Dragusanul - Blog - Part 4

Floria CAPSALI: Jocurile din comuna Fundul Moldovei

 

 

 

„A). DESCRIEREA TEHNICĂ A COREGRAFIEI POPULARE

DIN COMUNA FUNDUL MOLDOVEI.

 

 

Alegând drept criteriu de clasificare tehnică forma exterioară a dan­surilor, putem împărţi repertoriul coregrafic al satului Fundul Mol­dovei în 1). jocuri de coloană; 2). jocuri de doi; şi în forme intermediare: 3). joc de coloană din care se desfac perechi şi 4). jocuri de coloană de perechi. Să le analizăm pe rând.

 

 

I). JOCURI DE COLOANĂ

 

 

Ţinuta în aceste jocuri este următoarea: fetele ţin pe flăcăi de cingătoare, iar băieţii, de brâu, după cum ne spun şi strigăturile:

 

 

„Tot de brâu şi de curea

Şi de cingătoare a mea”.

sau

„Ia de brâu sau de curea

Sau de cingătoare a mea”.

 

 

Cu toţii formează o „roată”, uneori în cerc închis, alteori începând printr-o simplă coloană, care, după ce şerpuieşte, se închide în roată.

 

 

Repertoriul jocurilor în coloana este următorul:

 

 

1). Jocul cel mare bătrânesc (jocul mare); 2). Ursăreasca; 3). Corobasca; 4). Arcanul; 5). Leuşteanca; 6). Brâuşorul; 7). Raţa; 8). Bătuta (Banul Mărăcine – de fapt, „Haiducii” din 1502, dans căluşeresc – n. n.).

În această categorie mai intră şi toate dansurile rituale de nuntă; 9). Jocul zestrei; 10). Ocolirea mesei „de trei ori pe după masă” şi 11). Jocul îmbrobodirii, jocul mare românesc, fiind şi el cu strigări anume pentru acest prilej, un joc ritual.

În sfârşit un al 12-lea joc de coloană este Jocul Ciobanilor, când se duc flăcăii cu buhaiul, în noaptea anului nou.

 

Toate aceste jocuri de coloană îşi au melodiile lor speciale. Să încercăm o schiţă descriptivă a acestor jocuri (NOTA: notele de subsol le voi include în text, între paranteze pătrate, acolo unde le este locul, pentru a face lectura mai explicită – n. n.):

 

 

[Terminologia populară a paşilor, folosită în descrierea tuturor dansurilor care vor urma, este următoarea:

Clătită de mijloc = mers legănat pe genunchi.

Mers lin = şir de paşi simpli.

Mers tropotit = şir de paşi bătuţi în vârf şi călcâie.

Ridicată  = paşi lini săltaţi.

Huţatul = ridicatul pe vârful picioarelor.

Pe sus = paşi săriţi, săltaţi.

În roată = în cerc, în horă.

Rotire = mersul în roată al jocului („hora roteşte spre dreapta”).

Pinteni = pas lateral bătând călcâiele.

Paşi leşeşti = când se bat călcâiele, sărind, şi se revine la pământ cu picioarele lateral deschise (échapée).

Haiducul = săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite (soubresaut).

Pentru o mai bună lămurire a specialiştilor, ne servim de termenii tehnici ai core­grafiei clasice].

 

 

I). Jocul cel mare bătrânesc. Este clasica horă, jucată pe tot întinsul ţării, aci, de o factură simplă şi monotonă. Se joacă în cerc mare, în paşi laterali, spre dreapta şi spre stânga: un pas lateral spre dreapta, începând cu dreptul; unul la stânga, începând cu stângul; doi paşi laterali la dreapta; doi laterali la stânga; un pas la­teral încrucişat, cu stângul spre dreapta şi doi paşi mărunţi, lateral spre dreapta; un pas lateral încrucişat spre stânga, începând cu dreptul şi doi paşi mărunţi, la­terali, spre stânga. Uneori aceşti paşi mărunţi se fac tropotiţi. În tot timpul ei, hora este clătită de mijloc (mers legănat pe genunchi – n. n.). Jocul porneşte cu o strigături particulară:

 

 

„Hai, ista-i jocul bătrânesc

După dânsul mă topesc

Mă topesc şi mă usuc

Ca şi frunza ce de nuc.

Apoi frunză d-aluniţă

Cine gioacă şi nu strigă

Facă-i-se gura mică”.

 

 

În mersul horei, orişice altă strigături poate fi întrebuinţată.

 

2). Ursăreasca. Face parte dintre jocurile socotite drept bătrâneşti şi are şi o variantă mai nouă, numită „Jocul nou Ursăreasca”.

 

Forma veche a jocului roteşte numai într-o singură direcţie, spre dreapta, trei paşi rari şi legănaţi spre dreapta (începând încrucişat, prin ridicarea piciorului stâng); bate dreptul de două ori înainte; iar un pas mărunt lateral; bate mărunt dreptul înainte; încă un pas mărunt lateral; bate mărunt dreptul înainte; şi patru paşi laterali, în şir, mărunţi. Afară de cei trei paşi mari de la început, restul de paşi mărunţi se fac tropotiţi.

 

După cum se vede jocul este compus dintr-o alternare de paşi mari, foarte largi, şi paşi mărunţi tropotiţi, ceea ce dă o coregrafie simplă, dar surprinzător de fru­moasă.

 

Forma nouă a jocului este mult modificată şi mai dificilă. Rotirea se face în ambele părţi, trei paşi rari, săltaţi spre stânga, începând prin ridicarea piciorului stâng; două bătăi cu dreptul înainte; apoi spre dreapta: un pas mărunt lateral, cu dreptul, o bătaie cu dreptul înainte, încă un pas mărunt lateral, tot cu dreptul, iar o bătaie cu dreptul înainte şi un şir de patru paşi laterali, mărunţi şi tropotiţi.

 

Totalul acestor paşi formează figura întâia a jo­cului şi, în rezumat, consistă în trei paşi largi spre stânga şi paşi mărunţi tropotiţi spre dreapta. Figura aceasta se repeta de mai  multe ori.

 

La o comandă, paşii mari dinspre stânga sunt al­ternaţi, spre dreapta, cu patru paşi haiduceşti (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite – n. n), săriţi în formă de cruce, la dreapta, la stânga, înainte şi pe loc. Aceşti din urmă paşi formează figura a doua a acestui joc.

 

3). Corobasca. Se joacă într-o singură direcţie, spre dreapta. Jocul are strigări, în legătură cu denumirea, şi strigări simple de indicaţie a paşilor.

 

Înainte de a începe dansul propriu-zis, se face un şir de paşi simpli (mers lin, adică şir de paşi simpli – n. n.), pentru a se porni jocul în măsură. În timpul mersului lin, se strigă de cel ce poartă jocul:

 

 

„Cine joacă corobeşte

Vara până nu blideşte,

C-o blideşte la Crăciun

Când înghiaţă apa-n ciur”.

 

 

Din mersul lin, se intră în măsură cu un pas lateral; la comanda „încă una şi-nainte”, se face un pas lateral, oprit şi o bătaie pe loc, cu dreptul înainte. Acest pas lateral cu o bătaie înainte se repetă de 12 ori, după comandă: „douăspre’ce cu dreptu”. După ce se execută de 12 ori pasul bătut şi cu atenţie numărat în ritm de cel ce comandă jo­cul, la comanda „Daţi-i drumu’ să se ducă”, hora reîncepe în mers lin şi, la comanda „Douăspre’ce cu stângu”, se fac, tot de 12 ori, aceiaşi paşi laterali, spre dreapta, bătând însă cu stângul înainte. Revine comanda „daţi-i drumu’ să se ducă”, pentru reînce­perea mersului lin şi, la comanda „Douăspre’ce cu-amândouă” se fac trei paşi încrucişaţi înainte, spre centrul horei, şi o bătaie înainte cu ambele picioare, cu călcâiele lipite; trei paşi încrucişaţi înapoi şi iar o bătaie cu ambele picioare lipite (pas haiducesc). Toate aceste bătăi în pas haiducesc sunt numărate. După al 11-lea se strigă:

 

 

„Apoi frunză verde bob de linte

Încă una înainte!”,

 

 

care constituie comanda celei de a 12-a bătaie, cu care se încheie şi jocul. Jocul poate reîncepe, dacă cel care poartă jocul comandă „Daţi-i drumu’ să se ducă!”.

 

Aceasta este forma cea veche a jocului. Forma cea noua are aceeaşi paşi şi aceleaşi două figuri, diferenţiindu-se de cel vechi numai în gradarea comenzilor celor 12 paşi. Anume, nu se comandă de la început 12 bătăi, ci se începe strigându-se:

 

 

„Cinci pi dreptu,

Cinci pi stângu,

Şase pi dreptu,

Şase pi stângu”.

 

 

sau orice alt număr, până la totalul de 12, alternându-se dreptul cu stângul.

 

Se mai strigă şi în forma următoare:

 

 

„Iaca-s patra cu dreptu,

Alte patru cu stângu,

Numai şase cu dreptu,

Alte şase cu stângu.

Numai şapte cu dreptu,

Alte şapte cu stângu.

Numai opt cu dreptu.

Alte opt cu stângu.

Numai douăspre’ce cu dreptu

Şi alte douăspre’ce cu stângu” etc.

 

 

Paşii haiduceşti (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite . n. n.) au şi comanda:

 

 

„Bate-n pinteni şi-n călcâi

Ca moara pe căpătâi.

Bate-n pinteni şi-n potcoave

Ca moara pe costoroave!”.

 

 

4). Arcanul. E socotit a fi unul din cele mai vechi jocuri. Astăzi însă nu se mai joacă decât în forma lui nouă, cea veche fiind complet uitată, formă care desigur era o sârbă, deoarece paşii pe care se bazează coregrafia sa actuală sunt paşi de sârbă. Ca­racteristica jocului este că întreaga coloană de dan­satori porneşte şerpuind, pentru a formă apoi „roata”.

 

Pornirea se face în paşi de sârbă, în care timp se strigă:

 

 

„Arcanaua brâu verde

Vai că bine i se, şede,

I se şede cu mărgele

Ca viţa cu viorele,

Floricica macului

Şi bătaia dracului”.

 

La strigarea:

 

 

„Stâagu sus şi dreptu jos,

Tri bătute tri,

Tri să le punem,

Tri să le bătem,

Tri şi pentru mine,

Tri şi pentru tine,

Încă tri că n-o fost bune,

Alte tri pe loc le-om pune,

Tri bătute tri gătite,

În ghenuche şi-nainte”,

 

 

stângul avizează, apoi imediat dreptul se ridică, avizând cu trei bătute şi o ultimă bătaie mai accentuată se repetă de 7, 8, 9 ori, iar la „în ghenuche şi-nainte” se îngenunchează uşor, pe piciorul drept, care imediat revine lansat înainte şi porneşte mai departe în paşi de sârbă. La comanda:

 

 

„Foaie verde papanaşi

Câte-on pinten, fecioraşi,

Luaţi seama feciori bine

Să nu păţim vreo ruşine

Că ne văd cele copile”.

 

 

Când se aude „Câte-on pinten, fecioraşi”, paşii de sârbă se fac terminaţi cu un pinten, în loc să se mai ridice piciorul drept înainte, pe ultimul timp al pasului. La comanda:

 

 

„Luaţi seama, feciori, bine

Câte două – acuma vine”,

 

 

paşii de sârbă vin executaţi cu pinteni de ambele părţi, la stânga şi la dreapta. Se repetă de mai multe ori şi, la comanda care revine:

 

 

„Stângu sus şi dreptu jos,

Tri bătute tri” ş. a. m. d.

 

 

se repetă paşi de avis. La comanda:

 

 

„Frunză verde tri măsline

Câte tri acuma vine”,

 

 

se face numai primul pas lateral de la sârbă (un pas lateral) şi trei sărituri pe loc. bătând călcâiele (trei pinteni) se repetă de mai multe ori. Iarăşi, la comanda:

 

 

„Stângu sus şi dreptu jos” ş. a. m. d.,

 

 

se repetă iar 8-9 paşi de aviz şi aici hora, care până acum a şerpuit în şapte paşi-nainte şi şapte-napoi, se aşează în „roată”. La comanda:

 

 

„Şapte-napoi şapte

Una, doi, tri, patru, cinci, şase, şapte”,

 

 

se porneşte înapoi, spre stânga, iar la: „Şapte, şase, cinci, patru, tri, două, una”, se porneşte înainte şapte paşi după care urmează imediat:

 

 

„Tri şi iară tri,

Tri schimbate tri,

Tri şi iară tri,

Tri bătute, tri gătite”,

 

 

după care comandă purtătorul: în ghenunchi.

 

 

Purtătorul, făcând semn lăutarilor, încetează melodia dansului, pentru ca unul dintre jucători să cânte o doină.

 

Toţi cei ce joacă sunt acum îngenunchiaţi pe piciorul stâng, iar pe genunchiul drept îşi ţin pălăria

 

 

Cel ce conduce ţine mâna liberă pe pălărie. Cum se termină doina, purtătorul face semn lăutarilor, care reîncep melodia dansului; pe primele măsuri se joacă pe loc, în genunchi. La comanda:

„Tri şi iară tri”. / Pe schimbate tri”, prin săritură se cade pe genunchiul drept şi stângul bate mărunt trei bătăi şi una mai accentuată; apoi se strigă mai departe:

 

 

„Tri bătute, tri gătite

În ghenuche şi-nainte”,

 

 

se ridică, apoi printr-o uşoară genuflexiune înapoi a piciorul drept şi o imediată lansare a lui înainte, se reîncepe dansul cu paşi de sârbă, în strigarea:

 

 

„Poartă trupul cilibiu

Şi picioarele înblăciu,

Poartă-ţi trupul, nu-l cruţa

Că pământu’ l-a mânca.

Că pământul era tare,

Frică de Dumnezeu n-are,

Nici frică, nici ruşine,

Nici temere de nime.

Nici frică de temere de Dumnezeu”,

 

 

care se încheie cu: „Douăsprezece cu amândouă”. Se execută 12 paşi bătuţi, de pe un picior pe altul. Cel ce poartă jocul are libertatea de a aranja figurile după bunul lui plac. Co­menzile sunt strigate în ritmul muzicii.

 

 

[Iată acelaşi joc al Arcanului aşa cum a fost descris de monografistul Octav Gheorghiu. după informatorul Gheorghe Ursu, din Fundul Moldovei, Cătunul Fundul Colacului:

 

 

Arcanul (Variantă):

 

 

„Hai la arcan, măi băieţi,

Care ştiţi, care puteţi,

Care nu, mai rămâneţi

Şi departe să şedeţi

Dacă ştiţi că nu puteţi”.

 

 

Jocul începe cu paşi asemănători celor de sârbă. El are un conducător, care dă direcţia, şi are singur dreptul de a striga diferitele comande. După ce a terminat invitaţia la dans şi s-au adunat destui jucători, începe figura I a arcanului, cu următoarea strigătură:

 

 

„Arcanao brâul verde,

Bat-o crucea rău îi se şede,

Rău-i se şede cu mărgele

Ca viţei de viorele

Şi babei făr-de măsele.

Ş-apoi trei cumătre lele,

Ş-apoi frunză barbanoc,

Stângu-n sus

Şi dreptu-n jos”.

 

 

Pentru ca jucătorii să execute cu precizie comanda, conducătorul numără, păstrând ritmul muzicii şi al poeziei:

 

 

„Una două.

Trei bătute, trei,

Una, două,

Tot acele trei”.

 

Ceea ce caracterizează şi schematizează arcanul sunt aşa-numitele haiducuri (sărituri cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite), care formează cele patru etape ale jocului. Haiducul este o figură în care jucătorii fac un anumit număr determinat de paşi, într-un mod anumit. La dus, jucătorul înaintează trecând piciorul drept peste cel stâng. şi la întors înaintând cu stângul, acelaşi număr de paşi.

 

La primul haiduc, conducătorul comandă 3 (trei) paşi, pe care îi şi numără:

 

 

„Trei înapoi pe dreptul măi,

Una, două, trei;

Trei, două, una”.

 

 

Pentru paşii făcuţi cu piciorul stâng, conducătorul nu mai are timpul să-l comande printr-o strigătură şi de aceea se mulţumeşte să-i urmeze în sens invers. După aceea comandă:

 

 

„Înc-odată trei bătute

La pământ şi la ghenunte,

Şi-nainte!”.

 

 

Jucătorii pornesc înainte, bătând aşa-numitul „pinten” (pas lateral bătând călcâiele – n. n.), care durează atât cât vrea şi poate comandantul, care, în acest timp, conduce cu următoarea strigătură:

 

 

„Arcanao brâu lată

Bate-n p… ca şi în gard

De cu seară până-n ziuă.

Bate-n p… ca din ptiuă.

Locului şi pe hodină

Ca dracu pe rădăcină,

Pe rădăcina macului

Şi bătut-al dracului.

Ş-apoi frunză bărbănuc

Stângu-n sus

Şi dreptu-n gios”.

 

 

 

Cu această comandă încetează pintenii şi jocul şerpuieşte mai departe, cu paşi mărunţi şi înceţi, până ce comandantul dă comanda:

 

 

„Trei bătute trei,

Tot acele trei.

Înc-o dată trei,

Trei pentru Ilie,

Trei şi pentru mine” etc.,

 

 

care prepară pe jucătorii pentru al doilea haiduc (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite), de şase paşi.

 

 

„Şaşă-napoi şasă,

1, 2, 3, 4, 5, 6,

6, 5, 4, 3, 2, 1”.

 

Regulile de la primul haiduc rămân aceleaşi, jucătorii pornesc iarăşi în pinteni şi în paşi liniştiţi, după comandă:

 

 

„Înc-o dată trei bătute,

La pământ şi la ghenunte

Şi-nainte.

Ş-apoi frunză papanaş

Câte un pinten, ficioraş,

Numai lin şi chide lin

Ca sorile pe sărin,

Numa lin dorule-ncet

C-aice-i pe loc săcret,

Mult mă uit

Şi nu te văd,

Să te văd când te-oi vide

Să nu fii in voe re”.

 

 

Comanda pentru încetarea pintenilor rămâne aceeaşi:

 

 

„Ş-apoi frunză bărbănuc,

Stângu-n sus şi dreptu-n jos”,

 

 

după care paşii sunt opriţi iarăşi prin comanda:

 

 

„Trei bătute trei,

Tot acele trei,

Înc-o dată trei”, etc.,

 

 

care duce la haiducul III, cu nouă paşi:

 

 

„Nouă înapoi nouă,

1, 2. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,

9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.

Încă o dată trei bătute,

La pământ şi la ghenute

Şi-nainte.

Ş-apoi frunză papanaş

Câte-un pinten, ficioraş”.

 

Strigătura:

 

 

Frunză verde trei granate

Pe schimbate, măi fărtate,

Că-i mai bun-a mea de lapte,

De-un papuc şi jumătate.

 

Răspunde acelaşi:

 

Pe schimbate nu mă-ndur

Că-i mai lată-a mea la c…,

C-o picat din car în drum,

Ş-o fost drumu’ grunzuros

Şi s-o făcut c… gros.

 

Ş-apoi frunză bărbănuc,

Stângu-n sus şi dreptu-n jos.

Trei bătute trei,

Tot acele trei” etc.

