Dragusanul - Blog - Part 2

Povestea arheologiei bucovinene (V)

  1. Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă.

 

1). O mare parte dintr-o cămașă de zale, împletită din inele de aproximativ 12 mm lungime şi de 2 mm grosime, a fost găsită, în 1883, pe malurile pârâului Cibou, lângă Cârlibaba. Parţial încă bine conservată, unele părți ale acestei zale au fost degradate de solul argilos, în care s-a format o puternică rugină. Consilierul guvernamental J. Kochanowski (partenerul contelui de Bellgarde în conducerea Câmpulungului – n. n.) a dăruit aceste zale pentru colecția arheologică națională din Cernăuți.

 

2). Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți.

 

3). O sabie (Fig. 14) a fost găsită, în 1852, lângă Cernăuți, în râul Prut. Este cu mâner pentru două mâini, de 129 cm lungime, cu lama lată de peste 5 cm lățime şi are o lungime de 103 cm. Garda dreaptă, parțial lucrată în jur, este de 17 cm lungime şi are o montură, în care s-a aflat o piatră preţioasă, de 5 cm în diametru. Mânerul, format dintr-un material de fier gros de 1/2 inci, 1,8 mm înălțime și 2 cm lățime, în partea inferioară arată o inflexiune, probabil cauzată de o lovitură. Lama este împodobită, pe de o parte, cu un fir mic de alamă, introdus cu spiralele în jos, prin triunghiuri mici, în primul rând al traversei de întăritură și puțin mai adânc, care se desfășoară paralel cu canalul de scurgere a sângelui, aşa cum se arată în desen, care poate fi interpretat ca un Wappenthier[1] (unicorn săritor? – n. Romstorfer).

 

4). O sabie similară, cu două tăișuri, dar fără decorațiuni detectabile, și de numai 108 cm lungime, mai ușoară, lucrată și prevăzută cu plăcuţe octogonale, a fost găsită, în 1886, în pădure, aproape de Poiana Miculi, de lângă Gura Humorului; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți.

 

5). Barda de fier (fig. 15), cu tăiş larg şi, proporțional, foarte mare, de 36 cm lungime, pe axul de 5 cm, în muchia de tăiere 29 cm lățime, cu 28 cm lungime, 4 cm lățime, deja foarte ruginită, a fost găsită, acum câțiva ani, în Rogojeşti, județul Siret; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți.

 

6). Bijuterii din argint, de aceeaşi formă și mărime cu cea descrisă și ilustrată în anul 1889, găsită prin săpare, în 1887, la Vilauce, districtul Vijniţa; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți; vezi şi pagina 53.

 

7). Două vârfuri de săgeată, realizate din bronz, cu trei tăișuri, lungime de 3 ½ și 4 cm, săpate, în 1886, în Satulmare, districtul Rădăuţi, pe un deal, încă 2 bucăți vârfuri de săgeată, de aceeași dimensiune, dar numai cu două tăișuri, și 2 bucăți de vârfuri de săgeată cu trei muchii, complet topite (fig 16, proprietatea aceluiași).

 

8). Vârf de lance din bronz, cu două tăișuri, foarte frumos patinat în verde, de 14,5 cm lungime, prezentând trei perforații, dintre care cea de-a treia a fost probabil cauzată doar de ruginire; cea mai mare lățime este de 3 cm; a fost găsită, acum câțiva ani, în Securiceni, districtul Suceava, ocazional, în timpul construirii unei case (proprietarul aceleiași).

 

9). Trei axe, un topor fără deschidere, un topor din piatră dură întunecată, cu perforație, și unul din piatră foarte ușoară, lungă de 8 cm, tot cu o gaură, toate găsite în pădure, înainte de Poiana Miculi, districtul Gurahumora, în anul 1886 (proprietate a aceluiași).

 

 

10). Un inel celtic special din bronz mare (fig. 17) și un inel de bronz foarte drăguț au fost găsite, în urmă cu aproximativ 10 ani, în Bucovina. Primul prezintă un desen elaborat foarte frumos, pe baza unei schițe, şi are o lungime de 13,3, o lățime superioară de 3,8, o lățime inferioară de 4,6 cm şi o grosime, în burtă, de aproximativ 3 cm. Inelul de bronz este foarte bine conservat, precum și pălăria ornamentală, care are un diametru exterior de 8,4 până la 9 cm, grosimea de 4 până la 15 mm și are gravat un model gravat curat (Proprietar: Profesor universitar Dr. Johann Wrobel).

