Dragusanul - Blog - Part 4

Cel mai competent studiu despre iconarism

 

 

 

Cu pe nedrept uitatul critic literar interbelic Constantin FÂNTÂNERU m-am mai întâlnit, pe parcursul tentativei mele re recuperare a operei şi a paginilor de epopee trăită de către marii poeţi ai Bucovinei. Dar studiul care urmează şi care porneşte de la o carte a lui George Drumur, este tot ce se putea scrie mai în cunoştinţă de cauză şi cu desăvârşită competenţă despre iconarism:

 

 

 

Constantin Fântâneru:

 

 

George Drumur: Suflete în azur

 

 

poeme cu cinci desene de Mac Constantinescu, 1940

 

 

 

În poezia de nouă structură, despre care am scris că se organizează pe principiul cuvintelor cu „încărcătură mitică”, Mircea Streinul apare ca or­ganizator zelos al unui program de „activitate”. Zicem „program de acti­vitate” şi nu de „idei”, fiindcă mo­dul de a face poezie din cuvinte cu „sarcină mitică” nu-l atribuim nu­mai lui Mircea Streinul, ci unei în­tregi serii de tineri, în fruntea că­rora el ambiţionează să fie, prin me­ritul de a produce mai mult şi mai viguros. Alături de Mircea Streinul, vrea să stea Iulian Vesper, care, prin nota sa de originalitate, râvneşte s-o ia chiar înainte primului. Mircea Streinul e mai febril şi mai spaţiat, Iulian Vesper mai lucid şi cu veleităţi de adân­cire. George Drumur se apropie de cei doi, deprins şi el să facă poezie din cuvinte cu „sarcină mitică!, şi necedând nici unuia meritul de iniţiator. E vorba de o întrecere: cine dovedeşte o încredere mai robustă în eficienţa poeziei, cine o leagă mai trainic de un moment şi de un spaţiu autohton, cine face ca productivitatea să fie mai sem­nificativă într-o direcţie de transcen­dere… Mişcarea în care se înscriu numeroşi tineri, aproape prin fiecare volum de versuri apărut, este interesantă deci prin susţinerea repetată a unui program de activitate, şi pentru scopurile presupuse poeziei.

 

 

Astfel, fiecare autor arată ce trebuie să facă poetul spre a fi poet, şi la ce să-şi destineze opera. Suntem nevoiţi să lăsăm la o parte ceea ce este erezie, în acest fel de a considera exprimarea lirică, să neglijăm riscurile inerente unei devălmăşii într-un domeniu rezer­vat exclusiv subiectivităţii, şi să cerce­tăm fenomenul în acel aspect al său de tensiune spre o transcendenţă, care nu-şi pierde eficienţa, oricare ar fi soarta poeziei în sine. Poezia din cuvinte cu „sarcină mitică” are o tensiu­ne de transcendenţă spre neam, spre „matca stilistică”, spre vatra sângelui, spre vadul spiritual al moştenirilor. Eficienţa lirismului „mitic” se supune unui proces de întoarcere spre sursă. Cuvinte ca „voievod”, „oier”, „pove­ste”, „doină”, „pădure”, „stejar”, „bru­mă”, „cerb”, „ciută”, „azur”, „amurg”, „stele”, „ogari”, sânge”, „somn” etc., care, în configuraţia dată de versifica­tori, nu au eficienţă concretă, trăiesc totuşi „liric” alimentate ombilical din matricea în care ele au reală existen­ţă mitică. Nu vom spune că ele fiin­ţează mitic în vorbirea ţărănească.