 

Haiducul IV:

 

Douăspece pe dreptu,

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12,

12, 11, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1,

Înc-o dată trei bătute,

La pământ şi la ghenunte

Şi-nainte”.

 

Urmează o ultimă figură, când jucătorii bat pe loc de 12 ori:

 

 

„Douăspece pe-amândouă,

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12”.

 

 

După care se mai strigă o dată: „Încă o dată trei bătute” etc., cu care jocul se sfârşeşte într-un mod pitoresc. Toţi jucătorii îngenunchează în cerc (azi îngenunchează numai cei din primul cerc) şi un flăcău sau o fată cântă un cântec. Se poate cânta orice cântec de jale].

 

 

5). Leuşteanca este un dans executat numai de bărbaţi, fiind format mai mult din sărituri, deci prea greu pentru o femeie. Jocul trebuie purtat de unul care cu­noaşte strigările. Se compune numai din două figuri. Dansatorii formează un cerc, stând unul în spatele celuilalt. Pornesc cu un pas sărit, în contratimp, rămânând pe piciorul drept. După care urmează trei paşi mărunţi înainte şi iar săritură, în contratimp pe celălalt picior. Se repetă de mai multe ori acelaşi, lucru până la comanda figurii a doua, când se întorc toţi cu faţa spre centru. Figura a doua se compune din trei sărituri pe loc, de fiecare dată bătând călcâiele şi sărind cu pi­cioarele deschise, lateral (paşi leşeşti). Pe ultimul timp al măsurii, două sărituri consecutive, executate repede [în termeni tehnici de dans clasic: sisol, trei pas de bouté înainte, şi în figura a doua: trei mari echapés battus, doi mici echapés battus suivis].

 

 

Jocurile Brâuşorul, Raţa şi Bătuta (Banul Mărăcine) sunt importate recent în această regiune. Aceste jocuri, neavând particularităţi şi nici o importanţă core­grafică, nu mai intrăm în descrierea lor amănunţită. De asemenea, nici jocurile de nuntă nu au particularităţi coregrafice marcate. Ele fac însă parte integrantă din ritualul de nuntă şi anume:

 

 

Jocul zestrei. După ce flăcăii şi fetele se reped la căruţa cu zestre şi fiecare caută să ia în braţe câte ceva din zestre: perne, lăicere etc., fac o roată aşezându-se unul după altul, jucând pe o melodie proprie, în paşi opriţi şi mers tropotit, cu lucrurile în braţe şi cât mai sus ţinute. În mijlocul acestei hore dezor­donate, joacă doi flăcăi, care ţin lada de zestre, fiecare de câte un capăt.

 

La jocul de trei ori pe după masă, se ocoleşte masa din casă, de trei ori; cu nunii în frunte, se formează un şir de nuntaşi, care joacă, cu paşi mărunţi laterali, foarte repezi şi toţi tropotiţi. La această ocolire se strigă:

 

 

„După masă la mireasă

Să iasă răul din casă,

Să rămâie binele,

Să trăiască tinerii,

Să trăiască mirele,

Pentru dânsu-i binele,

Să trăiască mireasa,

Pentru dânsa-i aista”.

 

 

Jocul îmbrobodirii are loc, duminică seara, după ce s-au isprăvit rândurile de mese de ziuă, când femeile iau mireasa de o îmbrobodesc ca nevastă. Cu cât o vor îmbrobodi mai strâns, cu atât va fi nevasta mai zgârcită. Apoi o duc în casă, unde se află mirele. Aci ocolesc iar masa, cu paşi laterali foarte mărunţi, tropotiţi, repezi, şi puţin săltaţi. În acest joc nu iau parte decât femeile. Jocul se termină când mireasa ajunge la locul unde este mirele. Atunci i se cântă un cântec de jale, în care timp plânge.

 

 

Jocul bătrânesc, deşi este socotit un joc ritual, jucându-se obligator în ograda părintelui care a slujit căsătoria, nu are nici un caracter deosebitor faţă de jocul bătrânesc obişnuit, afară de faptul că este acompaniat de o melodie rituală.

 

 

În sfârşit, jocul ciobanilor, făcând parte din jocul buhaiului, cuprinde un dans în jurul caprelor, de natură foarte primitivă în construcţia paşilor săi. Flăcăii se ţin de mână şi se execută numai paşi laterali opriţi sau paşi schimbaţi, cu ritmul foarte accentuat pe timpul al doilea.

 

 

 

II). JOCURI DE DOI

 

 

După cum indică titlul, aceste dansuri se joacă în perechi de flăcăi cu fete, (uneori joacă şi doi flăcăi; niciodată însă două fete). Dansatorii se ţin de umeri, de mijloc sau de braţ (Figurile N-rele 3, 4, 5, 6). Repertoriul jocurilor de doi este următorul:

 

 

1). Hora; 2). Sârba; 3). Bolobocul; 4). Trandahirul; 5). Ochiul Dracului; 6). Fudula; 7). Puiculeana; 8). Moroşeneasca; 9). Huţulca; 10). Ciuful; 11). Mocăneasca; 12). Ar­deleanca; 13). Ciardaş; 14). Lunguşoara; 15). Şapte paşi; 16). Ciobănaşul şi două dansuri moderne: 17). Polca şi 18). Valsul.

 

 

Jocurile de doi se joacă după orice melodie de horă şi sârbă. Grupul acestor dansuri este mai puţin important decât grupul jocurilor de coloană, ele fiind mai puţin variate, schimbările de la un dans la altul foarte mici, mai mult de ritm.

 

 

Iată descrierea  câtorva  mai  caracteristice:

 

 

1). Hora. Flăcăul ţine fata de mijloc, iar fata îl ţine de umeri. Dansul lor se com­pune din paşi simpli, mers înainte şi dintr-o întoarcere pe dreapta, tot în paşi simpli. Ritmul paşilor este puţin legănat şi foarte suplu pe genunchi.

 

 

2). Sârba. Fiind mai repede în ritm, se joacă în paşi schimbaţi, tot astfel făcându-se şi întoarcerile (asemănător paşilor de polcă).

 

 

3). Bolobocul. Perechea înaintează cu opt sau 12 paşi opriţi; se învârtesc de o obicei numai spre dreapta, tot în aceeaşi paşi etc.

 

 

Dansurile moderne polca şi valsul, sunt dansate în forma lor obişnuită.

 

 

 

III). JOC ÎN COLOANĂ DE PERECHI

 

 

Uneori jocurile în coloană se îmbină cu forme de dans în doi. Astfel, Dorneneasca, având şi o melodie specială, se joacă altfel: Perechile se ţin de braţ, aşezându-se una după alta, pentru a formă un cerc. Dansul se compune din două figuri. Perechile pornesc cu dreptul înainte, făcând un pas simplu; al doilea pas este oprit şi ridicat până pe vârful picioarelor (pas huţat). La fel înapoi, începând cu stângul. Se repetă de două sau de patru ori acelaşi pas, înainte şi înapoi, după care pere­chile, stând pe loc, îşi bat călcâiele, ridicând picioarele înainte şi înapoi în felul următor: cel din dreapta ridică piciorul stâng, cel din stânga piciorul drept şi unesc, prin bătaia călcâielor, picioarele înainte. Pe timpul al doilea, dansatorul din dreapta ridică înainte piciorul drept, cel din stânga, piciorul stâng şi le aproprie înainte, bătând călcâiele. Pe timpul al treilea, se repetă mişcarea primului timp (adică se bat picioarele din centru) iar pe timpul al patrulea, dansatorul din dreapta ridică piciorul drept înapoi şi cel din stânga piciorul stâng tot înapoi, pentru ca bătaia călcâielor să se facă în spate. După care se reîncepe paşii huţaţi (ridicaţi pe vârful picioarelor – n. n.) înainte şi înapoi. Acest joc are o coregrafie ingenios alcătuită, cu un ritm foarte vioi.

 

 

 

IV). JOC DE COLOANĂ DIN CARE SE DESFAC PERECHI

 

 

Un alt soi de joc intermediar, între coloană şi jocul în doi, este acela în care coloana se desface în perechi sau în grupuri mai mici, până la 8 dansatori.

 

Astfel, Ţărăneasca, dans foarte vioi ca ritm şi vertiginos la învârtit, are o co­loană de dansatori, care formează un cerc mare, jucând în mers lin, din care se de­taşează grupuri după grupuri, câte doi, patru, până la opt jucători, ţinându-se strâns de mâini, pe la spate, şi care joacă în centrul cercului mare, învârtită, foarte repede, când pe dreapta, când pe stânga.

 

 

După aceasta, trec la coada coloanei, pentru a lăsă locul liber unui alt grup, ce se desface din capul coloanei. Când învârtită roteşte pe dreapta, toţi au piciorul stâng înainte, în centrul cer­cului, pe el lăsându-se întreaga greutate a corpului, piciorul drept rămânând la spate, făcând paşi mici, aproape laterali, puţin săriţi şi rotind din ce în ce mai repede. Printr-un pas sărit în contratimp, se schimbă rotirea spre stânga, aducându-se dreptul în centru şi stângul rămânând înapoi.

 

În timpul jocului, se poate striga orişice strigătură, atât de dansatorii din co­loana mare, cât şi de cei de la mijloc.

 

 

 

B). CARACTERUL GENERAL AL DANSURILOR

DIN COMUNA FUNDUL MOLDOVEI

 

 

Caracterul general al dansurilor acestei regiuni stă în stilul lor coregrafic foarte variat. După cum s-a putut vedea, repertoriul dansurilor este deosebit de bogat şi posedă o terminologie precisă, lucru care se întâlneşte rareori în coregrafia popu­lară. Unele dintre ele sunt ingenios combinate, constituind un izvor de inspiraţie chiar şi pentru coregrafia cultă, după cum ne-am încercat a o dovedi. Ritmul acestei coregrafii este surprinzător de vioi şi de viguros, fapt care aduce după sine abţinerea fetelor de la unele jocuri. Bărbaţii singuri joacă aceste dansuri, uneori de un ritm brutal, sus sărite şi în totdeauna frumoase. Aceste jocuri au în ele probabil o îndepărtată reminiscenţă războinică.

 

 

Jocurile vechi se disting de cele noi prin faptul că ele sunt îndeobşte jocuri de coloană. Astfel, jocurile rituale, care fără îndoială, prin însăşi caracterul lor, cuprind în sine certitudinea unei vechimi de cel puţin câteva generaţii, sunt toate jocuri de coloană. În afară de aceasta, însăşi coregrafia lor le arată ca mai vechi, compuse fiind numai din două figuri, fiecare din ele reprezentând tipuri de sine stătătoare şi foarte statornice, pe când jocurile noi sunt în genere jocuri născute din combinarea la nesfârşit a elementelor coregrafice din jocuri tip. În schimb jocurile în doi au coregrafic tocmai această caracteristică de a fi mai puţin stabile ca formă (doi jucători, oarecum izolaţi, având mai multă libertate de im­provizaţie decât o coloană) şi putând fi deci mai repede combinate din elemente străine, şi în special din dansurile moderne culte, care pătrund odată cu procesul în­treg de urbanizare a satului.

 

 

O altă dovadă a vechimii dansurilor în coloană este faptul că fiecare din ele îşi are melodia ei caracteristică, pe când jocurile în doi se joacă pe melodii de jo­curi în coloană (horă şi sârbă). În sfârşit, astăzi jocurile care dispar sunt cele de coloană, înlocuite din ce în ce mai mult de către dansurile intermediare şi în doi. În Fundul Moldovei, dansul cel mai des jucat era Ţărăneasca, urmând apoi la rând toate jocurile în doi.

 

 

Un caracter al dansurilor noi, care trebuie să fie relevat, este acela al unei îm­bogăţiri a coregrafiei lor, ceea ce face ca „strigăturile” să fie aci transformate în „co­menzi” în legătură cu coregrafia dansului respectiv.

 

 

În dansurile vechi, aproape nu existau comenzi, orişice strigături putând fi întrebuinţate. Cel mult erau unele foarte simple, prin care un flăcău, care conducea jocul, arăta direcţia mersului, pe dreapta sau pe stânga, sau numărul bătăilor din picior sau, uneori, în legătură cu denumirea jocului, cum de pildă la Corobasca (jo­cul bătrânesc) şi Ursăreasca, sunt cele mai bine conservate, printre bătrâni, care le mai joacă în vechea lor formă.

 

 

În dansurile noi, dimpotrivă, comenzile sunt extrem de bogate, după cum de pildă se poate vedea din descrierea jocului Arcanul, în forma nouă, care există în Fundul Moldovei. Povestea acestui dans al Arcanului merită să fie redată ca o pildă caracteristică a procesului de modernizare a coregrafiei populare sub influ­enţa a oraşului.

 

 

De obicei, influenţa oraşului se exercită prin tineri întorşi de la armată sau prin flăcăi umblaţi prin şcoală: astfel, de pildă, Raţa, Bătuta, Banul Mărăcine au fost învăţate de flăcăi care au urmat şcoala de meserii din Câmpulung. Arcanul, însă, pătrunde în forma lui nouă într-un chip deosebit, deoarece, în 1908, săteanul Pintilie Timu din cătunul Benea, Fundul Moldovei, care ne-a servit de altfel în cer­cetările noastre ca un excelent informator (socotit fiind cel mai bun jucător al regiunii), împreună cu un grup de vreo douăzeci de flăcăi bucovineni, a jucat la Viena Arcanul, cu prilejul expoziţiei etnografice pentru sărbătorirea a 50 de ani de domnie ai lui Franz Iosef. Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător. Atunci i s-au adus modificările în aranjarea jocului.

 

 

Desigur, de la forma de atunci, Arcanul a mai evoluat, dovadă ne stau şi detaliile pornografice din comenzile variantei culese de la Gheorghe Ursu, care şi el a dansat, cu acel prilej, la Viena. Totuşi, caracterul general al Arcanului de azi se resimte de punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec. Din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte.

 

 

„Purtătorii jocului” nu sunt, de altfel, mulţi nici pentru celelalte jocuri, căci nu oricare dintre cei aflători la horă ştiu să poarte jocul şi nu acela poartă toate jocu­rile, ci fiecare cu preferinţa lui.

 

 

Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundul Moldovei în coreografia populară a regiunii şi a poporului românesc, faptul nu ne este cu putinţă, deocamdată, dată fiind lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială. Ea se va putea face numai atunci când se vor studia monografic sate divers alese, din toate regiunile ţării. În vederea acestei munci viitoare, dăm studiul acesta ca un început de muncă”[1].

 

 

 

 

 

 

[1] Capsali, Floria, Jocurile din comuna Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-4, Anul 10, Bucureşti 1932, pp. 413-427


Întâmplări din Fundu Moldovei, în 1932

 

Fotografii de la nunta lui Toader al lui Mihai Baciu cu Ioana lui Gheorghe Rusu,

din Fundu Moldovei

 

 

„Să încercăm o analiză a obiceiurilor din Fundul-Moldovei. Obiceiul e prin de­finiţie conformist, el este un act de repetiţie al voinţei sociale şi, prin aceasta, scuteşte pe indivizi de efortul descoperirii unei comportări sociale. Totuşi, între obicei şi inovaţie nu e o antinomie. Pentru că obiceiul nu e totdeauna o prescriere de acţiuni sociale complete, uneori indică numai forma, iar conţinutul e lăsat la voia agentului social, prin aceasta obiceiul are un câmp de veşnică înnoire şi in­ventivitate.

Redăm logodna sau legătura aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu:

 

 

Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi, în urmă, ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10 soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăuntrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa, că au venit să tocmească o claie de fân, pe care au ochit-o de cu ziuă.

– Cine-i acolo?, întreabă unul din cei care stau în casă.

– Cine eşti tu?

– Omul lui Dumnezeu, ţi se răspunde de afară.

 

Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente.

– Ei, dă-ne drumul amù, că nu te-om supăra.

– Da, ce vreţi voi de la mine?

– O claie de fân, să tocmim.

– N-avem fân, l-am vândut.

 

– Ba ştim că ai, dă-l proaspăt pe care l-ai cosit.

– Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră.

– Dă-ne drumu-n casă şi om vedea.

– Nu ştiu amù unde am pus cheia.

–  Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată cheia şi deschide uşa.

 

După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dia­logul continuă:

– Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă.

– Dă-mi bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar, de vreţi, vă dau de cel an.

– Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.

– Ia, am să vă dau amù ce am.

– Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.

 

 

Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia toc­mită. El aduce un bărbat, deghizat în femeie. Când o văd, toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte.

– Apăi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici pic de ţâţă.

– Alta n-am, neică.

– Ha ce, în loc s-o cauţi la spate, o cauţi la burtă?

– Să vedem, ca nu cumva să fie putregai.

– Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.

 

 

Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.

– Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsata în pace… etc.

După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea cu adevărat tocmită, şi se adresează către ea:

– Iaca, îţi dau soţ un băţ. Ţie, ţi-e cu voie să-l iai?

– Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voie s-o iai?

–  Băgaţi bine de seamă amù, că nu e lucru de joacă acesta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amù toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi samă părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.

Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă”.

 

 

Legătura e un obicei, fără îndoială, şi stăpâneşte vădit conformist, dar exem­plul acesta ne arată cât de mult desfăşurarea obiceiului e lăsată în seamă agen­tului. Pentru că nu sunt cuvinte rituale, agentul (şi el întâmplător) trebuie să se improvizeze, i se cere un anumit talent chiar în expunere etc. Momente din ce­remonia nunţii ne indică acelaşi fapt[1]:

 

„La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin, câte doi, înaintea mirelui. La poarta miresei, se simulează o luptă.

– Treceţi pe drum înainte!, le strigă cineva din ograda miresei. E drumul Tătarilor pe aici, nu treceţi!

– Ba o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit.

– Poate aţi greşit. Eu credeam că mer­geţi la brânză.

– Pe aici e drumul (Vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă).

– O ţâr’ de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte!, cere mama miresei.

Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil, că n-are cine)”.

 

 

Un alt moment: îmbrobodirea miresei. „Această operaţie se face pe înserat, cam spre sfârşitul nunţii. Mireasa e dusă, de către nănaşe, într-o altă încăpere, unde n-are voie să intre nici un bărbat. I se ia cununa de flori (de tot felul, flori de lămâiţă, dacă e fată mare, căci e semnul virginităţii, altminteri obiceiul interzice această podoabă), care se pune pe capul sorii celei mai mari a miresei, cu care va juca, în horă, primul joc. După aceasta, naşa mare o despleteşte şi cheamă şi pe naşa din partea mirelui şi amândouă îi împletesc deodată părul, în două cozi, cum poartă nevestele. E semnul că, de-acum, mireasa intră în rândul femeilor măritate. (Se cântă şi cântece rituale, noi nu le mai redăm). Naşa miresei îi pune tulpanul, se sărută cu cealaltă, urând să fie într-un ceas bun. Mireasa nu este încă dusă în sala de petrecere, unde o aşteaptă mirele, ci se îmbracă un bărbat femeieşte, deghizat în femeie gravidă şi care se plânge că a fost înşelată de mire, i se pune o mogâldă. Se începe o discuţie între mogâldă şi cei de faţă (redăm numai un fragment):

 

„Mogâldă: Auleu, mă doare pântecele.

– Na un leu şi pleacă!

– Acela e prea puţin pentru sănătate. Mirele a avut cu mine de lucru, nu cu tine, m-a înşelat mişelul…

– Taci, nu te temi că te-o bate?