 

11). În anul precedent, au fost necesare lucrări considerabile de stabilizare a pământului pe așa-numitul deal Dominik sau Muntele Episcopului din Cernăuți, care a închis imediat reședința Arhiepiscopului, în special, cupola, şi s-au făcut săpături de până la aproape 2 m adâncime, pentru realizarea unui platou. Acest deal domină o mare parte din Câmpia Prutului, din înălțimile nordice și din valea îngustă a pârâului Clocucica, cu afluenții săi mici, și pare, deci, important din punct de vedere strategic. În urmă cu mulți ani, au fost găsite bijuterii din aur în ruinele de cărămidă de la poalele sale. Subsemnatul conservator a luat legătura cu inginerul urban, executant de lucrări L. West, și cu grădinarul urban A. Piotrowski și a vizitat deseori şantierele. În afară de un mormânt, care conținea un schelet descompus, probabil dintr-o perioadă recentă, la o adâncime de aproape 2 metri, nu s-au descoperit obiecte de fond și nu s-au arătat nici urmele unei ştiute foste pepiniere de arbori (Romstorfer)“.

 

  1. Volumul 16, nota 18, pagina 77 (Placă de aramă) „Conservatorul Carl A. Romstorfer a raportat că, cu ocazia reparației unei căi forestiere din localitatea Ostra, au fost găsite mai multe vârfuri de lance și două similare celor din figura alăturată (fig. 18), precum şi un sfert de placă de aramă. Placa de aramă are grosimea de 3,5 mm, este tăiată ca un puzzle și apoi întărită. Pe partea din spate este o abordare în formă de pană pentru fixarea acesteia la un alt obiect. Înfățișarea este o reproducere a scutului şi a stemei moldovenești“.

 

  1. Volumul 16, nota 57, pagina 133 (Sabia și toporul de piatră) „Conservatorul Klauser spune că, lângă Suceava, cu prilejul aratului, s-a găsit sabia descrisă în Fig. 19, iar pe câmpurile de lângă Jaslovăţ (Rădăuţi) un topor de piatră, lung de 11 cm, şi mai multe monede de argint (Filip al IV-lea). În ceea ce privește sabia, aceasta a fost expertizată de custodele împărătesc Custus Boeheim, care completează că sabia aceasta aminteşte de așa-numita formă gotică a săbiilor călăreților germani din secolele 14-15. Rămășițele vaselor, descoperite în acelaşi loc, indică o vechime mult mai îndepărtată. Lama pare să provină dintr-un atelier italian“.

 

1890, volumul 16, nota 178. Pagina 258 (Descoperiri de bronz în Prelipce și Presecăreni). „Pe lângă rapoartele fostului conservator von Gutter, care formează baza notei 71 din anul 1882 și a notei 121 din anul 1885, domnul R. F. Kaindl (Cernăuți) raportează următoarele: Dintre piesele de bronz din Prelipce (nota 71), care fuseseră deținute în mod privat, a venit, recent, un topor de luptă în cabinetul de antichități al Universității Cernăuți. Acest topor, la fel ca primul din nota citată, se remarcă prin faptul că gâtul său se ridică din tubul arborelui cu ajutorul unui gât special și formează un disc asemănător cu frânghia. Acest disc este circular și merge într-un vârf. Lungimea sa este de 34 cm. Marginea tăietoare are 6,76 cm lățime. După cum se dovedește prin marginile de turnare, toporul a fost turnat într-o matriță formată din două piese simetrice, care s-au împărțit pe direcția tăierii. Conform notei 121 de mai sus, dintre cele 12 piese celtice de bronz, găsite la Presecăreni, în primăvara anului 1885, două au fost duse la Muzeul din Cernăuți sau, mai corect, la Universitatea de acolo. Totuși, aici este acum doar o piesă celtică, faţă de care dimensiunea și descrierea menționate în notă nu se încadrează. Piesa celtică are o lungime de 10,2 cm, iar muchia sa de lățime este de 4,5 cm, în timp ce în notă lungimea este de 11 cm, iar lățimea de 5,5 cm. De asemenea, afirmația generală, conform căreia piesele celtice sunt „decorate cu dungi în formă circulară și în formă de pană ridicată”, nu se încadrează pe celticul existent, iar striaţiile (Fig. 5) din Mittheilungen nu corespund, de asemenea, acelei epoci. Prin urmare, în mod evident, descrierea și ilustrația din Nota 71 se aplică doar celticului pierdut între timp; și așa, cel puțin, acest lucru este păstrat în cuvinte și imagini“.

 

 

Raportul anual 1890, pagina 39 (Colecţia de antichităţi și Muzeul Ţării). „R. F. Kaindl a făcut un raport despre colecția de antichități, aranjată de el și de Conservatorul Romstorfer la Universitatea din Cernăuți, cu privire la înființarea Muzeului de Stat din Cernăuţi“.

 

Raportul anual 1890. Pagina 52 (Tumul la Dănila). „Corespondentul prof. Schmidt a indicat că explorarea tumulului de la Dănila (Bucovina) va avea loc în curând“.

 

Raportul anual 1890, pagina 97 (Manuscris). „Conservatorul Isopescul, din Cernăuți, a atras atenția asupra unui manuscris de cântări liturgice, în scrierea slavonă a bisericii”[2].

