Piața din Siret
Dând curs rugăminţii unui vechi şi statornic prieten din Suceava, medicul veterninar Orest Onofrei, public separat povestea pe care o ştiu şi pe care am aflat-o anevoios în timp, a oraşului care a avut cinstea de a fi a doua capitală a Moldovei, Siret.
Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)
SIRET. „Scrie letopiseţul cel ungurescu că oarecându pre aceste locuri au fostu lăcuind tătarii. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal. Şi împingăndu pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: „Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară. Pentru aceia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie”. Şi de sârgu învăţă de-i strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le-au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur cap. Decii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi decii pre câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fostu lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolea Laslău craiu ce să chiamă leşaşte Stanislav, stându în ţărmurile apei, au strigatu ungureşte: “Siretem, siretem”, ce să zice rumâneşte, place-mi, place-mi, sau cum ai zice pre limba noastră: “Aşa-mi place, aşa”. Mai apoi, daca s-au discălicat ţară, după cuvântul craiului, ce au zis, siretem, au pus nume apei Siretiul” (Ureche, Letopiseţul…).
Frederick Shoberl: Boier din Siret. p 81
1340: Menţionat în portulane şi itinerare de călătorie încă din 1340, târgul Siret figurează şi-n cel mai vechi document de cancelarie voievodală moldovenească, cel din 1 mai 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, document prin care Petru Muşat dăruia călugărilor predicatori „cântarul sau cumpăna care este în suszisa noastră cetate a Siretului”.
1342: O legendă maghiară spune că Siretul ar fi fost întemeiat de sfetnicul regelui maghiar Ludovic (1342-1382), Andreas, adică de comitele secuilor, Andrei Lackfy.
1360: „De la Baia, însă, Domnia a trecut mai departe, la Siret. / Dumneavoastră ziceţi: Sirete; noi, în Moldova: Siret. Sirete este o formă pe care n-aş admite-o, fiindcă mai mult curge Siretul dincolo de graniţa veche decât pe bucata de pământ de aici, şi, dacă toţi din Moldova îi zic Siret, cred că Siret i s-a zis şi pe vremuri. / Din Siret, Capitala s-a coborât la Suceava şi aici a rămas atâta vreme, deşi ţara Moldovei s-a întins foarte mult: pe de o parte, la miazănoapte, a luat Ţinutul Şipinţului; la răsărit, a luat Basarabia; pe de altă parte, la miazăzi s-a întins până a ajuns în Vrancea şi la cursul inferior al Siretului, până la Dunărea de jos şi la ţărmul Mării Negre. La 1360, Bogdan Vodă, întemeietorul, era numai stăpânitor pe valea Moldovei; peste numai treizeci de ani, la 1390, Roman Vodă, urmaşul, întemeietorul oraşului Roman, îşi zicea, cu mândrie pentru ceea ce se împlinise în aceşti treizeci de ani numai, ceea ce de niciun alt popor nu s-a putut face în aşa de scurt timp: Domn de la Munte până la Mare. Şi nu poate să existe o definiţie mai frumoasă, decât aceia din titlul lui Roman Vodă: Domn românesc, de la Munte, până la Mare”[1].
1384, mai 1: Petru Muşat, „duce al Ţării Moldovei, luând aminte şi ţinând seama că strălucita şi preamărita doamnă Mărgărita, mama noastră iubită şi vrednică de cinste, a pus – din evlavie pentru Dumnezeu şi fericita Maria, maica sa, precum şi pentru fericitul Ioan Botezătorul – să se înalţe şi să se zidească în oraşul Siret o biserică şi locaş al fraţilor călugări predicatori, pentru mântuirea sufletului său şi al nostru, şi al părinţilor noştri, în care biserică sus-zisa doamnă, mama noastră, lu-a ales loc de îngropare, după ce Dumnezeu o va chema din lumea aceasta”, înzestrează obştea călugărească a catolicilor din Siret cu cu „venitul vămii care este ăn sus-numitul nostru oraş, Siret”[2].
1408: Târgul Siretului funcţiona ca vamă moldovenească în 6 octombrie 1408, când Alexandru cel Bun, acorda celebrul privilegiu negustorilor din Liov, la Siret plătindu-se „pentru fiecare cal câte doi groşi”, precum şi o vamă „de lucruri mărunte: şăpci, pantaloni, săbii ungureşti, paloşe, câte trei groşi de grivnă”. Printre martorii Divanului Domnesc la acordarea privilegiului se afla şi pan Vlad de la Siret.
1421: În 13 decembrie 1421, când Alexandru cel Bun divorţa de Rimgalia, fata primului Mare Duce al Lituaniei, Kiejstut, voievodul îşi înzestra fosta soţie cu „târgul Siret şi Volhovăţul, şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Siret şi de Volhoveţ”.
1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Siret, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „84 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 1 ruptaş, 1 ţigan, 9 femei sărace, 5 popi şi 67 birnici.
1774: În 1774, târgul Siret avea 67 familii, din care 8 familii de evrei, numărând 43 persoane (rabin era Menasse Schillinger, socrul lui Abraham Kapralik, evreul care a construit prima casă de piatră cu etaj în Siret), iar în 1775, când ţinea de Ocolul Berhometelor, Siretul avea 2 mazili, 5 popi şi 65 familii, din care 15 familii evreieşti, cu 73 de suflete. În 1784, Siretul avea 274 familii, din care 18 familii de evrei, cu 61 de suflete (35 bărbaţi şi 26 femei), reprezentanţii evreilor fiind, conform unei petiţii din 1783, Berl Avraam şi Wolf Itzig. „Siretul este un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani, ceea ce lasă să se presupună existenţa unei populaţii trecute mai numeroase, în prezent însă trebuie considerat cel mult drept un târg”[4].
Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)
1777: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi absolventul din 1798 „Franz Rosmark von Treu, născut, în 3 decembrie 1785, la Siret, în Bucovina. Tatăl este maior. A absolvit în 24 iunie 1801”[5].
1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descria: „Drumul de la Siret (în Bucovina), la Botoşani. Acesta duce prin Sinăuţi (vamă şi lagăr de carantină austriac), la Târgul Nou, primul – sat moldovenesc, apoi prin Talpa, pe malul stâng al Siretului, la Zvoriştea. De aici, la stânga, pe vale, prin Bucecea (o localitate ce aparţine patriarhului de Ierusalim) şi Cucorăni, la Botoşani”[6].
1791: „Singurele școli de învățământ public din Bucovina galiţiană sunt Școala normală, înființată la Cernăuţi, și școlile principale din Suceava, Sadagura și Siret; în sfârșit, Cernăuţi are şi o școală pentru evrei”[7].
1802, Rohrer: „Tot drumul, de la Suceava, până la Siret, l-am făcut neobişnuit de repede. Este cea mai minunată şosea, în linie dreaptă, care se poate închipui. Chiar şi podurile, construite pe Suceava cea mare şi cea mică, care se numeşte şi Suceviţa, precum şi pe Siretul cel mare şi mic, sunt bine întreţinute. Ce deosebire, când se compară Moldova, sub raportul construcţiei de şosele şi poduri, cu Bucovina, aflată, acum, sub cârmuirea austriacă! Zadarnic s-ar căuta chiar şi numai un pod obişnuit. De câte ori nu m-am coborât din trăsură, pentru ca să nu fiu silit să trec peste lemnele care ţin, în Moldova, locul podurilor de peste ape!… Acum, datorită minunatelor construcţii de şosele, se poate face, comod, tot drumul de 11 mile, de la Suceava, prin Siret, la Cernăuţi, în tot atâtea ceasuri. Altădată, nu era nici un pod, afară doar de cel peste râul Prut, la Cernăuţi. Călătorul era nevoit să aştepte până ce apele sale umflate se domoleau de la sine”[8].
1808: Ierarhul armean Minas Băjăşkian avea să călătorească prin Bucovina în anul 1808, când şi notează: „Siret e un orăşel frumos şi are clădiri de piatră, precum şi o biserică a leşilor; prin oraş trece râul Siret, care, apoi, se varsă în marele fluviu Dunărea. Are un pod mare de lemn, peste care am trecut, pentru a merge în oraş. Aici n-am văzut nimic demn de reţinut. Cu două sute de ani în urmă, se aflau în oraş mulţi armeni, după cum se constată în memorialele de la Cameniţa; dar, acum, abia dacă au rămas zece case, pe care le păstoreşte preotul catolic, neavând preot şi biserică proprie”[9].