– Niboisă (nu mă tem). Auleu, cum mă rumpe pe la genunchi. Să dea Dumnezeu să trăieşti (ginerelui) şi să te duci în vânturi şi să creşti copilă creaţă.

– Na, bea ca să te uşurezi.

– Asta nu-i bună, că-i sălcie. Mirele m-a lăsat groasă. Amù sânt groasă, din Februar, din Paştele mare.

 

– Păi, cât porţi copilul, fa?

– Port doi ani, ca poarcile. Vai de mine, cum mă doare părţile…

– Da mai taci, că te gâdil.

– Eu nu sunt gădălie, ei mă împung…. şi eu stau. (etc.).

Mogâldă face zarvă mare, până i se dă un bacşiş, apoi pleacă”.

 

 

N-am găsit cuvinte rituale nici la alte obiceiuri, deşi de vorbit se vorbeşte în­continuu. Libertatea agentului ritual, de a-şi alege singur expresiile şi chiar subiectul convorbirii (obiceiul prescrie doar convorbirea), dă posibilitatea de manifestare nesilită a celor mai talentaţi. O frază mai potrivită, un haz încercat, un gest admirat sunt repetate şi de alţii şi devin cu vremea (sau pot deveni) de natură obişnuielnică şi chiar rituală. Încât asistăm la procesul de naştere al obiceiului. Inovaţie şi conformism la Fundul-Moldovei merg mână în mână. Şi poate că e un fenomen universal. Ceea ce este astăzi obicei şi conformare a trebuit să fie odată modă şi inovaţie, ceea ce hotărăşte în esenţă aceste fapte sunt mai mult durata şi răspândirea. De altfel, chiar regimul modei şi al inovaţiei poate deveni un obicei în anumite faze de cultură şi nu sunt deloc mai puţin tiranice, faza în care un „de­modat” e tot aşa de dispreţuit social ca unul care, în altă fază, calcă obiceiurile, încât conformismul este o lege mai întinsă decât obiceiul, el cuprinde şi moda, şi inovaţia, şi întreg cuprinsul vieţii sociale. Societatea însăşi preţuieşte moda, inovaţia, originalitatea şi numai prin aceasta devin ele posibile, iar dezagreaţi sunt „tipi­carii”, „învechiţii”, „imitatorii”. Încât nu exista nici o antinomie între conformism şi inovaţie…

 

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Fundul-Moldovei prezintă un caz instructiv în privinţa procesului de indivi­dualizare – socializare (act unic, bilateral). Şi pentru că ne apare mai frapant în domeniul vieţii religioase ca în altă parte, vom expune şi analiza în proporţiile impuse de lămurire, câteva fapte în referinţă. Datorăm însă o lămurire prealabilă în privinţa raporturilor dintre sociologie şi religie. Sociologia a fost acuzată, mai ales la noi, de necredinţă, de ştienţifism, de materialism. În realitate, sociologia n-are dreptul să fie nici credincioasă, nici necredincioasă, punctul ei de vedere e cu totul altul. Urmăreşte religia ca fapt so­cial, în realizările ei sociale. Ea n-are căderea să discute însuşi adevărul religios, sociologia nu e nici atee, nici teistă, se mulţumeşte să desprindă soarta socială a religiosului în toate fazele existente…

 

 

Caracteristic vieţii religioase din Fundul-Moldovei este dezmembrarea comuni­tăţii bisericeşti, pe secte, şi numărul celor cu trăiri religioase personale (proorociri, vedenii etc.). Întinderea satului este foarte mare, încât coeziunea socială se men­ţine greu, viaţa socială este intensă, dar restrânsă la cătune, şi nu toate au bi­serici ortodoxe, încât asistăm la un fenomen de grupare religioasă în afară de au­toritatea Bisericii oficiale. Situaţia era prielnică dezvoltării sectelor. În schimb, biserica, slăbită instituţional, reacţionează printr-o intensificare a religiozităţii per­sonale.

 

Un ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

 

„Bătrâna Catrina Timofte Ursu, cătunul Cârligătura, spune că adoarme, leşină, are vedenii de natură religioasă şi primeşte porunci de la Dumnezeu. Pri­mele vedenii le-a avut în 1914, luni şi joi, cu o săptămână înainte de începerea războiului. Oricând se uita pe cer, fie zi, fie noapte, vedea pe Maica Domnului şi pe Isus Hristos. A adormit, pentru prima oară, în 1925, miercuri, înainte de înăl­ţarea Domnului. Somnul a ţinut 12 ore şi jumătate. A adormit, până în prezent, de 5 ori. Petrece în rugăciuni, de 19 ani. Din cauza mătăniilor, are la încheieturile degetelor perniţe de carne. A primit poruncă să nu aibă altă avere, decât 2 cămăşi, trăieşte în casa fiicei sale, Anghelina. Casa ei, mică şi curată, o întrebuinţează numai pentru rugăciuni. Pe duşumea se vede, în mod confuz, semnul Sf. cruci. Spune ca acest semn l-a văzut în urma unei vorbiri cu Maica Domnului. Un asemenea semn spune că a fost şi pe duşumeaua prispei. A ţinut 2 ani de zile şi s-a şters. Nu ştie carte, ştie însă multe rugăciuni, din care unele i-au fost comunicate de îngeri. Predică, de foarte multe ori, poporului. Are un dosar întreg de adeverinţe, că duce o viaţă religioasă şi că e o vie propagandistă (de la preoţi şi călugări). Posedă o adeverinţă şi de la preotul din localitate. În curând, va pleca în ţară pentru propagandă”.

 

Iată faptele: sociologia n-are cum s-o considere pe această femeie nici prooroacă sau sfântă (e treaba Bisericii), nici psihopată (e treaba medicinii), dar ea propovăduieşte, ia atitudini şi, ca atare, e un însemnat factor social. E singura latură care ne interesează. Redăm notarea unei astfel de manifestări sociale:

 

 

„Duminică, 22 iulie 1928, femeia Catrina lui Todică a propovăduit poporului, la ieşirea de la slujbă, vreme de patru ore, în tinda bisericii din jurul satului, asupra vedeniilor sale religioase. Deşi fără carte, a expus, pornind de la expunerea primei întâmplări, vedeniile sale şi leşinurile, în timpul cărora vorbea, în vis, cu o fiinţă şi vedea raiul, iadul, etc., trăgând sfaturi pentru popor, mustrându-l pentru greşeli şi dându-i îndrumări. A sfârşit cu rugăciuni personale. Aceste sfaturi…. cuprind un ma­terial imens de aprecieri şi atitudini sistematice, pornind de la toate manifestările vieţii din sat: cârciumă, dobândă, lux, jocuri, gospodărie, arături etc. Femeia e una din cele mai puternice personalităţi din sat. Poporul, în frunte cu preotul, a ascultat-o cu atenţie. Cei care nu aveau răbdare să stea până la urmă erau aspru dojeniţi şi aduşi înapoi”. Părintele Pavel, întrebat ce-l face să asculte pe această femeie, ceasuri întregi, şi s-o lase să predice, a spus: „Dacă aş fi plecat eu, nu mai rămânea nimeni s-o asculte şi am interes să fie cât mai mulţi auditori la predicile ei, pentru că vorbeşte împotriva alcoolismului şi ţăranii o cred mai mult pe ea, decât pe mine, pentru că mă bănuiesc că sunt plătit etc.”. Satul îi spune proroacă, sfântă, alţii o fac mincinoasă. De altfel, pe nici o problemă femeia aceasta nu s-a găsit împotriva bisericii, este o drept-credincioasă a Bisericii răsăritene. Catrina lui Todică nu e un caz izolat. Individualizarea vieţii religioase e destul de răspândită.

 

 

Măriuca Istrati (femeile îi spun proroacă) „îşi petrece timpul în rugăciuni şi cetind psaltirea. Spune că vorbeşte cu Dumnezeu, care a adormit-o 7 ani, după care, deşteptând-o, i-a poruncit să nu mai aibă relaţii cu nici un bărbat şi să se roage Lui. Din cauza aceasta, nu s-a măritat şi nici nu vrea să vorbească sau să primească în casa ei bărbaţi. Din când în când, Dumnezeu o adoarme, spre a vorbi cu ea. Când e bolnavă, nu se duce la doctori, pentru că pe ea o vindecă un înger. Stă singură, pe malul râului, rugându-se tot timpul”.

 

Magdalena a Nicolae Poenar e foarte religioasă, petrecându-şi timpul în ru­găciuni şi cetind. Stă foarte retrasă şi de femei, şi de bărbaţi”.

 

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Spiridon Gliga „e un om de vreo 60 de ani. N-a făcut şcoală. A învăţat însă să cetească, la un călugăr de la Suceviţa, cu numele Danii Bindescu. Acesta venise de la Roma şi, fiindcă era la sfârşitul vieţii sale, îl iniţiază în tălmăcirea psaltirii, pentru a nu se uita acest lucru sfânt. Practică, de 18 ani, cetirea ei, de când trecuse prin câteva necazuri. Între altele, fusese vândut la unguri, cu 30 de arginţi, de către fraţi şi a fost închis la Vişeul de Sus. Aici, un bătrân îi dăduse psaltirea şi, după ce o cetise de trei ori, l-au eliberat. Consideră acest fapt ca o minune şi crede că l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înţelepciunii şi al tălmăcirii, purcese apoi la cetirea şi tălmăcirea ei şi pentru alţii. Se concentrează adânc asupra textelor, după ce ai deschis la întâmplare psaltirea, şi-ţi ceteşte pentru a prezice viaţa şi pen­tru îndeplinirea dorinţelor. La orice întrebare ce i se pune, răspunde inteligent şi prin lumina bibliei. Pentru cetiri ia plată. Spune că se întâmplă atâtor oameni în necaz să se ducă la preot, să le cetească, şi nu se îndreaptă, se duc la călugăr, tot aşa, şi-apoi, venind la el, se fac bine”.

 

 

Matrona V. Cazac obişnuieşte şi ea să ghicească din psaltire. Are darul acesta de 7 ani. De mică voia să se călugărească, dar n-a lăsat-o mamă-sa. Nu mănâncă decât o dată pe zi, iar vinerea numai o bucăţică de nafură, adusă de la Ierusalim, prin călugării de la Mănăstirea Neamţ. Tot de la Ierusalim are o pânză albă cu desenuri de sfinţi şi o cruciuliţă, care o ajută la cetit şi mai ales când se retrage la ru­găciune, pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu. Ploaia din zilele acestea o soco­teşte ca o răsplată a rugii sale. În timpul rugăciunii, la orele 12 din zi şi din noapte, i se arată uneori necuratul, în formă de copoi sau de băiat frumos. Înainte cu 4 ani, o scuipă în faţă, acum nu mai are putere. Puterea ei de a vindecă susţine că stă în credinţă. Chiar şi doctorii nu toţi pot vindeca boalele, ci numai cei cari au darul prin credinţă”.

 

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

 

Prezentăm câteva fişe şi pentru celălalt aspect al vieţii religioase din Fundul-Moldovei: sectarismul.

Adventismul a început înainte de război, – informează Nistor Andronicescu. A fost unu’, Andrei Herlea, care s-a luat întâi cu părintele. După aceea, a venit Ion Poenaru, care e şi azi adventist îndărătnic. După aceea, au venit predicatori, care le cereau zeciuială, din care se înfruptau şi ei. Dar porneala aceasta dinainte s-a dat pe faţă numai după război”.

 

„În cătunul Botoş, am aflat că aceasta lege, adventismul, a fost adusă din război de un sătean, Lehaci, care a predicat şi şi-a găsit uşor mulţi adepţi, fiindcă multe rele trecuseră peste capul sătenilor şi care credeau că au greşit în faţa lui Dumnezeu. Toţi adventiştii se cred apostolii credinţei adevărate, sunt atât de fascinaţi de legea lor, încât sunt siguri că judecata de apoi a început şi că numai ei au să intre în rai. Ei duc 44 de zile post negru, în decursul unui an, în care nu mănâncă deloc, de aceea sunt foarte slabi şi adesea bolnavi. Iată o convorbire cu adventista Anghelina Gavrilei:

– De ce v-aţi schimbat legea?

– Fiindcă ortodocşii au călcat scriptura.

– De ce serbaţi Sâmbăta ?

– Domnul spune: şase zile să lucrezi, iar a şaptea s-o serbezi; dar atunci când era Domnul Cristos se serba Sâmbăta. Sinodul de la Niceea a fost acela care a schim­bat ziua de sărbătoare Duminica.

 

– Icoane aveţi?

– Icoana e însuşi Domnul nostru Isus Cristos. El a spus: să nu-ţi faci chip de lut sau lemn, la care să te închini.

– Biserică de ce nu aveţi ?

– Cristos a predicat în pustie.

– De ce nu beţi vin ? De ce nu mâncaţi carne de porc?

 

– Isus Cristos nu a lăsat acestea. El a lăsat postul, fără să mănânce deloc, aşa precum a făcut şi el. Isus Cristos nu mânca decât peşte şi miel. El nu mânca vită nerumegătoare, cu unghia despicată, cum e porcul.

– În sfinţi credeţi?

– Nu, căci ei au murit pentru mântuirea lor, nu ca Isus, pentru mântuirea oa­menilor.

– Dacă aţi schimbat legea, vă merge mai bine?

– Da. Dumnezeu ne arată drumul bun şi ne pregăteşte pentru judecata de apoi, care a început şi în care va fi vai de păcătoşi”.

 

Familie din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Adventiştii sunt destul de numeroşi. Grupaţi pe familii, pe cătune, se întru­nesc la câte unul din ei, formând mici nuclee de credinţă şi propagandă religioasă. Care e atitudinea satului faţă de ei?

 

Măriuca D. N. Ursu, de 77 ani, are o fiică şi ginere pocăiţi. Mărturiseşte că ea însăşi s-ar pocăi, dar e prea bătrână ca să-şi schimbe legea şi nu ştie nici carte. Ea spune: Amù oamenii sunt răi. Preotul spune oamenilor să se pocăiască. El însuşi a fost la adunările pocăiţilor. Parcă eu nu merg la biserică. În biserică tre­buie tăcere. În biserica noastră se uită oamenii ce cioareci ai, ce catrinţă ai şi vor­besc întruna. Pocăiţii fain se roagă pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sfânta şi Cristos. Ei, Sâmbăta, stau în genunchi toată ziua. Noi, Duminica, mergem dimineaţa la biserică şi după amiază, la petrecere şi la nuntă. Ei ţin 44 posturi negre, nu ca la noi, că faci borş şi mănânci până te doare stomacul. Ei cetesc întruna evanghelia şi testamentul. Stau şi nu se sfădesc, şi nu merg la cârciumă, şi nu spun minciuni”.

 

 

Catrina Ceciuleac (cătunul Benea, 32 ani) spune: Adventiştii sunt oameni buni. Nu ne-au făcut nimic şi nu fac la nimeni nimic. Noi nu umblăm la ei, dar ei vin la noi”.

 

 

Dar există şi conflicte, unele destul de grave: „Tănase Ţimpău, din cătuna Botoş, povesteşte: „Pe aici au venit şi adventiştii, sabatiştii. Ei nu mai cred în legea lui Cristos. Au vrut să facă o casă de rugăciune. Dar vecinii n-au suferit aceasta şi atunci s-au strâns oamenii şi au năruit-o. Amù, de trei ani, au băgat un om în proces şi trebuie să plătească treizeci de mii. Noi n-am dat afară cine a spart casa. Acum punem mână de la mână, ca să-l scăpăm. A rămas ca omul să plătească cinci mii. Am dat cu toţii, ca să nu mai mănânce avocaţii”.

 

 

Vasile Suiu, analfabet, în vârstă de 70 de ani, vorbeşte astfel despre adven­tişti: Adventiştii n-au dreptate, ei s-au sculat acum târziu, ei nu sunt de la în­ceputul legii creştineşti, cum au fost apostolii, care l-au văzut pe Domnul Cristos şi l-au auzit grăind. Ei calcă legea, ei hulesc pe Dumnezeu şi casa lui. Pocăiţi sun­tem şi noi, când urmăm fapta bună, rugăciunea şi ascultarea lui Dumnezeu. Asta e legea bună nu a pocăiţilor care vad cartea sfântă aşa cum cred ei. Pocăiţii ştiu ceti bine în cărţi sfinte, dar nu pricep bine”.

 

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

 

Niculae Mândrilă (75 ani) şi Marina Mândrilă (58 ani), analfabeţi, se arată foarte porniţi în contra adventiştilor. Ei nu pot înţelege cum se poate creştini să părăsească biserica şi sfânta cruce, pentru a se ruga lui Dumnezeu ca păgânii. Viaţa curată a adventiştilor este numai laudă neadevărată. Ei spun că nu se mâ­nie, asta nu se poate, spune Marina, pentru un om pământean”.

 

 

Ilie Pomăbaci, fruntaş al satului, declară într-o convorbire: Rău face Statul că nu opreşte legile străine să se înmulţească, legi care strică legea strămoşească. Sătenii noştri au simţit asta şi de-aia au dărâmat casa de rugăciune a pocăiţilor din Botoş”.

 

 

Încheiem această succintă expunere de material, din care totuşi se desprind limpede frământările religioase ale unui sat românesc, cu o cuvântare rostită de gospodarul Niculai Ţăranu, din cătunul Timen, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a bisericii „Sfânta Treime” din cătunul Botoş (care numără cel mai mare număr de adventişti şi unde, până acum, n-a existat biserică ortodoxă:

 

Dragon austriac din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

„Fraţilor! Eu pătimesc de o boală, la care medicii care m-au constatat m-au sfătuit ca să nu vorbesc în asemenea adunări. Eu însă pătimesc şi de o boală su­fletească, pe care medicii n-o cunosc şi boala aceasta mă face să mă încumet să vă vorbesc dumneavoastră. Mie îmi vine foarte potrivit, astăzi, să asemăn Cotuna Botoş şi cu locuitorii ei cu pilda cea frumoasă din Sf. Evanghelie a fiului cel rătăcit. Fiul cel rătăcit şi-a luat zestrea de la tatăl său şi a stropşit-o prin lume, prin îmbuibări fără folos. Asemenea fiului rătăcitor, sunt unii care au risipit sufleteşte şi au fărâmiţat credinţa noastră strămoşească, pe care trebuie să o lăsam şi noi moştenire mai departe, aşa că era temere că Botoşii vor fi faţă de biserica noastră pierduţi. Cei care intraseră între noi nu erau cum vorbesc oamenii, predicatori, pocăiţi. Acest cuvânt ei şi l-au zis. Ci erau aceştia trei negustori de credinţă, care nu ca Sfinţii Apostoli, să umble desculţi şi să propovăduiască credinţa lui Dumnezeu, ci stri­când credinţa dintre noi, să facă parale, după cum s-a dovedit. Vedeţi dar că Dum­nezeu cel Atotputernic şi-a făcut milă de popor şi nu l-a lăsat să se înece în valul necredinţei. Şi câţi s-au putut stăpâni aşa. Mulţumită bunăvoinţei şi milei lui Dumnezeu, s-au întors mulţi din rătăcire şi iată astăzi vedem în loc de risipă, ei se adună mai strâns la un loc şi au simţit nevoia unui lăcaş dumnezeiesc. De aceea voisem să zic mai înainte că acei care umblau să ne strice credinţa umblă cu bârfeli şi minciuni şi schimonosesc biblia, evanghelia după părerea lor. Ei nu cred că s-ar află azi pe pământ, fie creştin, fie necreştin, care să zică că legea noastră nu e bună. Noi cu toţii poate că greşim înaintea lui Dumnezeu, dar cu toate că gre­şim, tăria care o simţim şi dragostea către această credinţă nu ne lasă să ne dezbinăm de credinţă. Dacă ar avea suflet şi ar pricepe bine (că nu pricep acei care tâlcuiesc după cum vor ei), ar simţi altfel şi nu ar înşela sufletele. Astăzi am venit în acest colţişor al satului nostru, unde creştinii, mai cu seamă care sunt în veci­nătatea acestui loc, s-au pus cu trup cu suflet să-şi zidească, în mijlocul lor, un lăcaş al lui Dumnezeu. Am simţit ceva în timpul din urmă: că ceva puţină ambiţie ar clătina şi aici. Şi în numele Domnului nostru Isus Cristos, i-aş rugă pe toţi, şi cei care aud, şi cei care nu aud, să părăsească ambiţia aceasta, deoarece acest sfânt lăcaş se va clădi lui Dumnezeu. Nu va fi a celuia sau a celuia, ci lăcaşul tuturor care vor intra într-însul, să se roage. De aceea, dezbinarea şi ambiţia ar trebui părăsite şi cu unire şi încredere în Dumnezeu să se lucreze înainte”[2].

