Dragusanul - Blog - Part 2

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XXI)

Polonezi, văzuţi de Munster

 

În mod deosebit, cavaleria uşoară poloneză a fost cea care apărea pe neaşteptate şi răspândea teroarea generală[1], în special asupra Sucevei. Era condusă de unul foarte gelos, Wasko, care era trădător al regelui Sigismund I şi care a primit ca răsplată contractul de proprietate a satului Chotnic, de lângă Iaroslav[2], şi se credea mai ceva decât un prinţ.

 

Bogdan a procedat la fel de energic ca tatăl său; şi-a adunat forţele armate, ascunse prin păduri, şi a început urmărirea duşmanilor. Din păcate, i-a trebuit douăzeci de zile, până când s-au adunat, iar în cele din urmă au fost înfrânte la Nistru. Ce teroare răspândiseră moldovenii lui Ştefan printre polonezi şi ce avantaje deosebite câştigaseră se poate vedea din credinţa polonezilor în victoria obţinută în preajma zilei Sfântului Francisc, care se sărbătoreşte la 4 octombrie. Această dată a devenit „ziua victoriei”, iar numele sfântului, considerat sfânt protector şi patronul Poloniei. Data de 4 octombrie 1497 este încrustată adânc pe răbojul istoriei Poloniei. Înşişi Papa Julius II şi Împăratul german Maximilian al II-lea, şi alţi principi, i-au felicitat[3].

 

Moldovenii au crezut, în continuare, într-un viitor pentru Suceava şi, prin intermediul lui Oswald Karlacki şi unul Bornemisza[4], care erau trimişii regelui ungar, au reuşit să limpezească apele şi să realizeze înţelegerea între Suceava lui Bogdan şi între Liov, unde locuia Regele Sigismund. Ei au venit cu propuneri de încheiere a păcii, care erau bine văzute şi de Coroana ungară[5]. Pacea s-a încheiat, din fericire, la 23 ianuarie 1510, la Kamienec Podolski[6]. Secretarul regal Peter Tomicki şi Castelanul de Belz Georg Krupski au primit ordin să obţină, de la Bogdan, aprobarea acestui tratat şi au plecat, cu un mare anturaj, la Domnul de la Suceava[7]. La primul punct al acestui instrument de pace se menţionează că biserica mitropolitană din Suceava trebuie să înapoieze faimosul clopot din Rohatin, iar voievodul să redea avantajele comercianţilor polonezi, ceea ce însemna reinstalarea liberei circulaţii a mărfurilor poloneze. Dar acest ultim aspect a fost de scurtă durată şi a fost pierdut ulterior, deoarece tătarii, chiar în anul următor, pătrund în ţară şi doar prin intervenţia trezorierului regal polonez Johann[8] şi cu ajutorul ungurilor au putut fi potoliţi[9]. Şi, deja în anul 1511, în luna august, ordiile de tătari bântuiau, din nou, nu numai în Moldova, ci şi în Transilvania vecină. Stanislaus Lanckoroński vine cu patru mii de luptători polonezi, care s-au unit cu moldovenii[10], iar Johan Zapolya, voievodul Transilvaniei, vine cu şase sute de unguri pedeştri şi cu şapte sute de călăreţi şi îi sar în ajutor lui Bogdan[11], pentru a-i dispersa pe tătari.

 

Tătarii

 

Polonezii au sărit în ajutor mai mult din interes propriu, decât din gentileţe. Acest ajutor venea nu numai din interesul politic general, ci şi din eforturile de netăgăduit ale Ungariei de a atrage pe Domnul Moldovei de partea sa[12]. În acest fel, ei ar fi dorit eliminarea influenţei lui Sigismund I, îndepărtând atenţia de la pericolele care pândesc ţara, şi focalizând pe domeniul ecleziastic, în care credincioşii jucau un rol important. Se ştie că populaţia ruteană din Polonia acelei perioade era încă ortodoxă. Apropierea de Suceava, unde se afla sediul unei Mitropolii, determinase, din obişnuinţă până acum, o apropiere a clerului rutean de Suceava, unde primeau numirile sacerdotale. În plus, gândul înălţător şi plin de pioşenie faţă de locul de veci al Sfântului Ioan cel Nou, unde urmează a fi hirotonit tânărul preot rutean de către mâna binecuvântată a înaltului Mitropolit pentru slujba de la altar devenise o tradiţie îndelungată. Probabil că aşa se explică, pentru mulţi, păstrarea acestei vechi tradiţii şi nu introducerea unui nou sistem sacerdotal.