 

 

[1] Domnul corespondent F. A. Wickenhauser, fostul proprietar al sabiei, ne-a trimis o schiță istorică detaliată. Când, cum și de la cine a ajuns această sabie în albia râului nu o spune nici o legendă și nici un document: totuși, prin coincidența circumstanțelor, se poate spune, cu mare probabilitate, că sabia de luptă în cauză a aparţinut unui Cavaler al Ordinului German, răpus în anul 1497.

[2] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 60-62.


Povestea arheologiei bucovinene (IV)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

  1. Vol. 15. Nota 239, pagina 277 (Mănăstirea Suceviţa) „Între mănăstirile din Bucovina, după cum relatează Conservatorul Klauser, aceasta, din Suceviţa, este, fără îndoială, cea mai frumoasă. Se află la poalele Carpaților, într-o vale laterală a văii Suceviţei (Suczawathal, în text – n. n.). Imediat în spatele mănăstirii, se înalţă culmea Furcoi, de pe care puteți vedea, spre nord-est, o priveliște magnifică și să treceți, apoi, cu vederea întreaga vale a Suceviţei, până dincolo de Rădăuţi, în timp ce spre sud, se desfăşoară Carpații ascendenți, minunat împăduriti, ca o mare vegetală încântătoare.

 

În acest loc magnific, membrii familiei voievodale Mogilă au întemeiat mănăstirea, în 1578, au construit bisericile principale și clădirile de mănăstire și le-au înconjurat cu ziduri închizătoare asemănătoare unei fortărețe.

 

Clădirile mănăstirii sunt nesemnificative, din punct de vedere arhitectural, și nu fac decât prin aspectul lor curat și atrăgător, căruia îi datorează grija actualei mănăstiri în primul rând domnului Arhimandrit Philippowicz, o impresie foarte prietenoasă.

 

Dar mai interesantă este biserica principală. Este construită în stilul unei case lungi, care este destul de specific pentru bisericile vechi din Bucovina, și este derivată din stilul bizantin. Planul desenat de prof. E. Maximowicz îl simbolizează clar (fig. 9). Tinda cu intrare dublă, situate la capetele nordic și sudic al bisericii, datează aparent din vremurile ulterioare. Deasupra naosului bisericii se ridică turnul, care este format din tambur și felinare, în care sunt atașate ferestrele necesare pentru iluminarea interiorului.

 

În exterior, întreaga biserică este acoperită cu fresce, care, cu excepția unei mici părți, sunt încă foarte bine păstrate, dar despre natura lor vrem să aducem mai multe detalii mai târziu.

 

În interiorul bisericii se află, printre altele, mormintele ctitorului mănăstirii și ale surorii sale. Din fostele comori bisericești, doar câteva au supraviețuit, menționând în special cărțile evanghelice, scrise manual în limba rusă, decorate cu miniaturi, care au o valoare artistică semnificativă, sacrificii și coșuri din metal prețios, veșminte brodate și picturi în ulei, lucrări în filigran de aur și argint“.

 

  1. Raportul anual, pagina 38 (Landesmuseum). „Conservatorul Romstorfer raportează despre starea de nădejde a unui muzeu național istoric în Cernăuţi. El consideră că circumstanțele favorabile înființării unei astfel de instituții sunt demne de sprijin din partea Comisiei Centrale“.

 

  1. Raportul anual, pagina 43 (Harta arheologică pentru Bucovina). „Cu ocazia unui raport al conservatorului Romstorfer, cu privire la descoperirile din Bucovina, s-a ivit ocazia să vorbească şi despre necesitatea realizării unei hărți arheologice pentru acest pământ al Coroanei. Părerea lui este că includerea descoperirilor arheologice de tot felul și de fiecare dată pe o hartă, în mica Bucovină, ar putea fi un cadru de abordare şi explorare și, prin urmare, ar însemna un început meritoriu; altfel, o astfel de acumulare de informaţii nu ar fi recomandabilă, deoarece știința s-a exprimat, în mod repetat, pentru crearea hărților de căutare, în funcție de tipurile individuale de obiecte găsite și cu referire la anumite perioade de timp, pe care le reprezintă“.

 

  1. Raportul anual, pagina 110 (Suceviţa, Bădeuţ, Vama și Suceava). „Conservatorul Klauser relatează despre biserica din Suceviţa, despre biserica din Bădeuţ și despre așa-numitul Monument al Tătarilor, de lângă Vama, în Bucovina. Corespondentul Schmidt a făcut un raport despre Suceava și monumentele sale“.

 

  1. Volumul 16, pagina 47 (Tipul bisericilor mănăstirești din Bucovina), de conservatorul C. A. Romstorfer (Cu o hartă).

 

 

  1. Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi.

