Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 4

Atenţie, secol al XIX-lea, se filmează!

 

 

 

Înainte de a păşi noi, recuperatorii de cântece (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu şi sub-nesemnatul), în secolul cântecului neprihănit şi care valora, în întreaga Europa, la fel de mult cât muzica simfonică, trebuie să ne despovărăm de tabieturile zilnice (Doamne, şi cât de greu e ţambalul lui Petrică!), pregătind un amplasament al trupei, în aşa fel încât aparatele de filmat ale lui Gabi Sandu să nu fie copleşite de lumina fundalului. Ca să fiu cinstit, eu mă ocup de treburi de recuzitier (scaun şi pentru Dănuţ Lungu, căci ştiu că-l omoară şalele, scaun şi pentru mine şi alte fleacuri), dar atât de mult îmi place atmosfera de stup din jurul meu, încât mai că aş uita cât de bogat sunt la vârsta mea (am de toate: şi cu inima, şi cu rinichii, şi cu sângele… şi cu ce nu am?), încât instinctual aş pune umărul la toate, iar dacă nu m-ar feri băieţii cu interziceri ferme, chiar aş face-o.

 

 

Noi, Zicălaşii, suntem o familie, adunată cuviincios în jurul cântecului. Noi nu cântăm, noi retrezim la viaţă, iar fiecare cântec are o poveste, pe care o ştim: începând cu lăutarul care l-a creat şi tocmai de aceea îngropat în afara cimitirului satului, existând pe atunci activismul creştin, precum cel de astăzi faţă de rock, prin care se insinua ideea că lăutarii deschid calea spre iad şi îmbrâncesc poporul nostru pravoslavnic în flăcările necuratului. Ştim şi hora care s-a cântat, în 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, drept „Hora Unirii” şi care, de fapt, ca şi „Tricolorul” marca doar identitatea românească, nu şi opţiuni unioniste cu sărăntocul regat de peste Hraniţa, în care erau aduşi la sapă de lemn alţi români. Ştim întâmplări pe care nu le găsiţi în cărţi de istorie, dar pe care cântecele vechi le spun cu sufletul descheiat, ca la spovedania cosmică. Ne reamintim de ele între cântece, dar deocamdată avem treabă – noroc de sprijinul prietenului meu Marcel, doctor în istorie şi şeful serviciului care coordonează ansamblul muzeistic de la cetate, care avea să asculte, după aceea, fascinat cele două concerte cu cântece retrezite la viaţă.

 

 

Există în fiecare din noi o dorinţă atât de trăită de a încerca să aflăm cum a fost cântecul neamului nostru cu adevărat, încât am îndura orice, doar ca să-l putem întâlni. Piedici nu ni se pun, doar marginalizări, dar puţin ne pasă nouă de asta. Noi cântăm firelor de iarbă, aşa cum au cântat Andi şi Mihnea recent – dar rock, ştiind sigur că iarba ciuleşte urechile (doar poartă în ea atâtea generaţii de străbuni şi strămoşi). Dar, gata cu vorba, să lăsăm băieţii să se pregătească, să facă probele de sunet şi de imagine şi să trecem la cântec. Undeva, în afara cimitirelor care nu au vrut să-i încapă, lăutarii vechi ai neamului nostru respiră dumnezeire. În fond, cântecul este una dintre înfăţişările lui Dumnezeu, celelalte două fiind poezia şi arta plastică, după cum pricepuse un alt mare uitat, Mircea Streinul.

 

 


Radu Bercea sau sfinţenia artei prin artişti

 

 

 

Radu Bercea este un mit al sfinţeniei martiriului şi a creaţiei, pentru că aripi de înger sunt şi suferinţa nedreaptă, şi creaţia, amândouă presupunând şi fiind condiţionate de o dumnezeiască demnitate. Iar Radu Bercea, prin demnitatea trăită ca o iluminare a risipit lumină prin sufletele tuturor celor care îl cunoaştem, care îl trăim, care îi respirăm sinceritatea generoasă şi din tuşele penelului, şi din gesturile simple, de fiecare zi, dacă avem norocul să-l şi întâlnim. Radu Bercea e o necontenită prospeţime a spiritului, căreia îi suntem cu atât mai datori, cu cât nu ne cere niciodată nimic.

