Constantin Ștefuriuc: Cineva i-a împușcat sufletul | Dragusanul.ro

Constantin Ștefuriuc: Cineva i-a împușcat sufletul

 

 

 

Astăzi se împlinesc 75 de ani de la nașterea lui Constantin Ștefuriuc, ultimul mare poet al Bucovinei. Nu-i plăcea să-și sărbătorească ziua nașterii („Nu-i a mea, ci a lui Karl Marx, de asta am și ales-o pentru ivirea în lume”, obișnuia să glumească), pentru că detesta trecerea timpului, tropotitul cu bocancii inconștienței peste măreția primăverii, pe care el o trăia sfielnic, furișându-se „desculț pe cer”, întotdeauna drept „frumosul în piele de tigru”, care propunea împărtășania din trupul sacralității Poeziei, oficiind sacerdotal și devenind, astfel, „mirele pâinii”.

 

 

Era și rămâne poetul înnăscut, căruia cele trei ursitoare (trecutul, prezentul și viitorul, care ți se dăruiesc împreună, la naștere) îi hărăziseră existența martirică și vremelnică a celui menit să inițieze și să trăiască doar ceea ce a avut de spus. A fost primul iconar modern și, deci, ultimul vrednic descendent spiritual al lui Mircea Streinul. Făcea partea din cea mai minunată redacție pe care am întâlnit-o eu în această viață, cea a ziarului „Zori noi” din Suceava, întotdeauna rupt de mondenitatea literară, care îl și izola, speriată de dimensiunea răscolitoare a operei lui. Era prieten cu toți marii scriitori ai României contemporane lui, dar nu și cu celebritățile sucevene ale clipei.

 

Constantin Ştefuriuc, în copilărie

 

 

Mulți sunt cei care s-au tot lustruit cu numele lui, dar eu îi știu, din acele vremuri, doar câțiva prieteni: Dănuț Burgheaua, Gheorghe Parascan, Victor Micu, Emil Satco, Ion Paranici, Ion Nedelea, Dumitru Vințilă și cam atât. Avea, desigur, și o mulțime de prieteni tineri, iar dintre femei, pe celebra Dida Drăgan, artista care i-a botezat fetița. Știa să fie prieten, dar nu și familist. Era prea boem, prea serafic, pentru a face față și realității și pentru a-și găsi calea și printre cele pământești.

 

 

Cântecele lui, întotdeauna dumnezeiești închinări, pururi aripi pulsând în profunzimile tainice ale cerului, fascinau trăitorii de poeziei și răscoleau invidiile făcătorilor.

 

 

Astăzi, 5 mai 2021, eu încalc un embargou al prieteniei, propunând sărbătorirea lui Constantin Ștefuriuc, la împlinirea a 75 de ani de viață. Mă bazez, în această afirmație, pe o învățătură a lui Iisus, care spunea că nu există moarte, ci numai nașterea cea adevărată și deplină. Iar eu sunt de părere că nu se poate păși în veșnicie fără bagajul pământesc al trăirilor. Tocmai de asta, adresându-mă autorului Constantin Ștefuriuc și operei sale, am să-i urez, sfidând pizmele și neghiobiile:

 

 

 

 

La mulți ani, Constantin Ștefuriuc,

și Dumnezeu să ni te ție

în memoria românilor drept bucurie!