 

Volovăţ. La poalele crestei care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel:

 

„Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“.

 

Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă.

 

 

În planul desenat (fig. 11), biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră.

 

 

Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe (fig. 12). Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei (fig. 13).

 

 

Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată“[1].

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 57-59.


Povestea arheologiei bucovinene (III)

  1. Volumul 15, paginile 32 și 33 (Descoperiri în Bucovina). Conservatorul C. A. Romstorfer. „Un topor de piatră a fost găsit, în anul precedent, pe malul drept al Prutului, aproape la suprafață, între podul de fier și oțel și podul vechi din Cernăuți, de către lucrători, cu prilejul săpăturilor. Muchia este tăiată și șlefuită dintr-un flint foarte dur, de culoare închisă și gri deschis, până la partea de tranziție spre tăiş, are lungimea cea mai mare de 93 mm, o lățime superioară de 34, în treimea inferioară, şi o lățime mai mare, de 47 mm, pe muchia de tăiere, lată de 45 mm, care este convexă, pe 3 mm, şi în final are o grosime maximă, în miezul ei, de 23 mm, pe suprafețele laterale de 17 mm. Toporul este foarte ascuțit, iar proprietarul lui este domnul inginer urban Ludwig West din Cernăuți.

 

Un ciocan străpuns, alcătuit din diabizi (grup de pietre verzi, verde-intens), lustruit destul de lin pe suprafața sa și mai ales în interiorul perforației sale conice; incisivul este neted, parțial zimțat; suprafața ciocanului, în formă ovală, este aspră. Abraziunile de la marginea dintre săpătură și suprafață se datorează țăranilor care au găsit toporul, în primăvara anului 1885, în Iordăneşti, pe malul Siretului, după o revărsare a acestuia. Cele mai mari dimensiuni sunt: ​​lungimea 80, lățimea 42 și grosimea 35 mm; gaura are, pe de o parte, 18, pe de altă parte, 22 mm diametru. Marginea ușor convexă este lungă de 28 mm, suprafața ciocanului măsoară 20 mm lățime, iar grosimea pălăriei măsoară 24 mm; proprietar este domnul Kolakowski, redactor al Gazeta Polska din Cernăuți.

 

La Lujeni, aproape de Cernăuți, a fost găsită, în 1887, de către proprietarul Bogdan von Bottuschan, la aproximativ 15 minute de Prut, un topor din piatră vulcanică, care are 132 mm lungime, mai degrabă îndreptată spre vârf; în mod ciudat, muchia de tăiere este plasată oblic, în raport cu linia de simetrie, și prezintă o abatere de aproximativ 10 mm în acest sens. Muchia este procesată destul de grosolan. Marginile ascuțite ale toporului au fost tăiate puțin: marginea este purtată spre spate; proprietar este doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni.

 

O bijuterie din argint (fig. 8), probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de margele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.).

 

Descoperiri la Hliniţa, pe Prut: După ce ţăranii au găsit, acum câiţiva ani de zile, pe zamca Miserdziv, de lângă Hliniţa, cioburi de vase şi alte relicve arheologice, pe care proprietarul Alexander von Flondor le-a dobândit și, în mare parte, le-a dăruit, colonelul von Seraczin, prin Regimentul de Pionieri de sub conducerea generalului locotenent Kruzlewski, a organizat săpături la Hliniţa, în anul precedent și în acest an, în urma cărora au fost scoase la lumină numeroase piese, dintre care colonelul m-a informat parţial.

 

Lângă moara de la Hliniţa, la adâncimea de 0,5 m, s-au făcut decoperiri sub un strat de depuneri de cărbuni și cenușă, gros de aproximativ 20 cm, din partea exterioară; într-un alt loc, pe partea exterioară de sus, unde s-a săpat până la o adâncime de 0,8 metri, s-au găsit cărămizi (?) din lut, iar la adâncimea de 1,5 m, cenușă, cărbune și pietre.

 

Am mers la fața locului și am găsit un număr mare de piese, apoi cărbune, cenuşă şi alte depuneri acumulate în timp.

 

În interiorul săpăturii, delimitat cu pereți, s-au găsit cioburi ale diferitelor vase etc., la adâncimi de 1,5, până la 1,8 m. și anume:

 

a). Piese din ghivece, lucrate manual, de diferite genuri Thon și Tegel, mai mult sau mai puțin arse.

 

b). Părți ale unor vase mai mari, aparent plate, dreptunghiulare, cu pereți inferiori verticali, modelați foarte simplu cu mâna; poate, de asemenea, părți ale cuptorului, cu o grosime de până la trei centimetri și mai mult, miezul aproape negru, aparent negru, cu suprafața prevăzută cu șiruri de pietre.