 

În aceasta polonezii au văzut, dintr-odată, un pericol pentru stat. Au văzut în aceasta o modalitate simplă de a atrage tinerii preoţi, care nu trebuiau să fie influenţaţi de legăturile prea strânse cu Moldova. Dar au găsit, astfel, şi o modalitate simplă, prin care puteau îmbunătăţi relaţiile de vecinătate cu Moldova, mai ales pentru cazul în care Polonia ar fi fost atacată de duşmani. Regele Sigismund a interzis, dintr-odată, clerului rutean, suspectat de răspândirea unor veşti despre starea dinăuntrul ţării, mai ales cu ocazia spovedirii şi a slujbelor de consacrare pentru diferite niveluri ierarhice, pe care le făcea Mitropolitul de Suceava. Astfel el a transmis tuturor oficiilor ecleziastice aceste restricţii, ameninţând cu pierderea funcţiilor, în cazul în care se constată nerespectarea acestui decret, putând merge până la pedeapsa cu moartea[13].

 

Faptul că aceste măsuri nu conveneau, o spun prietenii din Moldova favorabili Poloniei, iar afirmaţia nu trebuie justificată cu multe exemple. Astfel, comerţul cu cherestea, de la Suceava, spre Liov, s-a diminuat mult, identificându-se alte canale de vânzare-cumpărare. Aceste măsuri erau de natură să emancipeze Polonia şi mai ales pe neguţătorii practici, care erau învăţaţi să lase loc sentimentalismului şi confesiunii din care făceau parte, în raport cu rentabilitatea operaţiunilor lor.

 

Totuşi, pentru moldoveni, aceste măsuri nu au contat prea mult, deoarece, potrivit unui acord de pace, căruia nu-i cunoaştem data publicării, aceste măsuri influenţau mai puţin omul de rând şi, în ciuda unor ostilităţi, manifestate de către ţările vecine, dar nu totdeauna transmise şi de izvoarele istorice, oamenii de rând au găsit modalităţi simple şi eficiente de a se apăra de rău. Bineînţeles că o parte dintre negustorii din Liov a protestat, cu ocazia încoronării reginei Barbara, în duminica dinainte de Sf. Dorothea 1512, dar în zadar[14].

 

Tătari

 

[1] Szinkaj (Şincai), II, p. 117.

[2] Bielski, op. cit., p. 953.

[3] Wapowski, II, p. 86.

[4] Szujski, II, p. 170, nu îl numeşte pe Bornemisza, ci vorbeşte de un necunoscut Berlei Balabassa.

[5] Documentul din data „Fata feria quinta post festum Viti et Modesti”, la Dogiel, I, p. 160. Inventarium…, p. 141. Wickenhauser, Bochotin, I, p. 22.

[6] Documentul, la Dogiel, I, p. 606. Inventarium…, p. 141.

[7] Szujski, op. cit., II, p. 170; la Szinskaj (Şincai), II, p. 119, scrie „Czupski”, în loc de „Krupski”.

[8] Wapowski, II, p. 98. Bielski, p. 858.

[9] Cu documentulStrigonii feria 2. post Penhecosten”, decide Regele Wladislaus ca transilvănenii să lupte pentru Moldova. Din Eder, Observ. etc., p. 186.

[10] Arhivele Asociaţiunilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, 3, p. 9.

[11] Documentul din data „Naghsayo feria sexta proxima post festum beati Egidii Abbatis”, prin care Johann Zapolya cheamă cetatea Bistriţei la arme. În Arhivele oraşului Bistriţa. Publicat în Arhivele Asociaţiilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, IV, pp. 75, 76.

[12] Documentul din data „Ofen feria quarta post Dominicam Invocavit 1512”, prin care Regele ungar cere guvernământului general al saşilor din Transilvania să subvenţioneze pe Voievodul Moldovei cu 3.000 de florini. Originalul, în Arhivele naţiunii săseşti, nr. 152. Arhivele Societăţilor pentru Cultura Transilvaniei, Serie nouă, VI, 1, p. 87, la nota 61, spune că, deja în 1510, Wladislaus, într-un alt document, menţionat la nota307, dat la data „Strigorii feria II. post Penthecosten” (sărbătoarea Sf. Strigoniu, a doua duminică după cincizecime): „Supervenit celeri cursu nuntius cum literis fidelis nostri, Wayuodae nostri Moldaviae, quibus significavit, qualiter Thartari terram nostram Moldaviae ivasissent, qui quidem instantissime supplicavit auxilium nostrum perinde ac subditus noster… Scitis autem probe, Moldaviam esse specialem ramum sacrae coronae nostae hujus inclyti  regui nostri” etc. etc.

