Pana lui Darius

Cum unchiul lui, Andi, îi dăruise primele lui două chitare, caldă și rece, plus amplificator, nepotul nostru Darius-Andrei a început să ia lecții profesioniste de chitară. Are energie și chibzuială, pricepându-se cum să-și împartă timpul liber între pasiunea pentru baschet (joacă într-o echipă de copii la Universitatea Cluj) și muzică, dar cu chitara a avut un pocinog neașteptat: domnul profesor a scăpat pana din mână, pe când îi arăta un acord mai dificil, iar pana verde, pe care i-o dăruise Andi, dusă a fost. Au căutat-o, dar în zadar.

În drum spre casă, Darius plângea lăuntric, dar maică-sa, Cozmina, i-a intuit suferința și, când l-a iscodit, Darius a izbucnit în lacrimi: „Nu mai merg la  chitară, nu-mi mai trebuie: dacă nu am fost în stare să-mi păstrez prima mea pană, înseamnă că nu-s bun de nimic!”. „Nu-i bai, puiule, îți dă unchiul Andi altele…”. „Poate să-mi dea un milion, că nici una nu va fi prima mea pană”.

S-au întors din drum. Din fericire, domnul profesor încă nu plecase. Au căutat împreună și, din fericire, au avut noroc: pana verde a lui Darius se pitise într-un colț al clasei. Acum e bine pusă, în camera lui Darius, alături de cele mai importante simboluri ale suflețelului său. „Cânt cu degetul, dar de aici nu o mai las dusă…”.

Nu va cânta cu degetul, pentru că Andi, căruia i-am povestit aseară, o să-i dăruiască un întreg set. Dar mult îmi mai place mie această poveste, care îmi probează un sentimentalism aparte, sfințit din generație în generație, de toți ai mei, cei care au fost ursiți să respire și prin artă.