Dragusanul - Blog - Part 2

O raită prin Europa anului 1857

 

Pentru că imaginile din Geografia domnilor Nicolò Tommaséo, I. Cantú, G. B. Carta, G. Sacchi, G. e V. De Castro şi A. Strambio merită o expunere mai bună şi, desigur, mai largă, le postez şi în site-ul meu, ca să vedeţi mai bine fiecare imagine în parte.

 

 


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VI)

Scenă din războiul ruso-turc

 

„Dominanta caracterul lui Abdul Hamid a fost mândria, moştenită de la o mamă iubită și dobândită din cunoaşterea istoriei imperiului, în care el a căutat să urmeze, cu sfinţenie, doar principiilor descendenței sale, realizate de istorici măgulitori. Nu știa altceva decât măreția lui; el credea că nu are altă datorie decât capriciile sale și că un om neștiut, ridicat la rangul cel mai înalt, prin moștenire, trebuie să fie neapărat infailibil. Inteligența sa limitată nu i-a permis să vadă tot imperiul său vast, ci doar ceea ce era închis între pereţii seraiului”[1]. Germanii și francezii sunt unanimi în a-l judeca defavorabil, împreună cu inepții săi miniștri[2]. Thugut a scris că „slăbiciunea și timiditatea lui depășesc orice imaginație”[3]. Eyriés spune: „Am fost trimis la închisoare, ca să-l aduc pe tron, ​​la o vârstă fragedă, dar nu a avut nici curaj, nici activitate. La cincizeci de ani, petrecuse patruzeci și patru în vechiul serai, unde ocupațiile sale erau să facă săgeți… a murit, lăsând nepotului său, Selim, un imperiu slăbit de pierderi ireparabile, miniștri slabi și corupți, pași rebeli, armate fără disciplină, generali fără talente și fără experiență”[4].

 

Destinul, în secolul al XVIII-lea, a opus „faimoasei legi salice”, dacă le-a contrapus pe Ecaterina a II-a și pe Maria Teresia unor bărbați precum Ludovic al XV-lea și Abdul Hamid. Sultanul care, după cum spune Barault, „avea știința unui Derviş și priceperea unui muncitor”, nu înțelegea sfera concesiunilor cerute de la el, de către împărăteasa regină; pe de altă parte, devotatul împărat era departe de a renunța la poftele ambițioase. Nu dorea decât să reprime pe briganzi în aceste țări, să împiedice răspândirea hoţiei în provinciile otomane și să ofere securitate musulmanilor și creștinilor. Trebuia să ai o inimă foarte rea, ca să te opui unor astfel de intenții lăudabile. Nici binevoitorul Padişah, nici slujitorii săi vrednici nu au avut un suflet atât de negru, încât să fie capabili de o asemenea infracțiune. Dar toată această dorinţă de reprimare a avut în vedere doar pe albanezul[5] care conducea Moldova și putea să trădeze țara și poporul. România pierduse mai mult de o provincie[6]; România trebuia să sufere şi mai multe deposedări și să se găsească, întotdeauna, la sânul ei, bărbați care să o vândă. Dar, în aceste vânzări ale lui Iuda, Grigorie Ghika nu a fost niciodată implicat și, tocmai de aceea, a fost hotărât[7] să facă toate sacrificiile ca să sfideze pericolele, pentru a salva onoarea numelui său.

 

Pentru a înțelege rolul jucat de Grigorie Ghika în acapararea Bucovinei de către Maria Teresa și lupta care a început între Prințul Moldovei și Casa Habsburgilor, este necesar să ne întoarcem la origini și să arătăm în ce fel Grigorie și Baronul internunţiu Thugut (ambasadorul Vienei la Constantinopol – n. n.) deveniseră dușmani ireconciliabili. Numeroasele scrisori ale lui Thugut, păstrate în Arhivele din Viena, nu ne lasă să aflăm nimic despre natura și dezvoltarea acelui conflict, care s-a finalizat atât de tragic.

 

Educat la Pera, unde se afla reşedinţa reprezentantului Curţii de la Viena (baronul Penkler)[8], fiul lui Alexander Ghika, prieten al lui Ulefeld, nu a arătat pentru acea autoritate simpatia care s-ar fi presupus[9]. După ce a devenit mare dragoman, a arătat o mare simpatie pentru Frederick al II-lea, care avea să-i tulbure relațiile cu Viena și să-l facă să piardă relaţiile bune, pe care tatăl său le avusese cu Franța.

 

Cu siguranță, atunci când Thugut vorbește despre el, este mai bine să se calculeze spiritul exagerării, obișnuite la ambasador, și a dorinței diplomatice (foarte arzătoare și tenace în antipatiile lui), de a-l face suspect în faţa cancelarul vienez, Prințului Imperiului von Kaunitz[10], pe care părea să-l considere personajul cel mai conciliant, dar și cel mai plesnitor. Prin urmare, nu este sigur că Grigorie Ghika, după cum se pretinde, ar fi avut rolul principal în încheierea tratatului dintre Frederick al II-lea și Poarta, din 29 martie 1771[11]. Dar nu trebuie să ne îndoim că Ghika a contribuit la aceasta, deoarece politica sa, așa cum am subliniat deja, a respectat perfect opiniile unchiului său, Grigore al II-lea, intențiile ferme ale celebrului mare vizir Raghib și interesele evidente ale Porţii. A devenit, apoi, în ochii lui Thugut, unul dintre cele mai periculoase personaje, gata pentru orice intrigă și extrem de dispus să primească bani din partea statelor, în special din Rusia, pentru a le servi proiectele. În mod natural, Thugut, care a primit o pensie din Franța și care a lăsat o avere considerabilă[12], a fost înclinat să explice totul cu ipoteze similare: când cineva este galben, vede totul în galben. Deci, după părerea sa, Grigorie Ghika s-ar fi îndepărtat de Petersburg, pentru că Rexin nu i-ar fi dat dovezi suficiente despre recunoștința sa. Dar, pentru că toți grecii sunt suflete blestemate ale Rusiei, se pare că rușii erau foarte naivi să cumpere obrazuri foarte scumpe, deja cumpărate anterior de Prusia. Catolic zelos, Thugud era înclinat și credea că în alte religii totul era subordonat interesului religios. German în plinătatea cuvântului, el părea să creadă că Iehova i-a repudiat pe evrei doar pentru a alege un popor nou. Aceste prejudecăți sectare și aceste urme de rasism fac rău şi celor mai înțelepte duhuri, iar când fiul bărbatului din Linz, umflat în înălțimea sa, a devenit oracolul partidei retrograde[13] și-a precipitat țara într-o luptă împotriva Franței, în 1780, prin care i-a visat nebunește dezmembrarea[14] și, din toamnă, a condus-o în astfel de catastrofe, încât casa de Lorena, moștenitoarea habsburgilor, a pierdut guvernarea Sfântului Imperiu, copleșită de complicații, în care nu era obligată să intre, indiferent de interes. Stilul lui Thugut, judecat sever, dar pe bună dreptate de Frederic II[15], oferă o idee despre modul său de a privi lucrurile. Cu toate acestea, datorită influenței Hanului Crimeii, Grigorie Ghika a devenit domnitor al Țării Românești, acolo unde l-a înlocuit pe Alexandru al VI-lea Ghika, ale cărui calități rare[16] nu au fost puse la îndoială niciodată nici de diplomația austriacă. Vorbind despre acest fapt, Thugut a uitat satisfacția pe care această alegere i-a cauzat-o predecesorului său, Brognard[17]. De fapt i s-a părut foarte probabil, ținând cont de caracterul și politica pe care i-a atribuit-o prințului, că a profitat de obligația pe care o avea, de a da informații despre starea și dispozițiile puterilor creștine, de a înșela Poarta, de a o face să accepte vești false și schița imagini înspăimântătoare cu privire la intențiile Curții de la Viena, de a decide să se ocupe de Rusia, așa cum au făcut toți grecii din Constantinopol[18]. Cu toate acestea, Tuguth nu și-a amintit că Hanul din Crimeea, dușman sagace și hotărât al rușilor, ceruse pentru Grigorie Ghika tronul Țării Românești[19]. În „vremurile bune” existau suficiente mijloace sigure pentru a aduna mai multe informații pozitive decât din conjuncturile lui Thugut despre intențiile oamenilor. De fapt, un conflict a avut loc, între Prințul Țării Românești și Contele O’Donnel, comandant general în Transilvania, pentru scrisorile pe care Grigorie Ghika le-a primit de la agentul său de la granița ungară-poloneză. Se pare că Grigorie a găsit acest mod de a proceda, într-o oarecare măsură, pentru că O’Donnel i-a scris[20] că va fi mulțumit de parfumul scrisorilor.