 

c). Piese ale vaselor produse pe placă turnantă, ale căror pereți sunt duri și mai ales albastru-negru în interior, prezintă mai mult sau mai puțin culoarea cărămizii și sunt decorate cu încrustaţii simple sau multiple, care reprezintă cercuri concentrice, paralele, linii ondulate sau în zig-zag, toate aceste încrustaţii fiind produse cu un instrument asemănător pieptenului.

 

Cărămizile (?) sau părțile de lut, depuse probabil lângă o vatră, serveau, probabil, la acoperirea pereților colibelor, şi s-au găsit lângă bucăți de gresie arsă. Bucățile de flint, albe, marmorate parțial în gri albăstrui. Ibidem au fost găsite la adâncimea de 0,5 m.

 

Grâul carbonizat, parțial gătit aglutinat, în bucăți mai mari, o bucată fiind compusă, în mod ciudat, din grâu și dintr-un fel de lut poros și ars.

 

O bucată de fier, cu forma bucății superioare a unei teci, produsă din o foaie de fier, gros de aproximativ doi milimetri. Cea mai mare lățime se află în partea de sus, 18, iar în partea de jos, doar 15 mm. Placa transversală, care conține o gaură, lată de 38 mm, 6 sau 2 ½ lățime, pentru introducerea sabiei, se află oblic în inelul oval, înalt de 16 mm. Piesa este deja foarte mâncată de rugină.

 

Cu câțiva ani în urmă, țăranii au găsit, la aproximativ 500 de pași distanță de metereze, într-o râpă, un mâner de cuțit lung, de 40 de cm, acum puternic mâncat de rugină. Partea din spate este dreaptă, în față are o armătură longitudinală, apoi o cârpă, care este aproximativ întoarsă spre margine (pe spate pare a fi o cârpă similară ruptă).

 

Pe mâner sunt atașate trei monturi proeminente, care serveau pentru atașarea pietrelor preţioase pe mâner.

 

În număr mai mare, s-au găsit piese de bronz în Bucovina. Una dintre piese a fost găsită, în urmă cu aproximativ trei ani, de un țăran, pe versantul de nord-est al crestei Propasna, de lângă Hliniţa, în apropiere de marginea satului. Suprafața prezintă câțiva pori, care au o grosime de 1 mm și poartă un strat gros de material, de culoare verde, care a fost parțial răzuit, după ce a fost găsit. În secțiunea din mijloc, există un hexagon semi-regulat, destul de regulat. În lateral sunt rămășițele unei capse. În unele locuri, piesa are fisuri longitudinale. Grosimea ei este de aproximativ 1 mm; proprietar: colonelul Seraczin.

 

În anul precedent, generalul locotenent Kruzlewski, împreună cu domnul Alexander von Flondor, au găsit, lângă Zidul Hliniţa, aproximativ 14 fragmente de inele, dintre care patru sunt destul de potrivite pentru un inel întreg. Suprafața este foarte netedă și uniform înverzită, într-un mod care o face să semene cu strat de smalț. Tonul culorii este puțin mai moale decât verdele pur, care este vizibil sub suprafață. Diametrul este de aproximativ 10 cm; cea mai mare lățime, 12, cea mai mică, 6 mm: grosimea l 1/2 mm. Restul, aproximativ zece părți, sunt mai scurte și par a fi aparținut unui al doilea inel (proprietar al aceluiași).

 

Localitatea Hliniţa sau zamca Miserdziw, care în prezent este acoperită de o pădure de fag, de aproximativ 60 de ani, pare să fi fost cândva un punct fortificat sau o tabără militară (așa-numita tabără tătară).

 

  1. Volumul 15, nota 36, ​​paginile 54 și 55 (Raportul, în continuare). De conservatorul C. A. Romstorfer. „Alte amănunte au fost aduse de domnul dr. A. Hammer, rudă a pădurarului localităţii, T. von Zyczynski, pentru o posibilă cointeresare a Muzeului de Istorie, căruia intenţionează să-i predea următoarele descoperiri:

 

1). Piesele rezultate din săpăturile ocazionale din Koţman, făcute în urmă cu aproximativ zece ani:

 

a). Două bucăți de inele, exact cu aceeași formă și lucrare (filigran de argint) cu bijuteria de argint menționată mai, care au fost interpretate ca aparţinând cândva unui templu slav. Piesele sunt foarte rău deteriorate, acoperite cu verde-gri, iar firul semicircular de închidere a inelului este rupt la ambele capete.

 

b). Decorațiuni metalice din alamă (sau bronz), care s-au găsit pe fruntea unui schelet, probabil iniţial atașată la căptușeală. Pe plăcile subțiri de 2 ½ cm, cu patru găuri la colțuri și presate în ornamente crude, se găsesc emisfere lunguieţe, din bucle de sârmă, pe care sunt atârnate plăcuţe tăiate plat, care, pe de o parte, poartă linii gravate rectiliniu și bastoane mici. Buclele de sârmă servesc, în același timp, pentru fixarea emisferelor.