 

 

Poate că ţăranul este mai mult per­sonalizant, decât mitic, iar „cuvintele” lui sunt plastice, concrete, datorită vi­ziunii personaliste a unei lumi, prin care circulă cuvântul Domnului. Ori, cuvintele cu „încărcătură magică” nu se înrudesc structural cu cuvintele de încărcătură logică. Ele se combat şi, în adâncime, se resping. În poezia populară, în proverbe şi ghicitori, „sângele” însemnează sânge, „som­nul” somn, „pasărea” pasăre, „steaua” stea, etc., iar alte cuvinte, ca „azur”, „ogar”, „glorie”, „constelaţie”, „ano­timp”, „baladă” etc., lipsesc cu totul…

 

 

În folclor, cuvintele indică puteri magice, descoperă atribuţii de omolo­gare, de analogie şi corespondenţă în­tre individ şi parte, iar aceste func­ţii magice se îndeplinesc cu maximum de precizie, ca ritmul, ca ritualul, ca practicile liturgice. Descântecul, de pildă, este o „rugăciune”, care nu este auzită de cel căruia i se adresează, dar care se împlineşte datorită exactităţii formulei. Cineva se poate ruga stele­lor, pronunţând o formulă de des­cântec; cu siguranţă că stelele nu-l voi auzi, dar cu aceeaşi siguranţă, cererea i se va împlini, datorită exactităţii de pronunţie a formulei. Orice îndeletni­cire magică, orice aplicaţie folclorică în acest sens cunoaşte legea structu­rală a formulei, pe care o subliniază textele despre magie, din orice vreme, cum întâlnim, în Plotin, care spune clar: „Ceea ce obţinem fiindcă am ce­rut, printr-o simplă rugăciune, de pil­dă, sau prin incantaţii spuse după re­gulile artei, toate aceste efecte nu trebuiesc atribuite fiinţelor de sus, ci naturii operaţiei îndeplinite… Rugă­ciunea îşi produce efectul fiindcă o parte a universului este în legătură prin simpatie cu altă parte, precum, la o liră acordată, vibraţia se propagă de la o coardă la cea vecină ei, cu care se află în consonanţă… Nu trebuie să credem că rugăciunile se împlinesc prin voinţa divinităţilor, precum nu trebuie să credem că cei stăpâniţi de puterea incantaţiei îşi dau seama de unde vine această incantaţie… Când un şarpe fascinează un om, omul nu înţelege şi nu simte influenţa, în mo­mentul când se produce, ci după efec­tuarea ei. Astfel, când ceri prin rugă­ciune ceva de la unele făpturi, o influ­enţă porneşte de la acele făpturi la cel care se roagă sau la cel pentru care s-a rugat; soarele şi astrele, când le rugăm nu ştiu nimic de rugăciunile noastre” (Plotin, Dificultăţile sufletu­lui).

 

 

Cele mai vechi texte învederea­ză funcţia precisă a cuvintelor magice în folclor… De unde vin, atunci, în po­ezia pe care am numit-o configuratistă, cuvintele cu „sarcina mitică”? Dintr-o anumită tensiune de transcendenţă, di­recţionată spre realitatea neamului, a istoriei, a ţării ca depăşitoare a indivi­dului… Există o conştiinţă de moment istoric, de misiune culturală, de apos­tolat… care a început cu semănătorismul… s-a convertit în tradiţionalism şi continuă azi în poezia care ambiţionea­ză să dea chip spiritual unui orizont spaţial, unui moment cultural… Poetul se integrează în destinul colectiv de se­minţie, de norod, de neam… De aceea cuvintele sale nu sunt personalizante, nu poartă conţinutul logic, ci duc ca spre un stup, ca spre un roi, pole­nul neindividual, cuvenit tiparelor unui fagure comun. Originea cuvintelor de sarcină mitică se află, deci, într-o deliberaţie intelectuală, într-o gândire asu­pra literaturii româneşti ca expresie autohtonă, ca sinteză a unor coordona­te stilistice originare, cum a fost gândirea semănătoristă sau cea tradi­ţionalistă… În ce priveşte raportul acestei gândiri cu folclorul, ea păstrează funcţia magică a cuvintelor, sublimând-o în plan spiritual, sau nu ţine seamă de această necesitate de subli­mare şi confundă funcţia magică a cu­vintelor cu sarcina lor mitică… cum se întâmplă în producţia lirică de care ne ocupăm. Dar indiferent de abaterile de la condiţii mai subtile, poezia aceasta este interesantă prin tensiunea de trans­cendenţă spre realitatea de neam. Acest sens de transcendere individuală în istorie şi cultură se întrevede în po­emele manifeste, prin care autorii îşi expun concepţii de cunoaştere lirică, de destin al poetului etc. În genere, ideile lor nu sunt adânciri sau mărturisiri ale persoanei, ci fapte ale insului, mişcări, gesturi de raportare la ceva din afară de sine, de lepădare sau de apropiere.

