Buza Toplicioarei, numără numai 14 case, populate cu tot atâţia capi de familie sau 52 suflete, din care 17 bărbaţi şi 15 femei. Contribua­bili sunt 14. Casele sunt foarte risipite, iar locuitorii sunt gos­podari slabi. Drumuri princi­pale sunt; la Panaci (16 km) şi la Păltiniş (10 km)[21]”.

 

1880: Berg Niegry vom Fluss Bistrița Aurie

 

1913: „Noul hirotonit, preotul Octav Ionescu, a fost definitiv numit paroh al parohiei Ortoaia, judeţul Suceava”[22].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[23], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa, Benia, la Dorna, Sunător”.

 

1949: Au fost numiţi directori ai şcolilor din învăţământul elementar, ciclul I[24]: Sârbu Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Gura Negri; Pintelie Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Cozăneşti; Rotaru Panait, director la Şcoala elementară din Dorna, Ortoaia; Niculiţă Valeria, directoare la Şcoala elementară din Dorna, Sunător”.

 

Gura Negrii, în 1880

[1] Ibidem, p. 5

[2] Ibidem

[3] Ibidem, pp. 6-8

[4] Ibidem, p. 8

[5] Ibidem, p. 9

[6] Ibidem, p. 7

[7] Ibidem, p. 10

[8] Ibidem

[9] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.

[10] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[11] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna.

[12] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[13] „Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu”, adică Nicu Gane – n. n.

[14] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[15] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 100-107

[16] Ibidem, pp. 144, 145

[17] Ibidem, p. 224

[18] Ibidem, pp. 290, 291

[19] Ibidem, p. 351

[20] Ibidem, p. 379

[21] Ibidem, p. 93

[22] Opinia, Nr. 1876, Anul X, vineri 10 mai 1913, p. 3

[23] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[24] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Pagina 2 din 1,26612345...102030...Ultima »