1811: „Bucovina numără, după recensământul din 1811, 3 oraşe (Cernăuţi, Suceava şi Siret), 3 târguri (Vijniţa, Rădăuţi şi Câmpulung), 147 domenii şi, în total, 330 de localităţi, în care se găsesc: 39.096 case, 44.589 de familii, 498 de clerici, 1.289 de nobili, 269 de funcţionari, 621 de orăşeni, meşteşugari şi artizani, 19.050 ţărani şi 418 ţărani săraci. Numărul femeilor este de 110.106. Totalul băştinaşilor este de 226.486 de suflete, din care 3.414 evrei. / Numărul vitelor este considerabil: 14.714 cai, 43.242 de boi, 42.659 vaci şi vreo 300.000 de oi. Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceara, mierea, berea şi rachiul, lâna şi pieile, păturile, păturile de Suceava şi cordovanul de Vijniţa, dau de lucru locuitorilor din Bucovina”[10].
1840: În 1840, la Siret trăiau familiile evreieşti Achner, Atlas, Beral, Brecher, Burstyn, Delfiner, Fleischer, Gredinger, Horowitz, Kapralik, Kliffer, Schaffer, Schreiber, Tamler şi Wagner.
1843: „27 septembrie. În jurul orei două, am coborât în îngrijitul oraș Siret, aşezat malul râului cu același nume, pe care îl mai trecuserăm, de două ori, în Moldova. Există barăci militare aici și deja am început să fim familiarizați cu uniforma albastră a soldaților austrieci și cu verdele închis al uniformelor ofițerilor lor, cu ornamentul vulturului, întinzându-și aripile în sus. În hanul unde ne-am odihnit, mulți veneau și plecau și aveam o vedere dureroasă asupra stării imorale a oamenilor. Când au auzit că suntem englezi, au spus: „Ah, au aceleași nasuri și ochi ca şi noi!”. Mulți erau intoxicați și un bătrân s-a apropiat de noi și, cerând scuze, ne-a zis că, în acea zi, a fost înmormântarea unui locuitor înstărit. / Când am intrat în oraș, am întâlnit mulți evrei, în cea mai bună mantie și haină de blană de sărbătoare, și am observat pe o parte dintre ei dansând la o casă publică. Ne-am angajat, acum, în conversație cu doi dintre ei, iar un tânăr a devenit foarte comunicativ, acceptând cu drag să fie ghidul nostru prin oraș. Există 300 de familii de evrei, care locuiesc aici, și au două sinagogi și trei locuri de studiu sau Beth-midrash. Cea mai mare sinagogă, o clădire de dimensiuni considerabile, a fost închisă; dar am intrat în cealaltă și, acolo, doi tineri au început o conversație interesantă. Au întrebat dacă suntem evrei; am spus: „Nu, suntem creștini”. Ei au răspuns: „De asemenea, sunteţi şi evrei”; și ne-au strâns mâinile, zâmbind. Evreii de aici se așteptau la sosirea lui Mesia, în acel an, sau la altceva, la un alt eveniment măreţ. Ne-au povestit despre un rabin remarcabil, Haiim, din Chosow, târg aflat la opt mile distanță, în care multe mii de evrei merg în pelerinaj, în timpul sărbătorii Tabernacles. Ei se bucură de mai multă libertate în Bucovina, decât în Galiția; căci în căci în cea din urmă provincie există o taxă pe lumini, care devine împovărătoare pentru evreii care folosesc atâtea lumânări de Sabat. Întrebând dacă există multă infidelitate aici, ne-au spus că toți sunt talmudiști, cu excepția a trei epicururi – probabil membri ai Societății Tarnapol. În sinagoga în care stăteam se aflau mai multe exemplare de cărţi sfinte, atât ale Talmudului, cât și ale lui Mishna, dar numai câteva fragmente din Biblia ebraică se găseau în bibliotecă. Tinerii au cunoscut abia un cuvânt din Scripturi, iar când domnul Calman le-a arătat ce spirit diferit respira în Biblie de cel al Talmudului, ei au apărat Talmudul și pe rabini. O singură apărare a rabinilor lor a fost luată din Deuteronom: „Și îl veți iubi și pe Domnul, Dumnezeul vostru”… / Traversând Siretul, ne-am continuat călătoria pe un drum drept ca o săgeată. Dealurile blânde, de pe ambele părţi, erau bine împădurite, câmpia bine cultivată, iar drumurile sunt excelente, așa cum sunt în toate teritoriile stăpânite de austrieci. O lună plină ne-a luminat drumul spre Cernăuţi, la care am ajuns, la ora zece, și am găsit adăpost pentru noapte, într-un han foarte acceptabil”[11].
Centrul Siretului
1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert… / De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate. / Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[12].
1867: „Şcoala normală şi cea de fete din Siret. Sub consistoriul din Cernăuţi stă şi şcoala normală din Siret. Starea şcolii acesteia s-a mai îmbunătăţit, de când au intrat într-însa învăţători: Lucescul, Palievici, Botezatu şi Petraş. Aici este şi şcoala de fetiţe şi damele instruitoare sunt Proticichievici şi Pischi. Pe când cea dintâi e o învăţătoare cât se poate de bravă, de asta din urmă nu putem zice nimic de bine. Pe lângă aceea că-i lipseşte rutina învăţătorească, ea e încă şi o femeie preocupată, crede adică să se fi încredinţat, de când e învăţătoare, cum că copilele de origine română n-ar fi talentate şi n-ar merita locurile cele dintâi în şcoală, chiar într-acest an… din nişte case nemţeşti şi polone, pe care le cercetează ea mai mult şi mai regulat decât şcoala. Zic mai mult decât şcoala, dară, nu numai cât aşa, ca să fie zis, ci serios, căci învăţătoarea aceea umblă la şcoală foarte neregulat; fiind ea măritată, sunt unele răstimpuri când copilele nu o văd în şcoală, nu zile, nici săptămâni, ci luni întregi. Ce o caracterizează însă mai mult e ura cea neîmpăcată, ce o nutreşte către tot ce e român. / Aşa, nu e mult timp de când nu s-a sfiit ea a se declara, în public, înaintea unor persoane destul de respectabile, în privinţa limbii noastre, în limba ei de predilecţiune, cu cuvintele: „ver-… romanische Sprache, wer T… soll sich mit ihr noch den Kopf brechen” (în traducere aproximativă: „Vor limba română… cineva ar trebui să fie totuşi îngrijorat” – n. n.). Cu toate acestea, ea figurează ca învăţătoare română, pentru că e aşezată la o şcoală susţinută cu spesele românilor, adică ale urzitorilor fondului religionar. Scăderile ei, dacă le cunoaşte toată lumea, cu atâta mai vârtos căutase să le cunoască inspectorul de district şi cel de şcoli, adică părintele Seleschi şi domnul Bozdech. Noi nu suntem chemaţi a-i trage la răspundere pe domnii aceştia, ce au întreprins ei spre a repara răul cauzat în şcoală, prin purtarea învăţătoarei amintite, dară ştim că plânsori şi arătări asupra ei au ajuns până la consistoriu, şi încă foarte multe, fără însă ca să fi avut ele vreun răsunet. De aici deduce publicul, cu drept cuvânt, cum că consistoriul o ocroteşte, adică susţine răul în permanenţă în şcoala aceea. Astă greşeală a consistoriului am număra-o între greşelile cele mici ale lui, dacă ţara ar avea abundenţă în şcolile de fetiţe stătătoare sub povăţuirea lui; căci atunci răul din şcoala de fetiţe din Siret s-ar recompensa, în câtva, prin bunătatea şcolilor de fetiţe de aiurea. Dară fiindcă sub consistoriul din Cernăuţi stă numai şcoala de fetiţe din Siret, de aceea cu atâta mai mare-i este îndatorirea de a face din şcoala asta o şcoală de model. Şi astă îndatorire cuprinde în sine şi osânda consistoriului pentru purtarea lui cu Pischi”[13].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[14].