[13] Wickenhauser, Bochotin, I, p. 23, cu documentul dat la „Liov, la 2 aprilie 1511”.

[14] Arhivele oraşului Lemberg, Cartea 1076, p. 487 şi fascicula 190, nr. 16.


„Dor” de Moara lui Irimie, la Vornicenii Mari

Am ascultat, astăzi, un concert pe cinste, la Vornicenii Mari, cu ocazia lansării monografiei, scrisă de Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, susţinut de câţiva dintre componenţii Ansamblul folcloric „Dor” al şcolarilor din Moara, sub bagheta inconfundabilului profesor Constantin Irimie, o care există cu adevărat doar în preajma cântecului strămoşesc şi în mijlocul ucenicilor săi. Plin de vitalitate, de umor sănătos şi de originală carismă, Constantin Irimie a adus în faţa vornicenilor autenticul unei spiritualităţi străvechi. Autenticul cântecului instrumental, vocal-instrumental şi al dansului (fluieraşul şi gordunistul, împreună cu două violoniste, dintre care una sora contrabasistului ne-au încântat cu măreţia pură a coregrafiei lor). Nu purtau costume populare, ci sufletul neamului nostru, respiraţia vibrândă a vemurilor, şi tocmai de aceea mi-au plăcut teribil tinerii aceştia, încă doar copii, dar care sunt pe măsura maestrului lor. Un spectacol adevărat (Mihai Chira l-a filmat şi îl va pune pe net, iar eu îl voi redistribui), onest şi, vorba unui localnic extaziat, „cum nu auzim pe la nunţi”, ci dincolo de vremuri, acolo unde strămoşii ne mai aşteaptă la sfat. Mă grăbesc, să transcriu paginile despre istoria Sucevei, pe care domnul Dr. ing. Ion Barbu le traduce după lucrarea din 1876 a lui Wilhelm Schidt, aşa că o să închei cu fotografiile şi cu mărturisita mea admiraţie faţă de „Dor” de Moara lui Constantin Irimie.

 


Prima carte, într-un sat cu 620 ani de istorie

 

Vornicenii Mari, sat al comunei Moara, repopulat în 1783 cu români şi maghiari şi, tocmai de aceea, numit Joseffalva, în partea maghiară de sat, şi Tolva – în partea românească, se numea, în 1392, Tulova, iar vornicia de Tulova era superioară celei de Suceava, din care fusese promovat Oană, tatăl unei fete şi al unui băiat, ale căror moşii nu întâmplător s-au numit, deşi departe una de alta, Frumoasa şi Frumosul. Exista, cu siguranţă, o cetate pe dealurile din preajmă, ba chiar şi o mănăstire, dar, intrând în stăpânirea mănăstirii Slatina, satul s-a pustiit încetul cu încetul, devenind, până în 1742, o selişte, cu vagi urme de ruine. Cu un spirit al locului, desigur, dar pustiu şi parcă prevestitor de viitor, astăzi vatra lui Oană vornic de Tulova fiind o aşezare mică şi risipită, vegheată cu tristeţe de biserica maghiarilor de odinioară, durată în 1905 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

 

 

Din vremea urmaşilor celor 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, datează şi şcoala, construită în 1890 (deschisă în 1892 – dacă nu mă înşel), când Ioseffalva avea 992  locuitori, aflaţi sub îndrumarea edilitară a ungurului Petru Ferencz, primii învăţători fiind Andrei Varda şi Pastei Ursachi. Astăzi, şcoala slujită, vreme de o viaţă, de legendarii dascăli Velehorschi – domnul Ştefan Velehorschi încă mai trăieşte şi este de o vitalitate care-l transormă în suflet al satului, este închisă, cei câţiva copii frecventând şcoala din Moara. Dar o întâmplare avea să redeschidă uşile ei deja înnegurate, pentru o zi, şi să o umple de viaţă şi de freamăt.