 

 

Din tot ce spune Mircea Streinul des­pre o poetică de uz colectiv, din amestecul cam turbure de încuviinţări şi tăgăduiri, rămâne operant un plan de fapte, care, executate într-un spaţiu dat, cu scop de integrare spirituală, ar constitui cunoaşterea lirică. Poetul trebuie să săvârşească ceva, prin raportare la ceva din afară, la cadrul său obiec­tiv… Cunoaşterea lirică implică deci o invitaţie la spaţiu, la decor. Ea este o colindă, o plimbare rituală, transforma­rea unei mişcări, a unor deplasări în „poveste”; în legendă… De aceea, poe­zia se produce prin îndemn la faptă… la poveste… iar comunicarea ei devine povestire:

 

 

„Haide să colindăm Cernăuţii să-i prefacem

în legendă; pădurea noastră să fie! –

până când mi-oi putea ridica bordei în

adevărata pădure; seara uriaşă pe Weinberg;

mare de piatră; fumul zilelor fascinant

cartier industrial. Doamne cum aş vrea

să fiu frate cu stejarul acela ori cu grâul

ori valea Prutului; ascult ploile, aceste

unice ploi ale Cernăuţilor, cetatea mea

dintre neguri. Fie bucolicele acestea ţie

laudă, tu, oraşul cel mai frumos din lume,

oraşul în care-a visat şi-a iubit pentru

întâia oară Mihai Eminescu, şi unde toamnele-s

o-mpărătească ploaie de aur pe umerii şi fruntea poetului”

(op. cit., p. 152).

 

 

Nici Iulian Vesper nu scapă de amestecul direcţiilor, părând uneori că are un program net de poezie abisală, când invocă: ,,…lasă-mi privirea sem­nelor netulburate, / Ale văzduhului şi ale tăcutelor constelaţii. / …un cântec nou va cobori din stihiile amicale” (Poeme de Nord, 7). Dar poetul lui este şi un „vestitor” de destin colectiv.

 

 

Nu se ştie ce soartă va avea o astfel de producţie poetică, interesantă deo­camdată prin tensiunea ei de integrare în realitatea neamului. Pentru ca ea să rămână, ar trebui să structureze un umanism, să sublimeze, pe plan spiri­tual, sensurile cu intenţionalitate prac­tică. Operaţia de sublimare este aceiaşi la care trebuie să se supună folclorul spre a fi poezie. În folclor, formulele au aplicaţie într-un domeniu al voinţei, ele provoacă fapte şi pornesc de la fapte. Formulele folclorice, sublimate în poe­zia cultă, îşi pierd caracterul voliţional de provocare de activităţi magice, cris­talizând, în schimb, pe plan spiritual, ca scheme în care   intră ca element de compunere şi invizibilul. Acest invizi­bil, ce nu-şi are sediu în experienţa subiectivă, este o stare, o realitate străi­nă, spre care subiectivitatea tinde să şi-o integreze ca fiindu-i înrudită prin participarea la aceiaşi configuraţie. Folclorul, deci, sublimează prin cantitatea invizibilului ce o aduce în poezie. În ce măsură va izbuti să sublimeze poe­zia de care ne ocupăm realităţile exte­rioare subiectivităţii, socotite ca un in­vizibil necesar, este dificil de prevăzut. Iulian Vesper, de pildă, cu toată dedicaţia sa unor realităţi abisale lirice prin invizibilitatea lor, se ţine foarte rar de principiul enunţat, versificând când conţinuturi de psihologie afectivă, când teze voliţionale, ca în citatul de sus. Dar, ca şi Mircea Streinul, Iulian Vesper are tenacitatea de a fi poet, concepând activitatea literară ca o „am­biţie”, ca o „glorie”:

 

 

„Cine l-a văzut păşind spre abis

Cu pas îndrăzneţ de victorii?