1880: Volumul 6 al N.F., nota 21, pagina LXXVI. (De la Asociația Muzeului din Siret). „Președintele acestui club extrem de activ, domnul Josef Gutter, Căpitan i. P. cezaro-crăiesc, a oferit ca dar pentru colecțiile științifice ale Universităşii cezaro-crăieşti din Cernăuți o colecție mai mare de monedele antice descoperite în Bucovina și diverse alte antichități, precum și o mulțime de oase fosile. Întreaga colecție valoroasă conține cinci medalii de aur, 23 de monede de aur și 34 de argint, un corn de morsă sau de elan, o parte dintr-un corn de bour, un grătar care putea servi pentru prăjire, o urnă (vas pentru păstrarea cenușii, cu crenguțe, cum foloseau romanii), un vas din perioada preromană, un dinte de cerb, o scoică de mare fosilizată, cinci fosile de lemn și oase fosile în șase loturi. / De asemenea, se raportează de la Siret, că de la est la şi la vest de târg, există câte o movilă mare de pământ, a căror distrugere a scos la iveală trei lucrări din cărămidă, care sunt de mare interes pentru arheologie, deoarece conțin vestigii de mare valoare pentru știință, în încercarea de întoarcere în trecutul cenușiu. Un perete fără mortar sau var străbate o vatră cu o cantitate mare de cenușă și cărbune și resturi de oase arse. În acești cărbuni s-au găsit un topor de piatră, un cuțit de cremene, o bucată de corn de căprioară nobilă și un picior. Lângă această groapă de foc, care se află la aproximativ trei metri adâncime, se află o groapă asemănătoare; capacul, expus complet dintr-o parte, s-a desprins de perete și s-a sprijinit în această parte, după ce a fost făcută o încercare de a-l ridica, a fost abandonat din cauza pericolului. Aici era şi un trotuar din pietre arse. Au existat, de asemenea, diverse cioburi de lut, foarte primitive, de grosime neobișnuită, făcute din pământ negru, rupte în interior și în exterior și cu formă circulară neregulată. Descoperiri mai îndepărtate au constat din vase şi din ceramică colorată, care sunt săpate deseori acolo, și din monede din epoca romană, care probează că acest obiectiv a fost ulterior acoperit cu încărcătură suplimentară, în dealul de câmp. / Alte descoperiri, cum ar fi: vârfuri de săgeată de fier, pintenii și un inel masiv de argint, cu inscripția unui braț armat, care ține o sabie în poziție verticală, la jumătatea lunii și înconjurat de trei trandafiri, dovedesc că acest obiectiv trebuie să fi servit ca întăritură de câmp în Evul Mediu, ceea ce oasele umane găsite au confirmat și mai mult. Acolo, în adâncimile de la trei până la patru metri, se găsesc oase fosile ale animalelor primitive, care, totuși, cel mai adesea se dezintegrează, indiferent de cea mai mare grijă. Doar un dinte de mastodont robustus și câteva alte oase au putut fi obținute. / Toate aceste descoperiri sunt adăpostite parțial în Muzeul Național din Cernăuți, parțial la căpitanul von Gutter“. // Volumul 6, nota 30, pagina LXXIX. (Descoperiri arheologice în Bucovina). „Pietrele de mormânt vechi armenești au fost rupte dintr-o fundație a mănăstirii de la Siret și, când cimitirul a fost zidit, au fost remodelate spre exterior, cu latura lor sculpturală, ale cărei desene sunt în mâinile domnului consilier financiar von Wickenhauser și ale căror transcrieri urmează să se facă în traducere în limba germană: nr. 1). „Aceasta este piatra mormântală a evreului Agopsha, care a murit acum, în anul 1100, conform calendarului armean (1651 în calendarul nostru), 30 ianuarie“. Nr. 2). „Aceasta este piatra gravă a evreului Marcu, care a fost fiul lui Sahag a murit în 1102 (armean)“ – 1653 – n. n. Nr. 3). „Aceasta este piatra de mormânt a evlavioasei soţii a lui Ovanes, Sartarig, și a fiului său Schadbey. Dumnezeu să fie cu sufletele lor milostive. În 1108 (armean) miercuri“ – 1659 – n. n. Nr. 4). „Aceasta este piatra de mormânt a lui Aswadur, fiul lui Hanigczan, care a murit în 1100 (armean)“ – 1651 – n. n. Aceste pietre funerare au fost probabil lăsate să dovedească faptul că principala ramură a armenilor nu se afla în Suceava, ci în Siret, ceea ce se poate dovedi prin faptul că, până acum, în Suceava, nu au apărut pietre de mormânt din acea epocă. În distrugerea vechii fundații a mănăstirii, s-au găsit nu numai cele descrise mai sus, ci şi alte 30 de pietre funerare romane, care au fost zidite. Piatra nr. 1 indică viitoarea familie Agopschowicz, iar piatra nr. 3, familia Schadbey, care trăiește încă în Galicia”. // Volumul 6, nota 98, pagina CLX. (Descoperiri arheologice în Siret). Se repetă, în nota 21, din 1880, cu privire la Siret, cu remarca ulterioară că cioburile menționate, de formă circulară neregulată, sunt analoge celor găsite în megalitul de la Dealul lui Incu (Jankulberg), lângă Grăniceşti (Graniczeshti), și că, în alt loc s-au descoperit rămășițele scheletului. Se continuă, prin a se spune: „S-au găsit monede: una cu chipul lui Traian și o monedă chipul Faustinei: prima are în A. Capul lui Traian încununat de laur și inscripția „imperatori trajano. opt. Aug. germ. dac. Parte“; pe R. (Roma), în stânga o lance, în dreapta un idol deasupra capului triumfător al lui Traian, care, la rândul său, ține în stânga spolia, iar în dreapta coroana de laur. Faustina, pe A., își arată capul, un K., un Pietas în picioare și, pe marginea păstrată, cuvântul Augusta. Alte monede romane au fost aruncate“. După o altă repetare a săpăturilor s-au găsit, după cum spune nota: „Un al treilea fel de cioburi, care este mai puțin obișnuit, provine dintr-o perioadă mai timpuie“[15].
1881: Volumul 7, nota 49, pagina 8 LXXX. (Marele mormânt de pe Dealul lui Iancu – Jankulberge – din Grăniceşti) „Conservatorul Gutter a transmis Comisiei Centrale un raport detaliat al așa-numitelor morminte megalitice, găsite pe Dealul lui Iancu, în apropiere de Grăniceşti (Graniczeschti), raport din care cităm următoarele: Clădirea rectoratului (1872) a fost cauza descoperirii. Unul a rupt cărămizi de pe dealul menționat. Pe creasta dealului s-a găsit un loc de înmormântare, cu blocuri neadecvate, de circa 7 metri lungime, de 4 metri lăţime și 3 metri adâncime, așezate și acoperite; acesta se afla la 3 picioare şi jumătate sub suprafața pământului și conținea, după ridicarea plăcii, un schelet foarte mare şi unul mai mic, întinse unul peste altul. Cel mai mare avea între picioare două vase, asemănătoare oalei de pământ negru, în formă neregulată şi cu pereți groși. Mormântul conținea, cam a șasea parte, o masă lipicioasă, de culoare maro închis, fără miros; în partea dreaptă a scheletului se afla un topor de piatră de agat, foarte bine conservat, și o bucată de lemn fosilizată, asemănătoare cu un cub; mormântul este distrus; o parte din oase, toporul, cubul și cioburile au ajuns la Muzeul de Stat din Cernăuți. Oalele sunt similare cu cele găsite în cărămidăriile Beill și Mück din Siret. În ultimul timp, un al doilea mormânt a fost descoperit, dar imediat totul a fost distrus sau luat“. // Volumul 7, nota 53, pagina LXXXI. (Pietre mormântale armenești vechi din Siret). „Conservatorul Gutter a raportat Comisiei Centrale cu privire la mai multe constatări, care au apărut ocazional, la îndepărtarea fundațiilor unei clădiri mănăstirești, abandonată anterior, din Siret. Au fost găsite 30 de pietre funerare, realizate din zidărie, dintre care doar patru au rămas intacte, datorită intervenției la timp a conservatorului menționat anterior. Sunt pietre mormântale armenești vechi. Acestea erau acum plasate în altă parte. O a cincea piatră a fost găsită în altă zonă, unde se presupune că se afla biserica. În același loc se afla o rămăşiţă într-o rochie brodată, foarte putredă. Pietrele provin, conform inscripțiilor, din anii 1562, 1651 și 1653. Sunt decorate, la mijloc, cu o plantă stilizată. Inscripțiile sunt săpate cu litere armene şi înconjură corespunzător ornamentul rotund bine păstrat. Persoanele răposate sunt menționate pe scurt, cum ar fi. B: „Aceasta este piatra de mormânt a rămăşiţelor lui Apriham și Anna, care sunt copii ai capului Agapsha din orașul Siret, în 1101“ (calendar armenesc); sau: „Aceasta este piatra de mormânt a preotului Agopsha, care a murit în anul 1100, 30 ianuarie (calendar armenesc)“ (Vezi și nota 30, a anului 1880)“[16].