 

 

Întâmplarea a căpătat concreteţea unei cărţi, „Vornicenii Mari. La rădăcini”, monografie scrisă de domnul Alexandru I. Cozaciuc-Hogea şi publicată de Centrul Cultural „Bucovina”, în cadrul unui eficient proiect, demarat de Viorel Varvaroi, al priorităţii lucrărilor monografice. Iar cartea asta, anunţată, iniţial, pentru o lansare la casa parohială, a redeschis uşile şcolii de odinioară, cu funcţionalitate curentă de secţie de votare, oamenii satului sosind direct de la slujba de duminică, de la biserică.

 

 

Nu cred că vreun vornicean a mai prins, în viaţa lui, vreo lansare de carte, aşa că, bătrâni sau tineri, toţi au fost curioşi să ischitească şi să afle cam cum vine chestia asta. Cum îl însoţisem pe autorul cărţii şi pe soţia dumisale, doamna Viorica Cozaciuc, am fost „gazdă” încă de la primul venit, directorul adjunct al DGAA Suceava, domnul Bogdan Pricop, prieten şi fost coleg de facultate cu Alexandru Cozaciuc, dar şi om dinamic, dornic de a şti cât mai multe şi de a participa la dezbaterea unor teme favorite.

 

 

Câtă vreme eu m-am tot dedat păcatului fumezării, au venit consilierii locali din Moara, a venit primarul Eduard Dziminschi, viceprimarul Simion Oniu, profesorii Veronica Stanciuc şi Constantin Gaube – directorul şcolii din Moara, şi preotul din Suceava, până de curând din Vornicenii Mari, Cristian Dumitru Popovici, uns preot de neuitatul Gherasim Putneanul şi fost student al Seniorului Scrisului Bucovinean Constantin Hrehor. În sat, totul începe cu o scurtă slujbă religioasă, iar părintele Popovici a ţinut să binecuvânteze cartea, printr-o slujbă de mulţumire Bunului Dumnezeu, care a îngăduit-o.

 

 

E frumoasă şi curată comunitatea din Vornicenii Mari, iar cuminţenia cu care oamenii se aşezau, ca în stranele bisericii, pe băncile de lângă pereţii fostei săli de clasă, în care intraseră, odinioară, ca şcolari, mi-a împlut sufletul de duioşie. Erau de faţă şi reprezentanţi ai mediei sucevene („Bucovina TV”, agenţiile de ştiri ale lui Mihai Chira şi „Monitorul de Suceava”), dar prezenţele acestea erau firesc şi omeneşte acceptate, fără sfiiciuni de prisos, ci doar cu splendida cuminţenie a satului, pe care nu am mai regăsit-o decât în copilăria mea, de pe alte meleaguri.

 

 

Despre monografia Vornicenilor Mari au vorbit primarul Eduard Dziminschi, profesoara Veronica Stanciuc (naşa autorului, printre altele), profesorul Constantin Gaube, preotul Cristian Dumitru Popovici, autorul şi, dacă nu mă înşel, şi eu, din postura de reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina” şi, ocazional, al „Monitorului de Suceava”. Apoi avea să urmeze „sarea şi piperul”: un spectacol senzaţional al câtorva componenţi ai grupului folcloric „Dor”, din Moara, sub bagheta profesorului Constantin Irimie, dar, despre acest extraordinar concert, care mai-mai că-mi egalează „Zicălaşii”, voi scrie separat. Deocamdată, vă las în compania fotografiilor:

 

 


Mihai Roman, un bard popular sibian

Bardul Mihai Roman, la o şezătoare

 

Cântăreţ sătesc, ştiut în tot ţinutul Sibiului, în perioada interbelică, Mihai Roman din Săcel „face cântecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă”. Avea doar patru clase, dar harul poetic înnăscut („poezia lui s-a născut odată cu el… ca un instinct, ca un al şaselea simţ”) îi permitea săceleanului Mihai Roman, care – se vede treaba – nu auzise tâmpa definiţie a folclorului, să realizeze o operă muzical-versificată proprie, remarcabilă, de altfel, în care „o doină de-a lui, al cărei refren obsedează: Şi nimeni nu-i / Şi nimeni nu-i / Dus ca mândra / Dragului”, denaturează însăşi esenţa ancestrală a doinei, în favoarea aş-zisei „romanţe populare”, semnalată în lumea satului românesc, încă înainte de anul 1700, de către Dimitrie Cantemir.