 

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937 – fotografie de presă

 

[1] După descrierea nunţii lui Toader M. Baciu cu Ioana Gh. Rusu, de către echipa: E. Constante, M. Dărmănescu, M. Focşa, D. Păun, R. Cotaru, I. Mana-Roşie, E. Georgescu

[2] Herseni, Traian, Individ şi societate în satul Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, , Nr. 1-4, Anul X, 1932, pp. 135-158


A cui este „chilia lui Daniil Sihastrul” de la Putna?

 

Putna, Chilia de Piatră – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

Nu mică mi-a fost surprinderea să constat că, din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, „chilia de piatră” de la Putna nu este asociată cu numele atât de popularului sihastru Danii, pe care Iorga îl definea drept „sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră”[1], precizând că „Ştefan clădi, la 1488, mănăstirea Voroneţului, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, şi apoi, pe la 1471, mănăstirea de lemn a egumenului Misail”[2]. Isidor de Onciul, renumitul arheolog biblic de valoare europeană, afirma, în 1891, că „tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul”[3], iar publicaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române, din octombrie 1910[4], localizându-l pe Daniil tot la Voroneţ, deşi acceptă legenda populară a relaţiei dintre Ştefan cel Mare şi Daniil, susţine că Ştefan a durat mănăstirea Voroneţ „pe locul unde fusese umila chilie a sihastrului Daniil”, loc pe care, în 1472 se afla „mănăstirea Voroneţului, făcută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail”[5]. Chiar şi Patericul Românesc, falsificând cu nonşalanţă „sama de cuvinte” inexacte a lui Ion Neculce, susţine că „în vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ”[6] şi, deci, nu la Putna, unde se afla, de ani buni, minunata-i mănăstire.

 

Pe de altă parte, Ştefan cel Mare, în actele de cancelarie pe care le-a emis, nu menţionează niciodată numele lui Daniil, care, conform Patericului Românesc, întocmit de arhimandritul Ioanichie Bălan[7], în baza scrierilor Sfântului Ioan Românul[8], care, la rândul său, prelua ca istorie de necontestat o legendă a preotului şi scriitorului rădăuţean Petru Rezuş[9], susţinea că „în anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri”, păstorind până la moarte, adică până în 14 decembrie 1496, după cum stabilea, tot după tradiţie, acelaşi preot Petru Rezuş.

 

Numai că, începând din vara anului 1488, când Daniil ar fi fost uns stareţ, până în 14 decembrie 1496, la presupusa lui moarte, Ştefan cel Mare a făcut, fără a-l menţiona vreodată pe Daniil, câteva danii Voroneţului, prima în 17 august 1488, „unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem”[10], următoare în 14 martie 1489, când încă „este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[11], apoi în 26 noiembrie 1490, când „este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie[12]; celelalte danii iarăşi nu-l menţionează pe Daniil Sihastru, care, după imaginaţia lui Petru Rezuş deja murise, în 22 ianuarie 1497 fiind „egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[13], ca şi în 20 noiembrie 1499[14].

 

 

Numele sihastrului Daniil ca „sfânt ţărănesc târziu” începe să fie vehiculat de călugării mănăstirii Voroneţ abia după 1547 (când a fost pictat chipul cu aură), Voroneţul purtând ca titlu de supremă sfinţenie statutul de locul „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou”[15] sau „unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou”[16] etc. În popor, numele noului sfânt e promovat de Grigore Roşca, viitorul mitropolit, care extinde şi pictează Voroneţul, dar care nu avea cum să fie ucenicul lui Daniil Sihastrul, fiind născut abia în 1480; iar tradiţiile, în afară de cele preluate de Dimitrie Dan şi de Petru Rezuş, atribuie totul Voroneţului, adică locul de odihnă veşnică ale monahului; „Chiar şi în satul Voroneţ – a făcut o mănăstire spre veşnica aducere aminte, cum că s-a pierdut odată pe acea vale, când a fost mic, împlinind cuvintele sihastrului. Unde o fi fost schitişorul Sihastrului acolo se află astăzi o mănăstire veche zidită de Ştefan cel Mare”[17], „iar Ştefan Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pe Moldova, a mers la Voroneţ, unde trăia un părinte Sihastru, anume Daniil”[18].

 

Informaţiile despre Daniil Sihastru, ca şi despre viaţa bisericească din nordul Moldovei, de la Descălecat, până la Alexandru cel Bun şi în timpul domniei lui, sunt ca şi inexistente, şi-atunci s-au născocit tot felul de tradiţii, care să argumenteze un ortodoxism românesc timpuriu şi durabil, deşi ortodoxismul acela timpuriu se afla „sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene”[19]. În tendinţa aceasta de „românizare” a începuturilor galiţiene atestate a vieţii religioase în nordul Moldovei, mitul lui Daniil Sihastrul devenea esenţial. El, ca ucenic al lui Leontie sau al lui Lavrentie, trăieşte la Schitul lui Lavrentie din Vicovu de Sus, unde nu împletea coşuri de nuiele, precum în Patericul Românesc, ci „se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin” [20].

 

În documentele medievale şi nici în cele ale mănăstirii Putna, pe care Dimitrie Dan le studiase migălos, scriind monografia mănăstirii şi a satului, nu exisă nici o menţionare, fie ea şi evazivă, la Schitul lui Laurentie, deşi un toponim local sugerează existenţa unui schit, în vremuri vechi, pe numele „pârâului schitului”, adică Laura sau „Lavra”. Însăşi denumirea Laura, care face trimitere la o astfel de „această sfântă laură”[21], atât de prezentă în restul teritoriilor româneşti, confirmă spusele Epistolei lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga, din 1371, la care am făcut trimitere, deşi, într-un singur document de cancelarie este menţionat pârâul care marca hotarul braniştii Putna. În uricul lui Ştefan cel Mare, dat la Suceava, în 15 martie 1490, prin care se confirmă stăpânirea mănăstirii Putna asupra satelor şi a braniştii ei, nu este menţionat schitul Laura (Lavra) şi, deci, nici o „lavră” (schit), ci  doar „a şasea biserică cu un popă în Jicovul de Sus”, Laura fiind pomenită doar prin pârâul cu acelaşi nume, în delimitarea braniştii mănăstirii Putna, „începându-se hotarul acestei branişti de la obârşia Laurii, opcina până la Falcău”[22], drept pentru care, în indicele de localităţi, Alexandru Gonţa menţionează „Laura, pârâu la mănăstirea Putna”[23]. De altfel şi numele de Schitul lui Lavrentie, păstrat, cică, tot de tradiţii, face trimitere la „schitul întemeietorului schitului” (lavrei), deci iarăşi întăreşte afirmaţia lui Urban al V-lea şi dă dreptate lui Gheorghe Brătianu, primul istoric român care susţinea că majoritatea numelor bărbăteşti din legendele româneşti (exemplifica prin Gelu, care este „gealu”, aşa cum încă se mai numeşte dealul prin Ardeal şi prin Bucovina) sunt, de fapt, toponime.

În tot parcursul veacului al XV-lea, nici un document de cancelarie domnească nu menţionează numele lui Leontie-Lavrentie, pe care Alexandru cel Bun l-a fi făcut stareţ la Bogdania, şi nici pe cel al sihastrului Daniil. Iar dacă Daniil, indiferent unde ar fi trăit şi ar fi făptuit minuni, sfătuindu-l mereu pe Ştefan cel Mare (deturnare a meritelor lui Teoctist), oricum ar fi fost menţionat, măcar într-un uric de danie, în favoarea Putnei sau a Voroneţului, pe „rugătorul nostru” nu Misail (1472), nu Efrem (1488, 1489), nu Ghenadie (1490), ci Daniil. De altfel şi „rătăcirea” lui Ştefan cel Mare, cu popas la chilia sihastrului, în 1476, este imposibil, la Putna existând mănăstirea ctitorită de dânsul, iar la Voroneţ – mănăstirea de lemn a lui Misail, pe care o scutise de dări în 1472.

 

 

La Voroneţ, informaţiile sunt mai mult decât lapidare. Pe piatra mormântală scrie „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”, iar pe sulul pe care Daniil îl ţine în mână în alegoria portretului său cu aureolă, pictat în 1547, stă scris: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”[24].

 

Şi-atunci cine a fost şi unde a trăit Daniil Sihastrul? Ca şi în mitul Descălecătorului, sihastrul este Spiritul Locului; pe Dragoş îl întâmpina Uţa, deci Zeiţa Pământului (Descălecarea însemnând un fel de logodnă cosmică), iar pe Ştefan cel Mare, Sihastrul, deci Spiritul bărbătesc al locului, echivalent al moş-strămoşului. Daniil Sihastrul a locuit şi locuieşte în fiecare fir de iarbă, de nisip sau de lumină pe care nevoia de speranţă, de amăgire care să-i dea putere de viaţă, poate fi întâlnit în cale.

 

Cu siguranţă, lavra (schitul) din Vicovu de Sus, între timp dispărut, dar reverberat de undele pârâului Laura, ca şi chilia de piatră de la Putna ţin de vremurile „schismei galiţiene”, dacă nu cumva de vremuri şi mai vechi, în care pionii troieni oficiau, şi pe aceste locuri, în cinstea Soarelui, în care, cum spunea Regele David, „Dumnezeu şi-a făcut sălaş”. Nu ştiu în ce măsură neadevărul romanţat poate fi mai folositor decât adevărul, deci, ca să puteţi imagina singuri, vă pun la dispoziţie, drept Anexe, în ordine cronologică, toate mărturiile de care m-am folosit pentru scrierea acestui text.

 

 

ANEXE:

 

 

1371: Epistola lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga: „Ni s-a făcut nouă cunoscut, de către prea iubiţii noştri fii, Nicolau de Malsac (Melsak, în textul original, scris în latină – n. n.) şi Paul de Suidiniţ (Swidinitz – n. n.), profesori din ordinul fraţilor minoriţi, că nobilul bărbat Lascu, Ducele părţilor Moldovene sau a naţiunii Valahiei, atât el, cât şi poporul ducatului său sau al ţării Moldova, deşi se glorifică cu numele creştinătăţii, cu toate acestea ei şi părinţii lor au fost, de la început, şi sunt schismatici. Dar acum, conduşi de predicile şi învăţăturile fraţilor minoriţi, voiesc să se lepede de toată schisma şi să profeseze sfânta credinţă, pe care o ţine, învăţă şi o predică, Biserica catolică şi apostolică; şi voiesc ca să asculte cu umilinţă de Noi şi de succe­sorii noştri, Pontificii Romani, precum şi de Sfânta Biserică romană, şi să se supună în toate, precum şi ceilalţi principi şi popoare catolice ascultă şi se supun. Apoi acest Duce a cerut de la Noi, cu umilinţă, ca oraşul său Siret, ce este supus diecezei de Galiţia, întinsă peste un spaţiu mare de pământ, în care dieceză se află un Episcop schismatic, a căruia Biserică de Galiţia este aşezată în părţile adică ale schismaticilor din Rusia, şi numitul oraş (Siret) este mare, după aparenţă, şi plin de locuitori, şi cuprinde tot ce l-ar face apt pentru a fi decorat cu insigniile de cetate, să fie ridicat la rangul de cetate şi desemnat cu numele de cetate, şi să numim în dânsul un Episcop catolic, care ar învăţa atât pe duce, cât şi pe popor, şi să-i întreţină în zisa credinţă catolică şi să-i învrednicim în privinţa acesta şi de alte dispoziţiuni cuviincioase.

 

Deci noi, pentru mântuirea sufletelor prezisului popor şi duce, care mărturisesc că se luptă în contra inamicilor Crucii, dorim ca să-i întoarcem de la erori şi de la prezisa schismă, voind ca întoarcerea la prezisa credinţă să fie plină de efecte bune; dar, neavând cunoştinţă (exactă) despre expunerile făcute, noi, cu scrisori Apostolice şi din consiliul fraţilor noştri te trimitem pe frăţia ta, în a căruia fidelitate şi circumspecţiune în asemenea cauze, precum şi în altele, punem în Domnul toată încrederea noastră şi, totodată îţi ordonăm ca voi, sau doi, sau unul dintre ai voştri, să cercetaţi prin voi sau prin altul, sau prin alţi bărbaţi catolici credincioşi şi prudenţi, dacă prezisul Lascu şi poporul lui voiesc în mod ferm, pur, cu simplitate, umilinţă şi reverenţă să primească dorita credinţă catolică (şi dacă va fi trebuinţă, să-i înduplecaţi în acesta cu învăţăturile şi predica voastră, şi să-i confirmaţi în dânsa şi prin alţi bărbaţi catolici, cercaţi în această credinţă), după care toţi, sau o parte oarecare din dânşii, care se vor părea înţelepciunii voastre mai întreprinzători, vor nega schisma întreagă şi vor primi cu devotament acea credinţă şi va fi profesată ea după formula care vi se trimite vouă sub bula noastră; atunci să scoateţi cu totul şi pentru totdeauna pe menţionatul oraş Siret şi pe toată ţara prezisă sau ducatul Moldovei, de sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene şi a oricărei alte persoane ecleziastice, ce ar pretinde că are în acest oraş, ţară sau ducat vreo putere sau jurisdicţiune spirituală şi eclesiastică, provenită din partea Bisericii sau a demnităţii sale, şi totodată să-l liberaţi, stabilind şi dispunând că acel oraş să fie supus imediat sfântului scaun Apostolic; şi mai pe urmă să ridicaţi pe oraşul menţionat la rangul de cetate şi să-l decoraţi cu numele de cetate, şi să supuneţi pe toată ţara menţionată sau pe ducatul Moldaviei, cât aparţine prezisului Duce, acelei cetăţi, ca pe o dieceză şi, totodată, să dispuneţi ca să se delimiteze acea Eparhie cu confinii certe, şi dacă va fi acolo o Biserică proprie pentru acesta scop, să o faceţi Biserică catedrală sau episcopală”[25].

 

 

1472, ianuarie 22: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, când aceasta va fi de trebuinţă cuiva, că a binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră şi cu inima curată şi luminată, din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut întru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi şi pentru sănătatea noastră, şi pentru sănătatea copiilor noştri, şi dăm şi am dat această carte a noastră mănăstirii noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, şi unde este egumen popa Misail, pentru aceea ca să fie volnic şi slobod să trimită 2 măji ale sale după peşte, în fiecare an, pentru ca să fie pentru îndestularea fraţilor, sau la Chilia, sau la iezere, sau oriunde în ţara noastră, şi nici mergând acolo după peşte, nici iarăşi înapoi cu peştele la mănăstire, să nu dea nici un fel de vamă din acele 2 măji prin toată ţara noastră, nici un groş, nici la vămile vândute, nici la cele nevândute.

 

Pentru aceea, nici un boier, şi nici judecător, şi nici dregător, şi nici vameş, şi nici o slugă sau boier să nu îndrăznească să ia vama de la acele două măji nici un groş. Iar cine s-ar încumeta, peste această carte a noas­tră, să ia vamă de la ei, din acele măji mai sus-scrise, acela este potrivnic nouă şi cărţii noastre.

Toate acestea mai sus-scrise făgăduim mănăstirii noastre de la Voroneţ, să le păstrăm şi să le împlinim până la sfârşitul vieţii noastre.

 

Iar la aceasta este credinţa domniei mele, Ştefan voievod, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, mari şi mici.

Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru boier, pan Toma logofăt, să scrie şi să atârne pecetea noastră şi la această carte a noastră.

A scris Isaiia, la Suceava, în anul 6980 <1472>, luna ianuarie, 22”[26]

 

Kaindl: Chilia lui Daniil Sihastru, de la Putna

 

1488, august 17: „În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă şi de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că au venit, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, slugile noastre, Şandru Gardu şi vărul lui, Şuşman, şi unchiul lor, Ioan, cu surorile lor, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, de bună voia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut ocina lor dreaptă, din uricul lor drept şi propriu, un sat, anume Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare, de la gură, până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele, câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, însumi domniei mele, pentru 160 de zloţi tătăreşti.

 

Şi am plătit eu, domnia mea, toţi banii mai susscrişi, 160 de zloţi tătăreşti, în mâinile slugilor noastre Şandru Gardu şi în mâinile vărului lui, Şuşman, şi în mâinile unchiului lor Ioan şi în mâinile surorilor lui, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni.

 

Şi după ce am plătit şi am tocmit toate câte scriem mai sus, eu, domnia mea, întru aceea am binevoit, cu bunăvoinţa noastră şi cu inimă curată şi luminată, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ şi am făcut, pentru pome­nirea sfânt-răposaţilor înaintaşi şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat, şi am închinat şi am întărit acel sat, Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare de la gură până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului marelui mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem. Şi să fie acest sat, anume Ştilbicanii, şi cu toate câte scriem mai sus acestei sfintei mănăstiri a noastre de la noi uric şi cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”[27].

 

 

1489, martie 14: Ştefan cel Mare plăteşte 350 zloţi tătăreşti pentru satul Vlădenii pe Siret, pe care-l dăruieşte, cu întăritură şi împuternicire pentru „sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ… unde este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[28].

 

 

1490, noiembrie 26: Ştefan cel Mare cumpără Glodenii, de lângă Stăuceni, cu 150 zloţi tătăreşti, pe care-l dăruieşte mănăstirii de la Homor. „Iar întru aceea, am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră, şi cu curată şi luminată inimă, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumne­zeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ, unde este hramul simţului şi slăvit ului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie, şi am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri înaintaşi şi părinţi, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră, şi pentru sănătatea şi mântuirea doamnei noastre, Maria, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ acea selişte spusă mai înainte, anume Poiana, la gura Homorului, să fie acestei sfinte mănăstiri de la Voroneţ de la noi uric, neclintit niciodată, în veci”[29].

 

 

1497, ianuarie 22: Ştefan cel Mare cumpăra, cu 70 de zloţi, de la Drăguş Carâmbu şi verii lui, o prisacă pe Lazul din hotarul satului Tomeşti, pe care îl dăruieşte, fără menţionarea lui Daniil Sihastrul, mănăstirii Voroneţ „unde este egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[30].