1883: Volumul 9. Nota 24, pagina L. (Cruce pectorală relicară) Conform unui raport al conservatorului Gutter, o cruce pectorală relicară a fost găsită, în vara anului 1882, la Siret, în locul unui cimitir de multă vreme abandonat. Crucea este din bronz şi a aparţinut, probabil, cel puțin unui prelat. În lucrările cărămidăriei Beill s-au găsit cioburi de ceramică de cea mai primitivă formă, apoi o urnă funerară de 26 cm înălțime și 24 cm lățime, realizată din lut ars roșu, iar lângă ea, mici oale de lut, umplute cu pământ negru. În alt loc, la un metru şi jumătate adâncime, au fost găsite trei grămezi de cărbune și cenușă, fiecare la trei metri una de alta. Straturile superioare ale acestor grămezi conțineau oase de animale şi dinţi, fălci, ciocuri“.
1884: Volumul 10, nota 135, pagina CCXXIV (Descoperiri în Siret). „După cum relatează conservatorul Gutter, numeroase obiecte de lut (în mare parte fragmentate) au fost găsite, recent, în grădina Beill, de lângă Siret, ca urne de incinerare preistorice, vase mici, o figurină mică de lut (Fig. 3 și 4), la doi metri adâncime, iar lângă ea o spirală răsucită. În pârloaga de lângă casa lui Ciudin s-a găsit un ciocan preistoric din rocă tare, gri închis, bine păstrat, lung de 9 cm, lățime de 4 ½ cm, scăzut pe partea inferioară, pe hacul superior și aplatizat, are un design obișnuit, aproape ca un fier”. // Raport anual. Page 36 (Descoperiri în Siret). „Conservatorul Gutter a prezentat o descoperire a cărămizilor romane din Siret. Același a trimis mostre de grâu carbonizat, care a fost găsit lângă vasele dintr-o grădină dinspre râul Siret. Studierea, inițiată foarte atent, a evidențiat prezența grâului amestecat cu secară. O figurină din lut, prezentată și de acest conservator, a fost recunoscută drept o descoperire importantă a celei mai vechi culturi. Cu această ocazie, mulți au fost de părere că nu pot crede în vreo legătură între această figurină şi descoperirea grâului preistoric“.
1885: Volumul 11, nota 1. pagina XIII (Cărămizi romane) „În Siret, două cărămizi romane au fost scoase dintr-un zid, conform unui raport al conservatorului Gutter. Din păcate, nu a fost posibil să se investigheze mai mult zidul. Sunt cărămizi arse, de 11 cm grosime, 14 cm lățime; cea mai mare este destul de lungă, având 19 cm lungime. Acestea sunt primele astfel de cărămizi descoperite în Bucovina”.
1886: Volumul 12. Nota 48. Pagina XCII (Gutter) „La 8 mai 1886, Conservatorul Josef Ritter von Gutter a decedat la Siret“.
Siret, biserica romano-catolică
1888: „Siretul e compus din… o piaţă, o biserică românească şi una catolică, 3-4 case mari, restul tupilături. Râul Siretul trece pe lângă o margine şi dă numele său târgului. Români au mai rămas vreo 5 familii în totul. Un club nemţesc, dar ocupat cu leşi, jidani şi alte amestecături”[17].
1888: În noaptea de 28 spre 29 martie 1888, în centrul Siretului a izbucnit un puternic incendiu, care „a distrus 40 de edificii de prin prejurul pieţei capitale. 60 familii sunt fără adăpost”[18]. Câteva zile mai târziu, primul ajutor în sprijinul sinistraţilor sireteni avea să sosească de la „Maestatea Sa Împăratul Francisc Iosif, care a binevoit să oferteze din ştatula sa proprie 1.000 florini pentru incendiaţii din Siret”[19].
1888: Un al doilea incendiu la Siret a izbucnit în 5 august 1888, la depozitele lui Kraft, în care se aflau cereale şi făină, în valoare de 12.000 florini. Din fericire pentru Kraft, mărfurile din depozite şi depozitele erau asigurate[20].
1890: În 1890, târgul Siret avea 7.200 locuitori, majoritatea evrei, primar fiind Constantin Vraubec. / La Şcoala de 5 clase băieţi predau Leontie cavaler de Pădure, S. Mironovici, Alexandru Odoviciuc, Leo Bohmer, Ilie Veslovschi şi Eleuterie Popovici, iar la Şcoala de 6 clase fete – Lina Tarabanovici, L. Reneaux, Victoria Vasilovici, Dora Kahan, Sofia Orobco, Anna Veslovsca, Veronica Teliman şi Iuliana Siretean. / Parohi era Constantin Sbiera şi O. Dlujanschi, iar cantor bisericesc – Ştefan Popovici.
1892: Raport anual, pagina 118 (Biserica parohială gr. or. din Siret). „La cererea Comisiei Centrale, Ministerul cezaro-crăiesc al Cultelor și Educației și-a dat avizul asupra proiectului prezentat de guvernul provincial pentru restaurarea bisericii parohiale greco-orientale Sf. Ioan din Siret, renovare cauzată de faptul că că acoperișul nou ar trebui ridicat în jurul turnului central. În consecință, proiectul propus a fost clasificat drept admisibil, dar Comisia Centrală va trebui să conceapă un acoperiș de cupolă mult mai mare, care să cuprindă ascuţitul turn central“[21].
1901, 26 august, Gustav Weigand: „A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[22], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă. În dimineața următoare, am plecat spre nord, fără aproape nici o ședere, pe drumul de la țară, prin zone mai slave, spre Privorokie[23], sat cu locuitori germani și români, în timp ce satul vecin Tărăşeni, pe lângă germani are şi ruteni”[24].
1904: „Siretiul: asta e Siretiul! Printre căsuţe mici, cu lumini slabe, se văd, de la început, semnele unei Jidovării mari. În piaţa centrală, pământ bisericesc vândut, nu demult, de biserica Sf. Ioan, pentru ca să fie bursa de negoţ, neacoperită şi puţin măturată, a Evreilor, câteva felinare fac să se vadă faţade mari galbene, noroiu şi paie. Trăsura se înfundă într-un gang, lângă o crâşmă rău luminată, foarte plină de multe lighioane. E hanul. Chelneri, slugi nicăiri, dar curtea murdară e bâcsită de trăsuri deshămate, de cai cari ronţăie – căci mâine e zi de târg. / După un timp, iese la iveală o Evreică mare, frisată, în haine bătătoare la ochi, cu căutătură leneşă, o frumuseţă în Israel, şi ia buclucurile din trăsură. În odaia „no. 1”, aşa cum e, se poate dormi. / Uşor se vede Siretiul, destul de mic. Obişnuitele clădiri de administraţie, al treilea gimnasiu german, pe lângă acela din Suceava şi Rădăuţi, judecătoria măreaţă, notar evreu – şi ce-ar putea fi alta? – cu faţadă grecească veche. Sus, o biserică „nemţească”, la care vin şi Ruteni uniţi sau, cum li se zice aici, „uniaţi”. La cimitir, pe drumul către Sânt Onufrie, o biserică a Ruşilor, pe cari şederea în satele noastre i-a făcut ortodocşi. Aici se ascultă astăzi slujba şi e o harmalaie de oameni gătiţi… / E zi de târg în Siretiu – aici însă toţi zic, astăzi, Sirete, Siretele, târguri şi râuri. Se vând cai, vite, miei, produse, într-o mare învălmăşire de cojoace şi sumane. Purtătorii lor par toţi Români prin îmbrăcăminte. Dar uitându-te mai bine vezi multe feţe albe cu picăţei, vezi plete bălane şi ochi albaştri fără viaţă şi scânteiere. De multe ori, de cele mai multe ori poate, se vorbeşte ruseşte”[25].
