Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 6

Aruncaţi cu piatra în Grigore Leşe!

Grigore Leşe, ultimul sacerdot al Colindului

 

Grigore Leşe a semnat un angajament cu securitatea şi este pus la stâlpul infamiei, şi se aruncă în el cu pietre, şi se bucură tot neamul românesc, în vreme ce securistul care l-a obligat, într-un fel sau altul, să semneze rămâne înger imaculat. Toţi uităm cât şi ce a făcut Grigore Leşe pentru spiritualitatea neamului nostru, pentru că prăbuşirea lui înseamnă un triumf pentru ratările noastre de fiecare zi, de fiecare clipă. Creştem în ochii proprii, dacă-l înjurăm pe Leşe, dacă ne pustiim propria cultură de încă un nume. Jalnic neam mai suntem, dacă ne bucurăm de tragismul de care are parte, astăzi, Grigore Leşe!

 

Dacă va veni un om care a suferit şi va proba în justiţie că din pricina lui Grigore Leşe a fost crucificat, am fi îndreptăţiţi să ne doară omul Leşe, dar fără să asasinăm artistul. Am fost, decenii în şir, printre puţinii români care s-au străduit să vindece rănile foştilor noştri deţinuţi politici, asumându-mi o vinovăţie pe care nu am avut-o. Pentru că abia mă năşteam, atunci când ei, românii vizionari, excesiv de responsabili, se sacrificau pentru un vis, şi nicidecum o realitate. Soarta, de mult prea multe veacuri, nu ne-o facem noi, ci doar o acceptăm cu resemnare. Torţionarul rămâne pururi un neprihănit, un patriot, funcţie de dibăcia cu care ştie să-şi ucidă victima şi a doua, şi a treia şi a câta oară mai este nevoie – vorba lui Marin Sorescu, doar ca să-i fie lui bine.

 

Nu ştiu cum să-mi spun revolta, dar eu nu o să mă pot solidariza cu securiştii, aruncând cu piatra în ţintele pe care ei mi le scot în cale. Şi e plin de progenituri de securişti în Consiliul acela naţional pentru asasinat cu dosare. Grigore Leşe a fost slab în tinereţe. Dar cei care spumegă împotriva lui, acum, ar fi fost mai vrednici, în aceleaşi condiţii? S-ar fi încolonat în pelerinajul fără de speranţă al martirilor? Da, dacă s-ar fi numit Vasile Pînzaru, poetul care, atunci când i s-a propus să fie făcut cetăţean de onoare al Sucevei, a răspuns: „Ar fi o onoare pentru mine, dar nu pot accepta să am parte de aceeaşi cinstire ca şi foştii mei torţionari”. Iar când alţi rataţi îl acuzau pe Nicolae Labiş de bolşevism, acelaşi poet Vasile Pînzaru scria: „Dacă ar fi trăit, Nicolae Labiş ar fi împărţit celula cu mine, măcar după a doua arestare, din 1975″.

 

Nu ştiu cum să-mi spun revolta faţă de atitudinea golănească a unora care, însumaţi şi păşind dupăcit pe acelaşi drum, nu lasă împreună urme nici măcar cât unghia de la degetul mic al piciorului lui Grigore Leşe.


Sofia Vicoveanca: „Nu port obrazul la călcâi”

Sofia Vicoveanca și Ion Irimescu

Doamna Sofia Vicoveanca înseamnă pentru mine, dintotdeauna și pentru totdeauna, un sacerdot al spiritualității românești, un paznic al altarelor strămoșești, alături de Maestrul Ion Irimescu, celălalt personaj emblematic al acestui nord de „țară românească a Moldovei” – cum obișnuia să formuleze în urice Alexandru cel Bun. Am trăit norocoasa fericire de a le fi apropiat amândurora și am tot profitat de prilejuri ca să-mi primenesc sufletul cu sfințenie, cu proaspăt și luminos.