 

 

1499, noiembrie 20: Ştefan cel Mare întărea alte sate şi prisăci mănăstirii Voroneţ, „unde este egumen ieromonahul Macarie”[31], iarăşi fără vreo trimitere la Daniil Sihastrul.

 

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

1599, decembrie 17: Conform unui suret sârbesc, Ieremia Movilă întăreşte o danie a marelui vornic al Ţării de Sus, Grigorcea, mănăstirii Voroneţ, „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou şi trupul acestui scris mai sus boier au lăsat să-l îngroape în mănăstirea Voroneţ”[32].

 

1634, septembrie 24: Într-o adeverire a călugărilor de la Voroneţ, către Vasile Lupu, privind un schimb de moşii, sunt menţionate moaştele „Binecinstitorului şi de Hristos iubitorului, celui încununat de Hristos Dumnezeu cu coroană împărătească, celui uns cu mirul bine mirositor, bucuria Ieleonului, celui curăţit prin baia botezului şi celui dăruit de împăratul cerurilor cu cinstit sceptru, prea milos­tivului, marelui nostru domn, Io Vasilie voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, în mila prea marelui domn Dumnezeu şi a mântuitorului nostru Iisus Hristos, bucură-te să domneşti mulţi ani, amin.

Primeşte smerită metanie cu faţa plecată până la pământ de la preamăritul iero­monah Nicolae, egumen, şi de la tot soborul de la sfânta mănăstire Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului, marelui mucenic purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou[33].

 

 

1924: Schitul Laura, deşi pârâul Laura îşi trage numele de la o astfel de „lavră” străveche, există doar în „tradiţie”, legenda fiind repovestită de Dimitrie Dan, în „Laura”[34], drept o mostră de poveste mitică, păstrată de tradiţia locurilor, cu toate inexactităţile istorice consacrate:

 

„În vremile vechi, zice că mai mulţi călugări evlavioşi, care se adunară într-un loc singuratic şi încunjurat de păduri străvechi, clădiseră o mă­năstire. Ei îşi durară mănăstirea din bârne groase de stejar trainic, în apropierea şi spre apus de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui, şi o închinară sfântului Laurentie.

 

Călugării se rugau lui Dumnezeu sfântul pentru iertarea păcatelor lor şi cele ale oamenilor. Ca să-şi agonisească cele puţine, însă neapărat tre­buincioase pentru susţinerea vieţii, lucrau călu­gării fel de fel de meşteşuguri.

 

Dintre aceşti vrednici părinţi era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios şi iscusit. Şi acesta se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Pe aceste le vindea apoi prin satele învecinate şi aşa îşi agonisea el puţina pâine de toate zilele. Cele ce însă îi mai rămâneau ca prisos de la vânzarea lucrului manilor sale şi din cele ce-i a-duceau bunii creştini ca cunoştinţă pentru sviştănii, dezlegări, cărţile lui Lazăr, cetanii şi altele, împărţea el săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era el chip de un adevărat părinte duhovnicesc!

 

Auzise cuviosul Daniil, carele de obicei pe­trecea numai în post şi rugăciune, că în Sirete, carele era al treilea sat în depărtare de Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână spre a se desface de cele ce au de prisos şi a cumpăra cele de trebuinţă. Şi având şi Daniil o mulţime de linguri gata, pe care n-o putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-şi cerce norocul cu marfa sa în Sirete. Se duse deci pustnicul la stareţul acelei adu­nări călugăreşti, să-şi ceară binecuvântarea şi pozvolenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne fereşte, nici un pas din mănăstire afară. Acesta, încredinţat de evlavia şi statornicia lui Daniil, îi dădu bun bu­curos încuviinţarea dorită, îndatorindu-l, însă, ca a treia zi să fie nesmintit în chilia sa din mănăstire.

 

Ajungând Daniil în Sirete, se desfăcu curând de marfa ce o lucrase şi o adusese în sudoarea feţei sale, în o pereche de desagi, în spate. Dară, cu toate că-şi vându îndată lingurile, el de aice nu scăpă cu una, cu două. Creştinii din loc şi cei de primprejur adică, auzind că Da­niil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl ru­gară unul pentru o molitvă a sfântului Vasile, altul pentru o sviştanie pentru un bolnav, al treilea pentru dezlegarea şi măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ş. a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu şi de aceea de folos celor bolnavi îi merse adică prin întreaga ţară a Moldovei, de aceea îl şi îmbulzeau creştinii. Şi adică ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorinţă. Ştia el că astfel se prea întârzie şi trece ho­tarul vremii, pentru care îl îndatorise stareţul ca să fie acasă, dar el nădăjduia în Dumnezeu şi bună­tatea proistosului său. El se răzgândi mai de­parte, că este îndatorat să ajute celor ce sufăr de boale, să le alineze durerile trupeşti şi sufle­teşti şi apoi că, din prisosul darurilor creştinilor, va avea de unde ajutora pe cei săraci, deci ră­mase pe la creştini şi zăbăvi o zi peste vedea.

 

Întorcându-se Daniil, a patra zi, acasă şi venind el înaintea stareţului, acesta, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârzierea avută şi-l pedepsi cu oprirea depărtării din mă­năstire pe un timp mai îndelungat.

 

Bietul Daniil, deşi se ştia fără oarecare vină mare, primi cu supunere aspra mustrare şi greaua pe­deapsă, dară se hotărî, în sine, că, pentru c-a călcat porunca stareţului şi s-a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată mai înainte, să se retragă, pentru restul vieţii, în fundul mun­ţilor, într-un loc cu totul neumblat şi pustiu, şi să se facă sihastru. Şi aşa şi făcu el. Se retrase adică într-un codru necălcat de picioare de oa­meni, care era între munţii de la asfinţit-miazănoapte de la mănăstirea sfântul Laurentie şi într-o depărtare de aici ca de un ceas şi mai bine.

 

Aice află Daniil un locuşor ce-i convenea, fiindcă, una – locul era pustiu, al doilea –lângă el curgea, în vale, un pârâu cu o lingură de apă şi, al treilea, că aice codrul era plin de stânci uriaşe. Şi mai ales această din urmă însuşire a locului se lovea cu propusul lui, ca să se facă sihastru. El adecă se hotărî să-şi scobească într-o stâncă de aici o chi­lie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi şi de fiarele răpitoare.

 

Ani întregi petrecu bietul sihastru, în genunchi, cu dalta în mână, şi ciopli necontenit şi din greu, în vârtoasa stâncă. După o muncă nespus de grea, ostenitoare şi îndelungată, îşi văzu el sfârşită, cu aju­torul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu, truda şi chilia din pietroasa stâncă. Această chilie se poate vedea şi astăzi în Putna, în a cărei apro­piere lucră, cu vapor, o fabrică de carbonizare şi un feresteu. Cum s-au schimbat timpurile I

 

Pe când petrecea Daniil, într-o seară întunecoasă, în fundul stâncii sale, în genunchi, şi se ruga lui Dumnezeu, iară afară se auzea înfiorosul urlet al lu­pilor şi urşilor, zice că bătea cineva la uşa chi­liei. Daniil întrebă că cine-i, iară de afară răspunse un glas că este Ştefan Vodă, Domnul ţării Moldova, carele, de la vânătoare de prin munţi, a rătăcit de soţii săi. Şi fiind afară, zicea glasul, grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la mas. Sihastrul des­chise uşa chiliei şi-l primi bucuros pe Vodă să mâie. În acea noapte, zice-se, Daniil să-l fi îndu­plecat pe Ştefan Vodă să rădice în acele locuri lui Dumnezeu un locaş şi Dumnezeu îi va ajuta la toate întreprinderile lui. Şi Ştefan Vodă primi cu plă­cere sfatul sihastrului, era el doară om evlavios şi cu frica lui Dumnezeu ca rar altul şi mai zidise şi mai înainte mai multe locaşuri dumnezeieşti.

 

Începu deci să zidească şi aicea falnică mănăstire, care, sfârşindu-o, o numi a Putnei, după pârâul ce curge alăturea spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea şi o mulţime de călugări, de prin toate mănăs­tirile şi schiturile din ţară, aşa şi din cea a sfântului Laurentie, din Vicovul de Sus. Aceasta de acuma înainte rămase pustie şi, cu vremea, clădirile ei începură să le risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii să se fi mutat, mai târziu, la un sat oarecare, al cărui nume însă din nefericire, cu vremea, cu totul s-a uitat. Aşa, cu vremea, nu rămase nemică din această mănăstire şi nimeni n-ar şti că ea, cândva, în timpuri vechi, a existat, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat tradiţia şi, pentru acea parte de loc, numele „Laura”, pre­scurtat din Laurentie.

 

Daniil zice că să fi prorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulţi, că va fi lipsă ca biserica sătească mereu să se adaugă şi să se mărească, de trei ori cum era, ba că va veni vremea când se va zidi, chiar pe acel loc, pe care a stat cea a mănăstirii sfântul Laurentie, o biserică sătească.

 

Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna şi s-a urzit un sătişor de 12 familii, a părăsit chilia sa din stâncă şi a dispărut. El să se fi aşezat într-o pustietate şi mai mare, precum îşi pusese el canonul, când cu probaza stareţului, ca până la sfârşitul vieţii să petreacă în adâncă singurătate.

 

Zice că el s-a statorit pe un loc pustiu şi săl­batec, pe pârâul Voroneţului sau apa Corbului. Aice petrecea el, ca şi în chilia sa de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune şi învăţarea celor ce veneau la el.

 

Aice să mai fi avut Daniil o întâlnire cu Ştefan Vodă, după pierduta bătălie cu turcii de la Valea Albă sau Răsboeni. Acesta, adică, în nevoia sa, îl rugă pe Daniil de sfat, ori de să închine ţara turcilor, iar el îi zise să-şi adune oastea, să se lupte cu duşmanul şi că va învinge, dacă va făgă­dui să zidească pe acele locuri un locaş lui Dumnezeu. Ştefan Vodă urmă sfatul sihastrului, învinse pe turci şi zidi, pe apa Corbului (Voroneţului), o mă­năstire frumoasă numită a Voroneţului, ca mulţămită pentru izbânda câştigată cu ajutorul lui Dumnezeu”[35].

 

 

 

2005: „Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinţi români pe care i-a odrăslit pământul Moldovei şi adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. După tradiţie, era de loc din oraşul Rădăuţi. Apoi, râvnind Sfinţilor Părinţi de odinioară şi arzând cu inima după dragostea lui Hristos, spre sfârşitul secolului al XIV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din partea locului.

 

Deci, călugărindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu de darul preoţiei. Apoi, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat o vestită sihăstrie de călugări în codrii Rădăuţilor, ce se chema, după numele său „Schitul Laura” (Lavra) sau „Mănăstirea Sfântului Lavrentie”[36]. În obştea sa, Cuviosul Lavrentie a format mulţi ucenici cu viaţă aleasă, printre care sc număra şi Sfântul Daniil Sihastrul. În Schitul Laura, însuşi Cuviosul Lavrentie s-a nevoit şi a avut o trăire aşa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Că pe mulţi bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa şi era tuturor părinte, sfetnic, dascăl şi ocrotitor.

 

După întemeierea Episcopiei de Rădăuţi, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevoinţa sa, l-a rânduit episcop al acestui scaun. Şi a păstorit cu multă înţelepciune turma lui Hristos câţiva ani de zile, învăţând pe toţi dreapta credinţă şi făcându-se tuturor pildă de sfinţenie. Apoi, râvnind iarăşi vieţii sihăstreşti, s-a retras din scaun şi s-a făcut schimonah cu numele de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru şi părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai trăind puţin şi uimind pe toţi cu smerenia, cu nevoinţa şi cu darul minunilor pe care le făcea, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului.

 

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni şi fiind găsit în mormânt cu trupul întreg şi nestricat, s-a aşezat cu cinste în biserica episcopală din Rădăuţi spre închinarea tuturor, unde mulţi credincioşi primeau sănătate şi mângâiere la sfintele sale moaşte, ajungând vestit până dincolo de hotarele Moldovei.

 

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea mănăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. În anii 1621-1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg…”[37].

 

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[38].

 

 

 

2005: SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL / Mănăstirea Voroneţ / (secolul XV)[39] //. a. Viaţa. Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor. / Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci, de pe moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut călugăr în aceeaşi mănăstire, cu numele de monahul David. După câţiva ani de aspră nevoinţă se învredniceşte de harul preoţiei şi se retrage la Mănăstirea Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus[40]. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească, s-a făcut schimonah cu numele de Daniil, înainte de anul 1450, şi s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti, mai întâi în preajma Mănăstirii Neamţ, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului Putna, într-o mică chilie săpată în piatră. / După sfinţirea Mănăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras în preajma Mănăstirii Voroneţ, unde şi-a săpat chilie în piatră, sub stânca Şoimului. Aici se nevoieşte singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu, crescând numeroşi ucenici şi făcând multe minuni de vindecare. / În anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri. Mai trăind încă puţin şi fiind cinstit de popor ca sfânt şi făcător de minuni, Cuviosul Daniil şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu prin anul 1496 şi a fost aşezat în biserică, unde se află până astăzi. //

 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură. / 1. Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare. Ci, mereu se ruga şi întru toate asculta de părinţi. /

 

2. Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să înveţe carte în Mănăstirea Sfântului Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Că în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească. Pentru aceasta, cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt. /

 

3. După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi. /

 

4. Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. /

 

5. Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte văzător, iar alţii veneau să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei. /

 

6. Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte la rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David, însă, ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte. /

 

7. Odată 1-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci, egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. /

 

8. Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor. / Deci, primind binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schimniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu-Neamţ, cu puţin înainte de anul 1450, unde s-a nevoit 14 ani în aspre osteneli călugăreşti. Apoi, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna. /

 

9. Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a scobit o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de 20 de ani. /

 

10. Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul în chilia de la Putna era aceasta: / Ziua şi noaptea priveghea cu neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi postea câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor. /

 

11. Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul cel îndelungat şi pentru privegherile cele de toata noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de satana, căutând să-l alunge din pustie şi să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar cuviosul, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le biruia. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt. /

 

12. Pentru nişte daruri ca acestea, numele cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau „Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân”, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau „Sfântul Daniil Schimonahul”. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor „Sfântul Daniil cel Nou”, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume. /

 

13. În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său Ştefan cu greu a scăpat de primejdie. Deci, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat, s-a rugat pentru dânsul, i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace. /

 

14. În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, îşi mărturisea păcatele, îi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că, de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. / Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. În felul acesta, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. /

 

15. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna, iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor. /

 

16. Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră. /

 

17. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării, îl aveau de părinte duhovnicesc. /

 

18. Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său. Aşa a creat Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel, pentru multă vreme, viaţa duhovnicească prin mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului. /

 

19. După anul 1470, văzând cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii seculari din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie deasupra stâncii numită „Şoimul” şi aici se ostenea cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu. / Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire, iar cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor. /

 

20. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, „bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-a chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii. „Închina-voi ţara la turci sau nu?”. Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”[41]. / Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor. /

 

21. Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar cuviosul, auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l lipsească până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu. /

 

22. Timp de 20 de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca şi cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau, fie în codrii Voroneţului, fie în Munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic Psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigorie Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ. Apoi Cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ; Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii. /

 

23. Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul, şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. /

 

24. Timp de aproape 10 ani, Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci, deşi petrecea mai mult la chilia sa de pe stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi, iarăşi se retrăgea la chilia sa. /

 

25. În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care numărau peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. / La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihastri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor marele egumen şi povăţuitor de suflete, Cuviosul Părintele nostru Daniil, „Sihastrul cel Bătrân”. /

 

26. Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Mănăstirii Voroneţ, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale. /

 

27. După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l „Sfântul Stareţ Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”[42]. Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigorie Roşca, ucenicul său, au pus acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea „Sfântului Daniil cel Nou”, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul, a treia zi. Astfel, în Moldova, pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 14 decembrie, a treia zi după ziua Sfântului Daniil Stâlpnicul (11 decembrie). / Ca sfânt cu aureolă a fost pictat pentru prima dată în anul 1547, de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”. /

 

28. Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania, în Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”. /

 

29. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi[43]. /

 

30. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. în anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi39. / Sfinte Preacuvioase Părinte şi făcătorule de minuni Daniile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[44].

 

 

[1] „Ştefan ridicase zidirea sa de piatră (de la Voroneţ – n. n.) cu trei abside în locul bisericuţei de lemn unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastru din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenorocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă şi evlavie. Între frumoasele pietre de mormânt se vede aceia care acoperă rămăşiţele umilului călugăr, sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră” – Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1938, p. 203

[2] Iorga, N., Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. 1, Vălenii de Munte, 1908, p. 95

[3] „Spre răsărit de la mănăstire (Putna – n. n.), pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numită aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. Înlăuntru se văd semne că, oarecând, a fost împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Tradiţiunea susţine că acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţă, după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul” – Onciul, Isidor de, Fondul Religionariu gr. or. al Bucovinei, Cernăuţ 1891, p. 17

[4] Biserica Orthoxă Română, Jurnal Periodic Eclesiastic, Anul XXXIV, nr. 7, octombrie 1910, p. 805

[5] N. Dobrescu, studiul „Din istoria Bisericii Române. Secolul al XV-lea”, din care cităm: „Întemeietorul mănăstirii Voroneţului a fost Ştefan cel Mare, care, în anul 1488, făcu biserica (Kozak, Insckriften aus der Bukovina, cap. Woronetz.) , şi chiliile din împrejurul ei, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, cel ce îndemnase pe Ştefan să reînceapă lupta cu turcii, după învingerea de la Răsboieni[5], pe acelaşi loc se afla, la 1472, mănăstirea Voroneţului, fă­cută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail. Prin urmare, aci existase, de mai înainte, o comunitate mă­năstirească, a cărei întemeiere se datora pustnicului Daniil, care, ca călugăr şi numindu-se David, fusese în fruntea ei. Îmbrăcând însă apoi el schima cea mare, lăsând în locu-i ca conducător pe Misail şi schimbându-şi numele, din David, în Daniil, se retrase din fruntea comunităţii, trăind singur izolat[5]. E probabil că acestui cucernic pustnic să-i fi cerut Ştefan sfatul, în împrejurările grele, prin care trecea, şi, în urmă, ca mulţămită, să fi ridicat biserica mănăstirii de aci. Că mănăstirea, simplă de lemn, exista într-adevăr înainte de a-i face Ştefan cel Mare, în 1488, biserica de zid, ne-o atestă chiar un document al lui Ştefan cel Mare, cu data de 22 Ianuarie 1472, prin care Dom­nul acordă scutire de vamă mănăstirii Voroneţului pentru 2 maje de peşte, pe care le-ar aduce, pentru hrana că­lugărilor de la Chilia sau de la Iazer (Uljanicky, Materialy, p. 109. Codrescu, Uricar, XI, p. 93. S. F. Marian, Condica Voroneţului, p. 78). Egumen al Mănă­stirii era, la această dată, Misail, acel care urmase la con­ducere, după ce David-Daniil devenise mare schimnic şi se retrăsese din mănăstire”.