Siret
1906: „Amintiri de la serata „Junimii” din Siret. / Numai încet se mişcă trenul… O staţie şi încă una… Când vom ajunge la Siret? Deznădăjduiţi, punem capul în piept şi aşteptăm. E prea mult! Ca să nu ne plictisim, spunem palavre şi istorisim aventuri din viaţa de gimnazişti; dar toate au un capăt, numai plictiseala nu. Măcar de n-ar fi huruitul monoton al vagoanelor, care te pune pe gânduri, te adoarme. Şi iată-ne că visăm treji: vedem sala în care vom juca, auzim râsul zgomotos al fetelor şi ne vedem făcând complimente în dreapta şi în stânga… Din starea aceasta dormitândă ne trezeşte şuierul prelungit al maşinii, care ne vesteşte o staţie nouă. / A!, e Siretul, doritul Siret, cel mai vechi oraş al ţării, odinioară rezidenţa lui Sas Vodă, acuma renumita „Piaţă de cepărie”, după cum e şi scris pe gară: „Cepet” (Siret, cu litere slavone – n. n.). Tragem la Palatul de bere, unde are să fie serata noastră. Dame în rochii luxoase de bal urcă scările spre garderobă, junimeni veseli şi zgomotoşi ne ies înainte; în fine, suntem între ai noştri. Parcă nu ne-am văzut de-un veac, atâta gălăgie facem la întâlnire. / Intrăm şi noi, cei ce-am venit mai târziu, în sala decorată frumos şi luminată a giorno. Perechi, perechi, care de care mai drăgălaşe, fac promenadă în jurul sălii ticsite de oaspeţi din ţară şi din România. În fruntea tuturora, văd pe vrednicul şi impunătorul protopop al districtului Siret, pe dl Ion Hostiuc din Bălcăuţi, apoi păr. Şandru cu familia, păr. Hacman cu familia, păr. Gramatovici cu doamna, păr. Turturean cu domnişoară, păr. Macovei cu fiica şi domnişoara Aglaia Zavadoschi, dr. Lazar Gherman cu doamna, păr. Horga cu familia, inspectorul Kodakowski cu familia, primarul Beil cu familia, directorul Paul, prof. Tofan, Dr. Hoffman, comisar Popenberger, şeful de vamă Malichevici, asistent Orsa, adjunctul de perceptorie Popovici, Manoliu din Mihăileni (România), familia Stavrat din Mihăileni, fam. Iacubovici, dl Sihon cu familia, dl adjunct Patraş, superiorul Klein din Stăneşti, învăţător Bileţchi, înv. Popovici, dl Partenie Damian şi mulţi alţii. / Drăguţ şi frumos se prezentau gentilele domnişoare Patraş, Macovei şi Popovici, care erau îmbrăcate în frumoase costume naţionale, arătând şi prin aceasta că nu se ruşinează de frumosul port românesc, cu care se mândreşte şi o regină. Lumea e veselă, fericită, numai fucşii nu. Asta e prima dată când ies şi ei la lume ca tineri academici, însă nu se pot petrece nesiliţi ca alţi junimeni, căci prezidentul Junimii, îngrijat fiind de apucăturile neîndemânatice ale fucşilor, le-a prescris, încă din Cernăuţi, o marşrută aparte, după care trebuie să se ţie oricare fucs. Se-nvârt şi ei cum pot în jurul aleselor lor, dar cu oarecare rezervă, căci ochiul scrutător al prezidentului îi urmăreşte în tot locul. Li s-a dat instrucţie, încă de pe drum, să se prezinte damelor celor tinere ca fucşi, căci aşa vor fi mult mai bine văzuţi. Cauza e ascunsă în firea fucşilor. / Dar iată că vin unii teologi, care îi smomesc să se prezinte ca tineri teologi, căci atunci le surâde un viitor trandafiriu etc. etc., deoarece e cunoscut că sexul cel frumos are zâmbet mai dulce pentru teologi tineri. Cei vechi sunt, de regulă, deja logodiţi. Urmarea? Fucşilor le-au venit idei la cap: să spună că-s fucşi, e bine; că-s teologi tineri, încă-i bine; dar mult mai practic e să se recomande ca fux-teologi, căci succesul va fi de bună seamă dublu. Veseli de dezlegarea problemei, păşesc ţanţoşi, însă tot pe lângă oglindă, ca să poată arunca câte o privire hoţişă, îndreptându-şi cravata sau mângâindu-şi musteaţa retezată după moda engleză, introdusă nu de mult în „Junimea”. Acuma privesc mai provocător la mişcarea ce se desfăşoară în jurul lor. / Perechile se primblă în jurul sălii, râzând şi petrecându-se foarte animat. Bieţii fucşi însă au fost obiectul celei mai vii discuţii, atât între mamele veritabile, precum şi între gardemame. O damă zice către alta, arătând cu evantaliul spre un fux, ce trece cu o domnişoară la braţ: „Ira, ăsta nu-mi place deloc! Ce se mai învârte pe lângă copila mea? Mai bine ar lăsa-o în pace, nu vezi cât e de jigărit?!”. Se apropie altă pereche de arbitru: „Ăsta-i scurt şi gros. Nu-mi convine deloc!” şi doamna în chestie făcu o faţă acră, în semn de nemulţămire. Dar muzica începe să cânte, începând dansul, în frunte cu preşedintele de onoare, dl protopop Ion Hostiuc, şi doamna Hacman, şi preşedintele Societăţii Academice „Junimea”, dl Iacubovici, cu doamna Gramatovici. Tineretul a uitat de toate grijile lumeşti, până şi fucşii uitaseră de perceptele asprului prezident. / Petrecerea a durat până în zori şi numai cu greu le venia tinerilor să se despartă; mai ales s-a observat aceasta la o tânără pereche, constând dintr-un fux şi o drăgălaşă domnişoară. Stăteau bieţii ca plouaţi, într-un colţ, nerostind nici o vorbă, numai ochii vorbeau o limbă de ei înţeleasă. Petrecerea a reuşit splendid. Meritul e fireşte numai al comitetului aranjator, în fruntea căruia a stat mult meritatul protopresviter al districtului Siret, dl Ioan Hostiuc. / Nicu Nalbă” – pseudonim al viitorului Erou al Bucovinei, Ion Grămadă”[26].
1906: „Neglijarea monumentelor româneşti din Bucovina. Biserica Sfintei Treimi din Siret, prima capitală a Moldovei, este una din cele mai vechi şi remarcabile monumente ale neamului românesc. Clădită la anii 1353-1358, de voievodul Iancu Sas, întru a cărui amintire se numeşte încă şi astăzi o parte a străvechiului oraş „Sasca” şi de care sunt legate o mulţime de tradiţiuni poporale, era întrebuinţată numai de curtea domnitoare, de aceea se numea şi biserica domnească. Acest locaş sfânt – spune tradiţia – a fost îmbinat cu cetăţuia voievozilor printr-un pod de aramă. După multe tratări, în decurs de aproape un deceniu, s-a restaurat, înainte de şapte ani, clădirea, însă iconostasul, care posedă încă multe icoane preţioase, se află într-o stare de tot deplorabilă. Tratările pentru restaurarea iconostasului – deşi banii s-au preliminat deja – stagnează de mai mulţi ani, din cauza neglijenţei birocratice obişnuite la noi. Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[27].
1906: „Confiscare de arme. De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune”[28].
1906: „La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi”[29].