 

S-ar fi putut crede că Grigorie Ghika, luat prizonier de către ruși[21], nu ar inspira îngrijorarea nimănui. Plictiseala și descurajarea pe care le-a simțit în captivitatea sa, despre care vorbesc publiciştii francezi, și dorința de a se înțelege, reciproc, cu Curtea de la Versailles, nu se pot împăca ușor cu gândurile secrete ale lui Thugut, care suspecta o înţelegere ​între Ghika și guvernul Ecaterinei a II-a, dar aceste temeri îi erau complet necunoscute lui Grigorie, și au apărut altele, mult mai grave pentru temerile lui.

 

După ce a studiat cu atenție Turcia și Orientul (de fapt el și-a datorat cunoașterea limbilor estice şi a fost prețios în poziția sa, în acele circumstanțe), Ghika a înțeles mai bine decât alții valoarea imensă a evenimentelor care vor urma tratatului de la Kainardji. Ecaterina, care, așa cum se gândea la viitor, a presupus, pe bună dreptate, că Austria, văzând dezvoltarea puterii rusești, va fi tentată să caute o compensație suplimentară în România. Deci ea a trebuit să se gândească să-i opună, pe acest teren, un stat care nu o va lăsa liberă în mișcările sale. Și fostul prinț al Țării Românești era cu atât mai potrivit pentru tronul Moldovei, cu cât Rusia știa că Grigore va fi o persoană foarte binevenită pentru Frederick al II-lea şi că el are multe motive să vrea să evite gratiile. Și acest lucru este atât de adevărat, cu cât Carra, secretarul prințului, chiar a mers până la a spune că, dacă Ghika a fost urcat pe tron, acest lucru s-a făcut după dorinţa regelui Prusiei. Thugut, în ciuda atenţiei sale permanente, nu s-a preocupat de o astfel de eventualitate, deși a primit, de la Roman, o scrisoare de la plenipotențiarul rus Obrescov[22], care a fost implicat în proiectul suveranei sale de a propune pe gospodarul Ghika la Poartă pentru tronul Țării Românești, cu asigurare funcţiei pe viață. Thugud nu a prevăzut că internunţiul ar trebuie să facă obiecții, cu privire la această numire, deoarece Austria nu a avut niciun motiv să se plângă de Ghika, până atunci, iar acesta nici nu a fost zgârcit cu semne de simpatie, atunci când Împărăteasa Regină i-a dat lui Demetrius[23], fratele Prințului, în Transilvania, asigurări de bunăvoință.

 

Această scrisoare l-a făcut pe Thugut să se teamă că influența rusă în principate va avea o extindere imensă. Dar, știind că cuvântul a fost dat diplomaților pentru a-și ascunde gândurile, el a răspuns politicos: să nu se creadă că curtea sa ar fi avut vreun motiv să se plângă de prințul Ghika și că speră că ar putea, având instrucțiunile corespunzătoare, să urmeze liber impulsul sentimentelor sale personale pentru prințul Ghika și familia sa[24].

 

În aceeași zi, Thugut a scris, într-un mod foarte diferit, prințului von Kaunitz, cancelarul imperiului, trimițându-i şi scrisoarea lui Obrescov, și răspunsul său. Nu a existat nici o parte din propunerea lui Obroscov, pe care să nu o considere deranjantă: alegerea prințului, ingerința Ecaterinei a II-a într-o aventură, din care s-a străduit să-l facă pe tot omul de stat să înțeleagă toată gravitatea, care, să zicem, pe duhovnicul german Grimm l-a determinat să spună că Ecaterina a avut mai multă grijă de toaleta sa, decât de toată politica.

 

Lăsând-o pe împărăteasa Rusiei să plaseze un voievod fidel ei la granița statelor ereditare ale casei Austriei, Austria trebuia să se aștepte să o vadă devenind stăpâna absolută a principatelor și să provoace nenumărate nemulţumiri pentru curtea din Viena. Dar, cum e posibil ca prințul Ghika să nu fie atât de util, ci să se opună direct planurilor de la Petersburg, chiar şi indirect lor, Tuguth s-a gândit să împiedice numirea nebunaticului Ghika sau să-l facă să fie investit în funcții mai puțin periculoase pentru guvernul austriac. Pe această bază, diplomatul vorbește despre relațiile sale excelente cu socrul voievodului, Iacovaki Rizo, care a participat la congresul din Focşani, ca şi Thugut. Rizo era la fel de plăcut lui Thugut, pe cât îi era de puțin simpatic prințul. Rizo a fost devotat politicii din Viena[25] și s-a putut conta pe el. Prin relațiile sale cu mai mulți miniștri ai Sultanului, Thugut l-a folosit în mod util și a putut cunoaște multe lucruri care îl interesau. Astfel, internunţiul atestă că a crezut datoria sa de a investiga care este planul pe care îl putea cunoaște Obrescov.

 

Rizo s-a arătat îngrijorat de aceste proiecte, nu numai în ce-l priveau pe ginerele său, ci și pe rudele lui Grigorie Ghika, deoarece propunerea diplomatului rus ar putea duce la bănuiala că Grigorie este prea apropiat de Rusia și, astfel, să-l expună pentru a fi mazilit de Poartă. Modul în care Rizo a acceptat aceste deschideri și relațiile sale cu familia Ghika i-au confirmat internunţiului intenţia de a-l folosi pentru a face opoziție ascunsă planurilor Ecaterinei[26].

 

Rusia nu-l putea adormi pe ​​Thugut, iar marele mareșal Romanzov i-a scris o scrisoare Marelui Vizir, în anul următor, în care arată că Ecaterina a II-a nu renunțase, așa cum se credea, la proiectul ei iniţial[27], prevăzut în acordul dintre Rusia și Prusia, iar tenacitatea celor doi germani, Frederick şi Ecaterina, care au guvernat în cele două state, a fost prea puternică pentru a-i face să renunţe, cu ușurință, la opiniile lor. Odată ce pacea de la Kainardji s-a încheiat, Thugut nu s-a putut amăgi cu acordul lor. Zegelin pare să fi arătat că acest acord a fost clar; pentru că a făcut cunoscută o scrisoare a contelui Romanzov, în care mareșalul de câmp îi cere să grăbească numirea lui Grigorie Ghika în principatul Moldovei, amintindu-i că primise de mult timp porunci, de la regele său, în această privință[28] și că şi Mare Vizir Muzun Oglu Mehmed-paşa (Muhzinzadè) s-a angajat expres să ceară numirea Sultanului[29].

 

Tătari din Crimeea

 

[1] Lamartine, Histoire de la Turquie, Cartea XXXIV.  Vezi și Lvallée, Histoìre de la Turquie, Cartea III, capitolul 4.

[2] Cumnatul său, marele vizir Muhzinzade, care i-ar fi putut fi îndrumător, „a murit de durere, la șapte zile de la semnarea tratatului de la Kainardji”. Se crede că și-a grăbit sfârșitul cu o otravă. „Era demn de mai mult noroc” (Lamartine). Hammer, cel mai autoritar autor, care spune că Lamartine nu este mai puțin sever cu imbecilul Sultan, „Abdul Hamid, fiul lui Ahmed al III-lea, i-a urmat fratelui, după moartea tatălui său, şi a rămas, vreme de 43 de ani, în serai ca într-o închisoare. El nu a avut nici talent și nici experiența conducerii, iar ignoranța lui era egală cu aptitudinea lui; era un om fără ingeniozitate, fără caracter” (Hammer, Cartea LXXIII).

[3] Raportul din 3 august 1774.

[4] Biographie universelle, de Michaud, articolul Abdul-Hamid.