[6] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[7] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[8] Sfântul Ioan Iacob Românul. Sihastru contemporan din Ţara Sfântă / 1913-1960, Din Ierihon către Sion, adică din lume la cele din înălţime, Jerusalem 1999, p. 321

[9] Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[11] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[12] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[13] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[14] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[15] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[16] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[17] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 36

[18] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 56

[19] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[20] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[21] Sacerdoţeanu, A., Hrisovul. Buletinul Şcoalei de Arhivistică, Anul VI, nr. 6, Bucureşti 1946, p. 88

[22] Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, volumul I, Bucureşti 1913, p. 423

[23] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României. A. Moldova – Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 143

[24] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[25] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[26] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, doc. 181, p. 267

[27] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[28] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[29] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[30] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[31] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[32] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[33] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[34] Timpul, ex 1900 No. 51. — Partea apuseană a comunei Vicovul de sus se numeşte „Laura”. Comunicată de Ioan Nistor, cantor bisericesc în Sadău şi originar din Vicovul de sus, care a auzit-o de la moşul său, Petru Bhanean din Vicovul de sus (Nota autorului Dimitrie Dan).

[35] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[36] Pe locul unde a fost Schitul lui Lavrentie se află satul Laura, Suceava.

[37] Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 7

[38] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, capitolul Sfinţi şi cuvioşi din secolele XIV-XV, Ediţia a V-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 98, 99

[39] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[40] Astăzi se află aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie” sau de la „lavra”.

[41] Ion Neculce, O samă de cuvinte, p. 107

[42] Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 235. După tradiţie, Sfântul Daniil a murit la 14 decembrie.

[43] Ultima dată au fost scoase din mormânt moaştele Sfântului Daniil Sihastrul în vara anului 1962, cu prilejul lucrărilor de restaurare de la Voroneţ.

[44] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118


Ala Sainenco descoperă Crucea lui Vasile Ieminovici

 

 

 

Doamna Ala Sainenco, managerul „Memorialului Eminescu” din Ipoteşti, îmi trimite două fotografii, făcute la Călineşti de doamna (domnişoara?) Liliana Grecu, pe o parte a crucii fiind inscripţionat „Aice odihneşte Maria Volcinschi, în etate de 81 ani, / N: 22.5.1825 / D: 24.01. 1904. / Această sfântă cruce este ridicată de fiul său Nicolae”, iar pe cealaltă parte, în slavonă, stă scris: „Aice odihneşte robul lui Dumnezeu Vasilie Ieminovici care-i 18.1.1852 (ultima cifră este, totuşi, 2 şi nu 9)”. Data scrisă pe cruce pare să fie greşită, Vasile Iminovici decedând, conform Condicii Morţilor, în 20 februarie 1844, când împlinise 65 de ani (deci, anul naşterii ar putea fi 1779, şi nu 1780, cum l-a dedus Vasile Ghersaim). Un alt Vasile Iminovici (Ieminovici) nu exista, între anii 1844-1852, deci crucea se referă, cu siguranţă, la mormântul bunicului lui Eminescu. Ceea ce înseamnă că, în locul crucii de lemn, a fost pusă crucea de piatră, cu ocazia deshumării şi a slujbei de 7 ani, la începutul anului 1852.

 

 

Când am fost eu la Călineşti (între timp s-a schimbat gardul), nu mi-am putut închipui că una şi aceeaşi cruce, care, dinspre stradă, este a Mariei Volcinschi, poate fi inscripţionată, pe cealaltă parte, cu numele bunicului patern al lui Eminescu. Piatra mormântală o aflasem, „ghidat” de Vasile Gherasim, dar iată că doamnele Ala Sainenco şi Liliana Grecu, descoperind a doua faţă a aceleiaşi cruci, pot determina măcar marcarea, dacă nu dezvelirea mormântului lui Vasile Ieminovici (Iminovici, în conscripţia parohială din 1816), care, şi prin 1920, era traversat de gardul bisericii.

 

Filele care consemnează moarte bunicului lui Eminescu

 

Conform „Schematismus der griechisch-orientalischen Bukowinaer Diocese für das jahr 1841”, pagina 45, în „Kalinestie lui Kuparenko und Jenaki”, biserica „Sfântul Mihail”, patronată de „Johann Edler von Hriste”, deci de boierul din Costâna (În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”), îl avea ca preot administrator pe Grigorie Nastasi, numărînd „800 de suflete (Seelenzahl)”, iar în 1842 – 928 suflete. Dascălul nu este menţionat. Prin urmare, în afară de condicile parohiale, nu putem afla alte mărturii. Ceea ce înseamnă, din perspectiva condicii, că monumentala cruce a fost făcută şi amplasată în ianuarie 1852, de un fiu al lui Vasile Iminovici, fiind folosită, după aceea, de Nicolae Volcinschi, care era unul dintre liderii Băncii populare din Călineşti, atunci când şi-a îngropat mama de cealaltă parte a aceleiaşi cruci. Inscripţia cu buchii probează vechimea inscripţiei lui Ieminovici, faţă de cea cu litere latine.

 

Rămân, totuşi, încă multe lucruri de lămurit şi de recuperat. În primul rând, mormântul bunicului lui Eminescu, acoperit cu o lespede sedimentară, năpădită de pământ, muşchi, ierburi şi de gardul bisericii.

 

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

 

O piatră mormântală, pe care am scos-o, cât de cât, la iveală, cu degetele

 

Îmbrâncirea memoriei obşteşti în tufe: Mormântul Mariei Volcinschi şi, invers, al lui Vasile Iminovici

 

Un mormânt sugrumat de tufe, urzici şi boz

 

Alt mormânt condamnat la dispariţie

 

 

Cruce de ctitor

 

Pagina Condicii Parohiale din Călineştii lui Kuparenko, în care este înregistrată naşterea lui George Eminovici, tatăl poetului Mihai Eminescu

 

Pagina de condică parohială care consemnează naşterea lui Ioan Eminovici, singurul dintre cei trei fraţi, care rămâne în Călineşti


1898: G. D. Scraba: Suceava

 

 

 

„Voi să mai vorbesc românilor

despre un colţ al Patriei lor, care la

tot pasul înfăţişează suvenire de

glorie sau de calamităţi. Bucovina

este o ţară clasică pentru istoria noastră”.

 

(George SION, Bucovina, Revista Română, An II, p. 162)

 

 

 

 

Suceava este oraşul sfânt al Moldovenilor. Din ea au luat naştere întâile lor porniri de mărire şi împuternicire ca naţiune. Din Suceava întâii şi fruntaşii lor Voievozi pornit-au, în dese rânduri, cu sabia în mână, în capul pedestrimii înglotite, „cu multe steaguri şi buciume”, să-şi apere Moşia de încălcări duşmane şi să-i întindă hotarele până-n Nistru şi Mare. Din Suceava, în vreme de restrişte, se înălţau cele mai fierbinţi rugi de biruinţă, pe când bine-credinciosul ostaş moldovean îşi jertfea viaţa, ca prinos pe altarul Patriei.

 

Cetatea Sucevei, cu o aleasă poziţie strategică, a strălucit aproape trei sute de ani, ca falnică Capitală[1], de ale cărei puternice întărituri mulţi duşmani avură să se lovească. Şi astăzi, cu toată starea în care a ajuns, Suceava e un oraş în care, o dată pe an, îşi dau întâlnire cu fraţii lor românii bucovineni, basarabeni, mol­doveni şi chiar transilvăneni.

 

Credinţa nestrămutată a românului în mult binefăcătoarea putere a Sfântului Ioan cel Nou[2], ocrotitorul Moldovei, cum şi obiceiul, păstrat din vechi vremuri, fac ca românul mărginaş să vină, cale lungă, spre a-şi mai îmbăl­săma sufletul, adeseori amărât, cu amintiri din gloria trecută, în această sfântă cetate a românismului.

 

*

 

Aşezat pe coasta trăgănată a dealului, oraşul Suceava înfăţişează ochiu­lui una din cele mai pitoreşti poziţiuni; cu casele sale mici şi văruite, pierdute printre grădini cu pomi roditori, cu bisericile sale bătrâne şi măreţe, al căror întunecat veşmânt îţi umple sufletul de respect şi linişte; cu ruinele din juru-i, care îţi renasc viaţa trecutului şi o întreagă lume, cu totul diferită, ce s-a perin­dat, odinioară, pe dinainte-le, cu bătăi de inimă mai repezi, pentru neam şi moşie.

 

Priveliştea deschisă şi scăldată în soare a Sucevei te ademeneşte, te în­fiorează, îţi deschide parcă orizonturi noi de simţire şi cugetare. Ceva numai visat, un palat fermecat din basme, o lume vizionară, în care totul s-ar mişca mânat numai de neţărmurite iluzii, nu ţi-ar produce efecte cu mult mai mari ca acest oraş ruinat, dar cu mândria zugrăvită pe frunte-i, sără­căcios şi necăjit, dar poleit de razele purpurii ale unui trecut încântător, tăcut şi liniştit, dar care îţi cântă o dulce simfonie, pe care, numai înecat în lacrimi, tu, române, trebuie să i-o asculţi.

 

*

 

De pe culmea cea mai înaltă a dealului, de la Zamka, ochiul îţi înoată, ori pe unde l-ai plimba, printre câmpii şi dealuri, acoperite cu îmbelşugate roade, pe când lângă tine, colea, sub muchea ponorită a colinei, pe şesul lung şi subţirel, liniştita apă a Sucevei îşi mână neîntrerupt undele-i albăstrii la vale, printre râzătoare sate şi târguşoare.

 

Măreaţă privelişte desfăşoară vederii această culme încântătoare, în vârful căreia Zamka[3], posomorita mănăstire armenească, îşi înalţă cele două turle îmbătrânite. Aici, în Zamka, s-au păstrat în vremuri grele odoarele sfinte ale Bisericii. De aci se vestea obştea că duşmanul se apropie şi nevoile ţării îi cer jertfă şi bărbăţie. Dar Zamka a ştiut să pună şi piept vitejesc împotriva neîmpăcaţilor pă­gâni, care s-au încercat să-i turbure liniştea…[4]

 

De aci, departe, în negura zărit, spre soare-apune, se conturează nedes­luşit fermecătorii munţi ai Câmpulungului, ce despart „vesela grădină a Moldovei” de „mândra ţară a Ardealului”, pe când între ei şi dealul Sucevei se desfăşoară privirii, din ce în ce mai ridicate, podişuri întinse şi mănoase, în care miriştile şi porumbiştile se ţin lanţ. Dincolo de apa Sucevei, ocolită de coline şi sate, vechea mănăstire a Dragomirnei îşi iţeşte turlele-i, pe când drept în faţa oraşului, în capătul cel mai alungit al dealului, acolo, unde colina se taie în loc, se zăresc ruinele vechiului castel domnesc, de unde vulturescul ochi al voievodului moldovean se rotea în cele patru părţi ale lumii, să vadă de unde pericolul îi ameninţă moşia.

 

Acest Castel se crede a fi fost zidit parte cu parte[5], că mai întâi Ale­xandru cel Bun, în lunga sa Domnie, l-ar fi întărit mai bine (fiind ctitorit de Petru Muşat – n. n.) şi că apoi Ştefan cel Mare l-a desăvârşit. Întăririle cu care a fost înconjurat, poziţiunea lui aleasă, cum şi trăinicia zidăriei, au ocrotit, în dese rânduri, în zile de mare cumpănă, familia dom­nească a Moldovei. Grosimea zidurilor[6] şi mulţimea lor arată pe un uriaş fără temere, de care putea să se lovească toată şleahta polonă, toată ordia ungară, turcă ori tătara!

 

 

De la Zamka, la vale, pe costişă, se întinde oraşul. Iată, în josul târgului, drept în faţa Castelului, biserica Mirăuţilor[7], un odor nepreţuit, cei mai vechi şi mai sfânt altar al Sucevei. O, unde sunt vremurile acelea, când, în zile de sărbătoare, se deschidea poarta Castelului, de pe malul celălalt, şi aleşii neamului, într-un roi de curteni şi alai de slujitorime, se îndreptau, pe punte, la vale, către sfântul lăcaş[8], în su­netul clopotelor de la o sută de biserici şi în faţa norodului adunat.

 

Oricând (în 1402 – n. n.), din ţinuturi depărtate, bunul Alexandru, aducând în acest lăcaş moaştele Sfântului Ioan, ca să fie de pază Statului şi Scaunului, de fericire Dom­niei şi întărire legii, „se îmbracă în hlamidă domnească, îşi pune coroana pe cap şi apoi, dimpreună cu Doamna sa Ana, cu Mitropolitul Iosif, cu arhierei şi tot clerul bisericesc, cu întreg divanul Domnesc, precum şi cu mulţi alţi boieri aleşi şi o mulţime de popor îi ieşi întru întâmpinare, cu făclii aprinse cu tămâie şi cu mi­ruri binemirositoare”[9]. Din vechime încă, sucevenii au purtat Sfântului[10] o dragoste neţărmurită.

 

Ziua de 2 Iunie a fost aleasă de el ca serbătoare naţională; căci, în această zi, la anul 1622, Sfântul scăpă Capitala de jefuirea tătarilor. Zărindu-se, din oraş, că vin păgânii pe şes, locuitorii, mic şi mare, cum era obiceiul, se îndreptau în grabă, plini de groază, înspre cetatea din deal, unde ştiau că găsesc întotdeauna un adăpost netulburat. Atunci Mitropolitul ţării, urmat de tot clerul, au intrat în biserica Mirăuţilor, să ia şi moaştele Sfântului, ca să le ducă în cetate. Dar nimeni n-a fost în stare să le ridice. Ei înţeleseră că cetatea se va putea mântui numai prin rugăciuni. „În adevăr, Sfântul Ioan Noul îi scăpă de urgia tătărească, făcând ca apa Sucevei, cu valuri spumoase, să se reverse peste câmpie şi să oprească trecerea pă­gânilor”. Dar Sfântul, nevrând să stea întotdeauna în mândra biserică a Mirăuţilor, Bogdan, feciorul lui Ştefan, a început să-i clădească frumoasa biserică „Sfântul Gheorghe”[11]. Această biserică, cu mult mai încăpătoare ca Mirăuţii, ajunse Mitropolia ţării. În partea ei din urmă, în nartică, pereţii au frumoase coloane de piatră cio­plită, care se întrunesc din toate părţile în boltă, formând nişte arcade ascuţite, măreţe”[12].

 

Tot în mijlocul oraşului se află biserica lui Petru Rareş, Sfântul Dumi­tru[13]. In faţa acestei biserici se alia odinioară Palatul Domnesc din Suceava[14]. În apropiere, se află şi mica bisericuţă rusească Voscrisenia (Învierea), zidită de pioasa Doamnă Ileana, soţia lui Petru[15]. Sfântul Nicolae, Ioan Botezătorul, Adormirea[16] sunt, de asemenea, biserici vechi româneşti.

 

Suceava şi-a luat mare avânt, chiar de la descălecare, ca apoi să stră­lucească măreţ, în cursul vremii, ca leagăn al moldovenilor. Înfloritor şi întins oraş! „Suceava avea, pe valea dealului, o suburbie foarte mare. Afară de Curtea domnească şi casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, şi ca la 14.000 de case. „Se mai socoteşte că, pe atunci, locuiau în Suceava la o sută de mii locui­tori şi mulţi oşteni de strajă; iar împrejurul acestui mare oraş domnesc erau boiniţe, tării, şanţuri şi pălănci puternice, deosebit de cetăţuile zidite din laturile lui, ce ocroteau oraşul ca nişte scuturi nevătămate de nici o armă, dacă boierii sau oştenii, nemulţumiţi sau nemulţumitorii Domnului nu vicleneau şi nu vindeau ce­tatea duşmanilor sau dacă duşmanii nu o găbuiau cu jitniţele deşarte de pâine”.

 

*

 

Toate pagínele ilustre ale istoriei Moldovei, de la întemeierea ei, până la Ioan Vodă cel Cumplit, sunt legate de ruinele Sucevei. Dacă am căuta să răscolim cât de uşor cenuşa trecutului, am găsi că Suceava a fost martoră la întâmplări, vesele ori triste, atât de deosebite unele de altele, cum rar se întâmplă, într-un timp aşa de scurt, în viaţa popoarelor. În Suceava se opreşte, mai întâi, Dragoş, înfocatul vânător, să facă ţară nouă în mijlocul sălbăticiei. „Căci, în vremuri depărtate, pe locurile acestea nu trăia decât „un moşneguţ cocoşat de ani, care îşi îngrijea în linişte de prisacă”. „Luând seama la toate, fără de nici o grijă, el acoperă stupii, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, înnoieşte”.

 

– Ei, bătrâne, vremea ţi-a slăbit vederea şi auzul! Tu n-ai zărit nimic în susul apei? Cornul de vânătoare nu ţi-a ajuns până la urechi? Priveşte, bătrâne, la feţii frumoşi, neobosiţii vânători, care de zile întregi aleargă peste dealuri şi văi, ca să ajungă aci, la tine, unde s-au oprit uimiţi ca în faţa unei guri de rai. Ce te cutremuri şi te faci că nu le înţelegi vorba, bătrâne încăpăţânat? Sunt neaoşi români, feciori de domni şi de neam mare; iar graiul lor e mai dulce ca fagurii ce cu atâta zgârcenie le dai să guste. Aci au să rămână aceşti aleşi; şi, făcând ţară nouă, au să arate lumii întregi cu câtă jertfire ştiu să-şi ocrotească bunurile lor…

 

Şi a văzut bătrânul cât de voinici şi generoşi sunt aceşti copii de viţă şi s-a mirat cum au alungat ei sumedenie de tătari, oploşiţi în părţile acestea, şi a rămas uimit de dragostea cu care ei priveau mănoasele câmpii, trâmbiţând să-şi adune norod în juru-le. Au dat ei, atunci, şi bătrânului loc îndestulător pe vale, să-i fie vecinic lui şi urmaşilor săi.

 

Nu trecu însă mult, şi iacă că veniră soli cu daruri mari, rugând pe Dragoş să ajute pe bieţii creştini împotriva leşilor, că prăpădeau ţara. Ca leii se porniră voinicii, cu toţii, şi ca într-un buc curăţiră ţara de duş­mani şi se aşezară din jos de Câmpulung. Şi, născându-se iarăşi război, din partea tătarilor şi leşilor, Dragoş sări iar la luptă, căci n-avea astâmpăr, văzând ţara în primejdii. Şi acest rău îl răsfrânge, cu ajutorul lui Dumnezeu, alungând liftele rele până departe, peste hotar.

 

Atunci se strânseră bătrânii şi căpitanii oştilor la Suceava şi aleseră pe Dragoş de cap şi Domn peste întreaga Moldovă. Au început, apoi, voinicii lui Dragoş şi urmaşii lor să mărească şi să înfrumuseţeze cu clădiri alese vechiul scaun de Domnie, şi, înconjurându-l cu tării multe împotriva duşmanilor, îi aşezară temelie nepieritoare pentru neam. Şi au înălţat sute de biserici, unele mai mândre ca altele, şi le-au înzestrat cu avuţii întinse, ca să le fie de pomenire şi de întărire credinţei şi neamului”[17].