Siret
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Siret, oraş, desigur cea mai veche localitate din Bucovina, este situat pe malul drept al râului cu acelaşi nume şi are o suprafaţă de 11,81 kmp, cu 7.400 de locuitori. Populaţiunea băştinaşă e românească, însă inferioară ca număr totalului de străini ce au invadat localitatea şi din care evreii prezintă majoritatea. Oraşul Siret este centrul a şase căi de comunicaţie, din care unul formează aşa-numita şosea a împăratului Franţ şi leagă Siretul cu Cernăuţul şi cu Suceava, iar celeralte cinci duc în diferitele localităţi ale districtului. Pe lângă asta, oraşul este şi staţie finală a liniei ferate locale, ce se împreună, la Hliboca, cu calea ferată principală Lemberg-Cernăuţi-Iaşi. Siretul este sediul unul căpitan de district (prefect) şi centrul ocolului judecătoresc Siret. Are un gimnaziu, cu patru clase (deci, 120 şcolari – n. n.), mai multe şcoli primare de ambe sexe, un cabinet de lectură român, o casă de economii, o fabrică de bere şi alte mici stabilimente industriale. Pe lângă bisericele de cult catolic şi protestant, Siretul posedă trei biserici române ortodoxe, din care două sunt de o vechime istorică extraordinară. Cea dintâi e biserica cu hramul „Sfântul Ioan”, zidită între anii 1372-1388, de domnul Moldovei Petru Muşat. A doua este biserica cu hramul „Sfânta Treime”, întemeiată tot de unul din cei dintâi domni ai Moldovei, şi anume de Iancu Sas (1354-1358 – confuzie între Sas Vodă şi Iancu Sasul – n. n.). A treia biserică, cu hramul „Sfântul Dumitru”, care, ca şi cea de a doua, serveşte astăzi ca biserică filială pe lângă cea întâi pomenită, este de dată mai nouă şi a fost clădită la 1730 de Ioan Sbiera din Ţibeni. / Istoricul oraşului Siret, deşi nu prea bine lămurit încă, ne arată localitatea ca cea mai veche din câte le are Bucovina. Momentul originii mai desluşite începe cu tradiţiunea cum că aci s-ar fi aflat, pe la începutul veacului al treisprezecelea, o cetate a ordinului german cavaleresc al Iohaniţilor, cu care trebue să fi fost evident în legătură şi episcopatul catolic ce s-a întemeiat tot aci şi a durat, de la 1374 şi pînă la 1401. Împreună cu acest episcopat a existat în Siret, pe aceeaşi vreme, şi un convent de călugări Dominicani, însărcinaţi cu propagarea catolicismului între locuitorii ortodocşi băştinaşi şi care au avut a se lupta, în privinţa asta, cu rezistenţă destul de mare, judecând după faptul istoric că doi din aceşti misionari au suferit martiriul în Siret. După monetele romane găsite, se poate conchide că Siretul a fost colonie romană însemnată, după ce fusese, cum arată săpăturile de lângă Hliboca, probabil centrul unei populaţiuni ce se poate urmări până în epoca de fier şi cea de piatră. Oricum ar fi, rămâne totuşi un ce curios, că presupusele resturi din aceste amintiri istorice nu se văd, afară de valurile de pământ în formă de întărituri, asta poate din pricina că materialul din ruinele ce vor fi existat s-au întrebuinţat la clădirile oraşului actual. Istoricul moldovean al oraşului ar indica pe Sas-Vodă ca reîntemeietor al Siretului. Sigur este, în orice caz, că Siretul era, pe la anul 1365 şi până la 1388, reşedinţa domnului Moldovei Petru Laţcu. La 1361, oraşul a fost distrus de tătari. Municipalitatea Siretului avea, ca şi cea a Sucevei, organizaţiune germană. / Şiretul ca comună urbană posedă 829 hectare de pământ arabil, 56 hectare fânaţuri, 76 hectare grădini, 96 hectare imaşuri, 18,5 hectare păduri. Statistica animalelor domestice arată, la rândul ei: 222 cai, 670 vite cornute, 14 oi, 962 porci şi 164 stupi de albine”[30].
1912: În perioada 1912-1918, primar al Siretului a fost evreul Isaak Beral.
1914: „În orăşelul Siret, a sosit şi s-a aşezat, acum vreo câteva luni, un urloier, care lucra, apoi, pe la mai multe case. Noul urloier adeseori făcea plimbări prin apropierea graniţei, încât, în curând, începu să fie bănuit. Mai era bătător la ochi că avea mai mulţi dinţi de aur, lucru nu prea obişnuit la cei de tagma lui. Autorităţile întreprinseră, în sfârşit, o anchetă la locuinţa lui şi atunci ieşi la iveală că urloierul era un ofiţer din statul major al armatei ruseşti”[31]. / „Se ştie că, Duminică, în 2 septembrie 1914, autorităţile politice din Cernăuţi au părăsit, în taină, oraşul, fără ca cineva să afle de plecarea lor. Guvernatorul Bucovinei, contele Meran, era perfect informat că se apropie de Cernăuţi numeroase trupe ruseşti, pentru care, ca zel, avea ordin să se mute 1a Vatra Dornei. Trupele austriece au rămas, însă, până în dimineaţa zilei de 3 septembrie, când, pe la orele 3, dimineaţa, au aruncat în aer podurile de peste Prut şi pe cel care leagă oraşul cu mahalaua Horecea. Din cauza detunăturii, s-a produs o panică indescriptibilă în populaţia oraşului, care alerga îngrozită pe străzi, orbecăind prin întuneric, căci, după a doua detunătură, s-au stins toate lămpile de pe valea Prutului. Luminându-se de ziuă, s-a văzut că podurile sunt sfărâmate, că armata şi autorităţile politice sunt plecate spre sud şi că în oraş e o mare lipsă de apă, din cauza ruperií podului de pietoni de peste Prut. Lumea care avea bani a luat trăsuri şi a fugit spre Siret şi Vatra Dornei, cei sărmani au rămas acasă. Toată ziua de 2 septembrie[32] nu s-a văzut însă nici un rus prin apropierea oraşului, asemenea şi marţi, în 3 septembrie. Cu toate acestea, oraşul rămase, şi mai departe, în voia întâmplării. Atunci, un rănit rus, care se afla într-un spital din oraş, profitând de zăpăceala generală, a evadat şi a alergat spre nord, până ce a întâlnit trupe ruseşti, înştiinţându-le despre evacuarea Cernăuţului”. / „Peste şase zile, când austriecii au reocupat Siretul, iar ruşii s-au retras şi din Storojineţ, locuitorii s-ar fi plâns de abuzuri, iar austriecii ar fi recuperat mărfurile de la lipovenii din Strojnitza, arestându-i pe 38 dintre ei, numai că, în 8 septembrie stil vechi, ruşii au revenit în Storojineţ „şi, spre a se răzbuna de purtarea austriecilor faţă de lipoveni, au scos, dintr-o sinagogă, un evreu, în etate de 78 ani, cu alţi şase, în timp ce făceau rugăciuni, şi, după ce i-au maltratat, i-au dus, pe jos, până la Cernăuţi (o depărtare de 75 km), şi nici până în ziua de azi nu se ştie ce soartă au avut acei nenorociţi”[33]. / „Ruşii reocupă mai multe localităţi din Bucovina. Mizeria în Bucovina. Burdujeni (Cenzurată). Se ştie că, înainte de reocuparea Cernăuţilor de către ruşi, el fusese evacuat de către armata austro-ungară, care s-a retras spre Dorna-Vatra. Acum, nefiind împiedecaţi de nimeni, reocupă mai multe localităţi, ce mai erau în stăpânirea lor, şi anume: Strojineţ, Siret, Hliboka etc. În aceste localităţi, vine, ziua, câte o patrulă de cazaci, stă toată ziua şi, seara, se retrage. Populaţia bucovineană, îngrozită de barbariile comise de cazaci, încă din prima oară, îşi lasă avutul în părăsire şi se refugiază, unii pe lângă frontiera română, alţii în ţară, ori trec, prin Palanca, spre Viena. Zilnic trec prin gara locală sute de familii, care se găsesc într-o cumplită mizerie, căci în Bucovina e mare lipsă de alimente, iar din România nu-şi pot procura, deoarece nu li se permite de către funcţionarii vamali. Funcţionarii şi autorităţile din gară, văzând situaţia precară în care se găsesc aceşti nenorociţi, se poartă foarte amabil faţă de ei. În localitate s-a format un comitet de domnişoare, care, zilnic, sunt în gară, împărţind acestor prigoniţi de soartă ceai, pâine vin etc.”[34]. / „Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[35]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor. / În 1 decembrie 1914, o altă corespondenţă, sosită de la Mihăileni, confirma că „nenorocita populaţie a Cernăuţilor continuă drumul pribegiei”, drumul de la Cernăuţi la Siret lăsând „impresia unui lanţ mişcător, format din peste 6.000 de oameni, bărbaţi şi femei, bătrâni, care cu copii în braţe, care cu ce au putut lua din rămăşiţele gospodăriei lor, îndreptându-se, pe jos, spre localitatea unde ei cred să poată găsi salvarea din mizeria pe care au îndurat-o de atâta vreme… Ajunşi la Siret, nenorociţii au constatat că mizeria este departe de a lua sfârşit. Aici lipsesc alimentele, nefiind permis exportul, de la noi, în Austria. Frigul şi lipsa de hrană fac pe aceşti nenorociţi să plângă şi să ceară, în genunchi, ajutor pentru ei şi pentru copilaşii care tremură de frig şi abia mai pot îngăima vreo vorbă”. / Primăria din Mihăileni hotărâse să trimită, zilnic, la Siret, câte 500 de pâini, dar încă nu sosise aprobarea de la ministrul de finanţe Costinescu, din Bucureşti. „Întreaga populaţie de la noi, cea creştină şi cea evreiască, a adunat zeci de pâini, pe care le oferă bieţilor oameni, deznădăjduiţi de atâtea suferinţe”. Şi cum aprobarea ministrului Costinescu întârzia, la Bucureşti s-a deplasat Dr. Euseb Popovici, care a ţinut să spulbere suspiciunile din presă, în 4 decembrie 1914, cu care era privită sosirea sa la Bucureşti. / Profesorul sucevean Euseb Popovici, originar din Udeşti şi de o duplicitate exemplară, fusese acuzat, cu o zi înainte, că ar fi „un nou agent austriac” şi că, „în timpul din urmă, făcea pe inspectorul de la graniţa austriacă, lângă Burdujeni, denunţând guvernului austriac pe toţi românii bucovineni care treceau dincoace”[36].