[5] «Sunt curajoși și hotărâți” (Thornton, Etat actuel de la Turquie, tom II, capitolul IX).

[6] Maghiarii au luat Transilvania din secolul al X-lea. Banatul Timişoarei a fost încorporat în aceasta din urmă, în conformitate cu Nicolò  Maurocordat.

[7] Grigore al III-lea era în același timp neînfricat și blând. Acestea sunt calitățile pe care autorul României, nu foarte optimist, le acordă lui Grigore al III-lea (Vaillant, II, p. 241). Raicevich, care nu vedea lucrurile într-un mod trandafiriu, nu era de acord cu opinia sa. „„Pedeapsa cu moartea a fost aproape abolită de ultimii principi, cărora trebuie să le aduc corectă laudă, căci sunt în general umani și lipsiţi cruzime, în special prințul Alessandro Ypsilanti” (Comentarii despre Moldova, p. 143). E adevărat că Raicevici spune că, „Aici, (în Moldova) clemenţa s-a aplicat doar pentru a câștiga bani din intrigi prost concertate” (Raicevich, p. 177). Nu trebuie uitat că acest scriitor dalmatic, aflat în slujba guvernului de la Viena, „actualul secretar al Curții Imperiale”, se afla sub comanda marii lui suverane (Raicevich, p. 306), întotdeauna fidel tristei devize, postată consecvent în capul cărții sale (fără mirări), dar, cu toate acestea, nu a avut nici o ezitare în a-l lăuda pe Grigore: „el fusese deja dragoman de Poartă și apoi prințul Moldovei, înainte de războiul cu rușii, și a exercitat aceste atribuții în mod strălucit” (Raicevich, p. 176). Dar când politica lui Ghika nu mai era în acord cu cea a împărătesei sale, secretarul imperial nu mai vedea în el decât duplicitate, extravaganță, nebunie, avariţie, spirit de intrigă, copiind calificativele incisivului Salaberry. Era natural ca prințului energic și patriot, care a vrut să apere teritoriul românesc împotriva stăpânilor scriitorului dalmaţian, să i se atribuie toate aceste defecte! Mărimile austriece aveau, cu siguranță, suficienţi bani, pentru a acționa în Constantinopol, în cadrul unei afaceri bauată, în întregime, pe intrigă, pentru a servi o cauză proprie. Şi sunt mulţi cei care acceptă şi preiau afirmații similare, fără interpretări proprii sau care mutilează textele pe care doresc să le reproducă. Astfel, Thornton se îndepărtează de ceea ce spunea Dimitrie Cantemir despre presupusa loialitate a lui Grigore I față de tatăl său, Constantin Cantemir (Etat actuel de la Turquie, capitolul IX, Moldavie et Valachie), dar este atent să spună că Dimitrie Cantemir „a fost un om mare”. Thornton este mai malefic pentru ignoranții istoriei, decât pentru interesat. Pentru a da un test despre naivitatea sa, el menționează o autoritate precum Carra, de care compatrioților săi nu le pasă. Autorul României spune că, dacă Ypsilanti și Ghika și-au făcut întoarcerea pe tronuri, ei și-au afectat și țara, chiar dacă „Ghica a arătat că el nu este mai puțin devotat intereselor românilor decât celor alor sale”. „După ce am descris purtarea prinţilor fanarioţi”, adaugă el, „trebuie precizat că Ghika este o excepție printre ei. Iubea banii („Păstrează bani albi pentru zile negre”, spune un proverb albanez; şi „zilele negre” (nefericite) nu au întârzia mult pentru Grigorie), dar nu-i acumula, iar generozitatea sa i-a contrariat pe mulți, iar „generozitatea lui l-a costat viața” (Vaillant, La Romanie, II, p. 242). Vaillant a fost uimit să vadă, într-o lucrare precum Dictionnaire de la conversation, a lui Duckett (articolul Princes Ghika), insistându-se mai ales pe „stoarcerile” atribuite lui Grigore al III-lea. Această expresie nu este decât un sinonim al unei afirmații a lui Salaberry, emulatorul lui Carra: „Era preocupat (când a condus Moldova pentru a doua oară), să răspândească intrigi și să adune comori imense” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Ghika, de Salaberry). Scriitorii francezi, adesea uimiți, au reprodus acuzații cu adevărat copilărești. Aşa, Lavallée (Histoire de la Turquie, Mahmud I), vorbeşte într-un mod grotesc despre Grigore al II-lea. Lavallée a fost unul dintre foarte rarii francezi care s-au îndrăgostit de visele tirolezilor Fallmerayer și, ca ei, nu a putut suferi nimic grecesc sau ce i s-a părut grec. Acest „profesor al școlii imperiale din Saint-Cyr” a scris istorie, cu o precipitare cu adevărat deplorabilă, aşa ca și cum romancierul Alessandre Dumas i s-ar fi impus ca model, astfel încât, într-o ediție Malte Brun, a adunat multe lucruri ciudate asupra unei Republici din apropierea țării sale, doar pentru a-i face pe elvețieni să înțeleagă motivul gafelor geografice ale ofițerilor francezi ai elevilor lor, în campania împotriva Prusiei.

[8] Scrisoarea lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[9] Într-adevăr, după ce a fost asasinat marele dragoman, pentru că i s-a reproșat că ar fi fost parțial în favoarea Curţii de la Viena – cum ar fi făcut nimic pentru ai săi? Când cineva nu dorește să ia în considerare probleme, cum ar fi Thugut, care, pe de o parte, singur vine să ofere o teorie foarte crudă despre bărbați și lucruri.

[10]  Kaunitz, mult mai puțin pliabil, dar o inteligenţă ministerială, știa, din experienţele Doamnei de Pompadour, să reconcilieze Habsburgii și Burbonii  (Mémoirea de Madame du Hausset, femme de chambre de Madame de Pompadour, pp. 180, 181).

[11] Scrisoare lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[12] „Thugut, spune un scriitor legitimist, deținea talente reale și mai presus de toate o experiență deosebită a diplomației, dar a avut și opinii înguste și uneori prea personale. Nici nu se poate spune că el, la fel ca interesele statului, a avut grijă de ai săi și l-a făcut în mod repetat pe suveranul său să cadă în jena de care nu a putut să se elibereze. El a adunat mari averi; iar ura sa față de revoluționari s-a spus că provine, în parte, din pierderea pensiei acordate de guvernul anterior” (Biographie universelle, Articolul Thugut, de Michaud).

[13] Când Maria Teresa a murit şi a fost ales definitiv Iosif al II-lea, o nouă eră în Austria a început în istorie… Leopold al II-lea a menținut, încă, un anumit număr de reforme; dar a murit în 1792, când Thugud devine cancelarul lui Francisc al II-lea, iar vechea politică a imperiului și-a exercitat influența proastă. Sistemul iezuit a continuat să sprijine populațiile, în absența lor” (A. Michiels, Hstoire secrète da gouvernement autrichien, Cap. XXVIII).

[14] Michaud, Biographie universelle, articolul Francois I, şi Michaud cel Tânăr, vezi și Mémoires d’un homme d’Etat: „Nu îl vom acuza pe tânărul împărat (Francisc I.), spune Michaud, de această politică macchiavelică: era tradițională în cabinetul de la Viena și, între alţii, Kaunitz, Thugut și succesorii lor sunt le sunt continuatorii”.

Scriitorul legitimist nu suspectează judecățile sinistre ale suveranilor absoluţi.

[15] Maria Theresa l-a trimis la Frederick, în 1778. Regele Prusiei povestește această vizită a lui Thugut, în Memoriile sale. Nu a avut încredere (spune el) nici în soluţiile, nici în intențiile sale. „ Voi adăuga că, în pledoariile sale, există un sunet servil, care nu seamănă deloc cu cel al lui Penkler și al lui Brognar”.