Ochi stinşi. Peste câmpuri

Bătea în vânt de glorii”

(op. cit p. 25)

 

 

Poezia ca „ambiţie”, ca „glorie”, nu ni se pare întemeiată în adâncimea realului liric… Lirismul se gândeş­te ca sursă originară şi nu ca ecou… Este un destin fără martori… un pro­ces ce se dezlănţuie din conflictul său cu invizibilul… Dar „gloria” şi „ambi­ţia” sunt inerente felului de poezie ce se raportă, cu atâta insistenţă, la un vă­zut spaţial şi care îşi ia cuvintele mi­tice dintr-o dilataţie istorică de mo­ment cultural… O glorie asemenea vi­sează şi George Drumur, într-o poetică, mărturisită în volumul „Suflete în azur”, recent apărut, cu o intensă apli­caţie a principiului cuvintelor cu în­cărcătură mitică. Poema sa, Destin, cu greu s-ar putea deosebi, de către un nefamiliarizat, de o alta, scoasă din vo­lumele lui Mircea Streinul sau Iulian Vesper. Poate poetul să-şi revendice originalitatea printr-o claritate a expu­nerii, printr-o cumpănire lexicală:

 

 

„Ploi de slavă, limpezi, cum îi cerul

au crescut în buruieni, înalte.

Somnul îndoi şi scutul şi oierul

veghelor, spre semnele din alte

drumuri fără orizont, pierdute,

ca nisipul călător prin apă,

 

Nu mai căuta argint în lut, du-te

gloria istoriei de-ţi sapă,

nu-n cuvânt şi-n arse constelaţii.

Nordul pământean de te-ar cunoaşte,

nu te-ai mai lărgi tăcut prin spaţii –

în ceresc pridvor te-or odihni prelaţii

să nu-ţi cadă-n putregai trudite moaşte”

(op. cit., p. 57).

 

 

Semnificativă pentru concepţia poe­tică pe care o analizăm aici este încă şi următoarea invitaţie, făcută după acelaşi program comun, şi pe care George Drumur o întitulează   „Întoarcere spre lume”:

 

 

„Apropiaţi-vă de anii copilăriei

de satul lunecat în colindă,

de primii paşi, nesiguri şi timizi,

porniţi cu-ntâiul basm din tindă.

 

Apropiaţi-vă de colibele de tăceri,

unde ţăranii nedumeriţi străjuie-n plante,

chemarea frăţească a vremii

şi a strămoşilor uitaţi în azurate versante.

 

Odihniţi-vă măcar odată

lângă rădăcinile vreunui copac,

ca să simţiţi cum se adună anii

prin miezul altui ţărm. Domol, opac.

 

Drumul nordului ne cheamă,

fără inimi, fără teamă

către marea înnoptare,

unde ceaţa e mai mare

decât steaua uriaşă

Inima de-o stoarcem

nu ne mai întoarcem”

(p. 49).

 

Iată, deci, o poezie care, spre a se re­aliza, presupune săvârşirea cu antici­paţie a o sumă de fapte cu sens ritual: „apropierea de satul lunecat în colin­dă”, „de colibele de tăceri”, de „rădă­cinile vreunui copac”, apoi „chemarea nordului”, „stoarcerea inimii”… Sunt elemente incantatorii, de caracter mai mult voliţional, nesublimat suficient… Totuşi interesante prin tensiunea lor de transcendenţă spre peisagiu… Rămâne ca poetul să fie atent la primejdiile pro­cedeului.