Bardul Mihai Roman din Săcel

 

Prezenţa acestui remarcabil bard sibian în spaţiul spiritualităţii româneşti, unul caracterizat de absenţa memoriei, probează individualitatea „creatorului popular” şi caracterul temporal al cântecelor care nu vin din Datină, din datul iniţial, care însoţea ceremonialurile totemice. Fără îndoială, barzii de talia lui Mihai Roman din Săcel merită toată atenţia, iar versurile lor, frumoase, dar fără încifrări astrale, merită preţuite ca valori lirice noi, fără raportări la substanţa consacrată a spiritualităţii neamului, ci doar ca retreziri de potenţial creativ.

 

Povestea Mihai Roman, în vara anului 1938, că „a venit domnul Goga, poetul cel mare, de-a murit acum, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru „Cântecul oierilor”… atunci a văzut nevasta că bine-i să ai bărbat care potriveşte vorbele”. Premiul era pe deplin meritat, pentru că un om cu talent, şi nicidecum „poporul”, izbutea să născocească frumoase melodii, cu texte în care Păstorul (marele iniţiat de dimensiunea lui Iisus, ultimul Mare Păstor al omenirii) decădea la statutul banal de proprietar de turme cu oi, pe care-l apucase aleanul iubăreţ, dibaci versificat: „Departe-i, badeo, departe, / Şepte dealuri ne desparte, / Şepte dealuri şi-o pădure / Şi-o aniază de viezure. / Bade, când ne-om întâlni, / Şepte zile om vorbi / Şi nu ne-om mai despărţi”.

 

Bardul sibian avea, într-adevăr, instincte lirice bune (redimensionarea lui „şepte”, în cele două planuri afective) şi merită preţuit ca atare. Un sacrilegiu totuşi există: cel săvârşit de folclorişti, care nu au realizat niciodată diferenţa dintre păstorul de comunităţi umane şi cioban. Mihai Roman nu a fost niciodată cioban, dar pentru că tema „pierderii oilor” (trecerea credincioşilor la o altă religie) era foarte răspândită printre români, dar aplicat, fără frânturi mitice, deja pierdute, bardul, care a „luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cântecul acesta”, cu comentariul „Bine-i, Doamne, să trăieşti!”, nu a avut nici o ezitare de a falsifica, inconştient, una dintre temele fundamentale ale spiritualităţii ancestrale, cea a pierderii comunităţilor umane metafizice, în favoarea idolatriilor de tot felul, toate istoricizate mult mai târziu, dincoace de „netimp”.

 

Tema brânzei şi untului ne caracteriza de ceva vreme, iar Mihai Roman nu o putea rata: „Du-te, bade-o, cât de mult / Şi-mi adu brânză şi unt, / Du-te, badeo, cât de tare / Şi-mi adu brânză şi sare, / Că, badeo, când îi veni, / Cu mine îi tot trăi / Şi, dragă, te-i hodini”, spune băciţa româncă, fără harul legării vorbelor, dar cu numeroşi caşi, din care poate da şi altora.

 

Mihai Roman nu a fost, dar este abia acum „bard al vechilor tradiţii”, deci un cronicar al ruralităţii româneşti interbelice. Merită preţuit pentru talentul cu care complicita la degenerescenţa Datinii, din moment ce „jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaşi naturaleţe cum se întâmplă şi în viaţă”[1].

 

Cred în datoria de a nu lăsa fărâmele de memorie românească să se scufunde în uitare, dar cred şi în obligativitatea distincţiei dintre sacralitatea şi banalitatea satului românesc.

 

Satul natal al bardului Mihai Roman, Săcel, în 1938

 

[1] Citatele şi fotografiile, din Ilustraţiunea Română, X, No. 33, miercuri 10 august 1938, p. 8


Anateme pe vals şi tangou; urmează şi pe rock?

 

Ce mi se întâmplă mie, în fiecare an, cu Festivalul „Bucovina Rock Castle” nu înseamnă o noutate; întotdeauna, de-a lungul veacurilor, minţile întunecoase ale fanaticilor spălători de creiere omeneşti au urât nepământeşte bucuria şi fericirea comunităţilor umane şi s-au tot dat de ceasul morţii să „apere sufletele” de însăşi divinitatea lor. Pentru că, prin fericire, noi, oamenii, suntem creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Avea dreptate, deci, parizianul Tibi, „un catolic frecvent”, dar care, atunci când dansează tangoul, nu mai este un om obişnuit, ci un zeu care a scăpat din Olimp, pentru plăcerea ochilor muritorilor („En un mot, Tibi dansant le tangou n’est plus un vulgaire humain, mais un dieu échappé de l’Olympe pour plaisir des yeux des mortels”), când, după interzicerea tangoului de către Papa Pius X, exclama: „La naiba cu această ridicare de tunşi, buzunare şi cădelniţe împotriva tangoului” („Eh parbleu! De cette levée de goupillons, des crosses et d’encensoirs contre le tango!”); tocmai pentru că sunt un credincios, aceasta mă oripilează” („Et c’est justement parce que je suis un croyant que acela m’horripile!”)[1].