[16] „De câteva săptămâni, s-a auzit că prințul Țării Românești , Charles I Ghika, a murit în țara sa. Grecii, care aspiră de regulă la aceste funcții, sunt prada unei mari agitații, dar sultanul i-a ales fiul drept succesor, care a ajuns deja la destinaţie, iar în aceste părți se află deja comisarul turc și șeful chihaielor (Kapu-Kehaià), însărcinat să-i dea firmanul. Multe calități bune îi sunt recunoscute, în general, noului prinț” (Scrisoarea internunţiului Brognard, Pera, 16 ianuarie 1769. Am vorbit despre Brognard în cartea Albanais musulmanas; el a fost ucis în Albania). Dar chiar și un prinț dotat cu cele mai bune calități s-a găsit înconjurat de aceleași dificultăți, pe care le enumera Brognard, în altă parte. Valahia a contractat datorii uriașe. În mod firesc, trebuia să se gândească să obțină de la Poartă „cele mai severe ordine pentru Prințul Țării Românești” (scrisoarea lui Brognard, 3 noiembrie 1766), nevinovat de această situaţie. În ciuda temperamentului său pașnic, Alexandru al VI-lea nu a scăpat de aceste necazuri. În arhivele din Viena există multe documente despre aceste aspecte. S-a plâns de obstacolele din calea exportului de cereale, din Țara Românească, în Transilvania; a exprimat dorința prințului de a negocia preţul cerealelor cu trimişii imperiali-regali etc. În unul dintre aceste documente se menționează privilegiile acordate de Grigorie Ghika (iulie 1733) și de Carlo Ghika (25 august 1761) comercianților transilvăneni. Întrucât „versiunea românească” nu există, este dificil să judecăm probleme care, pe de altă parte, nu mai contează.

[17] În scrisoarea sa din 16 noiembrie 1768, spune că prințul Țării Românești (Alexandru al VI-lea) a fost pus pentru tinerețe, care l-ar face inferior condițiilor și s-a arătat fericit că Grigorie Ghika, sub care supușii Imperiului otoman din Moldova nu s-au plâns, a fost înlocuit. Internunţiul, pe care îl știa „în persoană”, s-a grăbit să-l felicite pe Bianchi. Înainte de a pleca la Bucureşti (11 noiembrie), prințul a cerut informaţii speciale cu privire la motivele procesului, pe care internunţiul credea că îl are împotriva guvernului valah, dar era pentru plângerile supușilor imperiali, și i-a trimis secretarului său asigurarea că va avea de-a face cu această afacere, care trebuie rezolvată cu promptitudine.

[18] Scrisoarea lui Thugut 18 octombrie 1769.

[19] Hanul a crezut că, în acele circumstanțe grave, este nevoie de un om cu un temperament diferit faţă de cel al pașnicului Alexandru al VI-lea: „La 28 octombrie, spune Brognard, s-a întâmplat detronarea prințului Țării Românești, despre care, până atunci, se credea că era prea tânăr și fără experiență, iar în locul său turcii au ales pe prințul Grigorie Ghika, fost dragoman al Porţii și, apoi, domnitorul Moldovei. Hanul tătarilor, care se găsea acolo, trebuie să fi contribuit la acest lucru” (Scrisoarea lui Brognard, Pera, 2 noiembrie 1768). Brognard poate servi, de multe ori, pentru a-l îndrepta pe  impetuosul și absolutul Thugut.

[20] Scrisoarea din 7 iunie 1769, către Hermanstadt (Sibiu).

[21] Scrisoarea din 18 decembrie 1769. El nu vorbește despre această veste decât ca zvon.

[22] Roman, 22 august 1773 … Nu știu, domnule, dacă sunteți informat despre conduita anterioară a Gospodarului Ghika față de Augusta voastră Curte; dar, din câte îmi amintesc, ea era fericită; dovadă că prințul de Lobkowitz l-a asigurat, de mai multe ori, de toată susţinerea înaltei sale autorităţi, atunci când se va ivi ocazia, și, în călătoria pe care Majestatea Sa Imperială a făcut-o în Transilvania, fratele său, Dimitri Ghika, a avut fericirea de a se apropia de Persoana Sa Sacră, iar Majestatea Sa Imperială i-a promis să-i oferi aceeași asistență, pe cât posibil; așa că, domnule, aș dori să știu dacă ați primit unele ordine faţă de problemele de  mai sus și dacă pot conta pe sprijinul dvs., în favoarea lui, dacă apare vreodată ocazia. Nu te voi agasa, domnule, spunându-ţi că pretenţia mea de la Poartă este instalarea prințul Moldovei, pe tot timpul vieții sale grele, plătind, totuși, anual, la Poartă, toate impozitele obişnuite în acest Principat; și, rugându-vă să ţineţi secrete cele aflate, am onoarea etc. (Arhivele din Viena. Ortografia și stilul scrisorilor franceze citate în acest capitol sunt reproduse exact).

[23] Mare ban al Țării Românești și tatăl lui Grigore al IV-lea și al lui Alexandru X.

[24] Pera, la Constantinopol, 3 noiembrie 1773 …. Sunt impresionat, domnule, așa cum trebuie, de încredinţarea că ați fost suficient de amabil să mă impresionați, prin comunicarea părerilor dvs. despre Domnul Principe Ghika; vă voi mărturisi că nu am primit încă ordine în acest sens, dar, după cum cred, Curtea mea nu are niciun motiv să fie nemulțumită de conduita sa din trecut față de Curte, şi sper că voi putea, la timpul potrivit, să-mi urmez înclinația liberă spre a susţine în toate dorințele voastre, precum și impulsul sentimentelor mele personale pentru domnul prinț Ghika și pentru familia sa. Am onoarea etc. (Arhivele de la Viena).

[25] Thugut a avut mai multe iluzii în acest sens şi este adevărat, după cum afirmă şi Hammer, că a favorizat activ negocierile lui Renin cu Poarta.

[26] Scrisoarea lui Thugut din 3 noiembrie 1773.

[27] Necunoscând încă acest document important, am presupus că proiectul iniţial a fost modificat. Dar această modificare a fost doar aparentă.

[28] De vreme ce prințul de Kaunitz l-a detestat pe Regele Prusiei (Michiels, capitolul XXV), nimic nu-l putea irita mai mult împotriva lui Grigorie. Sigur că Thugut nu a ignorat această iritare.

[29] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 327-336


cenuşile visului meu ideal

 

 

locuiesc pe o planetă bolnavă

ca un copac pe un deal pustiit,

pe trunchi i se văd răni adânci de cuţit

şi de fulgere rupte din slavă,

toate potecile de curând s-au închis,

undeva un copac în tăcere se frânge,

încă-l aud cum îmi cade în sânge

revărsând în talazurile morţii un vis

 

şi de-odată-nţeleg că-i atât de departe

Dumnezeul copilului care am fost:

pe care din ei îl ştiu pe de rost?

cu care din ei eşuez într-o carte?

nu-mi pasă, căci sunt un copac de pe deal

cu muguri buimaci pregătiţi de năvală,

hai, cântece, vino odată şi-mi spală

cenuşile visului meu ideal!

 


În casa mea, cu Menachem Falek şi poeţii Ierusalimului

Menahem Falek, citind la Vatra Dornei

 

Fratele meu din Naţiunea Poeţilor, Menachem Falek, lucrează o antologie a poeziei evreieşti de astăzi în limba română, iar eu, cum e firesc, îl ajut la corectura finală. Doar atât, fără merite de traducător, deşi Mena, cu generozitatea lui debordantă, mi le tot atribuie, ori de câte ori lucrăm câte ceva împreună. Am simţul limbii şi al poeziei şi mă descurc bine cu astfel de corecturi finale, atât de bine încât Menachem Falek nici nu gândeşte la un alt parteneriat pentru spaţiul spiritual din care şi el provine, născându-se în Bistriţa, încredinţată ulterior Cleopatrei Lorinţiu, care i-a închinat şi o cronică literară a uneia dintre cărţile lui, o cronică pe care mă grăbesc să v-o înfăţişez. Astăzi, când mi-a trimis poemele altui poet evreu, Mena glumea: „văd că, în ultima vreme, m-am cam mutat la tine, acasă, încălcând grav legile izolării la domiciliu”. Dar legea pe care o încălcăm noi, cei doi fraţi din cadrul frăţiei Naţiunii Poeţilor, ţine de „izolări” cumplite, petrecute mai adineauri (cei care îşi închipuie că izolările acelea s-au petrecut cândva, deja se expun riscului unei pandemii de neiertat!), şi nu de lumea largă, care ţi se aşează pe pervazul ferestrei, când ţi-i lumea mai dragă, doar ca să-ţi dea bineţe şi să te invite la călătorii minunate în lungul şi în largul Universului. Cronica poetesei Cleopatra Lorinţiu:

 

 

 


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (V)

 

Acest drept de „reprezentare” a fost extins şi asupra noii biserici ruşi din Pera, dar şi asupra creștinilor imperiului și bisericilor lor. O astfel de clauză conținea în germeni războiul din 1854. Întrucât românii din acest război erau, în general, în favoarea Ecaterinei a II-a, împărăteasa nu putea permite restaurarea protectoratului otoman, fără a obține anumite condiții[1] pentru a fi favorabile și care au acoperit resentimentele lui Abdul-Hamid.