 

(Universul Literar, Anul XLIX, Nr. 5, 1940, p. 2)

 

 


„Cuzencu” lui Andi

 

 

 

Edward Valentin Cuzencu, clujeanul din Birmingham, m-a întrebat, prin intermediul lui Andi, ce ştiu despre posibilii lui antecesori. În spaţiul românesc, primul purtător al acestui nume, consemnat de documente, este Toader Cuzenco, birnic, în 1774, la Ştipeniţa, Ţinutul Cernăuţilor, Ocolul Prutului de Jos[1]. Din acesta par să se tragă numeroşii Cuzenco şi Cuzencu din Siret şi din satele ucrainene din vecinătate, istoria menţionându-i pe infanteristul Ioan Cuzencu, Regimentul 41, rănit[2], în 1915, şi pe Maria şi Ştefania Cuzenco, din Siret, judeţul Rădăuţi[3], în 1946.

 

 

În Ardeal, am întâlnit, târziu, doar pe Petre Cuzenco, „clasa 16, mecanic de la 1 aprilie 1946”[4], „salariaţi, proveniţi de la Administ. Comerciale P. C. A., S. M. R. şi N. F. R.” Cluj.

 

 

Acel Toader Cuzenco, Toader şi nu Fiodor, înregistrat de recensământul lui Rumeanţev, în 1774, probează prin prenume că, deşi de provenienţă slavă, se afla în Bucovina de măcar încă o generaţie. De unde a venit? Probabil că din Ucraina (în zona Kievului sunt încă mulţi Kuzenko), numele însemnând, în ucraineană, slovenă, croată şi sârbă, „văr”.

 

 

În Ardeal, „kuzénko” se află, mai ales printre funcţionari, meseriaşi şi militari, după anul 1800, ceea ce sugerează că între Cuzenco-Cuzencu din Moldova (în Basarabia sunt, iarăşi, multe familii) şi cei din Ardeal nu există înrudiri, aceştia din urmă fiind cehi sau slovaci.

 

 

Argumentarea finală pare să fie întărită şi de faptul că există încă mulţi Kuzenko printre cărturarii Europei sau ai Americii, care, fără îndoială, în spaţiul ceho-slovac îşi au rădăcinile. Atât doar am putut să aflu, dragă Edward, eu considerând că eşti, prin fapte, „cuzencu” (verişorul) fiului meu Andi.

 

 

[1] ACAD. ŞT, RSS MOLD, Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 418

[2] Viaţă Nouă, IV, nr. 14 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[3] Monitorul Oficial, Partea II, Nr. 132, 11 iunie 1946, p. 4711

[4] Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 70, 25 martie 1947, p. 2252


traian chelariu: îngerul lutului

 

 

Puteţi răsfoi sau salva această carte, făcând click pe copertă şi, apoi, descărcând-o.

 

Traian Chelariu modelează lumina până îi dă contur de femeie, punctul de sprijin cu care să mişte universul pentru a se afla pe sine. Şi, astfel, „lirismul, pretutindeni insinuant, îl fură pe poet unde nici nu a vrut să ajungă.


Traian Chelariu: Dulcile cuvinte ale prea blândei

 

 

Catrina Ursu din Fundul Moldovei

 

 

Auziţi-mi, Doamne, graiul gurii mele,

plânsetul şi truda dulcilor cuvinte

câte Vi le-nchină una dintre cele

mai umile roabe fără minte.

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

zise pentru Iadul trist şi pentru Raiul

limpede ca roua şi-nflorit ca plaiul,

cu minuni albastre, cu ninsori de stele

şi cu promoroaca pâlcurilor grele

de-amintiri şi doruri omeneşti şi sfinte

cete de arhangheli albi cum numai crinii

câmpului se-mbracă-n pânzele luminii.

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

izvorând vecernii, denii şi utrenii

înecate-n hohot plâns şi în mătănii

din minutu-n care cele trei vedenii

m-au sortit pe mine, blândă mucenică,

să veghez de-a pururi rugătoare-n pragul

zorilor şi-al serii câte trec de dragul

zilei ce asemeni ceţei se ridică

şi asemeni ceţei cade şi ne lasă

mai duioşi în urmă, mai streini acasă.

