O mângâiere pentru fiul Guvernatorului Alexianu

Guvernatorul Bucovinei, profesorul George Alexianu

01.01.1897, Străoanele-Panciu – 01.06.1946, Bucureşti

*

Profesor universitar, cu cariera începută la Cernăuţi (1920-1930), doctor în drept („Instituţia jurământului în vechiul nostru drept”, Bucureşti, 1925); rezident regal în ţinutul Sucevei (1938-1939), cum s-a numit Bucovina în perioada carlistă, apoi guvernator al Transnistriei, George Alexianu a salvat, conform mărturiei lui Ioan D. Popescu, într-o singură zi de septembrie a anului 1940, la Tiraspol, 8.000 de evrei de la moarte, fiind executat, ulterior, drept criminal de război.

*

Dacă nu aş fi scris, în mai multe rânduri şi argumentat cu mărturii de necombătut, că profesorul George Alexianu este o victimă nevinovată a veacului otrăvit, m-aş simţi vinovat, astăzi, când fiul Domniei Sale, cerându-mi o carte, îmi trimite şi un tulburător mesaj. Pe care îl public doar cu intenţii solidarizante cu suferinţele nedrepte (“Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert!”, spunea Radu Ryr), de care a avut parte în această viaţă. Solidaritate înseamnă şi înţelegere, şi compasiune, şi caldă prietenie, deci datorii pe care le avem toţi bucovinenii faţă de memoria celui care ne-a condus în anii 1938-1939. Şi, desigur, faţă de fiul său.

*

Scrisoarea:

“Stimate Domn, 

E parcă un făcut ca, după atâtea şi atâtea neplăceri – puţin spus -, pe care viaţa ţine să le facă, cu tot dinadinsul, celor care, în naivitatea noastră, continuăm să credem că mai avem o viaţă în ţara asta, în care au devenit atât de apăsătoare corupţia, hoţia, domnia bunului plac, încât nu mai ştii ce să faci, nu mai vezi nici o ieşire sau speranţă; şi iată că vine vestea că cineva, undeva, în depărtata, frumoasa şi ciuntita criminal Bucovină, îşi mai aduce aminte de cei care au făcut cât au putut, dar cu suflet curat românesc, pentru neamul nostru.

*

 De regulă, asemenea lucrări deranjează pe marii iubitori de a reveni la vremurile de glorie vegheate şi dirijate de vecinul nostru de la răsărit şi, în faţa celor mai mici năzuinţi de a arăta adevărul, apar bariere greu de trecut.

*

 Sunt un om în vârstă, un fel de ruină, care s-a încăpăţanat, la 87 de ani, să mai existe, după cei 15 ani de temniţe politice comuniste; nu mă plâng, ba chiar sunt mândru cu ascendenţa părintilor mei, care au fost icoane scumpe ale vieţii ce o duc şi mă ajută încă, atât cât o vrea pronia cerească.

*

Numai bine, cu multă sănătate,

 Şerban Alexianu“.

De partea Rusului şi împotriva lui

Afişul

*

Victor Rusu, fascinat de opera fotografică a deja legendarilor Balint, Vinţilă şi Mândrescu, lucrează, pentru februarie 2015, o expoziţie de fotografie alb-negru. Am văzut câteva lucrări şi mi-au plăcut atât de mult, încât cutez să îl tachinez cu câteva “replici” abia încropite, dar care mă stârnesc spre vânătoarea de cadre alb-negre, în viitorul apropiat. Dar fără vreo intenţie expoziţională.

*

Peisaj urban

*

PIM

*

În munţi

*

Fluieraşul

*

Pietrele Doamnei

*

În şanţul Cetăţii

*

Cetatea Sucevei

*

Zestrea

*

Trompetistul

*

Cobzarul

*

Copacul

*

Edy, cântând

*

Somnul raţiunii

*

Clubul de noapte

*

Zarea zărilor

Hai-hui, prin ţară: Cetatea Rupea

O cetate din vremea lui Iancu de Hunedoara

*

Turismul “istoric” adevărat începe, în Ardeal, cu drumuri bune, cu parcări largi şi bine întreţinute, în vecinătatea obiectivului, şi cu câteva grupuri sanitare moderne şi bine întreţinute. Chestiile astea, ce-i drept, nu ţin de specificul nostru naţional, dar noi, românii, izbutim să ne înşurubăm făloşi, şi acolo, în faţă prin aiurelile pseudo-artizanale.

*

Splendidă cetate, poziţionată pe o culme de deal, lângă Rupea, mai mult ciopliă în stâncă decât zidită, Cetatea Rupea înseamnă o efigie a Ardealului şi prin trecut, dar şi prin prezent (modul profesionist în care este supusă atenţiei):

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*