Cântecul prăbuşirii verbului: lui Carmen Agoutin
*
Ca să-nţeleg, în pietre am cioplit
arsura unui verb în pâlpâire
rămas pe masa mea drept asfinţit
misterios în ce-i îndreptăţire,
era târziu şi-am azvârlit spre cer
nepăsător cu pietrele cioplite,
*
Apoi am aşteptat şi-am prins să sper
gândind că o să-mi cadă în cuţite
o piatră doar, cu verbul meu în ea,
uitat acolo ca o rugăciune,
târziu de tot, rostogolita stea
incendia căderile în lume
numai cu verbul – însăşi viaţa mea.