 

Tangoul, ca muzică dumnezeiască şi ca „poezie în doi” – prin limbajul trupurilor , adică prin dans, nu a fost prima victimă a fragmentelor de fericire socială umană, pentru că, mult, mult înaintea tangoului, a fost interzis valsul, această expresie sacră a libertăţii şi a sfinţeniei naturii umane: „simplul vals este, de asemenea, de multă vreme, condamnat de Biserică, mult mai condamnat decât tangoul și absolut interzis în Dieceza de la Paris” („Or la simple valse est, elle aussi, et de longue date, condamnée par l’Eglise, bien davantage condamnée, que le tangou et absolutement interdite dans le diocèse de Paris”)[2].

 

 

În Europa, Tangoul a fost anatemizat de Papa Pius X, la reclamaţia unor episcopi, care, precum episcopul Hauthey „din Besanson, a făcut cunoscută diecezanilor condamnarea împotriva Tangoului, dans importat din străinătate, dar care este, prin natura sa, lasciv şi ofensează morala”[3].

 

 

Rockul, la Suceava, se încearcă a fi interzis de către un „atlet al lui Hristos” în devenire, lacom de imagine publică, inclusiv prin compromiterea minorităţii religioase de care ţine. Acest „apărător al creştinătăţii” are atâta credibilitate la Consiliul Judeţean Suceava, Executiv şi Deliberativ, încât nici nu mai ştii cui ar trebui să te adresezi, oripilat, cu acel „Eh parbleu!” al parizianului Tibi.

 

Despre Tangou s-au spus tot felul de prostii ipocrite, iar eu le-am căutat pentru că mă înspăimântasem că toată prostia civilizaţiei umane s-a înghesuit în Bucovina dihorilor de azi. Nici pomeneală, proşti răutăcioşi, care urăsc fericirea comunităţilor umane, au existat peste tot şi întotdeauna. Iată nişte dovezi despre atemporalitatea şi mondialitatea postiei:

 

 

„Tangoul nu aparţine categoriei de dansuri inocente… Dacă ar fi să-i credem pe moralişti, este un dans periculos”[4].

 

„Biserica apără sufletele (se vorbeşte de condamnare Tangoului de către episcopi) şi le umple, aici, cu datoria schimbării… Dansul exotic, aflat într-o neaşteptată vogă, a luat proporţia unei invazii şi a devenit un simbol al relaxării morale; Tangoul justifică, prin reputația sa nefericită, neîncrederea celor care au sarcina delicată de a conduce conștiințele[5].

 

„Ce plăcere poate fi pentru femei ca să devină urâte în mișcări fără har, în contorsionări prin care, fără îndoială, se dezvăluie și a căror exces este doar un frivol apetit pentru brutalitate?”[6].

 

În acelaşi număr de gazetă[7], era acuzat pentru promovarea Tangoului, cu ipocritul „il serait regrettable”, Le Fort, directorul Academiei de Dans din Paris, pâclosul ipocrit Jean Bernard declarând, în 11 ianuarie 1914: „Dacă mi-aş vedea mama dansând tangou, m-aş simţi pentru totdeauna dezonorat”, în timp ce altă caiafă, Abel Hermant, se pronunţa asupra Tangoului, în 15 iunie 1913, şi mai categoric: „C’est dégoûtant” (e dezgustător).

 

 

În rândul decidenţilor europeni, manifestările au fost şi mai ipocrite. Asfel, „Guillaume II a urma să interzică tangoul la balurile oficiale şi ofiţerilor în uniformă. Regele Georges V al Angliei chiar a făcut-o. Victor Emmanuel urma să-l proscrie la primul bal de la Curte. Ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei, Marii Britanii şi al Spaniei au decis că tangoul nu va fi admis în saloanele lor. În sfârşit, nu se va dansa tango la festivităţile organizate de preşedintele Senatului, de preşedintele Camerei din Luxembourg şi în  Palatul Bourbon. Ministru plenipotenţiar  al Argentinei, Excelenţa Sa don Emrique Larreta, a declarat că „este un dans rezervat locurilor rău famate ”, adăugând că tangoul „este mai mult un fel de aperitiv senzual, decât un dans”(„c’est plutôt une sorte d’apéritif sensuel qu’une danse)[8].