1915: „Ofensiva rusească a venit în totul pe neaşteptate. Ea a început de-a lungul întregului front, de la Siret, în graniţa românească, şi până în munţi, la Seletin. Ruşii, dispunând de forţe superioare, au respins pe austrieci fără greutate. Trupele de apărare, compuse din Landsturm (glotaşii), din jandarmi, finanţeri, legionari români şi jungschultzen (un corp de voluntari, organizaţi milităreşte), au fost risipite, făcute prizoniere sau măcelărite. / Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş. / Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită… Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă”[37].
1916: Cu ocazia Anului Nou 1916, au fost decoraţi guvernatorul Bucovinei, contele Meran, consilierul guvernial de pe lângă Guvernul Ţării din Vatra Dornei, contele Dr. Iosef Ezdorf, şi locotenent colonelul Teodor Cernăuţan cu Crucea de ofiţer al Ordinului Francisc Iosif, iar locotenentul George Dan, din Regimentul 41 Infanterie, cu Crucea de aur pentru merite… Şi funcţionarii din Bucovina au primit înalte distincţii de război, printre cei recompensaţi numărându-se consilierul aulic şi locotenentul Bucovinei Gorz de Astein, inspectorul şcolar al ţării Dr. Alfred Pawlitsche, prefectul districtului Sucevei Dr. Robert Korn, prefectul districtului Câmpulung, consilierul guvernial I. Kapuszczynski, prefectul districtului Siret Anton Iosefowicz, directorul pedagogiului din Cernăuţi Cuşniriuc şi asistentul său, Balintescul[38]. // Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei. „De două săptămâni, populaţia din Cernăuţi şi din împrejurimi s-a refugiat în Iţcani şi Suceava, unde li s-au dat asigurări că ruşii nu vor ajunge prea curând. Aici, însă, s-au izbit de mizeria foamei. Vrând să se refugieze la noi, de unde să-şi continue drumul spre Ungaria, autorităţile locale n-au putut permite acest lucru, fără avizul prealabil al autorităţilor superioare. Astăzi li s-a permis tranzitarea prin ţara noastră. În acest scop, a sosit dl Cămărăşescu-Tacit, subinspector general de poliţie, însoţit de comisarul de Siguranţă, dl E. Zdrafcu, pentru luarea măsurilor necesare. A sosit, de asemenea, căpitanul de jandarmi Topor, cu 40 de jandarmi… Chiar acum continuă să sosească numeroşi refugiaţi din Siret, care, sub ploaia de gloanţe, au parcurs, pe jos, această distanţă, de la Siret, la Burdujeni. Şi oraşul acesta a căzut în mâinile ruşilor (căzuse, odată cu Rădăuţii, în dimineaţa zilei de 20 iunie 1916 – n. n.). Casele din Iţcani sunt aproape toate pustii, pe când în magaziile gării Iţcani mai staţionează un mare număr de refugiaţi, care nu au putut trece dincoace. Mizeria e de nedescris”[39].
1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Vânătorul Nicolae Bucioc, Siret, Batalionul 30 Vânători, rănit”[40]; „Infanteristul Simeon Boiciuc, Siret, Reg. 55, rănit”[41]; „Fruntaşul Mihai Facaşciuc, Siret, Regimentul 22, rănit”[42]; „Ludwig Lange, fiul lui Iosif şi a Varvarei, născut la 28 ianuarie 1851 în Siret, în timpul din urmă domiciliat aici, a emigrat, în 1886, în România şi de atunci e dispărut. Fiind deci decesul presupus, se dispune, la cererea lui Iosif Klausers şi soţiei, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[43];
1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[44]: La judecătoria Siret: Schieber Arnold, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Ciudei; Brucker Maximilian, judecător cu rangul IX, de la judecătoria Ciudei; Teleaga George, judecător la judecătoria Câmpulung, pretor cu rangul VIII; Patraş Apolo, judecător la judecătoria Siret, judecător de district cu rangul VIII; Biesiadowski Eugen, judecător la judecătoria Siret, judecător de district cu rangul VIII”. Din Siret, plecau la Tribunalul din Cernăuţi: Hilsenrad Conrad, judecător de district cu rangul VIII, în aceiaşi calitate, de la judecătoria Siret; Voloşciuc Vichenti, judecător de district cu rangul VIII, în aceeaşi calitate, de la judecătoria Siret, iar la Judecătoria Cernăuţi: Popescu Octavian, judecător la judecătoria Siret, judecător de district cu rangul VIII. La procuratura din Suceava era repartizat Dr. Ternaveanu Orest, judecător la judecătoria Siret, substitut de procuror cu rangul VIII.
1919: Comisiunea agrară de ocol Siret: Preşedinte: Gheorghe Teleaga, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Siret. / Locţiitor: Apolo Patraş, judecător districtual, Siret. / Reprezentant al Administraţiei: Teofil Nichitovici, prefect, Siret. / Locţiitor: Leon Goian, comisar, Siret. / Reprezentant al Băncii regionale: Toader Bileţchi, învăţător superior, Oprişeni. / Locţiitor: Gheorghe Şotropa, agricultor, Prevorochi. / Expert agricol: Petru Curelar, referent agricol, Siret. / Locţiitor: Eugen Lupu, agricultor, Volcineţ. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Dr. Alexandru Skibnievschi, proprietar mare, Hliboca. / Locţiitor: Gheorghe Flondor, proprietar mare, Rogojeşti. / Inginer hotarnic: Iulius Podhayski, inginer civil, Siret. / Locţiitor: Dimitrie Gramatovici, inginer hotarnic, Siret. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Simion Diaconescu, agricultor, Calafindeşti; Constantin Homeniuc, agricultor, Tereblecea. / Locţiitori: Mihail Cimbru, agricultor, Trestiana, Ion Panţir, agricultor, Petriceni[45]. Cel mai renumiţi birtaşi din Siret, nominalizaţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit”, erau Beill Oscar, proprietarul berăriei Siret, nominalizat chiar în comisiunea centrală, şi Moritz Kugelmass din Siret[46].
1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Chaleon Buznean la Siret – şcoala de băieţi”[47].