 

c). Bile de 8 mm în diametru, din alamă subțire sau foi de bronz, după cum se poate vedea, formate din două emisfere împletite. În partea lor superioară, au câte un ochi, cu care probabil au fost prinși la o sfoară, în timp ce pe partea opusă, se află câte o piramidă, formată din patru globule de dimensiuni de mici, care se atașează la bijuteriile de argint menționate mai sus. Globulele amintesc de piramidele mici existente. Aceste sfere, opt întregi și cinci jumătăţi, sunt acoperite cu o patină relativ puternică și în mare parte deteriorate.

 

Nimeni nu-și amintește, dintre locuitorii din Koţman, locul descoperirii obiectelor menționate, loc în care s-au găsit şi oase, și dinți umani, dovadă că ar fi vorba despre un străvechi cimitir. Se pare că obiectele provin de la un războinic, care și-a găsit mormântul, în mod accidental, aici.

 

2). Vârful de lance, cu lungimea totală de 27 cm (vârful efectiv, de 8 cm lungime, 27 mm lățime, cu un ax, în partea inferioară, cu o adâncime de 3 cm lățime, pentru atașare, și unul de fixare pe bara de lance, precum şi o ureche forjată, cu tija pătrată, dezvăluie o lucrare destul de rudimentară, mâncată de rugină, în unele locuri, şi găsită, în urmă cu vreo 15 ani, pe dealul Horodişte (la Stăneşti, pe Ceremuş, unde există rămăşiţele unei tabere abandonate, scoase la iveală de prăbușirile de teren, care s-au format după o inundaţie, cu o adâncime de aproape 3 m“ (Figura 6, de la pagina 53).

 

 

1889. Volumul 15, nota 160, pagina 215 (Biserica din Bădeuţi). „Conservatorul Klauser și reverendul Tomini au trimis un raport detaliat Comisiei Centrale despre biserica din Bădeuţi, situată pe valea râului Suceava, pe un deal de pe malul drept al Suceviţei, care se varsă în râul sus numit, nu departe de această biserică parohială, care a păstrat un caracter vechi. Fondarea sa datează din 1487, după cum scrie pe o inscripție din stânga, deasupra ușii bisericii. Pe de altă parte, anul 1481 este cel adoptat. Biserica, a cărei figură o ilustrează dispunerea sa (fig. 8), are o lungime de 24 m, şi  9,05 m lățime. Este construită în formă de cruce, pavată cu dale de piatră, are ferestre mici și arcuite, cu pereți de piatră. Iconostasul este, în înălțime și lățime, până la pereții care ajung între altar și naos. Biserica a fost bogat pictată, atât în ​​interior, cât și pe pereții exteriori, până în 1790. Cu toate acestea, atunci când au fost necesare unele reparații de construcții, la acea vreme, totul a fost văruit. Biserica avea patru turnuri, la acel moment, dar trei dintre ele au fost eliminate, şi doar cel mare a rămas, dar modificat într-o mansardă foarte nepotrivită. Din păcate, de-a lungul timpului și prin neînțelegere umană, construcția a fost grav deteriorată, dar este de sperat că existența sa va fi asigurată în continuare, printr-o restaurare adecvată. În 1887, a venit timpul să refacem, treptat, frescele acoperite cu var; frescele altarului au rămas destul de clare, mai puțin pe bolta de acolo. Imaginile sunt grupate în trei rânduri, între primul și al doilea rând existând o panglică modelată, iar în rândul de jos, opt figuri înfățișează pe sfinții părinți; în al doilea rând sunt reprezentate sacramentul și spălarea picioarelor, iar în al treilea, heruvimii. În naos (detașamentul bărbaților sfinţi, de asemenea în imagini încă bine păstrate.) La intrarea dinspre vest, vedem imaginea ctitorului, Ștefan cel Mare, cu familia, care ține imaginea bisericii în mâinile sale, înmânând-o Sfântului Procopiu, răstignirea, Hristos înaintea marelui preot, coborârea de pe cruce, în seria despre moartea Mariei, despre transfigurarea lui Hristos; unele reprezentări nu mai sunt determinabile (la sud), decât vag imaginile sfintilor mucenici, a Maicii Domnului cu Pruncul, purtarea în mormânt etc. În diviziunea femeilor, picturile de perete sunt, de asemenea, foarte bine păstrate, existând acelaşi aranjament în trei rânduri. Cele mai multe imagini se referă la Sfântul Procopius. La exterior, imaginile sunt distruse iremediabil de calcar“ [1].

 

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 53-56.