 

Parisul mai găzduise, de-a lungul deceniilor, cu ocazia expoziţiilor sale universale, muzică şi dansuri ale popoarelor de prin lume. În 1889, de pildă, fusese succesul lăutarilor români Ciolacu şi Dinicu, partiturile cu muzica lor, notată pentru pian, fiind căutate şi spornic vândute. Apoi, „după efemerul succes al „Grizzly  bear” şi al „Turkey-trott”, Tangou îşi confirmă victoria definitivă în modă”[9].

 

În ciuda succesului său indiscutabil, tangoul încă bascula între ipocrizie şi reală descifrare, precum cea a lui Gabriel Reuillard, care intuia că „tangoul nu este un dans. Este o învățătură” („le tangou, ce n’est pas un danse… C’est un enseignement”[10]).

 

Tangoul era, ca şi valsul de odinioară, ca şi rockul viitorimii, mai mult şi decât o învăţătură, o tentaţie spre dumnezeire prin fericire. Dar chestia asta nu s-a priceput şi nici nu se va pricepe prea curând, dacă le vom tot permite spălătorilor de creiere să ne pângărească sufletele cu ipocrizia lor.

 

 

Tangoul avea lumea la picioare abia de prin 1913, când, „printre multiplele şi obişnuitele distracţii mondene, în acest an se alătură una tânără, dar deja celebră; tangoul, tangoul atât de iubit şi atât de bârfit (blagué)”, care, „provoacă atâtea ironii şi indignări”[11], dar indignarea papală s-a mai ostoit, până în 14 februarie 1914, când încă se punea întrebarea dacă Papa Pius al X-lea, care anatemizase tangoul, îl aprobă sau nu, „Enfin, le Pape, oui ou non, l’a-t-il approuvée?”, iar dezbaterea era găzduită de Bulletin religieux de l’Archidiocèse de Rouen[12]. Răspunsul dat de oficiosul catolic, este stupefiant: „Da, Papa ar cerut să se danseze Tangou, în fața lui, de doi tineri membri ai patriciului roman. El nu s-a deranjat să se bazeze pe inocența sau nevinovăția acestui dans, decât după un exercițiu în faţa ochii lui”. „Şi apoi?”, vine precipitată întrebarea, cu răspunsul; „Și atunci ar fi descoperit că exercițiul –acesta este cuvântul – a fost mai degrabă o penitență pentru cei care se angajează în el; atât de multă atenție, aplicare, reflecție, contestație, aveam de gând să spun serios, aproape de meditație”. „Atunci?”, se precipită scurta întrebare. „Atunci, Papa a spus: Lăsaţi-i!”.

 

Şi în presa transilvăneană a anului 1914, Tangoul a produs rumoare – nu neapărat adversitate, ci doar rumoare, de regulă cu adaptări ale articolelor apărute în cea franceză sau austriacă:

 

„Tangoul e un dans, ca tot dansul, la unii le place, la alţii nu, după gust. Mie însă îmi face impresia unei epidemii, care se lăţeşte din ce în ce, cu toată anatema Vaticanului, cu toate ordinaţiunile miniştrilor de război şi ale mitropoliţilor şi cu toată opreliştea împăratului Wilhelm. Istoria-i e scurtă. Mai acum, vreo 4-5 ani, în Paris, unde se joacă dansurile tuturor popoarelor, fu adus din Brazilia şi tangou. Şi fiindcă s-a găsit cel mai potrivit pentru  instinctelor animalice omeneşti, şi-a început cariera glorioasă în localurile de petrecere şi-n tavernele Parisului. De aici, a trecut în marş triumfal mai departe, a bătut la porţile aristocraţiei, lachei în livrele aurite i-au deschis uşa şi l-au dus, pe treptele de marmură, în saloanele pompoase. Astăzi, inteligenţă, meseriaşi, negustori, toţi joacă Tangou. Se fac serate Tangou, „cravate tangou”, „butoni tangou”, „gulere tangou”, „ghete tangou”, „ciorapi tangou”, se bea „ceai tangou”, se mănâncă „bomboane tangou” şi „prăjituri tangou”[13], aşa că ţi-e frică, într-o bună zi, îmbrăcat tango”[14].