Traian Straton, Sofia Vicoveanca şi Alexandru Dumbravă

Lucrând, editorial, cartea „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca, lucrare în care nu am înlocuit nici măcar un singur cuvânt, ci doar am organizat materialul scris după o anumită logică, pornind de la mărturisirea „Îmi place să-mi colorez timpul cu versuri şi  cu amintiri dragi sufletului meu”, am avut revelația unui prozator înnăscut, care dă valoare și amplitudine culturală fragmentelor de memorie românească pe care le-a și trăit. Este atât de densă această nouă carte a Doamnei (folosesc în sens voievodal cuvântul) Sofia Vicoveanca, încât nu a mai fost nevoie să încerc o prefață (de altfel, și premeditasem statutul de „prin sine însăși” al operei), admirabilul discurs narativ al autoarei conținând teze postulative (de necontestat, deci) ale unui crez artistic dumnezeiesc. Scrie Doamna Doamnelor Sofia Vicoveanca, așa cum eu nu aș fi putut scrie vreodată, în ciuda faptului că limba străbunilor îmi tot arată niscaiva afecțiune:

La începuturi, cu George Tofan, Traian Straton, Nicoleta Vasilovici, Sofia Vicoveanca, Laura Lavric, Maria Dascălu, Alexandru Dumbravă şi Aurel Tudose

„În artă, ca şi în matematică, munca este continuă, uneori obositoare. Arta nu este o îndeletnicire uşoară, ea poartă mare responsabilitate, dată prin credinţă şi dăruire; poate fi generoasă, fiind o răsplată. Oare câtă lume ştie câtă energie se consumă în întâlnirea cu publicul? Uneori câte căutări pentru a te face înţeles, pentru a „trece rampa”, cum se mai zice? Pentru că aşa cum oamenii nu se nasc toţi într-o zi, aşa nu gustă la fel lucrurile. Publicul, el singur, este arbitrul care selecţionează cine trebuie să rămână pe scenă”.

Final de spectacol la Suceava; dirijor – Grigore Macovei; pe scenă – Gigi Văduva, Nicoleta Vasilovici, Iosif Grigore, Sofia Vicoveanca, Maria Bararu, Alexandru Dumbravă şi două dansatoare: concert-maestru – Martin Mony Szekely

Apoi, în altă pagină de intensă și vibrantă trăire, scria, și cu seriozitatea, dar și cu umorul autoironic moștenite de la tatăl Domniei Sale, Gheorghe Fusa, despre dumnezeiasca-i ursire: „O viaţă întreagă, cu traista-n băţ – cum zic, uneori, făcând haz de necaz. Neam din neamul meu n-a purtat atâta opincă şi catrinţă ţesută în stative. Le port cu mândrie, mă simt bine în costumul de acasă, şi cutreier lumea, făcând cunoscute cântecele din bătrâni, datinile şi tradiţiile neamului meu românesc”.

Ziaristul Victor Micu, soțul Sofiei Vicoveanca

Între cele două repere, cel al crezului artistic și cel al proverbialului „așa i-a fost scris”, evoluează o narațiune complexă, plină de vitalitate și de înțelepciune, de verticalitate și de sacralitate a cuvântului dat, Doamna Sofia Vicoveanca născocind, de-a lungul anilor, savuroase butade, cu semnificații proverbiale, dar care definesc valori morale asumate, cum este și butada „nu port obrazul la călcâi”, pe care mi-a spus-o ieri, eu notând-o sârguincios, pentru că niciodată nu trec indiferent pe lângă cuvinte.

Vlăduț Micu și prințesele lui

Lucrând editorial „Din culisele sufletului”, am dobândit convingerea că trebuie lucrată o carte cu toate prozele Doamnei Sofia Vicoveanca – la fel de frumoase și de valoroase ca și cântecele Domniei Sale. Dar am eu și un presentiment, care-mi supune că Sofia Vicoveanca are și alte câteva cărți de trăit, în deceniul care urmează după șase decenii de cântec, și că le va trăi ca atare. Drept spovedanie și drept închinare.


Tânăra actriţă Maria Teişanu

 

Născută într-o casă în care se scrie poezie şi proză, se cântă muzică tradiţională, jazz şi rock, Maria Teişanu, o excelentă pictoriţă şi graficiană – atunci când stă la taifas cu propriul suflet, s-a făcut actriţă, meseria şi vocaţia aceasta însemnând un necontenit urcuş pe Golgota, o risipă de sine pe care numai răstignirea, mântuirea şi învierea scenică o presupun. Maria Teişanu este un scapăr de Bucovina, înfiripat cu aparent surprinzătoare vigoare în spaţiul inefabil al împlinirilor româneşti, un scapăr care conturează dezinvolt o autentică personalitate.

*

La mulţi ani, Maria Teişanu

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie! 