Provocarea sacralităţii umane, la doar 5 anişori

 

În clanul drăguşanilor s-a ivit şi o pictoriţă, Carina Ioana, care, la doar 5 anişori, îşi asumă cu dezinvoltură provocarea sacralităţii propriului suflet. Are imaginaţie şi un simţ al culorii, ca semn primordial şi iniţiatic de limbă, incredibil, aşa că a fost cooptată într-un club clujean de pictură, unde învaţă tehnici şi i se încurajează dialectica imaginativă. Iar Carina iubeşte cu patimă lecţiile bi-săptămânale de pictură, de la care nu ar lipsi pentru nimic în lume. Eu, ca bunic şi ca tenace slujitor al imaginaţiei, am înţeles, încă de la primele desene ale fetei Cozminei, că şi arta plastică va avea un viitor în izbânzile trăirii clanului meu. Tocmai de aceea, mini-expoziţia Carinei Ioana din această pagină nu înseamnă o trufie a clipei, deşi sunt tare mândru de nepoţica mea, ci un pariu pe viitor cu toţi cei care veţi apuca să vă şi înfruptaţi din acel viitor.

 


Familiile, bisericile şi cimitirele din Igeşti

 

Părintele Dan, membru corespondent al Academiei Române, ne comunică aceste date din Igeşti (Bucovina):

 

A). Familiile din Igeşti. Pe şesul Sireţelului, între comunele Crasna, Ciudei, Budeniţ, Pătrăuţul de sus şi de jos, Corceşti şi Vicovul de Sus, este situată comuna răzeşească Igeşti, locuită numai de români, fără oarecare amestecare de oameni, ceea ce în Bucovina se întâlneşte adesea, – doară câteva familii de evrei. După tradiţia locală[1], familiile din această comună îşi au obârşia din comunele respective ale ţărilor care se vor indica:

 

1). Familia Ungurean s-a stabilit aici, venind din Marmaţia. 2). Familia Buta a venit încoace de pe Ilinca, cătunul Pătrăuţului. 3). Originea familiei Lazăr nu se ştie. 4) Mazilii Daşchievici s-au mutat încoace din Banila Moldovenească. 5). Frunzenii se trag de pe timpul Vlădicăi Calistru de Rădăuţi, de la un slujitor episcopesc, căruia acesta să-i fi dat numele, deoarece slujitorul era aşa de harnic, cum se clatină frunza pe apă. 6). Familia Zaveliţa se trage din Carapciu pe Ceremuş şi Vilaucea. 7). Familia Ură a venit de la mănăstirea Putna. 8). Loghinenii sunt băştinaşi din Igeşti; ei se porecleau şi pentru că erau negustori de diferite obiecte de alimentare. 9). Un oarecare Scripa, cumnat de-al unui băştinaş Colţilă, a venit încoace de la Budeniţ. 10). Familia Agapi este originală din oraşul Siret. 11). Moscalescu Gheorghe, tatăl lui Nicolae, a venit din Călineşti pe Ceremuş, iară fiul acestuia era „fiu de urzici”, deoarece mama lui era ţigancă. 12). Familia Haritiuc este de origine galiţiană, ca şi familia Socolescu. 13). Porumbenii au venit încoace din Pătrăuţi. 14). Chiseliţenii la Ivăneşti au venit din Galiţia, ca şi familia Racoschi, al cărei cap era ciubotar, „srobgiu”. 15) Familia Lupaşcu se trage din Moldova. 16). Familiile Druciuc şi Bodnariuc sunt venetici din Galiţia. 17). Familia Rei[2] se trage din Tarnow, în Galiţia; ei sunt nobili, „conţi”, de origine cehi. Fiind în Polonia doritori de locuri înalte, au fost persecutaţi de concurenţi şi s-au refugiat încoace. Alţi membri ai familiei s-au stabilit în Polonia, iară alţii în Rusia. 18). Familiile Danilescu şi Romaniuc sunt venite din Galiţia. 19). Luchianenii au venit încoace din Coşciuia. 20). Capul familiei Porumbel a fost un copil aflat. 21). Familiile Ionaşcu şi Burlă sunt originare din loc (răzeşi). 22). Familia Muşcear este venetică, din Galiţia. 23). Bercovici a venit din Ciudei (se pare că de origine evreu botezat). 24). Tiron se chema Roşca, era mazil, care şi-a luat porecla soţiei; unul, Tiron Ianachi, era zugrav. 25). Numele de familie Cozac era Piţul, din care unul a fost preot la Ilinca. Cozăcenii adevăraţi au venit încoace din Comareşti. 26). Numele Tecleanul li s-a dat Ionăştenilor după o străbună „Tecla”. 27). Cutiscă a venit, coval, din Galiţia. 28). Familia Vlad parte era băştinaşă, parte a venit încoace din Opaiţeni. Din această familie au fost doi preoţi, în Zamca. 29). Bejan era mazil din Budeniţi. 30) Cuciulenii erau răzeşi, aşezaţi aici din Carapciu şi Vilaucea. 31). Gătej era din Davideni. După Scalatachi Goran a venit Băjenco şi apoi Grigorcea. 32). Ursachi era ţăran din Crasna. 33). Chiful zice că să fi fost băştinaş. 34). Vornicul de poartă Ureche a venit din Banila Moldovenească. 35). Grigorovicenii au venit de la Cernăuţi, iară ţăranii Iliuc, din Pătrăuţi. 36) Mazilii Semaca sunt de la Muşeniţa, iarăşi răzeşii. Lenta, din Boianciuc pe Nistru. 37). Ţăranii Luhan au venit din Frătăuţul Nou, iară Teodorovici, din Sniatin în Galiţia. 38). Ţurcan era familie preoţească din Grăniceşti. 39). Galer Tudor era mazil din Mihalcea, pe când ţăranul Gavrilescu era din Pătrăuţul de Sus şi s-a căsătorit aici cu o răzeşiţă. 40) Familiile Frunză, Tomac, Terentin, Jija sunt tătari de origine, al căror nume adevărat este „Tomac”; de la tătarul „tomai” = herghelegiu. 41). Ţăranul Schipor a venit din Vicovul de Sus, Onufciuc, din Galiţia, iară Scheiber, din Baineţ. 42). Vlad a fost poreclit „Sabie”, pentru că el, pe unde mergea, lua tot ce afla, „pârjolea”, iară altul, Lehaciu, pentru că vorbea, adecă „lehăia” mult. 48). Andrei Iacoviţă a venit, cu Gavril Ionaşcu, din Coşciuia şi s-a căsătorit aici cu fata evreului botezat Vasilachi Ionaşcu. 44). Ţăranul Clepa Ioan a venit din Cuciur. 45). Venetici au fost Cojocar şi ruteanul Borciuc, ca şi ruteanul Siminiuc. 46) Huţan a venit din Storojineţ, Paladi din Budeniţa, Pavel de pe Ilinca, din Pătrăuţi, Grozavul din Ciudei, Iuniciuc, rutean, din Galiţia şi Sauciuc, din Carapciu. 47. Mazilii Brahă sunt din Ropcea, pe când familia de mazili Rîpta era băştinaşă: ea s-a stins, cea de acuma este venită din Călineştii lui Cuparencu. 48). Tcaciuc a venit din Corceşti, Şindilar de la Rădăuţi, Corniciuc a venit, odată cu Paşcaşii, din Gropeni, Bruja, de la Crasna, Dolinschi, din Galiţia; Ariciu, băştinaş, Măslinescu, de la Muşeniţă, Berlinschi, din Târgul Siretului, Iluţac, din munţii ruseşti, Cornarniţchi, de la Ceartoria, Oshovschi, de la Muşeniţa, Zus, de la Siret, Zelinschi nu se ştie de unde, Simeon, soldat din Moscova, Beluţchi şi Sahoverschi, ruşi din Galiţia. 49). Bălăşescul, răzeş, a venit din Banila Moldovenească, şi 50). Familia Cracalia, tot de acolo.