 

Paragraful VIII al articolului XVI spunea „că li se va permite (locuitorii principatului) să se bucure de aceleași avantaje pe care le aveau sub domnia lui Mohaimned IV” (1648-1687). Prin urmare, se credea că se poate reveni la vremuri bune sub principele albanez Ghika. Deși, chiar înainte de această dată, românii au fost lipsiți de dreptul de alegere, valahii au presupus că Poarta, înfrântă în ultima vreme, le va lăsa libertatea de a-şi alege un domn.

Dar „toţi doreau să fie prinți, fără să aibă un antecesor”[2]. În cele din urmă, după lupte îndelungate, Rosetti a fost ales drept candidat, care a fost numit de Turcia ca succesor al lui Grigore al III-lea Ghika, și un om nul și întunecat, orbul Stefano Prascovano din Craiova, care se bucura de favoarea lui Romanzov. În timp ce boieri, în ciuda aprobării generalului rus, au arătat prea multă grabă pentru a obține investiturii pentru un astfel de personaj, știau că Abdul-Hamid i-a numit deja pe Grigorie Ghika și pe grecul Alexandru Ipsilanti[3] prinți ai Moldovei și Valahiei[4].

 

Grigorie, trecând din captivitate pe tron, nu a găsit imagini foarte plăcute în Iaşi. Palatul Prințului Moldovei, care a servit ca infirmerie și cazarmă în timpul ocupației rusești, se afla în cel mai deplorabil stadiu. Grigorie, realizând că mizeria generală îl scutea de a trăi ca suveran, se limita la cele mai stricte necesităţi. Cu excepția zilei aniversării sale, casa lui semăna atât de mult cu cea a unui cetățean simplu, încât republicanul Carra a declarat că este prea modestă[5], ca și felul său de viață, și că a găsit „în palatul suveranului[6], economia internă a fost împinsă până la exagerare”. Mobilierul a fost păstrat în „cutii și lăzi de călătorie”, aproape ca și cum Grigorie ar fi vrut să-și amintească povestea conform căreia prinții români din acea vreme trebuie să se teamă, întotdeauna, de a fi ridicaţi cu forța, închiși sau uciși[7]. Chiar amintind că scriitorul contemporan, care scrie despre aceste detalii, fără a scăpa de exagerări, este imposibil să-l acuzăm pe Grigorie că, în circumstanțe atât de nefavorabile, arăta un „lux regal”[8]. Faptul citat să dovedească magnificența lui nu arată nici luxul său, nici „vanitatea excesivă”[9], cel puțin în funcție de judecata celor care cunosc obiceiurile latine. Un corespondent de la Times a scris, în 1871, că în Palermo nu este clar cum o persoană, care poate plăti pentru orice, își folosește propriile picioare[10]. Plimbarea nu este la fel de des întâlnită în România cum crede un burghez din Paris sau din Londra (2)[11].

 

Așadar, când Romanzov, care a jucat un rol în război, l-a invitat pe Prinț să se plimbe cu el în oraș. Grigore i-a zis: „Crezi că e bine? Și ce ar spune supuşii mei, dacă și-ar vedea stăpânul mergând? Prin urmare, scutește-mă de a le oferi un astfel de spectacol”. Domnul, cu siguranță, s-a gândit la el însuși şi că nimic nu ar fi demonstrat mai bine triumful generalului rus, care, cu acea impertinență nelimitată, tipică celor care au forța și succesul de partea lor, a îndrăznit să-l numească „un sclav scăpat în prinț”[12], ca orice instrument docil al unui guvern absolut, care ar fi putut revendica titlul de om liber[13]; și dacă, cu excepția unui număr redus de state, atât în ​​Occident, cât și în Orient, au avut sub jugul guvernelor despotice și al „prinților filosofi”[14] mulți cetățeni, care nu hohoteau la capriciile suveranilor[15].

 

Prinții vasali ai Turciei au priceput că sunt „sclavii” ei, iar Mavromicalis, prințul din Maina, i-a spus lui Alexei Orlov, cuceritorul cetăţii Tchesmé: „Chiar și atunci când veți avea toate armatele suveranului sub comanda voastră, veți fi în continuare un sclav. Eu, pe de altă parte, sunt capul unui popor liber și, chiar dacă soarta m-ar face cel mai neimportant dintre bărbați, știu că textele mele ar fi chiar mai scumpe decât ale tale”. Mainoţii au confirmat cuvintele conducătorului lor, iar adjunctul lui i-a spus Ecaterinei a II-a: „Nu vom lua armele ca aliați, căci nu suntem nici sclavi, nici slujitori”[16].

 

Drama „unui tânăr domn moldovean”, ținut în închisoare, timp de cincisprezece zile, pentru că a adus „o ținută cu un gust mai bun decât cea a prințului” (anecdotă găsită în Carra) este probabil un eseu despre obiceiurile indigene, deghizate ca de un tandru jurnalist al unor „povești de senzație”, așa cum am spune acum. Pe tot parcursul Imperiului Otoman, problema vamală a avut o importanță pe care un occidental nu ar putea să o înțeleagă; pentru că costumul era semnul rangului. Fiii sultanilor purtau turbane rotunde (selimi) ; vizirii, turbane în formă de piramidă (kallavi); ulemalele, turbane voluminoase (urf) și kodjagiani, turbane cilindrice (mudjevvézé). Chiar și formele straturilor de blană de şezut au fost reglate cu aceeași gravitate meticuloasă ca cea a turbanelor. Au fost alese culorile țesăturilor, cu care trebuiau căptușite cizmele. Culoarea cizmelor nu a fost uitată și nici ordinea hamurilor, a calului și a șeii. Ahmed al III-lea a reglementat chiar lățimea centurilor pentru femei și a interzis folosirea pieii de hermină pentru oamenii din clasă mijlocie (septembrie 1727). De Bawr certifică faptul că obiceiurile otomane, menținute chiar și cu sancțiuni severe, au predominat cel mai recent în România[17]. Nimic mai natural decât ca un occidental să le găsească singulare. „Cum poți fi persan?”, s-au întrebat atunci francezii. Dar, la rândul său, un tânăr oriental ar fi fost foarte surprins să vadă pe bogătaşi ai Republicii Franceze, încarceraţi pentru că şi-au pus o panglică roșie la butoniera costumului, fără autorizarea președintelui, și nu ar omite să se uimească de acea „ignoranță barbară” și de acele guverne „grotești”, care se bucurau de o copilărie similară, mai ales atunci când țara pe care o stăpâneau se află în circumstanțe critice[18].

 

Aceste povești apocrife nu pot face rău memoriei lui Grigore al III-lea Ghika, al cărui patriotism și a cărui capacitate sunt atestate de documente foarte de încredere. Grigore al III-lea Ghika, pe care Frederic cel Mare l-a sprijinit foarte mult[19], a ajuns în capitala sa la 18 ianuarie 1775. În aceeași zi a promulgat un firman[20] al Padişahului în favoarea românilor. Firmanul acordă o amnistie completă; ordonează ca capitularea să fie proporțională; limitează numărul negociatorilor otomane autorizaţi să călătorească în principat; interzice gustul vizirilor și al beylerbey-lor ori de câte ori este posibil, iar la sfârșit stabileşte legea succesiunii.