*


Violeta de Berchișești

 

Nu am avut norocul să o întâlnesc în acest an, dar nu-i bai, pentru că Violeta de Berchișești este o parte din sufletul meu, ca și copiii și nepoții pe care mi i-a dăruit bunul Dumnezeu, ca și Violeta de Vatra Dornei, cealaltă floare adevărată a spațiului bucovinean. Și asta pentru că Violeta Țăran, primarul Berchișeștilor, este omul care sfințește locul cu sufletul ei cald, cu inteligența sclipitoare și cu perseverența cu care știe să se dăruiască total comunității din care face parte și pe care o reprezintă și o ocârmuiește. O comunitate superbă, care include și Corlata, o comunitate care adună, chiar și la o lansare de cărți de poezie, 400-500 de oameni. Pentru că prin asta se diferențiază Violeta Țăran, Berchișeștii și Corlata de restul lumii, prin vocația omenescului și a omeniei.

*

La mulți ani, Violeta,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!


Vrednici de Bucovina: Seniorii Scrisului Bucovinean

Un oarecare Constantin Loghin, abandonat în două morminte – unul, la intrarea în cimitirul din Gura Humorului, iar celălalt al tradiţionalei uitări româneşti, deşi fusese lider şi al vieţii universitare, şi al celei culturale, şi al celei naţionale a românilor din Bucovina, zicea, în vara anului 1944: „Numai atunci când cu toţii ne vom simţi trup din trupul Bucovinei, durere din durerea ei, suflet din sufletul ei, suferinţă din suferinţa ei, numai atunci ne vom arăta vrednici de Bucovina“. Astăzi am întâlnit, mai ales în rândurile publicului care şi-a dorit cartea lui Tiberiu Cosovan, „Prin labirintul umbrelor”, mulţi vrednici de Bucovina, precum universitarii Mihai Iacobescu şi Elena-Brânduşa Steiciuc, gazetarii Tiberiu Avram, Costanche şi Dorin Liviu Clement, distinsul cărturar câmpulungean Ion Barbu, scriitorii Gheorghe Giurcă şi Alexandru Ovidiu Vintilă, pictorii Iosif Csukat, Iulian Dziubinski, Vasile Anghel Siminiuc, Constantin Ungureanu-Box, Radu Bercea, Toader Ignătescu şi aşa mai departe, dar sărbătoriţi au fost doar trei scriitori, care sunt cu adevărat vrednici de Bucovina, în perimetrul criteriilor stabilite de Constantin Loghin: Ion Paranici, Constantin Hrehor şi Tiberiu Cosovan.

 

Din multe motive şi pricini, primul investit cu titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean” a fost, astăzi, Tiberiu Cosovan, care a lipsit din ziua în care împlineşte 64 de ani, fiind reprezentat de Doamna lui, Rodica Cosovan. Care, pentru că directorul Bibliotecii, domnul Doctor în Istorie Gabriel Cărăbuş, moderator al manifestării (eu, cu pozele!), i-a dat cuvântul, a vorbit tulburător, onest şi cu o înnăscută ştiinţă a discursului, despre Tiberiu Cosovan.

 

Domnul Ion Paranici, care a împrumutat din nobleţea sa inconfundabilă şi comunismului, şi democraţiei, fremăta de emoţie, când a primit titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean”, de parcă s-ar fi simţit vinovat de o recunoaştere publică pe deplin meritată a statutului domniei sale de cărturar, de poet, de publicist, de maestru al unor ucenicii sucevene în jurnalism şi, nu în ultimul rând, de om „odhnitor pentru suflet”, cum îi catalogase fiică-mea, în copilăria ei, dar în deplină cunoştinţă de cauză, pe domnii Ion Paranici, Ion Nedelea, Radu Bercea, Constantin Horbovanu şi Tiberiu Cosovan.

 

Constantin Hrehor a fost într-o vervă care-mi aminteşte de Roman Istrati. Strălucitor prin erudiţie şi cu un talent actoricesc bine pus în valoare pentru a atenţiona asupra savorii discursului, Constantin Hrehor – cel mai bun poet pe care l-a avut vreodată Bucovina, a trăit clipa din plin, cu naturaleţea cu care se trăieşte orice bucurie. Se juca poetul cu citate înţelepte mai rapid decât Becali cu mătăniile şi din toată această desfăşurare de spirit au ţâşnit iluminări prin sufletele şi undeva, foarte aproape de noi, oamenii, în sfinţenie.

*

Vrednici de Bucovina, beneficiază de titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean” Eugen Dimitriu, Roman Istrati, Ion Paranici, Constantin Hrehor şi Tiberiu Cosovan. Şi nu ştiu dacă mai există îndreptăţiţi măcar şi pentru degetele celeilalte mâini.


Pagina 6 din 85« Prima...45678...203040...Ultima »