Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Mihai Hrincescu, cântând cu sufletul și cu mintea

 

 

 

Nu am mai întâlnit slujitor al cântecului nostru național atât de implicat cu sufletul și cu mintea precum tânărul arborosean Mihai Hrincescu. Poate fi întâlnit prin cele mai izolate sate de munte ale Bucovinei, dar și prin sălile Arhivelor Naționale, mereu fremătând de dorința de a înțelege, pentru a putea rosti. Și izbutește să o facă într-un stil unic, fiind onorat cu o puzderie de mari premii pentru interpretare, după evoluții scenice în săli arhipline, care vibrează, odată cu el, la fiecare cuvânt, pentru că, vorba unui vechi „Colind al Cerbului”, deci al lui Dumnezeu-Timpul, „glodu-i știe sufletul / că-i croit ca țipătul”.

 

 

 

 

Mihai Hrincescu este însuși mitul, în calmă și înțeleaptă deslușire. El nu cântă, el oficiază, cu minte și simțire de sacerdot, care slujește la altarele străvechi ale Neamului.

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Vicol, pribeag prin zodia cărților

 

 

 

Mihai Vicol, poet, prozator, publicist, ziarist, s-a născut, întru veșnică pribegire, în zodia cărților, ursitoarele împovărându-l și cu un strop de geniu, și cu un altul de nebunie (din zestrea inefabilului frumoșilor nebuni ai marilor orașe). A scris și publicat, mai ales în „România liberă” și în „Flacăra”, mii de articole, rezervându-și veșniciile necesare și pentru durarea unor remarcabile cărți de poezie și romane, toate premiate în spațiul spiritualității românești și apreciate, fără rezerve, de criticii și de istoricii literari ai vremii. Pentru sine nu prea avut timp să trăiască, deși rămâne un veșnic și nestăvilit îndrăgostit, Mihai Vicol fiind închinat destinului de luptător cu morile de vânt ale decăderii spirituale și istorice a neamului său. De aici, consecința mesianică a frazării, dar și martiriul necurmat, pe care și-l asumă cu un ciudat entuziasm, care-i pune în evidență conturul inconfundabil al personalității sale,

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Vicol,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


„Teiu”

 

 

 

 

Un personaj important al vieții mele și, implicit, al Sucevei culturale, este Alexandru „Teiu” Teișanu, basistul trupei „Toy Machines”, unul dintre cei mai buni basiști din țară, care activează chiar și în trupe de jazz. Discret până la timiditate, evitând sfios confruntările decisive cu viața, „Teiu” pare să prefere popasul ezitant pe la răscruci, acolo unde, de regulă, există măcar o fântână – în cazul lui, chitara bass. Muzica doar îl îndeamnă și îi asigură evadări în inefabil, deci în starea lăuntrică, bine ferecată, pentru a fi ținută secretă, în care își permite să fie el însuși.

 

 

Alexandru „Teiu” Teişanu, unul dintre cei mai buni basişti din ţară – Toy Machines

 

 

„Bucovina Rock Castle”, devenită legendă, din pricina ucigătoarei pandemii Flutur-Barbă, îi datora și lui, și celorlalți colegi de trupă, un necuprins de recunoștință – chestie deloc „bucovineană”; la fel, „Bucovina Acoustic Park”, alt festival prin care generațiile care vin puteau șterge colbul platitudinii și ignoranței de pe relicva penibilă a prezentului. Suceava, însă, mai plată ca niciodată în ignoranța ei, îl va izgoni și pe el, ezitările lui „Teiu” fiind între perspectivele așezărilor românești cu adevărat vii, Cluj-Napoca sau București.

 

 

 

Teiu, Buzu şi Sebi de la Toy Machines

 

Dar toate acestea nu contează, din moment ce, prin cântec, „Teiu”, aidoma tuturor celorlalți, a devenit părtaș într-o comunitate mondială a muzicii, în care prietenia nu-i vorbă în vânt, ci reper fundamental al aflării de sine.

 

 

 

 

La mulți ani, „Teiu”,

și Dumnezeu să ni te ție

ca să avem și noi o bucurie!

 

 


Gabriel Cărăbuş, omul ca o iluminare în zori

 

 

 

Dincolo de destinul de cărturar autentic, destinul cu repere într-o bursă de master prin Elveţia, un doctorat în istorie şi autoritatea aurei în redefinirea Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, Gabriel Cărăbuş este omul la care întotdeauna am privit ca la o iluminare în zori, simţind, de fiecare dată, cum mi se împrospătează sufletul. Îi ştiu familia, care, în fond, îl împlineşte exemplar şi care înseamnă universul sacralităţii intimităţii, deci a îndreptăţirii de a sfătui cu propriul suflet pentru întremare, ceea ce înseamnă mai mult decât o rugăciune. Gabriel Cărăbuş este o coordonată a firescului vieţii, a setei potolite de ceea ce există şi-abia după toate acestea începe scenariul public, în care Gabriel Cărăbuş are rolul şi menirea de a media şi de a rostui făgaşurile năvalnice ale tentativelor creatoare sucevene. Dar şi aici sufletul lui de familist (un teolog ardelean din secolul XIX spunea că familia reprezintă concreteţea dumnezeirii) învăluie ca o iluminare în zori şi vindecă fiecare clipită a sufletelor de înnegurare.

 

 

 

 

La mulţi ani, Gabriel Cărăbuş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

ca să avem şi noi o bucurie!

 

 


Vasile Ursachi şi fascinanta fericire a irosirii boeme

 

 

 

Poet, istoric şi narator înnăscut, fascinant în fericirea irosirii boeme, pe care şi-a ales-o drept filosofie de viaţă, Vasile Ursachi, cărturar nepereche al Bucovinei, pe care îl respect fără prefăcătorie, fuge de sine, mereu şi mereu, ca de un mit, care-l şi ademeneşte, dar îl şi alungă. O parabolă pentru destinul său ar fi starea de inefabil, pe care o trăieşte, anual, la Voroneţul „sfântului poporului” Daniil, şi nu m-ar mira dacă o astfel de tainică lăuntrică ar însemna mai mult decât toate zădărniciile pe care le numim împliniri. În fond, sufletul lui Vasile Ursachi este o carte scrisă şi pe cale de a se scrie, dar care instinctual îşi refuză mărturisirile, pentru că îşi ajunge sieşi.

 

 

 

 

Timpul pare să-l ia, uneori, de guler, cerându-şi obolul mărturiilor, şi atunci Vasile Ursachi – un personaj pe care Bucovina nu îl înţelege şi nu îl merită – deschide larg fereastra şi strigă devastator de sincer: Oameni, vă iubesc!

 

 

La mulţi ani, Vasile Ursachi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

ca să avem şi noi o bucurie!

 

 


Pagina 3 din 10912345...102030...Ultima »