 

Grigorie al III-lea Ghika și Alexandru al VII-lea Ipsilanti, care au înțeles pe deplin respectul pentru proprietăți și oameni[21], au putut interpreta acel semn în cel mai potrivit mod pentru interesele românilor. Datorită spiritului lor luminat, numeroase familii abandonate vieții inconsecvente au fost atrase de muncă și de agricultură[22]. Dar aceasta a fost doar o parte din sarcina încredințată lor, deoarece nici în Moldova şi nici în Țara Românească nu aveau elementele industriei, așa cum o atestă generalul De Bawr. Grigorie Ghika, care „voia să introducă îmbunătățiri în țară, la care nu visase nici un fanariot”[23], a întemeiat binevenite fabrici de stofe în Pipirig și în Filipeşti, în partea Iaşilor; a adus o colonie de ceasornicari germani și, credincios spiritului de toleranță al strămoșilor săi (demni de admirat în acest moment), le-a permis să construiască un templu luteran. Bine educat și înțelegând nevoia de educație, colegiul bazilian, fondat de celebrul domn, care a început glorios epoca prinților albanezi din România, a fost redeschis. De asemenea, s-a gândit să facă șederea în capitală mai plăcută și mai sănătoasă, îmbogățind-o cu numeroase fântâni și conducte de aducţiune, la fel ca și romanii, de al căror nume poporul său era mândru (indiferent, însă, la a le imita activitatea prodigioasă), iar apele, din Cilica, până la mănăstirea Goliat, s-au ramificat, prin conducte, în tot orașul[24]. Spiritul reformator al secolului al XVIII-lea s-a făcut simțit în Moldova[25].

 

Grigore Ghika, care nu a ignorat faptul că Franța, la acea vreme adorată de toată omenirea, era vatra acelui progres[26], a vrut să ofere copiilor săi un tutor francez[27], dar alegerea lui a căzut[28] asupra unui demn de a-și dobândi stima în țara românească[29]. Acest personaj, atunci obscur, a exercitat, ulterior, o anumită influență, ca membru al partidei girondinilor și ca istoric, asupra căruia, în lipsa unei informații mai bune, s-au aplecat mulți autori, care au scris despre România. Acum, acest pamfletar, conform mărturiilor compatrioților săi din diferitele partide, care au împărțit Franța la acea vreme, nu merită încrederea care i-a fost acordată[30]. Născut în 1743, în Pont de Veyle (Saona și Loira), Carra a făcut câteva studii incomplete, care nu i-au schimbat înclinațiile. „Acuzat de un furt serios, a fugit şi a stat mult timp în Germania”. După ce a părăsit Moldova, a intrat în slujba cardinalului Rohan, episcopul Strasbourgului, și a fost obligat, „pentru rea lui conduită, să părăsească acel loc”[31]. El s-a avântat în revoluție[32] și a obținut o oarecare reputație, datorită talentul oratoric, care a fost, de asemenea, prea apreciat la acea vreme, și pentru iscusinţa sa de a inventa acele noutăți fantastice, care păstrează agitația în mase[33]. Doamna Roland, foarte indulgentă, în mod natural, cu girondinii, a fost forțată, în Mémoires, să mărturisească că a avut „o vară foarte ticăloasă” și să adauge că „el judecă oamenii și lucrurile la fel de rău”[34]. Când acest scriitor, care a aparținut unei țări a civilizației latine, vorbește despre România și despre istoria ei, depășește toate limitele. Nu-i plăcea prințul Moldovei, dar țara îi era și mai neplăcută.

 

„Românii, scrie el, care au avut o idee despre aceste țări asemănătoare cu a noastră despre Cajenna[35] sau Antilele, provin dintr-o colonie, formată din spuma principalelor orașe ale Imperiului Roman și din Grecia[36]. Majoritatea acestor nefericiți, condamnați, în patrie, la tortură, au găsit, în curând, moartea pe care o meritau pentru crimele lor, în această atmosferă devoratoare[37]. Descendenții lor, care le-au moștenit viciile și slăbiciunea, au fost parțial cuceriți și conduși în sclavie de către sarmaţi, huni și tătari”. Copiii nu i s-au părut lui Carra mai vrednici decât tații lor. „Dacă Rousseau vine să ne spună că popoarele barbare și fără legi sunt mai bune decât popoarele bine ordonate, îl voi ruga să meargă şi să trăiască, un an, în pădurile Moldovei”[38].

 

Expresia „fără legi” face să fie clar reproșul îndreptat de pamfletistul francez către Grigore al III-lea Ghika. Îl acuză că nu a urmat exemplul lui Alexandru VII Ypsilanti, pe care l-a considerat legiuitorul Țării Românești[39]. Este adevărat că, înainte de vremea domnitorilor albanezi, „nu existau coduri scrise”[40]. Dar Vasile I, albanezul, „om înțelept și erudit”[41], a dat moldovenilor, în 1646, celebrul cod, care îi poartă numele[42]. Matei I Basarab, prinț drept și uman, i-a urmat exemplul în Valahia și și-a tipărit codul, în 1652, în prima tipografie românească, existentă atunci la București[43]. A fost, ca să spunem mai precis, că, după o perioadă de tulburare și anarhie, Alexandru VII Ypsilanti a „restaurat dreptatea”[44], decât să afirme că s-a distins de confratele său din Moldova, prin „dorința de a avea un cod de legi speciale, pentru utilizare de către Divan şi de către guvernatorii provinciei”[45]. Era mai echitabil să te aștepți ca Prințul Țării Românești să-l câștige pe Carra, datorită „protecției acordată artelor”. Dacă prin „arte”, despre care nu exista nici o urmă din acea vreme în România[46], vrem să înțelegem scrierile, cei doi prinți au înfiinţat, în capitală, „două școli, cărora le-au dat numele pompos de gimnaziu”[47].

 

În acele şcoli[48], atât de puţin apreciate de Carra, predau oameni de calibrul Rhigas, eliberatorul, și Vardalacos, cel care a contribuit atât de mult la regenerarea politică și intelectuală a estului creștin[49]. Îmbunătățirile, pe care le gândise Grigorie al III-lea Ghika, i-ar fi găsit indiferenţi pe boieri, dacă nu ar fi văzut în el un prinț care să fie fidel tradițiilor casei sale şi hotărât să protejeze ţăranii împotriva tuturor. Prima dată când a condus Moldova, tulburat de agitația care predomina printre țărani, Ghika a considerat că este oportun să intervină. Printr-un hrisov, din 1 ianuarie 1766 (astfel Grigorie Ghika a redus robota la 12 zile, spune un istoric). Acest act al umanității a provocat resentimentele boierilor, care le-a canalizat energiile doar spre rău. Ei au că sunt hărțuiţi şi s-au străduit să-și recupereze iobagii și, după câțiva ani de comploturi sinistre, răscoala a izbucnit.

 

„În 1775, șapte boieri mari, cu Mitropolitul[50] în frunte[51], au venit în fața prințului, cerându-i să abroge hrisovul și să-i ceară 36 de zile de robotă. Grigorie Ghika nu era atât de slab, încât să îi fie frică; a respins cererea lor, dar, în ciuda energiei sale[52], după doi ani de rezistență, s-a văzut obligat să facă concesii nevoilor delapidatorilor. La 11 septembrie 1777, a acordat un supliment de două zile de robotă și următoarele obligații din partea iobagilor:

 

„I). Un transport gratuit, în beneficiul proprietarului; II). Reparații ale proprietății, depozite, străzi etc.”.

 

Ura boierilor împotriva lui Grigorie Ghika nu s-a diminuat. Ei i-au aţâţat pe turci să-l asasineze, atunci când, printr-un alt act de patriotism, a protestat împotriva cedării Bucovinei”[53].

 

În timpul războiului, rușii au ocupat provincia Bucovina din Moldova, situată între Galiţia și Podolia, în Nord, Moldova, în Est și Sud, și Transilvania, în Vest[54]. Întrucât Bucovina fusese, cândva, parte din Transilvania[55], desprinsă din România în secolul al X-lea, de către maghiari, și reunită într-un propriu stat de către un bogdanid[56], Ștefan V, prințul Moldovei, Maria Teresia a cerut ca din nou să facă parte acel teritoriu din regatul ei, Ungaria.