 

În Suceava îşi pun coroana pe semeţele lor capete întâii voievozi mol­doveni. „Aci Roman Muşat, fiul lui Costea, ia în căsătorie pe Anastasia, fiica lui Laţcu[18], şi astfel, pentru întâiaşi dată, glorioasele familii domnitoare ale moldo­venilor şi muntenilor, Basarabii, Muşătenii şi Bogdăneştii, îşi fac înrudirea, al căror întâi vlăstar la Domnie fu Alexandru cel Bun. / Sub câţiva urmaşi Muşateni, Suceava are tristul prilej de a vedea în sânu-i multe şi ruşinoase turburări pentru ocuparea scaunului, din cauza unor urmaşi nevârstnici, ori neînţelegerilor dintre rude, până când domnia paşnică şi statornică a lui Alexandru pune capăt acestei rele stări. El e nevoit, din causa neînţelegerilor de mai înainte, să jure, la Suceava, în 1402, credinţă regelui Vladislav al Poloniei, ştiind, „cu o politică înţeleaptă şi sănătoasă” şi cu „o adevărată înălţare de idei şi simţăminte”, să înlăture laşa viclenie a lui Vladislav de a împărţi cu Sigismund al Ungariei tânăra lui ţară.

 

Din Suceava pleacă, în 1422, cei patru sute de voinici, sub comanda spăta­rului Coman, şi, mânaţi de dorul de a-şi vedea înălţat numele Patriei şi pe acel al bunului lor Voievod, cu vrednicie şi isteţime lovesc pe Cruciari, în depărtatele ţinuturi ale Marienburgului.

 

Sub acest Domnitor, Suceava merge, cu paşi repezi, spre mărire şi înfru­museţare, prin o temeinică întocmire a dregătoriilor ţării. Capitala vede întâia şcoală înaltă; iar moldovenii, „care nu ştiau altă lege decât sabia şi altă faptă bună decât bărbăţia”, primesc primele lor legi. Dar abia îşi sfârşeşte zilele bunul Domn, şi Suceava vede mai întâi noi frământări pentru Domnie, şi mai apoi curioase întâmplări, de a adăposti câte doi şi chiar trei Domni stăpânitori ai aceleiaşi ţări.

 

Dar iată că soarele Moldovei, pe care „somnul nu-l ţinea, odihna nu-l încâlcea”, cu sabia în mână îşi pune pe cap, în Suceava, în 1457, coroana tată­lui său, după ce, mai întâi, cu voia tuturora fu ales de Domn, la locul numit Dreptate[19].

 

„Pe voi, locuri roşite de sângele vrăjmaşilor, vă chem martori! Voi spu­neţi mărirea sufletului său! Voi ale lui biruinţe, voi a lui vrednicie arătaţi!”[20], şi Suceava vede pe acest măreţ erou „alergând, cu mâinile întinse la altarul lui Dumnezeu, îngenunchind şi zicând: „Tu ai biruit, Doamne, a ta este izbânda; eu sunt o nimica Înaintea ta!”. Căci ştia el că în zadar se osteneşte cel ce priveghează, dacă nu păzeşte Domnul cetatea. Veniţi acum, o, voi, care vă lăudaţi în puterea braţului vostru, şi vedeţi cum viteazul acesta este mai groaznic cu rugăciunea în gură decât cu sabia în mână”[21].

 

Suceava uimită, tresare de bucurie, când legătură nouă se face între:

 

 

… „Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia noastră

De la munte până la Mare şi la Dunărea albastră”[22].

 

şi

 

 

„La Suceava-i bucurie

Ca născut Doamna Marie,

A născut un băietan!

Crească mândru cât e bradul,

Că-i nepot lui Vodă-Radul,

Şi-i feciorul lui Ştefan”[23].

 

Pe curând, însă, sucevenii se văd nevoiţi să ia calea bejănăriei, când potopul turcesc se năpădeşte, de-a doua oară, în contra lui Ştefan.

 

Cu 80.000 de poloni, în 1497, Ion Albert, Craiul, se opinteşte în zadar, vreme de două luni, să dărapene cuibul moldovenesc. „Cetăţenii ei se apără bărbăteşti şi ceea ce stricau tunurile polonilor, ziua, ei astupau, noaptea, cu pământ, scân­duri şi pietre”[24].

 

Dar vremea trece şi Sucevenii se adună cu toţii, mic şi mare, să asculte, în adâncă tăcere, ultimele cuvinte ale iubitului lor Voievod, ca apoi, în şiroaie de lacrimi, să tânguiască trecerea lui din viaţă.

 

Sucevenii se înfioară de cruzimile lui Ştefăniţă Vodă cel tânăr, feciorul lui Bogdan, ca apoi, cu adâncă durere, să fie martori, în 1538, după fuga lui Petru Rareş, cum boierii ţării cad în genunchi înaintea Sultanului, pe când acesta le pune, pentru întâiaşi dată, Domn cu de-a sila, pe Ştefan Lăcustă, care e ucis, apoi, în foişorul din Cetate.

 

În timpuri rele, cruzimile lui Ştefan al V-lea, încercările de stricare a obi­ceiurilor ţării şi a legii de către Iacob Eraclide, uciderea lui de buzduganul lui Ştefan Tomşa, faptele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui domnie „în sânge zămis­lită, în sânge trebuia să înoate până la capătul ei”, ridică până la cer strigăte de deznădăjduire.

 

„Şi câte alte scene grozave şi uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes, chiar pentru indiferenţi”, nu s-au prilejit în această cetate de descălecare. Cea din urmă bucurie simte acest oraş, când viteazul Mihai îşi vede aci în­cununată de izbândă înflăcărata-i dorinţă de a închega neamul într-o singură ţară[25].

Zadarnică bucurie!

 

 

Între Suceava de azi[26] şi cea de odinioară e o atât de mare deosebire, încât ţi se ia orice speranţă de reînviere a acestui oraş[27], care, acum patru sute de ani, era temut şi respectat de cei mai aprigi şi iscusiţi generali.

 

Amărâtă şi prigonită peste seamă, Suceava, ca şi întreaga Bucovină, are tot dreptul să-şi zică jalnicu-i cântec, alături cu poetul său popular:

 

 

„Plină-s, plină de străini,

Ca şesul de mărăcini.

Plină-s, plină de duşmani

Ca Putna de bolovani!”.

 

„Un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute!”[28] / G. D. SCRABA[29].

 

 

[1] Suceava a fost capitala Moldovei până în 1564, în a doua domnie a lui Lăpuşneanu, când, printre alte condiţiuni, turcii îi impun să dărâme toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin. E probabil că atunci Cetatea Sucevei a fost dărâmată de către Lăpuşneanu, nu însă în întregime. Castelul, care, după cum se poate vedea, este depărtat de oraş, a rămas neatins; căci în el Doamna lui Vasile Lupu are curajul să se adăpostească, cu toate bogăţiile, în timpul luptelor cu Ştefan Gheorghe. Domnii ţării îşi aveau, cum arată tradiţia, Palatul în Cetate (nu în Cetate, ci în Curtea Domnească din Suceava – n. n.), lângă biserica Sfântul Dumitru; iar în timp de nevoie, familia domnească se retrăgea, probabil, din Cetate (din Curtea Domnească – n. n.) în Castul (Cetatea – n. n.), care era cu mult mai bine întărit, şi care servea ca cea mai de căpetenie fortăreaţă a cetăţii. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (p. 17), ne întăreşte această afirmare: „Suceava e situată lângă apa Su­ceava, de la care şi oraşul s-a numita aşa, pe un deal neted, împresurat cu muri înnoiţi şi şanţuri”. Aşadar, întreg oraşul era o cetate, iar Castelul era cu totul deosebit. E probabil că Ştefan cel Mare a fost, dintre Voievozi, acela care a terminat întăriturile Sucevei, dar în care întăriri nu a pus nici chiar el prea mult reazem, la început, căci a lăsat ţara (poporul) să apere cetatea în contra po­lonilor, iar el s-a retras, cu oastea, spre Roman. Desigur, cum afirmă şi C. Stamati, Suceava a avut foarte multe întărituri şi chiar cetăţui în juru-i, cum se poate vedea la Iaşi, Braşov, Făgăraş, etc. / În susţinerea acestei afirmaţiuni ne vine în ajutor lucrarea cea mai nouă asupra săpătu­rilor ce se urmează, în prezent, la Castelul domnesc al Sucevei, de către dl C. Romstorfer: „Die Forschungsarbeiten am alten Wojewodeaschlosse in Suczawa (1895-1897). Vorläufiger Bericht vom K. K. Conservator Carl A. Romstorfer“ (Czernowitz, 1897. În această Dare de seamă asupra să­păturilor făcute, citim, la p. 5: „După cum se vede din toate acestea, Castelul Voievozilor forma numai o parte, negreşit cea mai importantă, a întăririlor vechiului oraş moldovenesc de reşedinţă, Suceava, şi o apărare sigură pentru comerţul ce se făcea. Era un centru întărit al comerţului ce se făcea aici, prin schimbarea mărfurilor peste Neamţ şi Baia, apoi, de la Akerman, peste Bender şi Iaşi, peste Siret şi Cernăuţi, la Lemberg, peste Hotin şi Dorohoi, la Kameniţa şi peste vamă, la Bistriţa şi Sibiu etc.”.

 

[2] Sărbătorirea Sfântului Ioan Noul se face, şi astăzi, cu multă cinste. Nu numai românii, ci chiar şi străinii, mai ales rutenii, iau parte cu multă evlavie. Două zile pe an sunt consacrate în­tru cinstirea Sfântului: 2 Iunie şi, mai ales, 24 Iunie (Sânzienele). Înainte de ducerea moaştelor Sfân­tului la poloni, moldovenii ţineau ziua de 2 Iunie. Această zi s-a sărbătorit până la 1686, când cu ducerea moaştelor la Zolkiew. De la 1783, însă, de când moaştele Sfântului au fost redate Sucevei, pe lângă ziua de 2 Iunie s-a mai consacrat şi ziua de 24 Iunie. „Cu trei sau patru zile înainte de Sânziene, se văd venind, neîncetat, zi şi noapte, zeci şi sute de inşi, parte cu trenul, parte cu trăsurile şi parte pe jos, astfel că, în ajunul Sânzienilor, e plină Suceava de peregrini, adunaţi de prin toate părţile şi unghiurile” (Dl S. Fl. Marian, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava). / „În anii din urmă, se fac pelerinagii sistematice la Sfânt. Nu vine fiecare cum poate şi când poate, ci fac un fel de cortegii, conduse de preoţi, cu multe cântări şi ceremonii”.

 

[3] Zamka are, în faţă, turnul principal, prin care se intră în curtea bisericii, împrejmuită de un zid gros, dar năruit în parte. Zidul înconjoară un pătrat de pământ, în mijlocul căruia se află biserica. Un al doilea turn, opus celui dintâi, e legat cu zidul înconjurător. El servea, pe vremuri, ca observator, pe când celălalt slujea drept locuinţă. Aci se zice că „se adăpostea, în vreme de război Mitropolitul, cu odoarele bisericeşti”. În afară de ziduri, Zamka este înconjurată cu un şanţ, care ne arată că ea, cu poziţiunea strategică pe care o are, a slujit şi ca cetăţuie.

Biserica din curte se crede a fi foarte veche. Pe o piatră, din lăuntrul bisericii, se poate citi data de 1666. „Tradiţia locală spune că, după ce Suceava a fost părăsită, prin strămutarea Ca­pitalei, la Zamka rămăsese numai biserica şi un Mitropolit a vândut-o armenilor. Aceştia se servesc de ea numai o dată pe an, la hram”. „Zicerea Zamka e slavonă, de la Zàmok. Lexiconul academic ruso-slav defineşte aşa zicerea Zàmok: „Cetăţuie, înconjurată ca şanţuri şi cu muri cu turnuri” (Ep. Melchisedek: O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina). Cea mai veche biserică armenească este, însă, cea numită Hajghedà (mitoc), zidită la 1512 şi situată la vreo 3 kilometri departe de Suceava, pe vârful unul deluşor, pe care armenii îl suie în genunchi, în fiecare an, la Sfânta Măria, de hramul bisericii.

 

[4] Se crede că marele crai leşesc Sobiesky ar fi şănţuit-o, „ca să se întărească într-însa cu opt mii de oşteni, ce-i adusese spre ajutor aliaţilor săi moldoveni, când năvăliseră asupra lor vizirul numit Chiorul, cu două sute de mii de turci şi tătari” (Cav. C. Stamati, Muza Românească, p. 39). Nu departe de cetăţuie, şi tot pe culme, se mai aflau, până acum câtva timp, şi resturile unei alte întărituri, care, după cum se zice, slujea ca punct de observare înspre poloni şi înspre unguri (Cetatea Şcheia – n. n.).

 

[5] Forma Castelului a fost poligonală, după cum arată zidul înconjurător şi şanţul adâncit din juru-i, care se umplea cu apă, în timp de nevoie. Se crede că apa pentru acest şanţ, cum şi cea necesară îndestulării oraşului, se aducea pe olane tocmai de la mitocul armenesc. Dl Romstorfer, în opul citat, spune că era un rezervor „Tartaraş”, în care se lua apă din „Cacaina” (pârâu de sub dealul Castelului, dinspre oraş) şi se trăgea în oraş şi în Castel. La adâncime de 1-2 metri se găsesc încă, în oraş, olane de la acel canal.

 

[6] O poartă mare arată intrarea Castelului, în fata căreia, probabil, se arunca un pod peste şanţ. Atâta vreme cât Suceava fu capitala Moldovei, Castelul domnesc s-a bucurat de bună îngri­jire. De la strămutarea Capitalei, însă, el a fost lăsat mai mult în părăsire, până la căderea Bucovinei sub austrieci, când a fost nimicit în cea mai mare parte, căci numai la câţiva ani de la ră­pirea Bucovinei, guvernul austriac încuviinţează o colonie armenească din Gherla (Transilvania), care dorea să se strămute în Suceava, să-şi zidească locuinţele cu material luat din Castel. Hotelul „Langer” este clădit din piatra Castelului. Tocmai mai târziu, împăratul Iosif al II-lea, văzând vandalismul, se zice că ar fi oprit o desăvârşita distrugere. Resturile rămase în pământ şi dezgropate, în parte, în timpii din urmă, ne pot da oarecare cunoştinţe despre întocmirea lăuntrică a Castelului. Întreaga clădire n-a fost lipsită degust arhitectonic. O scară în spirală, din care au mai rămas vreo cinci trepte de piatră bine cioplită, zugrăveala unui părete în culori roşii şi negre, nişte ferestruie înguste, care desigur slujeau pentru strajă, ne dau oarecare idee de interiorul Castelului. Se mai poate constata că această clădire – mai ales în partea dinspre apa Sucevei – a fost împodobită cu turnuleţe. În mijloc, la o adâncime destul de mare, se află câteva tainiţe foarte spaţioase, în formă ro­tundă ori pătrată, care, între altele, ne arată temeinicia clădirii. / Până acum vreo trei ani în urmă, abia se cunoşteau ruinele acestui Castel, de când profe­sorul austriac, Dl C. Romstorfer, din Viena, a început să facă săpături. Domnia sa a publicat, anul trecut, o dare de seamă asupra lucrărilor făcute şi din care extragem următoarele date interesante asupra Castelului: El e înconjurat, la nord şi nord-est, de râul Suceava, iar la vest, de pârâul Cacaina, Are 40-50 metri lăţime şi 60 metri lungime, de formă aproape pătrată. Zidul e lat de 2,5-3 metri. Poarta e largă de 5 m şi înaltă de 15 m. Lăţimea întregului Castel, cu şanţ, cu tot, e de 80 m; iar de la nord, la sud, de 120 m. / Cu ocazia săpăturilor s-ar fi găsit multe odoare, monete româneşti, aşa numiţii şalăi, care se tăiau în ţară, probabil la Suceava, pe timpul lui Dabija Vodă şi Iliaş Vodă (Ep. Melchisedek, Cro­nica Huşilor, p. 84). Patru şalăi făceau un ban. S-au mai găsit foarte mulţi bani de argint suedezi, a căror prezenţă se explică prin însemnătatea comercială de care se bucura Suceava, etc.

 

[7] Biserica Mirăuţilor, vechea Mitropolie, e cea mai veche şi se crede să fie zidită înainte de Domnia lui Alexandru cel Bun, poate odată cu vechiul Castel (corect, de către Petru Muşat, al cărui frate, Iosif, a fost primul Mitropolit al Moldovei sau „Vlădică”, aşa cum se numea funcţia ierarhică pe atunci – n. n.), piatra din ambele zidiri având mare asemănare. „Tradiţiunea populară locală ne spune că a fost, din cauza văii ce o desparte de Cetate, legată cu aceasta din urmă prin un pod de piele de bivol, pe care mergeau Domnii şi Doamnele la Biserică” (S. Fl. Marian, loc. cit., p. 32). De un elegant stil bizantino-moldovenesc, Mirăuţii e unul din cele mai însemnate monumente istorice naţionale. Numele de Mirăuţi e posibil să vină de la verbul a mirui, pentru că în acest lăcaş se mi­ruiau Domnii, la suirea pe tron.

 

[8] Suceava fu aleasă de scaun metropolitan probabil de către Alexandru cel Bun, căci „el împărţi administraţiunea bisericească pe trei Eparhii: a Mitropoliei de Suceava, a Eparhiei de Roman şi a celei de Rădăuţi. Partea de mijloc a ţării, până în Nistru şi Dunăre, compunea Eparhia Mitropoliei” (Melchisedek: Apendice la Cronica Huşilor, p. 106).

 

[9] Dl S. Fl. Marian, loc. cit.

 

[10] Sfântul Ioan era de origine din Trapezunt, oraş în Asia Mică. El se numeşte Noul „pentru că din Sfinţii lui Dumnezeu, cu numele de Ioan, el este cel mai nou”. Se mal zice şi „de la Suceava”, pentru că în acest oraş moaştele sale stau aproape de 500 ani. Biografia Sfântului se poale citi în cărticica „Viaţa Sfântului Marele Mucenic Ioan Noul din Suceava”, iar mai detailat, la Dl S. Fl. Marian: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” (pp. 5 şi următoarele). Vezi şi Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie, Martiriul Sfântului etc. (An. II, vol. III, pp.165-166). Ioan se născu, pe la începutul secolului al 14-lea, din părinţi creştini drept măritori. De tânăr el începu să călătorească pe mare şi pe uscat, făcându-se neguţător. Odată, pe când era pe co­rabia unui „Frânc”, ce mergea înspre Cetatea Albă, căpitanul se luă la ceartă cu Ioan, voind să-i arate că numai biserica Apusului ţine dreapta credinţă. Sfântul probă contrariul celor de faţă. Corăbierul, ajungând la Cetatea Albă, îl pârî pe Ioan Eparhului (prefectul oraşului), care era persan. El spuse cum că Sfântul e bogat şi ar vrea să treacă în legea păgână. Eparhul chemă pe Ioan şi, văzând că de voie nu trece la păgânism, îl supuse la torturi groaznice, bătându-l cu vergi şi apoi legându-i picioarele de coada unul cal neînvăţat, îl purtă prin tot oraşul. În mahalaua evreiască, fu bătut cu pietre şi apoi i se tăie capul, de un ovreu. Corpul Sfântului rămase în stradă până în noapte, când un ovreu, văzând trei bărbaţi îmbrăcaţi în vestminte albe, care tămâiau în jurul mortului şi crezând că sunt preoţi creştini, luă arcul şi voi să-i să­geteze. Mâinile ovreiului rămase însă lipite de arc şi el stătu nemişcat până a doua zi, când spuse în­tregului norod cele întâmplate. Creştinii înmormântară pe Sfânt cu multă cinste; însă, pentru că, într-o noapte, frâncul vroi să-l fure pe Sfânt, acesta se arătă în vis preotului bisericii, care, îm­preună cu poporul, dezgropară moaştele şi le aşezară în altarul bisericii ortodoxe din Cetatea Albă, unde stătură 70 de ani.