 

 

Mă primiţi, o Doamne, numai mucenică

să Vă fiu,  – nu pentru Rai sau pentru mine,

nici pentru ca-n pulberi să mi se-nsenine

trupul când cea sfântă Moarte-o să-l pogoare

unde nici o rană grea nu ne mai doare

şi nici o prihană nu ne adumbreşte, –

ci primiţi-mi ruga numai pentru lanul

care-n holde spicul pâinii şi-l trudeşte

dornic să-ncunune cu belşuguri anul.

 

 

Şi-auziţi-mi glasul numai pentru jalea

vitei ce-n ogradă molcumă tânjeşte

adăstându-şi hrana zilnică şi ceasul

neştiut cu care va pleca-nspre ţara

presimţită doară-n boli şi în primejdii.

 

 

Şi-ndreptaţi şi mie, când m-oi duce, pasul

înspre cele ceruri şi-n cereşti odăjdii

îmi feriţi, o Doamne, sufletul: Ocara

să nu mi-l ajungă; – iar acum de bune

să primiţi, cu-această una rugăciune,

sfântul semn al Crucii, hohotul fierbinte,

postul meu şi ale mele dulci cuvinte…

 

 

Zi şi noapte, Doamne, m-oi ruga umilă

şi voi sta-naintea Voastră neclintită

să ne daţi viaţă limpede şi milă, –

că nemăsurată şi nemărginită

este îndurarea Voastră. – Nu ne scrieţi

gândul şi cuvântul pline de greşeală:

Fapta şi ştiinţa noastră ne înşeală

prea ades şi-adesea rătăcim, cu toate

ci ni-i dor de drumul cel fără păcate.

 

 

Nu dormiţi, o, Doamne, ci-ale Voastre sfinte

şi înalte braţe să ne lumineze, –

şi-auziţi-mi glasul dulcilor cuvinte

pentru-a tuturora viaţă şi povaţă, –

pentru pruncii care, fără să-i boteze,

mor şi nu pot trece vămile de ceaţă, –

pentru împăraţii mari, pentru noroade,

pentru cei ce-n dragoşti şi în fericire

uită câteodată singuri să gândească

la curata Voastră faţă şi n-au ştire

de-obidiţii care-n sfânta mănăstire

intră şi, cu toţii, robi supuşi şi roabe,

uită-ale făpturii omeneşti podoabe

şi ale făpturii omeneşti odoare

şi slăvesc, prin cântec dulce de psaltire,

aplecata Voastră frunte-mpărătească

ce-o lăsaţi lumină-n veacuri viitoare…

 

Şi primiţi-mi ruga pentru cel ce-n lume

e strivit de cazne, lanţuri sau tristeţe

sau, lovit de boală fără leac, cu jale

blastămă şi ceasul Morţii şi-l doreşte.

 

 

Nici celor ce-n crâşme suduie şi-n glume

joc îşi bat de sfânta Crucii frumuseţe,

fie că sunt tineri sau în bătrâneţe,

nu le scrieţi, Doamne, vorbele neroade:

Fără ştire omul lunecă şi lesne

limba încâlcită-n rele-l ia-nainte.

 

 

Nu-l lăsaţi în veacul de apoi prin bezne

să se osândească. Nici celui ce minte,

fură sau ucide nu-i daţi urgisire, –

nu-i luaţi iertarea Voastră milostivă

ci-ascultaţi-mi glasul dulcilor cuvinte

şi înspre povaţă bună deopotrivă

îndreptaţi-l, Doamne, pentru sfântul Bine:

 

 

Pururi să se facă numai sfântul Bine,

căci aşa în pilde-aţi pilduit şi milă

multă ne lipseşte spre a înţelege

cum aţi pus răsplata şi cum nu e silă

să plinim cu toţii sfânta Voastră Lege…

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

pentru-al tuturora veac şi sănătate

şi a tuturora binecuvântare, –

căci fără de ele nime nu e-n stare

să se mântuiască. Şi de la ruşine

să ne scoateţi încă, şi cu bunătate

V-aplecaţi urechea sfântă înspre toate

ale noastre patimi şi dureri mezine.