 

Internunţiul Thugut a fost suficient de priceput, ca să-l determine pe Abdul Hamid și pe miniștrii săi să creadă că ar fi în interesul lor (ca să nu mai vorbim de argumentele extrase din „legea istorică”, promovată de germani) să lase Casa Austriei să preia Bucovina. Maria Teresia a putut să-i scrie reprezentantului ei din Constantinopol, scriindu-i: „În acest fel, vei realiza cel mai strălucit act din cariera ta diplomatică”. De fapt, Thugut era un diplomat seducător, capabil să-i asigure suveranei sale o cucerire de o asemenea importanță, în timp ce ea nu a avut nici o reţinere în faţa pericolelor războiului, deoarece istoricii cei mai favorabili Turciei au considerat că este prudent să păstreze tăcerea. În orice caz, din ceea ce nu puteau ascunde, se poate bănui ceea ce nu îndrăznesc să spună: „Domnia lui Abdul Hamid a fost o lungă ruină; a părăsit imperiul în decădere, cu arsenalul gol şi cu Nordul într-o ligă compactă împotriva lui; Polonia, dezmembrată și împărţită; Ungaria, cucerită de trupele lui Laudon etc.”, iar „ignoranța Divanului a fost singurul obstacol care i-a împiedicat pe turci să vadă abisul pericolului din faţa lor”. Cine știe de ce a uitat prințul Ghika de faptul că, în statele despotice, suveranul este totul[57].

 

 

[1] Aceste prevederi se găsesc la articolul XVI din tratat.

[2] Kogălniceanu, La Dacie, p. 411.

[3] Din 1770, grecii au avut grijă de ocuparea tronului în principate. „Grecii sunt foarte ocupați cu numirea în cele două principate ale Moldovei și Țării Românești, vacante după moartea, la Iaşi, a prințului Constantin (Mavrocordat), și pentru răpirea de către ruşi a prințului Grigore Ghika din Țara Românească” (Saint-Priest, către ministru , Constantinopol, 10 februarie 1770).

[4] Hammer, cartea LXXI: Degeaba disputase Grigorie funcţia de mare dragoman, căci a sfârşit prin a fi numit pe locul lui Scarlat Karadja (Hammer, lib. LXXIII). Turcii, pentru a-i confisca proprietățile, l-au făcut să piară în chinuri, la 80 de ani (1805). Deja un Ipsilanti fusese spânzurat, în timpul conspirației miticului Constantin Ghika, vărul lui Grigorie al II-lea: „Ianachi Ipsilatiti (spune secretarul prințului Alexandru), șeful furierilor din Constantinopol, străbunicul prințului Alexandru” (Raicevich, Observații despre Țara Românească și Moldova, Napoli 1788). Ipsilanti a fost fiul lui Atanasie, a cărui poveste nepublicată am avut ocazia să o menționez.

[5] Memorie despre afacerile Țării Românești și Moldovei, 1775.

[6] „Apartamentele sunt foarte mari, dar nu au mobilier decât în ​​dormitorul Alteței Sale”.

[7] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie. Această utilizare, potrivit lui, devenise un obicei. „Datorită acestei precauții, familia lui a putut salva cel puțin cele mai prețioase lucruri”.

[8] Ubicini, Pravinces roumaines, p. 105.

[9] „O deviză a lui, citată de Carra, va demonstra mai bine decât propozițiile lungi vanitatea excesivă în care a căzut toată casta lui și degradarea oamenilor” (Vaillant, La Romanie, II, p. 230). Niciuna dintre lucrările franceze despre România nu a omis acel celebru moto!

[10] Vorbind „despre numeroasele fixaţii, care te asediază, dacă mergi pe jos, aşa cum e la modă”, el adaugă: „nu poți înțelege cum un bărbat merge pe jos, când are o jumătate de pence în pungă, pentru a plăti o trăsură. Și apoi arată-i nobilul, înfășurat în aerul cald, care curge din „grădina engleză”, din pădurea Boulogne, până la Palermo, cum se călătoreşte într-un cupe închis ermetic”.

[11] Lucrul nu a fost nici pe vremea lui Grigorie Ghika. Același autor al României îl recunoaște, atunci când spune: „Ceea ce pretindea mareșalul de la suveran, orice ofițer putea cere de la boier, și, de la mare, la mic, în clasa arhonzilor, oricine ar fi ridicat din umeri, la o astfel de întrebare” (Vaillant, II, p. 239).

[12] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie.

[13] Povestea prințesei Tarakanov, povestită de Challemel-La-cour, în Revue des deux mondes, prinţesă care a fost încarcerată Ecaterina a II-a într-o pivniţă joasă, arată care era esenţa discursurilor făloase ale lui Romanzov.

[14] Vezi Pelletan, Les rois philosophes, Paris 1858.

[15] Le Mémoires,  de Latude, pictură murală în Bastilia pentru a o scuza pe Madam de Pompadour, arată că nu numai Orientul a trebui să sufere de sclavie (Vezi și L. de Loménie, Beaumarchais et son temps, Paris, 1855).

[16] Lavallée, Histoire de la Turquie – Mustapha III.

[17] Carra însuși nu le-a ignorat: „La Curtea Prinților Moldovei şi Țării Româneşti este6 interzis să poarte o cuşmă de aceeași culoare cu cea a prințului și ale copiilor săi, adică albe”.

[18] În temeiul ordinelor lui Napoleon al III-lea, au fost luate măsuri minuțioase împotriva celor care doreau să poarte panglica ordinului lui Hristos, care seamănă cu cea a Legiunii de Onoare, deşi „Franța nu avea de ce să se teamă!”.

[19] La 13 noiembrie 1774, Grigorie Ghika i-a trimis ministrului von Finkersteìn, o scrisoare, adresată regelui Prusiei, în care îi mulțumește pentru sprijinul acordat pentru ca Sublima Portă să-l facă prinț al Moldovei. O altă scrisoare, din 12 (1775), adresată contelui Solms, arată că a avut relații foarte bune cu reprezentantul Prusiei din Petersburg (arhivele prusiene): „Grigorie Ghika, în vârstă de aproximativ 50 de ani, prinț al Moldovei prin harul lui Dumnezeu și regelui Prusiei; în timp ce, potrivit lui, Ypsilanti, a fost „prinț cu harul lui Dumnezeu și cu banii lui” (Carra).

[20] În Raicevich, Observații din Țara Românească și Moldova, pp. 270-96, acest document important este redat integral.

[21] Cei doi principii noi înțeleseseră, mai bine decât predecesorii lor, respectul pentru proprietate și oameni chiar mai bine decât succesorii lor. Ghika a căutat, în primul rând, să dezvolte industria” (Elia Regnault, Principautés danubiennes, p. 193).

[22] Acest fapt este atestat şi de autorul României: „Nu poate fi negat faptul că acest firman ar fi putut însemna un beneficiu real, dacă bărbații cărora le-a fost încredințată execuția i-ar fi înțeles întreaga valoare. „Acum istoria și tradiția conferă această dreptate lui Ghika sau Ypsilanti – care au putut să o interpreteze în beneficiul principatelor și astfel au găsit locul pentru a reveni la „focarele și agricultura lor, şi 10.000, până la 15.000 de au revenit pe ogoare” (Vaillant, II, p 237).

[23] Elias Regnault, Principautés Danubiennes, p. 93: „El a avut grijă să îmbunătățească starea supușilor săi”. Ubicini, Provinces roumaines, p. 101; „Ypsilanti și Ghika sunt singurii fanarioţi, până în prezent, care s-au ocupat de bunăstarea Moldovlahiei”. Vaillant, La Roumanie, II, p. 23.

[24] Orientul își datorează fântânile albanezilor, iar prin acest caz, prințul (ca atâția lucrători folositori), era fidel tradiției naționale.

[25] Regnault, p. 93, Vaillant, p. 239, Ubicini, p. 105.

[26] Pentru a-l pune, apelează la un scriitor belgian, de Laveleye.  Dintre formele de guvernare (Revue des deux mondes, 1 august 1871).

[27] „Ocupat cu educația copiilor prințului Moldovei și cu corespondența lui franceză”, spune Carra, vorbind despre sine.

