Dragusanul - Blog - Part 4

Radu Bercea sau viaţa pe două tărâmuri

 

Radu Bercea

 

 

Născut în Cuciurul Mare al pe nedrept uitatului Mircea Streinul, pictorul Radu Bercea a trăit pe două tărâmuri: cel al suferinţei, în timpul opresiunii comuniste, şi cel al împlinirii, care cuprinde copilăria şi destinul de zugrav al luminii, de după eliberarea din lagărele de muncă forţată. Fiind un artist plastic îndrăgit, Radu Bercea nu mai are nevoie de vreo prezentare, nici măcar astăzi, de ziua naşterii sale. De aceea, prefer să vorbesc despre destinul de stejar al lui Radu Bercea, care îşi vede viaţa împlinită prin urmaşi şi prin urmaşii urmaşilor săi; şi o voi face folosindu-mă de peniţa de caligraf al sufletelor a lui Radu Bercea, apelând la uriaşa mea colecţie de fotografii ale lucrărilor marelui pictor român, care trăieşte în Gura Humorului. Şi asta, pentru că Radu Bercea mai are un domiciliu secret, în afară de cel din inima mea, templul mult mai statornic şi mai durabil al familiei:

 

 

Bunicul lui Radu Bercea

 

Copiii lui Radu Bercea

 

Sentimentul familiei

 

Nepoţii lui Radu Bercea

 

 

La mulţi ani, Radu Bercea,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


poartă stigmatul din Săgetător

 

 

 

păşeam prin vremi atât de-ndepărtate

încât copacii se trezeau în zori

ca nişte zei, ca o singurătate

pe care-o retrăiesc adeseori,

şi tot în zori dezlănţuirea ierbii

zidea în zări acelaşi colţ de rai

şi coborau din zodiacuri cerbii

şi alergau, şi alergau, şi mai

 

 

mă îndemnau să-i însoţesc pe cale

până spre locul sacru de popas

şi mi-am văzut strămoşii, cum agale

se-ndepărtau de ceea ce-a rămas

colb al uitării şi al amăgirii

depus atât de gros în viitor,

deşi în zarea vremurilor mirii

poartă stigmatul din Săgetător

 


Theodor Codrescu: Liuzi în Moldova anului 1846

 

 

 

 

Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să răsfoiţi sau să salvaţi

condica colonizaţilor străini, din Moldova anului 1846


Theodor Codrescu: Liuzi în Moldova anului 1803

 

 

 

Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să răsfoiţi sau să salvaţi

condica colonizaţilor străini, din Moldova anului 1803


Un preot dărâmă un monument istoric. Buzincu doarme

 

 

 

 

Cea mai veche fotografie a satului Breaza, făcută prin anii 1870, încredinţa memoriei şi două monumente de artă veche moldovenească, biserica (1) şi clopotniţa (2), construite la Fundu Moldovei în 1682, biserică primită în dar (de fapt, cumpărată), demontată şi adusă la Breaza, în 1824, unde a fost montată şi dată în folosinţă de către legendarul preot Vasile Comarniţchi, cel care a făcut parte din delegaţia care a adus, din Polonia, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi care, în 7 august 1826, semna o mărturie, la Breaza, pe care el o scrisese „Coram me / Alexius Komurnitzki / administ”.  În biserica din Breaza a cântat Iraclie Porumbescu, în 14 septembrie 1843, de Ziua Crucii, „Cheruvicul” şi „Axionul”, după cum singur povestea în naraţiunea „un episod ca zece, din anul 1843”, intitulată „Încă însurat nu fusesem” [1].

 

 

 

 

Construirea biserici noi din Breaza a început în 25 mai 1914, pe malul Moldovei, pe un teren donat de familiile Ioniţă Ursachi şi Mihai Droniuc, dar zidirea bisericii din cărămidă, în formă de cruce, până la acoperiş, s-a făcut până în toamna anului 1914, când, din pricina războiului mondial, lucrările au fost sistate, pentru a fi reluate abia în 1924, cu sprijinul financiar al Fondului Bisericesc al Bucovinei. Sfinţirea noului şi frumosului lăcaş de cult s-a făcut în ziua de 26 septembrie 1926, „de către un sobor de preoţi, în frunte cu ÎPS Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc” (născut la Stulpican), biserica veche, din deal, fiind demontată şi reclădită, în cătunul Pârâul Neagra, unde există, modificată, şi astăzi. Din monumentul de artă veche moldovenească (românii câmpulungeni îşi construiau singuri bisericile şi nu acceptau decât preoţi care proveneau din rândurile lor, în mare majoritate şcoliţi prin Ardeal), a rămas, pe dealul Brezei, doar clopotniţa hexagonală, care da farmec şi identitate comunei.

 

 

Străvechea clopotniţă din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

 

 

Din primăvara acestui an, nici măcar clopotniţa nu mai există, fiind demontată de preotul care a câştigat licitaţia de investire parohială la Breaza, care s-a pus de turnat betoane peste temeliile istoriei. Nu ar fi o problemă dacă, după exemplul vămenilor, acest monument mărturisitor ar fi reasamblat în Muzeul Satului Bucovinean, dar, judecând după “amplasarea” clopotului, în faţa platformei de beton, vechile grinzi încărcate de istorie vor sfârşi anonimizate prin cine ştie ce construcţii civile sau chiar în vetrele uriaşei case parohiale, care, pe timp de iarnă, trebuie încălzită.

 

 

 

 

 

 

În vremea asta, ştabul Direcţiei de Culte şi Patrimoniu, care, exact în acelaşi “itinerariu” de program de lucru, este şi conferenţiar (îmi este greu să scriu “universitar”), doarme. Fără îndoială, parohii pot face tot ce poftesc pe moşiile arendate pentru prestări de servicii, dar Aurel Buzincu, ca tartor al patrimoniului, ar trebui să dea aprobări pentru demolări, cu condiţia conservării, fie şi în ală locaţie, a puţinelor piese de patrimoniu care mai suravieţuiesc prin acest judeţ.

 

 

 

 

[1] IRACLIE PORUMBESCU, Încă însurat nu fusesem, în „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, Cernăuţi 1898, pp. 145-147


Pagina 4 din 1,447« Prima...23456...102030...Ultima »