 

 

Şi-auziţi-mi dorul cel ceresc şi darul

Duhului – Prea Sfântul – peste noi să vie:

Prin învăţătura Voastră el ne-nvie

şi prin ale Voastre Evanghelii harul

Raiului ne-mbracă-n stări de mântuire…

Dar le faceţi toate cum veţi şti – că cine

ar putea de lume să ne aibă ştire

dacă-am duce lipsă de al Vostru bine?!

 

 

Şi să ne trimiteţi îngerii, tot gândul

să ni-l îndrepteze şi de la ocară

să ne ducă-n zarişti albe de lumină,

căci prea slab ni-i pasul cel de lut şi tină

şi ispititoare calea cea uşoară

la al cărei capăt, sufletul prădându-l,

ghearele gheenei ne pândesc întruna

cum pândeşte doară la răscruci tâlharul.

 

Îndurarea Voastră însă ne arată

chiar şi-n ceasul cela de sfârşit paharul

izbăvirii, Doamne, şi întreg amarul

ce l-am strâns în suflet se preface-ndată

în iertare decât mierea mai curată…

 

Pentru îndurare, pentru izbăvire

graiul meu alege dulcile cuvinte,

nu băgaţi în seamă ne-nvăţata-mi minte

dacă nu e-n stare multe să-nţeleagă…

Cine înţelege bogăţia-ntreagă

şi puterea Voastră cea de peste fire?!

Căci în cer sunt toate, însă nime n-are

(ca şi orbii care în urma noastră strigă

milă pe la poduri şi ne cer pomană),

ochi să-ntrezărească înstelată strană

unde Prea Curata Maică-n neprihană

şede şi, duioasă, între sfinţi ascultă

cum se face cântec slava Voastră multă…

 

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

cum primit-aţi umbra florilor câmpiei

despre cari ne-nvaţă (ca şi de-ai vădanei

cei doi bani) toţi cei ce-n lungă pocăinţă

plâng a lor purtare rea când, în fierbinte

rugă regăsit-au buna lor credinţă.

 

Scoateţi-Vă robii din ale robiei

munci întunecate şi senină pace

iară să coboare peste-ntreg norodul

omenesc şi peste mări şi vânt şi munte –

ca şi peste orice ierburi şi mărunte

pietre şi nisipuri, ploi, zăpezi şi grindeni.

Îndurarea Voastră, Doamne, să se-ndure

de vieţuitoarea care prin pădure,

apă şi oriunde cuib de-odihnă-şi face,

iar împărăţia Voastră pretutindeni

să-şi sporească-ntruna tot mai dulce rodul…

 

 

Şi-ascultaţi-mi astăzi graiul gurii mele

şi feriţi pământul de-nvrăjbiri şi boală

şi de-a urii negre straşnică greime, –

căci de ale urii cazne nu e nime

ocolit, cum nime nu-i fără greşală…

 

 

Pentru ispăşirea cea fără de pată,

ca un stâlp-naintea Voastră neclintită

sta-voi zi şi noapte, Doamne,-ndurerată

de durerea celor cărora prin vreme

le e dat să fie pururi în ispită, –

şi de teama celui care nu se teme

de înalta de pe urmă judecată.

 

 

De aceea fie ruga mea primită

pentru-al tuturora trai şi sănătate,

pentru-al tuturora rai şi bucurie,

şi-ale fiecărui bune-nvăţăminte…

 

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

ca şi începutul Anului şi-al sfintei

Luni şi-al Săptămânii sfinte şi al Zilei, –

şi ne faceţi pururi buni părtaşi ai milei

mari şi ai iertării dragi şi ai iubirii:

Să-nflorim în mâna Voastră sinilie

liniştiţi ca merii, plini ca trandafirii…

 

 

(Gândirea, Anul XIX, nr. 3,

martie 1940, pp. 158-162)

 


neculai roşca: drum întors

 

 

 

 

Nu trupul negator de moarte, ci o tristă

schematică icoană a unicului eu

mă lămurea sporadic în voi şi-n Dumnezeu

din spaima adâncită, treptat, că nu există

 


Pagina 4 din 1,461« Prima...23456...102030...Ultima »