[28] Se pare că Carra avea arta înșelătoriei; pentru că regele Prusiei i-a trimis o tabacheră, pe care i-a oferit-o, mai târziu, la Convenție, cu declamări elogioase prea ridicole pentru un om care trebuie să fi fost foarte mândru de dar.

[29] De aici, legenda, care poate fi citită în Biographie universelle a lui Michaud, potrivit căreia „hospodarul moldovean a fost sugrumat, din ordinul Sublimei Porţi, ca pedeapsă, se spune, că a urmat sfaturile aventurierului francez” (Articolul Carra, de Beaulieu).

[30] El însuși a împiedicat cititorii care doreau să îl ia în serios. După ce a vorbit despre îndeletnicirile sale din Moldova, el adaugă: „Timpul de un an nu mi-a fost suficient pentru a cunoaște în profunzime și în special obiceiurile moldovenilor”.

[31] Beaulieu, articolul Carra, în Biographie universelle, de Michaud.

[32] Se pare că a servit alte interese decât cele ale Republicii. Era de aşteptat să lucreze, în secret, pentru a-l ridica pe ducele de York pe tronul Franței” (Dictionnaire de la conversation, articolul Carra, de Dufey). Robespierre a ordonat să i se taie capul, la 30 octombrie 1793. Șeful din Montagna nu l-a putut ierta pentru că și-a abandonat partida, pentru cea a Girondei.

[33] Goncourt, Histoire de la Société française pendant la Revolution, îl menționează pe Carra drept cel mai îndrăzneț jurnalist în inventarea zvonurilor.

[34] Mémoires, editor Faugère, I, Rirati.

[35] Baronul von Tott, de asemenea contemporan foarte neascultător, declară că Moldova i se pare o țară favorizată de natură în mod excepțional; iar Thornton, care a aparținut unui neam care are cel mai viu sentiment al naturii, vorbește despre acea presupusă Caienna: „Am străbătut cele două principate în toate direcțiile, cu mare plăcere să revin, după impresiile pe care mi le-au lăsat acele locuri întinse și romantice” (Etat actuel de la Turquie, traducere în franceză, II, p. 463). Carra, care nu s-a ferit să se contrazică, notează (p. 134) că descrierea poetică a călătorului englez nu are nimic exagerat.

[36] Este foarte comic să vedem un număr de români, care se ocupă, pe rând, de principii străini, cu atitudine de „respingere a celor din Fanar și din Albania” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 290). Toate aceste acuzații sumare, din punct de vedere istoric, au o valoare egală.

[37] Această poveste este un comentariu la celebrul text al lui Eutropius.  Traducătorul francez al lui Nestor a batjocorit pe aceia dintre patricieni care au transformat povestea epică a sosirii lui Rurik și povestea urmașilor săi, amestecând explicațiile lor grotești.

[38] Dar, întrucât lui Carra „îi pasă mai puţin de fapte, decât de fantezia sa” (Madama Roland, în Mémoires), această fantezie l-a făcut să vadă, în altă parte, în acei bărbați „barbari” vagi și vicioși, „robuşti și de mărime bună” și „soldați buni, din care politica ar fi putut încropi un mare şi disciplinat partid”, și să adauge că „dacă valahii au spirit și curaj mai mare decât moldovenii, se poate spune despre cele două națiuni, care nu sunt pre active nici la furt și nici la omor, că sunt foarte fericit să observ ospitalitatea lor”, considerând că sunt, practic, aşa cum i-a descris generalul Bawr.

[39] „Moldova și Țara Românească” (spune el, cu pedantismul ignoranței) nu au legile scrise şi tipărite”.

[40] Kogălniceanu, La Dacie, p. 240.

[41] Ubicini, Provinces roumaines, p. 80.

[42] Tipărit în tipografia mănăstirii Celor trei sfinți, în anul de graţie 1646.

[43] Fotino, II, p. 168. El avea un cod al legilor ecleziastice și rurale, alcătuite de jurisconsulţi iscusiţi, după tratatele bazilicane ale împăratului Constantinopolului. Ioan II Comnen.

[44] Un compatriot al lui Carra, atribuie influenței ruseşti reformele lui Vasile I Lupu. El consideră că educația a făcut progrese, în rândul moldovenilor, din 1654. „După aceea, în acest an, țarul Alexei (al doilea Romanov), i-a chemat pe Nicolò Cannel și Giovanni Michlesco, tineri studenți moldoveni, deja poligloţi, dintre care unul, mai târziu, a devenit istoricul său… şi le-a încredințat educarea fiului său. Acest fiu a fost Petru… se poate presupune, așadar, că lecțiile profesorilor au avut o parte de merit în aspirațiile ucenicului lor” (Vaillant, La Romanie).

[45] Kogălniceanu, La Dacie, p. 420.

[46] Vezi Mémoires, de generalul Bawr.

[47] Carra.

[48] A fost Colegiul Moldovei, din Moldova. „Zelul lui Vasile I Albanezul pentru răspândirea cunoștințelor reiese clar din vastitatea cunoștințelor sale. Unul dintre contemporanii săi, care l-a vizitat în nenorocirea sa, a spus despre el că este cel mai erudit om, pe care l-a cunoscut vreodată, printre cele mai distinse personaje pe care le-a văzut în călătoriile sale lungi și dese prin Europa” (Vaillant, La Romanie, II, p. 46). În acest fel, domnia „stăpânilor din fundul Albaniei”, „gunoiul Albaniei” (La Dacie, p. 299) a strălucit pentru „sabia puternică”, pentru „cea mai frumoasă perioadă din istoria Moldovei” (Vaillant, II, p. 47), prin unul dintre cei mai remarcabili prinți care domniseră asupra moldovenilor” (Ubicini, Provinces roumaines, p. 78). Acest prinț străin a predicat poporului său un patriotism auster. „Cel care, a spus el în codul său, va trăda patria va fi pedepsit mai mult decât pentru un paricid”.

[49] Este corect să recunoaștem că școala din Bucureşti este mai renumită decât cea din Iaşi. Cu toate acestea, autorul Daciei exagerează prea mult, chiar și atunci când spune că, în acel gimnaziu predau „toți celebrii greci, care au venit acum, din Grecia, în Țara Românească” (Kogălniceanu, II, p. 480).

[50] Pentru a înțelege gravitatea acestei intervenții, este mai bine să ne amintim mărturiile unui contemporan: „Președintele Divanului și aproape că aș spune oracolul legii, arhiepiscopul mitropolit, în Țara Românească, cu capitala în Bucureşti, iar în Moldova, cu capitala în Iaşi” . Mai adaugă

[51] Grigorie III, urmând tradițiile Ghikuleştilor, voise să forțeze clerul la aceleaşi prestaţii de robotă. În Țara Românească, se completau veniturile clericilor și cu o taxă de câte 4 piaştri pe an (Kogălniceanu, La Dacie, p. 454.) Dar clerul, care a jucat un astfel de rol în ridicarea boierimii împotriva noii legi în Valahia, nu s-a arătat binevoitor nici  în Moldova.

[52] Alberto Dumont, în Souvenir de la Roumélie (Revue des deux mondes, 15 august 1871), spune că activitatea este darul esențial al grecilor, precum este energia la albanezii. Dacă într-un Ghika nu există o astfel de energie, el merită să dispară din istorie.

[53] Elia Reguault, Provinciile Danubiene, pp. 300, 301. Regnault a fost colaborator la Siècle (Vezi Vapereau, Dictionaire des contemporains, articolul Regnault).

[54] Populația este calculată la 380.000 de suflete, aproape toți români.

[55] Giovanni Chanoi (Il principe Giovanni Ghika): „După ocuparea Principatelor Dunărene de către Rusia, până la 1.486.000 era numărul românilor care mai trăiau în acea provincie”.

[56] Descendenții lui Bogdan I, primul prinț al Moldovei (1292), în familia căruia coroana a rămas mult timp, se spune că sunt Bogdanizi, precum Capetingii moștenitorii ai lui Ugo Capet. Bogdania este mai puțin contestată decât Basarabia din Moldova.

[57] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 315-326


Pagina 2 din 1.18312345...102030...Ultima »