 

 

La mulţi ani, Radu Bercea,

şi Dumnezeu să ni te ţie 

numai întru bucurie!

 

 


Annamaria Oloieru sau calea artei trece prin Londra

 

 

 

S-a născut la Chișinău, iar de ceva vreme e suceveancă, părinții ei, Petrică și Inga Oloieru fiind artiști instrumentiști ai Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”, absolvenți ai inegalabilului Conservator din capitala Republicii Moldova. Iar ce naște din artiști are calea ursită, universul creației fiind atât de atotcuprinzător încât deslușește chipul cosmic al Dumnezeirii. Prin urmare, peste câteva zile, Annamaria Oloieru se va muta la Londra, cu statut de studentă, pentru că adevărata cale a artei trece curcubeu peste meleagurile inefabile ale Albionului, insulă numit astfel de către vechii druizi, care imaginaseră „Tărâmul Albei”, deci al Lunii, în tainica ivire pământească de pe zarea Europei.

 

 

Annamaria Oloieru, concurenta mea în ascultare și fotografiere de Zicălași, e un lujer de floare care tânjește după deplinătatea luminii, uneori cu o vagă neliniște a sufletului, care pare că își va găsi contururile depline în arta plastică. Cunoscând-o bine și fiind noi și prieteni necondiționați, știu sigur că va răzbi, pentru că s-a întrupat din gena niciodată biruită a sfintei Basarabii.

 

 

 

La mulți ani, Annamaria,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Mihai Ignat, o sărbătoare a împlinirilor

 

Cozmina şi Mihai

 

 

Multe dintre bucuriile vieții mele îl au drept „pricină” pe fiul pe care mi l-a dăruit bunul bunul Dumnezeu drept tată al nepoților mei, Darius-Andrei și Carina-Ioana. Fiu al unui ofițer de marină, Pavel Ignat și al minunatei lui soții, Alina, Mihai are harul realității, fiind în profesia lui unul dintre cei mai buni specialiști din țară și, tocmai de aceea, plătit ca atare. În multe privințe, îmi seamănă, adică trăiește intens, până la sacrificiul de sine, cultul familiei, iar împlinirile, cu mult, mult și peste propriile lui așteptări, nu au întârziat să apară. Merită, deci, și un gând mărturisit, și anume acela al mândriei de a-i fi devenit tată nu doar prin mezalianță, ci și cu sufletul.

 

 

La mulți ani, Mihăiță,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Corina – Scîntei prin sufletele bucovinenilor

 

 

 

De la regretata Rodica Dominte, încoace, nu am mai întâlnit slujitor al culturii care să scapere prin sufletele oamenilor atâta lumină precum Corina Scîntei, colega noastră care, iarăși precum Rodica Dominte, știe pe nume pe fiecare artist amator și profesionist din Bucovina și care, din multe alte cauzalități, a devenit singurul om de neînlocuit în Centrul Cultural „Bucovina”. Și asta pentru că așa s-a născut, într-un „astăzi” de odinioară, generoasă, comunicativă și cu sufletul descheiat, răspândind căldură și sinceritate, dar și un zâmbet netrucat, care provoacă până și seninătatea zilelor.

 

 

Corina Scîntei trăiește cu adevărat dimensiunile culturale ale Bucovinei, iar totala ei implicare în fiecare eveniment în parte, ține de firescul ei lăuntric, de o stare de normalitate intimă care o favorizează în deslușirea visului împlinit prin făptuire. Corina Scîntei este ea însăși o sărbătoare, percepută ca atare de către toți cei care o cunosc.

 

 

La mulți ani, Corina Scîntei,

și Dumneyeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Pagina 4 din 100« Prima...23456...102030...Ultima »