 

B). Biserica din Igeşti. Prima biserică din Igeşti era pe Zamca[3] şi servea pentru Igeşti şi comunele Pătrăuţul de Sus şi Jos. Ea era din lemn de stejar, şi a fost, în anul 1843, dăruită şi strămutată la Tărăşeni. Iconostasul din „starea femeilor” a fost adus din Zvineasca, de unde era de loc Zamfira, soţia lui Ienachi Răus, născută Volcinschi. A doua biserică a fost tot de lemn, însă a ars; în locul ei a făcut, în anul 1889, Grigoraş Răus, supt conducerea lui Ienachi Răus, biserica actuală, după planul bisericii celei vechi din Pojorâta, pe care a văzut-o pe când umbla prin, ţară în calitate de comisar pentru birul ţării.

 

C). Cimitirele din Igeşti. 1). Un cimitir a fost, după spusa lui Castretin Iordachi, „posesia parohială” din Zamca; 2). Unul a fost pe dealul Danciului[4], pe timpul holerei din anul 1830, când s-au îngropat acolo, în timp de şase săptămâni, 84 de morţi; 3). Unul dinapoia bisericii; 4). Unul, pe deal, la Andrei, acuma Iancu Sripa, şi 5). Cel prezent, cumpărat de la Alexie Dănilescu[5].

 

Dimitrie Dan, desen de Radu Bercea

 

[1] Dată într-o notiţă pastorală din Arhiva parohială din Igeşti.

[2] Cf. Anexa.

[3] Zamca a fost o fortăreaţă şi întăritură a creştinilor, contra invaziei tătarilor.

[4] Unde era pădure, ca şi pe Castir, Ursoaia, Frăsiniş, unde erau frasini, între Pătrăuţi şi Ciudei şi pe Bahnă, unde erau arbori foarte deşi, de nu se putea străbate, şi numai ici-acolo câte o poieniţă.

[5] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119


Pagina 2 din 1.14012345...102030...Ultima »