 

Tango-ul îmbătrâneşte. Ce spun urâcioşii ăia, că „tangou” e dans argentinian de apaşi, că e imoral, că e ignobil, că e mai ştiu eu ce? Este cel mai frumos dans şi cel mai graţios, ma parol, şi apoi nu caută să dovedească, dna Richepin şi dl Richepin, un cogeamitea academician, că acest dans poate aduce şi fericirea în mariaj? O fi ştiind şi ăla ceva, că doar nu degeaba a ajuns la Academia franceză . Dar tot apropo de Tangou, ori Tango, cum voiţi să-l scrieţi şi să-l citiţi, căci mie mi-e perfect indiferent. Asta e în adevăr senzaţională şi poate să-l aducă la sapă de lemn pe faimosul dans apăşesc, ba chiar poate să-l facă să-şi dea ortul popii.

 

Tango-ul îmbătrâneşte, deformează, îngroaşă obrazul şi înmulţeşte zbârciturile în jurul ochilor, la colţurile gurii şi pe frunte! Dacă aşa ceva este adevărat, atunci lucrul este mai serios şi mai grav decât şi-ar fi putut cineva închipui. Femeile vor putea primi orice, numai să se îmbătrânească şi să urâţească, asta nu, pentru nimic în lume, nu. Şi dacă e vorba ca să joace cu asemenea sacrificii tango-ul, desigur că vor sfârşi prin a-l sacrifica pe dumnealui pe altarul divinei şi eternei frumuseţi. Da, aşa, fără glumă, se zice că tango-ul îmbătrâneşte şi asta din pricină că, în timpul jocului, femeia fiind silită să facă sforţări spre a se menţine în diferite poziţii şi aceasta cerându-i o atenţiune prea încordată, îşi mutilează figura, încreţindu-o şi obosindu-o.

 

Ziarul „Excelsior” a şi reprodus nişte imagini, prin care se poate vedea masca obosită şi dizgraţioasă a dansatoarelor în timpul jocului. Dacă o fi aşa, apoi poate să fie pe pace şi Papa de la Roma, şi Wilhelm al Germaniei. Nici un leac mai bun ca acesta nu se putea găsi împotriva tango-ului, chiar dacă acest faimos dans ar face şi minunea să sporească măritişurile”[15].

 

Nu intenţionez o istorie a muzicii interzise de ipocrizia religioasă, pentru că ar trebui să pornesc de la colinde şi, bătând cale lungă, să ajung la vals, tango şi rock; aşa că o să închei scurta mea evadare prin vremuri, în căutarea unei sorbituri de proaspăt şi de lumină. Dar nu poţi găsi, peste tot, în timp şi spaţiu, decât beznă, intoleranţă, prostie şi ipocrizie, înghesuite parşiv în sutanele credulităţii.

 

 

[1] Propos d’un Neurasténique, în La Fraternité, II, nr. 54, duminică 25 ianuarie 1914

[2] În articolul Le Pape n’a pas eu a juger le Tangou, publicat de „L’Intransigeant”, în 11 februarie 1914.

[3] Semnaine Religieuse de Besancon, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[4] L’Opinion, 19 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[5] Journal des Débats, 11 ianuarie 1914, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[6] Paris-Journal, 24 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[7] Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, pp. 36-38

[8] Ibidem.

[9] A la manière de… la danse du ventreÎn moda… dansului din buric, în Les Hommes du Jour, 10 mai 1913

[10] Gabriel Reuillard, Le Tango, în Les Hommes du Jour, 28 februarie 1914.

[11] Comoedia, VII, Nr. 2154, luni 25 august 1913, p. 1.

[12] XIII, nr. 7, 14 februarie 1914, pp. 138 şi următoarele

[13] În realitate, citări cu sens invers din coloana a doua a publicaţiei umoristice Le Papa-Louette, XX, nr. 63, Sâmbătă, Alger, 14 februarie 1914.

[14] A. Neguş, Scrisoare din Viena, în Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr. 13, sâmbătă 18/31 ianuarie 1914, p. 1.

[15] Românul, IV, nr. 12,  joi 16/29 ianuarie 1914, p. 7.


Pagina 2 din 1.06112345...102030...Ultima »