Alexandru cel Bun aduse moaştele Sfintului în Suceava, la 1402, şi le aşeză în biserica de la Mirăuţi, unde au stat până la 1589, în timpul domniei lui Petru Vodă Şchiopul, care le mută în biserica Sfântului Gheorghe. / Tot Alexandru cel Bun făcu Sfântului sicriu din lemn de chiparos, în care aşeză apoi racla cu moaştele. Atât racla, cât şi sicriul învechindu-se, cu timpul, fură mai pe urmă înlocuite cu altele noi. În ferecătura sicriului însă, care e de argint curat şi care a fost dintr-un început aurită, există şi azi. Pe faţa acestei ferecături se află 12 icoane, cu mai multe chipuri în relief, care sunt înşirate în două rânduri şi despărţite unele de altele prin fire de argint, lucrate în filigran. / Aceste icoane, după cum se poate vedea din inscripţiunile în limba slavonă, care se află deasu­pra fiecărei dintr-însele, reprezintă torturile Sfântului Ioan, şi anume: de cum a fost acesta dus îna­intea Eparhului şi până la încercarea frâncului şi a celorlalţi apuseni, care erau cu dânsul, ca să-l dezgroape şi să-l fure” (Dl S. Fl. Marian, loc citat, p. 33).

 

[11] După tradiţie, „la vreo câteva zeci de ani de petrecere într-însa, nemaiplăcându-i, ca mai înainte, a fugit dintr-însa, cu racla în care se afla, cu tot, şi s-a ascuns în nişte boji din apro­pierea unei bisericuţe de lemn, care era clădită pe locul unde se află acum biserica cu hramul Sfân­tului m. m. Gheorghe, care biserică s-a făcut mai târziu Mitropolie, în locul celei de la Mirăuţi. Fuga aceasta s-a repetat până pe timpul lui Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare. Bogdan-Vodă, auzind despre fuga Sfântului Ioan, prinse a zidi biserica aceasta, dar cruda şi neîndurata moarte îi curmă firul vieţii mai înainte de a-şi vedea dorinţa împlinită. Biserica rămase începută şi zidită de dânsul numai până sub ferestre. Iar de sfârşit a sfârşit-o abia fiul său, Ştefăniţă Vodă, în 1522” (Dl S. Fl. Marian, loc. citat, pp. 41-42). / La 1686, când cu retragerea lui Sobiesky din tară, „a luat Craiul – cum ne spune Ioan Neculce – şi pe Dositei, Mitropolitul din Iaşi, cu toate veşmintele şi odoarele Sfintei Mitropolii, şi au luat şi moaştele Sfântului Ioan Novi, ce au fost la Suceava…, şi le-a dus acele sfinte moaşte, îm­preună cu Dositei, Mitropolitul, în ţara leşească, la un târg al Craiului Sobiesky, anume Jolkia (Zolkiew, lângă Lemberg, Galiţia). Moaştele Sfântului au fost aduse îndărăt la Suceava, cu multă cere­monie, la 1783, din ordinul împăratului austriac Iosif II – cel cu ideea răpirii Bucovinei – după ce­rerea Episcopului Rădăuţului, Dosoftei Herăscul.

 

[12] „Această biserica are o arhitectură moldovenească din secolul al 16-lea, pe care o pu­tem numi clasică”. În curtea bisericii, s-a zidit, de puţină vreme, o frumuşică locuinţă pentru arhimandritul or­todox din Suceava.

 

[13] Zidită la 1535, are un turn înalt, care servă acum ca observator de foc (zidit de Lăpuşneanu – n. n.). În vecinătatea bisericii se găsesc nişte tainiţe, care nu se ştie unde răspund, dar care pro­babil că serveau, în cazuri de asediere, să se poată ieşi din cetate, ori că puneau în comunicaţie Ce­tatea cu Castelul.

 

[14] Dl. S. Fl. Marian, loc. cit. p. 31

 

[15] Această bisericuţă a fost ortodoxă, până în timpul alipirii Bucovinei la Austria, când fu dată catolicilor, până la clădirea bisericii lor, situată în mijlocul oraşului, în principala stradă a Su­cevei (1832 – n. n.). Acum această biserică e cedată ruşilor.  / Nu cred nefolositor, cu această ocazie, să vorbesc câte ceva despre preponderenţa celorlalte naţionalităţi asupra românilor. În Suceava, ca şi în întreaga Bucovină, elementul românesc, cel mai numeros de altfel, este şi cel mai urgisit de soartă. Acei care, la venirea lor, erau atât de săraci, încât soseau în cărucioare trase de câini, astăzi „scriu în proză şi în versuri asupra scumpei lor patrii, Bucovina”, lăfăindu-se în averi şi ranguri. Pe lângă venetici, se găsesc, ce e mai trist, şi mulţi ro­mâni care, în scriere, ca şi în vorbire, nu întrebuinţează decât limba germană, căci, cum mi se ob­serva de un bucovinean, „cu limba românească mori de foame la noi!”. Ţăranul numai şi-a păs­trat limba şi şi-a mărit sărăcia în această ţară, căzută pe mâinile străinilor. Românii, cu sentimente adevărate româneşti, au căutat, în anii din urmă, să pună pieptul pentru ridicarea poporului; dar ei sunt puţini şi adeseori se văd nevoiţi să-şi înece amarul în suflet şi să tacă! Doritorilor de a cunoaşte mai de aproape starea românilor din Bucovina li se recomandă studiile enumerate mai la vale şi asupra cărora nu putem insista aici: 1). Bucovina, descriere economică, de Dl P. S. Aurelian, Bucureşti, 1876 ; 2). Câteva date statistice şi istorice din Bucovina, în „Convorbiri literare”, anul XIV, (1886, p. 467; 3). Notiţe despre Bucovina, de G. Sion; 4). Bucovina sub Austria. Una sută cincisprezece ani de nenorocire şi durere, de „un Bucovinean” (Iaşi, 1891); Bucovina, notiţe asupra situaţiei, de Dl G. Bogan-Duică (Sibiu, 1895. Institutul ti­pografic Albini). Fostul Mitropolit Silvestru Moraru căutase, cu cuvântul şi fapta, să ridice prestigiul româ­nilor. Astăzi, câteva societăţi româneşti lucrează, de asemenea, pentru cauza română, deşi cu multe greutăţi.

 

[16] Din vechime, aici era o mănăstire de călugăriţe. Iţcanii erau deosebiţi de oraş, cu care se mărginea numai pe platoul dealului. Locul dimprejurul acestei biserici aparţinea mănăstirii… Existenţa acestei mănăstiri se constată prin hrisoave şi cărţi domneşti. Ea se numea Mănăstirea de lângă Suceava a lui Iaţco (Ep. Melchisedek, Analele Academiei Române, sería II, vol. VII, p. 278).

[17] Originea numelui de Suceava este îndoielnică. Desigur însă că acest oraş datează de înainte de descălecare. Miron Costin ne dă, în poema sa în versuri (Opisanie ziemi Moldawskiej i Multanskiej = Despre poporul moldovenesc şi muntenesc, tradusă în româneşte de M.Cogălniceanu, Letopiseţi, III, 513), următoarea legendă despre întemeierea Sucevei, vorbind de Descălecarea lui Dragoş… „Alergând prin rediu, iată că unii din vânători găsesc, într-o prisacă, un moşneguţ cocoşat de ani, care acopere stupii, ia seamă la toate, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, reînnoieşte!… Deodată răsună vorba: bune ome! Bătrânul se cutremură şi răspunde „neznaju bihme” (nu înţeleg, zău = ruteneşte). Vânitorii îi mai adresează întrebări, îl chestionează prin semne, dar, speriat prin nişte oaspeţi nevăzuţi niciodată în jurul locuinţei sale, el nu ştie ce şi cum să răspundă. Adus, în fine, înaintea lui Dragoş şi cer­cetat prin tălmaci, bătrânul răspunde în ruteneşte: „Sum Laţco de la Snetin, de vreo câţiva ani mi-am aşezat aci prisăcioara; dar afară de voi, acuma, n-am mai văzut pe nimeni”. / Atunci Dragoş îi descrie planul noii colonizări, îi povesteşte alungarea urdiilor tătărăşti, îl îndeamnă să-şi strămute, în aceste părţi, tot neamul şi îl dăruieşte şi întăreşte, ca moşie eternă şi ereditară, tot teritoriul în jurul râuleţului. / Moşneagul cu bucurie primeşte darul şi, aducând oameni din Pocuţia, de la Snetin, înfiinţează, de pe numele său, Iaţcanii, cel mai vechi sat moldovenesc după Boureni. / Colonia moşului Iaţco deveni, mai în urmă, oraşul Suceava, căci soarta n-a permis să rămână numele primului fondator. Nişte cojocari ungureşti, venind să se stabilească acolo – Sociu (Szots) se zice cojocar în limba maghiară – de pe numele lor se numi râuleţul şi oraşul Suceava, numele Iaţcanilor conservându-se totuşi uneia din suburbii”. (Iţcanii se întind pe coasta din vale a dealului şi în jurul gării cu acelaşi nume, la câţiva kilometri de gara noastră Burdujeni). Tot asemănător narează întemeierea Sucevei Nicolae Costin (Letop. I, 379). / Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (trad. de A. Papiu Ilarian, p. 17), o crede „după poziţiunea locului şi oarecare asemănare a numelui, drept Sandava vechii Dacii”. / Dionisiu Fotino, în „Istoria generală a Daciei” (trad. de G. Sion, III, 5), citând tot pe Cantemir, ne spune: „Acesta (Cantemir) mai zice despre Suceava că acolo mai întâi locuiau saksoni şi unguri; şi fiindcă ungurii se numeau cojocari (după cojocul, haina de piele de oaie ce o poartă locuitorii şi până astăzi), care în ungureşte se zice Suciu, a luat numirea de Suceava şi râul, şi judeţul. / Dar noi, lăsând la o parte ipotezele acestea, ca lucruri neprobabile, venim să facem numai biografia Domnilor”. / E posibil ca Suceava să-şi fi luat numele de la cojocarii care trăiau în vreo mahala a ei; vechimea acestui oraş trece însă de Descălecare, dacă ne întemeiem pe tradiţia populară, care ne zice („Emigrarea lui Bogdan Dragoş în Moldova, tradiţie populară după povestirea mai multor bătrâni din Volovăţ şi Arbore”, Albina Pindului, 15 Ianuarie 1869): „Tocmai era timpul seceratului, când sosi ştirea că leşii au intrat în ţară şi pradă satele de pe lângă Prut. Oamenii erau tare îngrijoraţi şi se temeau că i-ar face robi şi, de aceea, îşi părăsiră casele şi fugiră spre munţi. / Oaste mare se ridică de la Suceava, că acolo şedea Domnul atuncea, şi se porni să bată pe duşmani. Aşa stau trebile, când a sosit Dragoş în părţile noastre. / Spuneau bătrânii că a venit din sus, din ţara ungurească, unde fusese Domn mare, stăpânitor peste o ţară întreagă. Dar avea acolo nevoi mari cu limbile străine, care voiau să-i ia legea şi moştenirea, şi de aceea îşi părăsi ţara şi trecu la noi, peste munţi” (Urmează legenda cu Uţa, vrăjitoarea).

 

[18] A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Vol. III, p. 107.

[19] Se crede că Dreptate ori Direptate ar fi o câmpie în sau lângă Suceava, deşi Papadopol Calimach, în cercetările sale, publicate în Analele Academiei (Seria II, Tom. XVII), crede că Drep­tate ar fi fost o moşie a unul Lucin ori Luca Direptate, unde Ştefan a fost numai pomăzuit de Domn al Moldovei.

[20] Radu Ionescu, Necrologul lui Ştefan cel Mare

[21] Cuvânt de îngropare.

[22] M. Eminescu: Satira III.

[23] B. P. Hasdeu: Ştefan şi Radu.

[24] N. Bălcescu: Arta militară la Moldoveni, Magazinul istoric, Vol. II, p. 60

 

[25] Încă de pe timpul Domnului Cantemir, Suceava îşi pierde mult din însemnătatea şi fas­tul ei de mai înainte; iar apoi, în cursul vremii, de atunci, încoace, ea a decăzut din ce în ce mai mult. Iată starea Sucevei în 1839, zugrăvită de C. Stamati (loc. citat, p. 39 şi următoarele): „În provin­cia Bucovinei a Împărăţiei Austriei se află un orăşel, a cărui trei, patru uliţe sărace, triste şi întu­necoase se întind azi pe podişul unui deal mare, ce se înalţă cu repejune din dreapta râului Sucevei, „se găsesc însă într-însul trei, patru mii de locuitori, ce trăiesc într-o urâciune nespusă, din care prea puţini moldoveni adevăraţi locuiesc prin mahalale, iar ceilalţi, evrei şi armeni arieni au stăpânit vatra oraşului vechi şi au sfărâmat multe zidiri monumentale, ce erau în târg, afară numai de un turn foarte gros şi înalt ca de 14 stânjeni, ce stă în mijlocul oraşului, din dosul unei cârciumi, care, după tăria construcţiei lui şi a boiniţei de pe dânsul, se socoteşte să fi fost turn militar de priveghere, unde se suiau Domnii de privească mişcările duşmanilor…, iar din sute de mănăstiri şi biserici se mai văd încă rămase vreo 7-8, care, afară de Mitropolia veche, unde se păstrează moaş­tele Sf. Ioan cel Nou, şi acele ce sunt stăpânite de armeni, celelalte biserici creştineşti se năruiesc, fiind sărace de venituri şi de poporeni, ca să se poată ţine în bună stare. Aşa se năruieşte şi mănăs­tirea numită a Doamnei (Mirăuţi?), ai cărei păreţi stau ca şi când în pizma veacurilor; dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se într-însa de străpăţul soarelui”. / G. Sion, în „Suveniri Contemporane” (p. 344, art. „Din anul 1848”), afirmă că „fosta Capitală a Moldovei nu mai este un oraş român; locuitorii săi în genere sunt izraeliţi, şvabi şi alte seminţii austriece; abia într-o mahala au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, care, prin cântecele lor, întreţin suvenirurile naţionale!”. / Populaţia actuală a Sucevei se ridică cam la 8.000 locuitori, din care majoritatea o for­mează ovreii.

 

[26] Astăzi Suceava este un oraş lipsit de viaţă. Fără comerţ, fără o industrie oarecare, ora­şul lâncezeşte cu totul. Şi dacă viaţa străină mai dăinuieşte, cea română aproape nu se simte. Puţinii români ai el sunt cu totul uitaţi prin mahalale. / În Suceava, pe lângă diferite autorităţi şi aşezăminte publice, ca: un tribunal, un coman­dament militar, o primărie, un oficiu poştal şi un liceu, sunt şi patru şcoli primare mixte, în care învăţământul se predă în limba germană şi română; nici una însă nu e curat românească. Românii mai au aci un club al lor: „Clubul Român” şi Societatea „Şcoala Română”, cu cel mal nobil scop, de a ajuta pe copiii români, ca să poată urma la şcoală. Această societate îngrijeşte nu numai şco­larii din liceul Sucevei, ci şi din alte şcoli din Bucovina. Fără ea, desigur s-ar fi închis multe cur­uri, care se ţin în limba română. / Neexistând nici o geografie sau cel puţin vreun plan al oraşului, e foarte anevoios a-şi da cineva bine seama de amănunţimile oraşului. / Liceul din Suceava are opt clase, având, până la clasa V, două diviziuni: germană şi română; iar de la clasa V, cursurile se predau numai în limba germană. / Diviziunea română aduce însă puţin folos, căci elevii români, înscrişi aici, nu pot termina liceul, decât urmând diviziunea germană. De altfel, tot ce se lucrează în Bucovina are ca ţintă „ex­terminarea elementului românesc din partea Austriei, pentru ca provincia să fie deplin germanizată; din partea Rusiei, ca să fie rusificată”. / În adevăr, şi unii, şi alţii au reuşit în parte. Ce e mai trist e că chiar ţăranii trăitori la nord, în mijlocul rutenilor, şi-au pierdut limba. „Acolo pe unde, ca emigrat – zice G. Sion, în 1882 – la 1848 vorbeam şi mă răsfăţam româneşte, ca între fraţi de acelaşi sânge, astăzi nu mă mai pot înţe­lege cu nimeni. E curios însă că ei tot moldoveni îşi zic. Dar ce întristare nu ne strânge inima, când vedem în familiile acelea istorice, ale căror strămoşi războinici au ilustrat numele patriei noastre… tineri care refuză sau evită de a mai vorbi româneşte”. / Aşa că, în Bucovina, pe lângă atâta amar de străini, ca: nemţi, poloni, ovrei şi ruteni, mai vorbind şi românii limbi străine, fac pe vizitatorii din România să li se strângă inima de deznădejde şi să li se întipărească bine exclamaţia Dlui P. S. Aurelian: „limbi străine, servitori străini, stăpâni străini. Români nicăieri. Îmi ziceam în gând: dacă aş fi căzut cu un balon în acest oraş, negreşit că niciodată n-ar fi putut să-mi treacă prin minte că mă aflu în Capitala Bucovinei, adică a unei ţări româneşti” (Bucovina, p. VIII). Se mai poate complecta: Palatul metropolitan român din acest oraş nu se poate vizita, dacă nu cunoşti limba ruteană! / În privinţa culturală, Bucovina se poate considera ca una din cele mai înapoiate provincii ale Austriei. În 1893, erau în Bucovina 314 şcoli primare, cu 498 clase, dintre care 220 şcoli au numai câte o clasă şi numai 6 şcoli sunt complete, cu câte 6 clase. Românii au numai 25 şcoli, cu câte două clase, şi trei, cu câte trei clase; deci, în toată Bucovina nu exista, în 1893, nici o şcoală primară completă, care să fie curat românească. Şcolile superioare, deşi în cea mai mare parte susţinute din „fondul religionar”, care provine din averile lăsate de către voievozii moldoveni mânăstirilor şi bisericilor, sunt date mai toate pe mâna străinilor: profesori străini, elevi străini, în cea mai mare parte! Singurul, gimnaziul românesc din Suceava face excepţie, după cum ne relatează Dl Bogdan-Duică, în cartea sa. / „Fondul religionar”, provenit din luarea, pe seama Statului austriac, a averilor mănăsti­reşti, are în stăpânire o treime din cuprinsul Bucovinei; cele mai frumoase şi alese ale ei păduri şi moşii. Acest fond se întrebuinţează după voia Statului austriac, cu consimţământul de formă al Mitro­politului din Cernăuţi.

[27] De altfel, mai toate oraşele Bucovinei sunt pierdute pentru români. La sate numai au mai rămas români, trăind şi aceştia în sărăcie şi neştiinţă.

[28] V. Alecsandri, Din albumul unui bibliofil, în Convorbiri literare, Anul X, p. 188.

[29] Literatură şi Artă Română, Anul III, 1898, pp. 101-114.


Pagina 4 din 1,285« Prima...23456...102030...Ultima »