Mihnea

În muzica și în societatea românească, Mihnea e un personaj simbolic al bătăliei cu morile de vânt pentru demnitatea umană. Crede atât de intens în îndreptățirile noastre, încât arareori se mai trăiește pe sine și numai prin Sofia-Maria – Prințesa Speranței, muzica și versurile lui fiind, dintotdeauna, armă și armură, tăiș pătrunzător și metal protector pentru ascunderea rănilor sufletului. Cea mai dureroasă – dezamăgitoarea Suceava, care a spulberat în vânt și pustie, ca pe o cenușă, Bucovina Rock Castle. Definitiv și iremediabil.

În anul din urmă, cel mai cumplit pentru cultura română, Mihnea a supraviețuit. Și-a câștigat cele necesare traiului din practicarea unor meserii brutale, dar care îi garantau demnitatea înnăscută. Mihnea nu poate trăi sub ordinele imbecililor care domină discreționar toate domeniile de activitate socială românească. Mihnea nu poate suporta prostia și nu o să i se închine supus niciodată. S-a sufocat la fiecare interzicere „pandemică” a concertelor în aer liber ale trupei „Luna Amară”, pentru că, în România reală, nu mai există aer liber. Și nici respirație.

Un cântec vechi îi prelungește timpul, nici nu se-ntreabă și nici nu-și răspunde, doar ar fugi, și cum nu știe unde, salută cu securea anotimpul. Habar nu aveam, în urmă cu zeci de ani, când scriam aceste versuri, cu care am câștigat „Labiș-ul”, că intuiam și defineam destinul Mihnea al unor necuprinse generații de creatori români. Pentru că Mihnea ne reprezintă și ne cuvântă pe toți.

La mulți ani, Mihnea,

și Dumnezeu să ni te ție!

Ca să avem și noi o bucurie…