1925: În 26 septembrie 1925, mitropolitul Nectarie Cotlarciuc a sosit la „Siret, unde i s-a făcut, de întreaga populaţie, o entuziastă primire. Întregul oraş era frumos împodobit cu steaguri tricolore, iar pe piaţa principală s-a ridicat un impozant arc de triumf. La sărbătorire au fost de faţă dl ministru Nistor, împreună cu doamna şi domnişoara. La sosire, IPS Sa Mitropolitul a fost întâmpinat cu pâine şi sare de primarul oraşului, care a rostit cuvinte calde de bineventare, în numele populaţiei. Au mai urat bun sosit: preotul catolic Klucevschi, preotul gr. ort. Zlebcu, rabinul local şi dl Beil, în numele populaţiei germane. La intrarea în biserică, a fost întâmpinat de părintele Tăutu, parohul oraşului… După oficierea serviciului divin, IPS Sa a vizitat, împreună cu dl ministru Nistor, prefectura, primăria, liceul şi internatul oraşului”[48].
1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[49]: Furnica Victor, cizmar, domiciliat în Siret; Wachauf Leonard Norb, cizmar, domiciliat în Siret; Mateiciuc Nicolai, cizmar, domiciliat în Siret; Zapotoţchi Rudolf, cizmar, domiciliat în Siret; Scherer Mendel, croitor, domiciliat în Siret; Patz Oskar August, măcelar, domiciliat în Siret; Popovici Iosef, măcelar, domiciliat în Siret; Fleischer Isidor, tipograf, domiciliat în Siret; Rist Julius, croitor, domiciliat în Siret; Sclossberg Moses, tipograf, domiciliat în Siret; Ellner Martin, zeţar, domiciliat în Siret; Kraus Salomon, croitor, domiciliat în Siret; Weschler Ela, croitoreasă, domiciliată în Siret; Schachter Jetti, croitor, domiciliat în Siret; Pşeniţchi Elena, croitoreasă, domiciliată în Siret; Buchbinder Pepi, geamgiu, domiciliat în Siret; Valach Schulim, geamgiu, domiciliat în Siret; Balaţchi Petrea V., dulgher, domiciliat în Siret; Nagel Iosef, domiciliat în Siret; Meteiciuc Alexandru, brutar, domiciliat în Siret; Smagaci Paul, lăcătuş, domiciliat în Siret; Rudich Ida, brodeză, domiciliată în Siret; Balachi Gheorghe, dulgher, domiciliat în Siret; Drach. Michel, tăbăcar, domiciliat în Siret; Band Elisabeta, măcelar, domiciliată în Siret; Stetner Roza, brodeză, domiciliată în Siret; Duhodnic Ştefan, lăcătuş, domiciliat în Siret; Tomaşec August, lăcătuş, domieciliat în Siret; Marcinschi Otto, lăcătuş, domiciliat în Siret; Calisievici Mihai, brutar, domiciliat în Siret; Ioil Eisig, tăbăcar, domiciliat în Siret; Baumgarten Moses, legător de cărţi, domiciliat în Siret; Weschler Emanoil, geamgiu, domiciliat în Siret; Domneanciuc Frantz, cojocar, domiciliat în Siret; Socoleanu Emilian, fierar, domiciliat în Siret; Helfmann Max, curelar, domiciliat în Siret; Hlusiac Ioan, curelar, domiciliat în Siret; Berger Moses Lipa, bărbier, domiciliat în Siret; Kraus Leon, bărbier, domiciliat în Siret; Reghina Furman Fucs, coafeză, domiciliată în Siret; Peiles Donia, manichiuristă, domiciliată în Siret; Bacik Ioan, măcelar, domiciliat în Siret; Unterwood Rebeca, croitoreasă, domiciliată în Siret; Duhovna Silvia, croitoreasă, domiciliată în Siret; Eufovna Maria, croitoreasă, domiciliată în Siret; Brecher Roza, modistă domiciliată în Siret; Rickzer Moses, curelar, domiciliat în Siret; Pauliuc Anton, lăcătuş, domiciliat în Siret; Priscornic Valerian, lăcătuş, domiciliat în Siret; Kecher Itzig, bărbier, domiciliat în Siret; Istvan Iohan, lăcătuş, domiciliat în Siret; Duciuc Modest, lăcătuş, domiciliat în Siret; Venochradnie A., lăcătuş, domiciliat în Siret; Marx Alexandru, lăcătuş şi morar, domiciliat în Siret; Scorobohaci Ilie, măcelar, domiciliat în Siret; Balaţchi Gheorghe, dulgher, domiciliat în Siret; Silzer Iacob, dogar, domiciliat în Siret; Mateiciuc Alexandru, domiciliat în Siret; Tvardovschi Gustav, fierar, domiciliat în Siret; Burjinschi Iosef, fierar, domiciliat în Siret; Gropper Heim, brutar, domiciliat în Siret; Bopcer Ioan, cizmar, domiciliat în Siret; Szilzer Teofila, brutar, domiciliată în Siret; Moldovan Nicolae, brutar, domiciliat în Siret; Klepac Mihail, brutar, domiciliat în Siret; Grohman Adolf, brutar, domiciliat în Siret; Moroşan Natalia, croitoreasă, domiciliată în Siret.
1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941 – Tribunalul Iaşi[50]: Zimb Petre, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Siret, jud. Rădăuţi, născut în comuna Siret, jud. Rădăuţi, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 din codul penal”.
1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[51], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Belţa Claudia, de la Siret, fete, la Văşcăuţi; Grecu Viorica, de la Văşcăuţi, la Siret, fete; Ungureanu Zenovia, de la Siret, băieţi, la Rădăuţi, băieţi”. „Costiuc Dumitru, de la Mitoc-Dorohoi, la Siret-Văşcăuţi, post II, cel mai vechi în grad, teren”[52].
1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Adolf Hollinger din comuna Siret”[53].
Vila Amelia din Siret
[1] Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-76
[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, pp. 1, 2
[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338
[4] SPLENY, Descrierea districtului Bucovinei, 1775, al. 55, p. 52
[5] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901
[6] Călători, XIX, I, pp. 754-773
[7] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233
[8] Călători, XIX, I, pp. 156-159
[9] Călători, XIX, I, pp. 453-456
[10] Călători, XIX, I, pp. 779-783
[11] Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432
[12] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54
[13] Albina, Nr. 84-191, Anul II, Viena, duminică 30 iulie / 11 august 1867, p. 2
[14] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[15] Prin urmare, este vorba despre o așezare preistorică, care, așa cum se întâmplă adesea, a avut o durată foarte lungă, de la perioada în care au fost folosite pietre lustruite, până în adâncul Evului Mediu. Peretele uscat și acea groapă asemănătoare nu este sigură. Printre cioburile de argilă, sunt deosebit de vizibile cele de grosime neobișnuită și formă rotunjită neregulată; dar cele mai frecvente sunt toartele vaselor, confecționate din lut topit, parțial cu o muncă foarte atentă și o netezire fină. Multe dintre ele amintesc de cioburile de vase găsite, în număr mare, în morminte și așezări preistorice din Galiţia (Horodnica); o perioadă ulterioară – cea a stăpânirii romane în Dacia – este reprezentată de monedele romane. Două resturi de vase din lut fin, bine îngropat, care prezintă caracteristicile roții olarului, aparțin perioadei romane. Mai mult, o parte dintre numeroasele oale pot aparține și Evului Mediu (nota Redacției „Mittheilungenului”).
[16] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[17] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297
[18] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 6, 1 aprilie 1888, p. 9
[19] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 7, 15 aprilie 1888, p. 8
[20] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 15, 15 august 1888, p. 6
[21] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[22] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)
[23] La Privorochia, a cântat Spiridon Vonorocschi (16 ani).
[24] Weigand, op. cit., pp. 7-17.
[25] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 111
[26] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 3
[27] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5
[28] Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5
[29] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4
[30] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 196, 197
[31] Românul, IV, nr.170 din 2/15 august 1914
[32] Teodor Bălan susţine că „în ziua de 2 septembrie, la ora 6, seara, armata rusă a ocupat oraşul Cernăuţi” – op. cit., p. 20
[33] Isprăvile cazacilor, „Adevărul” din 18 septembrie 1914
[34] Românul, IV, nr. 259, 25 noiembrie v. / 8 decembrie n. 1914, p. 3
[35] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4
[36] Adevărul, 27, nr. 9950, sâmbătă, 22 noiembrie 1914, p. 4
[37] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3
[38] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 20 februarie n. 1916, p. 4
[39] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3
[40] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915
[41] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment
[42] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8
[43] Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9
[44] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4
[45] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8
[46] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3
[47] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41
[48] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1926, p. 166
[49] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208
[50] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686
[51] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657
[52] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911
[53] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968
Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt
